Trikuti

(fragment)

Ganesha în leagăn

D upă o iarnă grea şi claustrofobică, această ieşire în parc este un exil voluntar în
fascinaţie. Ish o luă razna prin iarbă, împrăştiind în jurul său un nor de păpădie
vătoasă. Am băgat zgarda în buzunar şi m-am aşezat pe bancă. Vântul purta uşor
aroma ierbii proaspete, copacii înfloriseră, culorile pastelate ale florilor păreau glazate ca
un ulcior ţărănesc de Horezu. Un nor de polen auriu îmi îngreună pleoapele care alunecau
cu o savoare înceată şi umedă peste ochii tremurând leneş sub cortinele lor.

În faţa mea se legăna un copil. Sunetul ruginit şi strident al leagănului, însoţit de

ţipătul dezolant al unui pescăruş pierdut în vastitate, a spart tăcerea din jur. Copilul
desena cu picioarele destinse un arc perfect ce vibra ritmic cu precizia unui metronom.
Între aceste intervale încercam fugitiv să reconstitui imaginea sa ascunsă de creanga
îngenunchiată a unui copac ce îmi obstacula vederea. Obosită de acest exerciţiu, privirea
se ridică curioasă în zbor deasupra parcului, cercetând centrul de artă, lacul, copacii,
cărările sinuoase şi terenul de zgură roşie. Câteva veveriţe făceau zarvă într-un copac şi
din când în când un fluture gigantic îmi acoperea transfocarea cu fâlfâitul aripilor sale
moi şi catifelate. De sus, parcul căpătase dimensiunea miniaturală a unui model
arhitectural cu copăcei de plastic şi căsuţe din polistiren. Conturul precis şi nemişcat al
unui om, lăsa o umbră pe una dintre cărări, iar Ish devenise un punct negru şi mişcător
lângă oglinda lacului în care se prăbuşise un nor transparent. Pleoapele închise se zbăteau
uşor lăsând să răzbată printre ele străfulgerări grilate de raze verzui. Un miros fin de
aracet, mă făcu să mă aplec instinctiv, şi privirea îmi alunecă în jos sub această
hologramă imuabilă în centrul căreia pulsa leagănul…
 Trikuti s-a retras într-un colţ al atelierului, şi a început să modeleze un bust micuţ
cât palma. În faţa ei este un album uriaş în care priveşte hipnotizată fotografia unui bătrân
cu barbă albă şi turban. Femeia are în jur de patruzeci de ani. Cea mai tânără studentă din
clasa mea de sculptură, pe care de multe ori o compar în glumă cu un grup în tratament
geriatric la Ana Aslan. Centrul de artă este micuţ, dar foarte select şi, cu toate că salariul e
simbolic, îmi convine să predau aici pentru că am reuşit să programez cursul de sculptură
în ziua de sâmbătă. Degrevez în felul acesta o întreagă săptămână, pe care pot să o dedic
unui comision de restaurare cu care mă lupt de peste un an.

Deşi nu are o experienţă prealabilă în modelaj, mi-a spus că vrea să facă acest
bust pentru că se apropie aniversarea zilei de naştere a Marelui Maestru, Baba Sawan
Singh Ji, bătrânul cu turban din fotografie. Am luat albumul în mână şi am început să îl
răsfoiesc fără să ştiu că în faţa ochilor mei se afla imaginea unui om considerat a fi unul
dintre cei mai mari mistici ai Indiei. În săptămânile care au urmat, am aflat că Trikuti face
parte dintr-un grup foarte restrâns de discipoli şi iniţiaţi care se întâlnesc săptămânal în
jurul Maestrului, un guru iniţiat de Baba Swan Singh Ji. Cu ochii mari şi spălăciţi, priviri
„oarbe“ şi mişcări molatice, Trikuti pare căzută într-o permanentă transă. Asta vine în
contrast izbitor cu o inteligenţă vie şi momente în care umorul ei poate să devină de-a
dreptul sarcastic. Ceea ce mă atrage în special la ea este disponibilitatea emoţională pe
care o are pentru discuţii de la suflet la suflet.

Nu îmi amintesc exact ziua în care am ajuns să vizitez grupul ei, dar ştiu că a fost
o zi de iarnă geroasă în care paşii mei pe iarba congelată sunau ca un pat de becuri opace
zdrobite sub bocanci. Grupul se întâlnea în sala unei biserici de la periferia oraşului.
Premeditarea acestei întâlniri a creat tot felul de scenarii bizare în mintea mea, precum
descălţarea şi umilinţa descoperirii unei găuri în ciorap, sau îngenunchierea în faţa unei
statui pe care o văd pentru prima dată. Mă simţeam stingher, cu atât mai mult cu cât
Trikuti se părea că întârziase la întâlnire din cauza viscolului de afară. Cei din jur erau
îmbrăcaţi obişnuit, nici urma de turbane, de „ali-baba-şi-cei-patruzeci-de-hoţi.“

Intrarea Maestrului a fost o surpriză. Un om între două vârste, îmbrăcat la costum

şi cravată, părea mai degrabă un profesor universitar decât un guru. Discipolii s-au strâns
repede în jurul său, salutând în binecunoscuta formă gassho, cu o aplecare a capului şi
mâinile împreunate. Ajuns în faţa Maestrului, era să izbucnesc într-un râs isteric. Mâinile
îmi erau ocupate de o geantă care a căzut pe jos când m-am înclinat. Nici Woody Allen n-
ar fi putut crea o scenă mai penibilă.

„You must be Larry“ mi-a spus Maestrul, în loc de salut.

În sală erau în jur de patruzeci de persoane. Toţi se cunoşteau foarte bine şi păreau
înţeleşi să îmi ignore prezenţa. M-am aşezat în spatele sălii şi, spre surprinderea mea, am
văzut-o pe Trikuti în primul rând de scaune. Începusem chiar să mă gândesc dacă toată
întâlnirea aceasta nu este cumva un fel de farsă sau conspiraţie, când sala a intrat brusc
într-o linişte mormântală. Maestrul, care şedea în faţa noastră pe un tron masiv de stejar,
ne cântărea cu privirile. Discipolii erau nemişcaţi, arestaţi de acest schimb de priviri cu o
materialitate organică ce putea fi luată în braţe. Pentru o fracţiune de secundă ochii
Maestrului s-au oprit şi asupra mea. Încercam să par cât se poate de insensibil, dar mi-am
dat seama că maxilarul de jos îmi căzuse paralizat de o forţă pe care nu puteam să o
controlez. Toată ceremonia asta mută a durat câteva minute, apoi Maestrul a început să
vorbească:

„Cu mulţi ani în urmă, tatăl meu, care era profesor de filosofie şi metafizică la
Universitatea din Punjab, a scris o carte în două volume intitulată “Mysticism – The
spiritual Path.” Cartea a apărut în 1940 într-o ediţie de o mie de volume şi a avut un
succes deosebit, fiind reeditată de cinci ori. Cred că volumul doi al cărţii încă poate fi
găsit, dar volumul întâi pot să vă spun de acum că a dispărut total. Nici măcar eu nu îl
mai am. Cum trăim într-o epocă dominată de materialism şi cercetare ştiinţifică, în care
credinţele vechi şi dogmele religioase trec prin filtrul interogaţiilor analitice, m-am gândit
că ar fi folositor să avem o discuţie pe această temă. Cartea a fost dedicată Marelui
Maestru, Param Sant Satguru Huzur Maharaj Sawan Singh Ji, care a apreciat-o în mare
măsură. Am să mă refer astăzi la câteva idei cuprinse în capitolele cărţii…“

După câteva mişcări indecise ale capului, imaginea parcului mi-a reintrat în focus.
Se făcuse mic cât o monedă de 25 de cenţi. Speriată, privirea a transfocat spre leagăn,
despicând în valuri aerul dens şi vâscos, de parcă ar fi trecut printr-un lan de grâu. În
inerţia picajului, am pierdut orice urmă de cognizanţă. M-am trezit aproape de nivelul
solului. Un copac lăsă să cadă o frunză ce îmi acoperi pentru moment privirea. Eram
lângă leagăn. La intervale regulate, piciorul copilului apărea în imagine cu mişcările
precise ale unui ştergător de parbriz. Un rictus al bărbiei mi-a schimbat direcţia privirii
spre faţa copilului. Neliniştea îmi sporea. Copilul avea buzele strânse ca o panglică pe
după care se citea durere. Părul auriu îi acoperea faţa de câte ori se ridica în sus, pentru a
cădea întins pe spate, de câte ori venea ameninţător spre mine. Din când în când,
imaginea se voala ca mâlul tulburat de pe fundul unui lac. Un sunet surd acompania în
contratimp mişcarea copilului. Am stat aşa pentru multă vreme până când un ţipăt
puternic m-a făcut să mă mişc brusc, şi, spre groaza mea, transfocarea a intrat în trupul
copilului, printre celulele şi porii lui, secţionând organe şi fibre musculare care se rupeau
într-o baie de spumă purpurie şi sidefată. Căzusem pe bancă, mâinile îmi erau încleştate şi
simţeam că îmi pierd cunoştinţa. Un lichid fierbinte şi lipicios îmi acoperi trupul, şi mă
cufundam în el cu o viteză ameţitoare. Unghiile îmi intraseră în lemnul băncii. Aveam
nevoie de aer, probabil că nu respirasem de zece minute. Trebuia să ies de aici, să ies cât
mai repede. În sfârşit, plămânii mi s-au desfundat, şi un boţ de carne cât o găluşcă cu
prune ţâşni prin gura larg deschisă, după care căzu cu un zgomot asurzitor lângă bancă…

Cuvintele Maestrului formau pe ecranul minţii mele o peliculă care se derula

paralel cu discursul său. Filmul interior pulsa în inerţia hipnotică a unei reverii din care
mă trezeam temporar pentru a prinde o altă idee. Totul este despre interogaţii. Cine
suntem, ce este lumea, care este rostul existenţei noastre pe pământ, ce este Dumnezeu,
timpul, spaţiul, are omul libertatea determinării, de ce este atâta mizerie şi durere pe
pământ, de ce atâta cruzime, ce este moartea, există reîncarnare, care este realitatea
absolută a fenomenelor din jurul nostru?
 Experienţa vieţii mele a fost mult timp deprivată de hrană spirituală, şi iată, mă
găseam aici în faţa unui om care îmi ridica uşor pleoapa celui de-al treilea ochi pentru a
vedea o lume magică şi necunoscută. Din cele două căi majore de raţionament folosite de
filosofie, cea deductivă şi cea inductivă, prima nu ne oferă o nouă cunoaştere, dat fiind
faptul că în premise sunt deja implicate concluziile, iar cea de-a doua nu atinge niciodată
concluzii cu un grad de certitudine absolută. Asta ne face, desigur, să credem că puterea
de cunoaştere este dincolo de intelectul uman. Intelectul nu poate controla totalitatea
experienţei fenomenelor lumii, pentru că este o parte a acestei experienţe, a fenomenelor
ei, cu alte cuvinte, nu poate înţelege Realitatea Absolută. Cunoaşterea mistică nu este nici
senzorial-perceptivă, nici gândire sau raţionament intelectual, nu este atât „a şti“, cât „a
deveni“ realitatea pe care vrem să o cunoaştem. Ea, însă, nu este posibilă decât atunci
când „murim în timp ce trăim“, sau trecem pragul morţii, pentru ca sufletul nostru să
atingă palierele înalte ale sferelor spirituale. Ceea ce ne oferă religia este speranţa salvării
după moarte, în timp ce misticismul ne duce direct în inima eliberării spiritului, în chiar
timpul vieţii. Acest lucru însă nu este posibil fără o călăuză.

Întrebări, foarte multe întrebări. Multe dintre ele nu mi le-am pus niciodată. Un
om poate să trăiască o viaţă întreagă fără să şi le pună. Există însă momente speciale în
care întrebările vin către noi. Această întâlnire a mea cu Maestrul era unul dintre acele
momente rare. Într-adevăr, ce este „acolo“, sau „dincolo“, în palierele astrale? A venit
oare cineva cu o descriere a acelei lumi? Şi apoi, cum ajungem acolo, dacă trebuie să
murim în timp ce trăim?...

Am stat nemişcat câteva secunde ca să îmi revin. Încet-încet, respiraţia a început

să mi se regleze. Un ciripit vesel de păsărele era întrerupt de claxonul repetat al unui
camion. După câteva minute, am îndrăznit să deschid uşor ochii. Lumina puternică mă
orbi total. Razele soarelui se înfipseră perpendicular în mine ca nişte suliţe. Mi-am întors
capul spre parc şi am respirat uşurat. Ish stătea la picioarele mele şi mă privea tăcut ca un
sfinx. Am înghiţit instinctiv în sec. Dinspre stânga, un bărbat între două vârste intrase în
parc pe o trotinetă electrică. Era slab, nebărbierit şi prost îmbrăcat. Se opri nemişcat în
mijlocul drumului, în timp ce peisajul din spatele său începu să se mişte ca un paravan de
carton.
L-am pus pe Ish în zgardă şi m-am hotărât să merg acasă. Cu cât mă apropiam mai mult
de omul cu trotineta, cu atât neliniştea mea creştea. În cele din urmă, am intrat prin el ca
printr-o bulă de săpun, purtat de cărarea de zgură roşie ce se pierea pe după o insulă de
copaci ce aştepta să arătăm cu degetul către ea…

Copyright 2009, Adrian Ionita