Efectele biologice ale radiaiilor De la Wikipedia, enciclopedia liber Radiaiile X, , i au proprietatea de a strbate substanele, producnd modificri chimice ale

le acestora. Datorit efectului lor ionizant radiaiile modific celulele materiei vii cu care interacioneaz. Modificrile funcionale care se produc datorit schimbrii structurii celulelor unui organism, sub aciunea radiaiilor, se numesc efecte biologice ale radiaiilor. Mrimi i uniti pentru msurarea efectelor radiaiilor Radiaiile, interacionnd cu substana pe care o strbat. cedeaz acesteia o parte sau toat energia lor. Energia cedat de radiaie unitii de mas a substanei cu care interacioneaz reprezint doza absorbit (D).

unde, W este energia cedat masei iar energia cedat de substan. Unitatea de msur n S.I. a dozei absorbite: Gray (Gy)

Alt unitate de msur, pentru doza absorbit, folosit n practic este: rad.

Doza biologic

Mrimea care corespunde efectului biologic produs de radiaii se numete doz biologic (B). B = x D unde, este un factor de proporionalitate, numit eficacitate bilogogic relativ, care depinde de tipul radiaiei. Valori ale eficacitii biologice relative pot fi urmrite n urmtorul tabel.

Unitatea de msur, n S.I., pentru doza biologic este: Sievert (Sv)

n practic se mai folosete pentru doza biologic i unitatea de msur: rem

Observaii 1.Doza biologic se msoar cu detectori de radiaie numii dozimetre. Dozimetrele conin un film sensibil la radiaii. Dup developare, filmul permite evaluarea dozei de radiaii primite de persoana care l-a purtat. Contorul Geiger-Mller permite numrarea ionilor prezeni n aer i prin urmare, intensitatea radiaiilor care i-au produs. Contorul cu scintilaie are n alctuirea lui substane (precum sulfura de zinc) care devin flourescente sub aciunea radiailor. 2. Dac o persoan este supus mai multor tipuri de radiaii, doza biologic este suma dozelor fiecrei radiaii. 3. Din studiile realizate de-a lungul anilor s-au stabilit anumite limite pentru doza biologic pentru care nu se observ efecte biologice asupra organismului n tot timpul vieii. Aceast mrimte se numete doza maxim permis. Limitarea dozei la aceast valoare i permite organismului s se refac.

Iradierea trebuie, in general, sa produca ruperea ambelor catene de ADN pentru a ucide o celula, in parte datorita capacitatii crescute a celulelor mamiferelor de a repara o singura catena afectata. Radiatia poate, de asemenea, sa produca indirect efecte prin interactiunea cu apa (ce constituie aproximativ 80% din lumul unei celule), generand radicali liberi ce pot vatama celula. Radicalii liberi sunt entitati chimice puternic reactive, care nu au un numar sil de electroni pe ultimul strat. Un radical liber nu este sil si are o perioada de viata de o fractiune de secunda. Se estimeaza ca majoritatea leziunilor celulare induse prin raze X se datoreaza formarii de radicali hidroxil. Uciderea celulei este rezultatul leziunilor procate de radiatii. Efectele biologice asupra reproducerii celulelor epiteliale sunt exprimate tipic doar atunci cand celulele vatamate incearca sa se divida. Un alt efect biologic il constituie inducerea cresterii neoplazice prin mutatii, multi ani dupa expunerea la radiatii. Este clar ca pacientii care au primit doze reduse de radiatii in copilarie prezinta un risc

semnificativ de neoplasm timp de doua sau trei decenii dupa expunere; acest risc este semnificativ mai mare decat cel al populatiei in ansamblu. ABERATII CROMOZOMIALE INDUSE PRIN IRADIERE Ruperea cromozomilor poate sa survina cand celulele sunt iradiate. Capetele rupte ale cromozomilor se pot combina cu capetele rupte ale diferitilor cromozomi. Aceste combinari anormale sunt cel mai usor de remarcat in timpul mitozei. Anomaliile cromozomiale se produc in mod tipic in celulele iradiate in faza Gl a ciclului celular, inainte de duplicarea materialului genetic. Daca celulele sunt iradiate in faza G2, poate rezulta o aberatie a cromatinei. Frecventa aberatiilor cromozomiale in limfocitele circulante periferice se coreleaza cu doza primita. Doza poate fi estimata and modificarile cromozomiale la culturile in vitro expuse la doze controlate de radiatii. Doza minima ce poate fi detectata prin analiza limfocitelor periferice este de aproximativ 10-20 rem. Analiza limfocitelor poate oferi o dovada a expunerii recente a intregului corp la radiatii. CURBA DE SUPRAVIETUIRE CELULARA Curba doza-raspuns pentru toate celulele mamiferelor pare sa prezinte o dependenta liniar-patratica. In termeni simpli, modelul matematic ce explica relatia dintre doza si fractiunea de celule supravietuitoare are atat o componenta liniara, cat si una exponentiala. Componenta liniara rezulta din ruperea ambelor catene cromozomiale produsa de o singura modificare. Componenta exponentiala reprezinta distrugerile produse de modificari multiple. ura 396-l prezinta forma unei curbe de supravietuire tipice pentru celulele mamiferelor expuse la radiatii. Fractiunea celulelor supravietuitoare este trasata cu o scala semilogaritmica. Pentru particulele alfa sau neutronii cu energie joasa, curba doza-raspuns este o dreapta ce porneste din origine. Nu par sa existe portiuni concave, ceea ce se crede ca reprezinta o acumulare de evenimente subletale in interiorul celulelor, dincolo de care o modificare aditionala va cauza moartea celulei, si care reflecta de asemenea abilitatea celulei de a remedia vatamarea subletala. Astfel, rata de supravietuire depinde exponential de doza. in cazul razelor X sau gamma, curba dozaraspuns prezinta o portiune concava, urmata de o linie dreapta, pe masura ce doza creste. Dg reprezinta portiunea liniara a curbei; aceasta este doza necesara pentru a reduce fractiunea celulelor supravietuitoare la 37% din valoarea ei precedenta. Dg reprezinta doza la care fiecare celula primeste in medie o modificare letala. Numarul N este definit extrapoland linia Do direct catre axa Y si constituie o masura a latimii portiunii concave; se presupune ca reprezinta capacitatea reparatorie a celulei. D2 este doza la care portiunea liniara a curbei intersecteaza o linie orizontala ce trece prin valoarea unitara; reprezinta o doza apropiata de cea de prag. La toate lanturile celulare ale mamiferelor studiate, cresterea dozei radiatiei duce la scaderea ratei de supravietuire a celulelor; adica, nu exista o radiorezistenta absoluta a celulelor mamiferelor, desi rezistenta relativa este comuna. Mecanismele de aparare de la membrana celulei, de obicei responsabile de rezistenta la chimioterapie, nu au fost corelate cu radiatiile. Patru procese importante ce au loc dupa expunerea la radiatii pot fi rezumate ca "cei patru R\" ai radiobiologiei. Primul este reparatia. Reparatia depinde de temperatura si se crede ca reprezinta mecanismul enzimatic de vindecare a vatamarii intracelulare. Al doilea R este reoxigenarea. Reoxigenarea reprezinta un proces prin care oxigenul (si alti nutrienti) sunt in realitate distribuiti mai bine catre celulele viabile ca urmare a distrugerilor procate de radiatii si a uciderii celulelor. Cel de-al treilea R este repopularea, adica abilitatea populatiei celulare de a continua diviziunea si de a inlocui celulele pe moarte sau ucise. Cel de-al patrulea R este redistribuirea, care reflecta variabi-litatea

radiosensibilitatii unei celule de-a lungul ciclului celular. Radio-sensibilitatea poate varia in timpul ciclului celular cu un factor de pana la 3. Faza Gj are lungimea cea mai variabila dintre toate fazele ciclului celular. Pentru majoritatea lanturilor celulare, celulele care au o perioada Gj scurta sunt cele mai sensibile la interfata G2/mitoza, mai putin sensibile in Gj si cel mai rezistente catre sfarsitul perioadei de sinteza (S). Cand radiatia functioneaza ca tratament anticanceros, face aceasta datorita diferentelor privind cei 4 R dintre celulele tumorale si tesuturile normale. Aceste diferente sunt cel mai bine exploatate prin regimuri de radioterapie ce implica fractionarea dozei.

DESCOPERIRI CLINICE LEGATE DE FRACTIONARE Raspunsul clinic la radiatii poate fi legat de interactiunile diferitilor factori de crestere si citokine. De exemplu, radiatia poate induce factori de crestere si citokine cum ar fi factorul de necroza tumorala (TNF), interleukina (IL) 1 si altii, eliberati de catre celulele iradiate. TNF poate induce proliferarea fibroblastelor si poate creste raspunsul inflamator. S-a aratat ca TNF si IL-l protejeaza de radiatii celulele hematopoietice in vitro, crescand valoarea Do a curbei de supravietuire celulara. S-a aratat de asemenea ca TNF farizeaza uciderea unui lant celular tumoral uman atunci cand este administrata inainte de iradiere. TNF poate produce radio-protectie sau radiosensibilizare in functie de tipul celulei, dar ramane neclar ce grad de sensibilizare sau protectie poate rezulta din TNF. Alti factori implicati in raspunsul la radiatii sunt factorul de crestere bazai al fibroblastelor si factorul |3 de crestere derivat din trombocite, care pot fi asociati cu efectele tardive ale radiatiei asupra vaselor. Citokinele sunt induse de activarea transcriptionala dupa expunerea la radiatii ionizante. Interactiunile acestor factori pot modifica raspunsul clinic la expunerea la radiatii. Rata si lungimea resilirii functionale a tesuturilor normale sunt legate de numarul de tulpini celulare stern ce supravietuiesc iradierii. Volumul tesutului iradiat va influenta de asemenea rata de resilire in urma radiatiei, ca si severitatea efectelor secundare. Daca in lumul iradiat tulpinile celulare stern sunt distruse si are loc o inlocuire neadecvata data de tesuturile adiacente, distrugerea procata de radiatie va persista. Efectele tardive reale se dezlta independent de reactiile precoce; ele au loc in pofida recuperarii distrugerilor acute procate de radiatii. Tabelul 396-4 prezinta frecventa tolerantelor radiatiilor inregistrate prin radioterapie fractionata la 5 ani de la debut, in cel mai bun caz, aceste cifre sunt estimari globale. Manifestarile clinice de iradiere r depinde de lumul organului iradiat, de doza totala, de doza per fractie si de intervalul de timp necesar pentru a administra doza. in plus, consecintele celulare ale tratamentului pot fi progresive in timp. Astfel, durata intervalului de timp de la debut este de asemenea cruciala in evaluarea sechelelor clinice. Sistemul ners central in mod traditional, sistemul ners central (SNC) este descris ca fiind relativ rezistent la modificarile produse de radiatii. Cand creierul uman este tratat cu doze fractionate standard (1,8-2 Gy/zi), rareori se observa reactii acute.

Reactiile subacute la tratamentul prin iradiere sunt mai frecvente. Manifestarile clinice pot include semnul Lhermitte, care consta intr-o parestezie autolimitata, insotita de flexia gatului. Se crede ca acest fenomen se datoreaza demielinizarii tranzitorii a maduvei spinarii, consecutiv expunerii semnificative la iradiere. Poate fi observat la 1-3 luni dupa terminarea unei cure de radioterapie asupra maduvei spinarii. Frecventa semnului Lhermitte variaza dupa tipul radioterapiei si poate atinge pana la 15% dupa iradierea in manta utilizata in mod frecvent in tratamentul bolii Hodgkin. Dupa iradierea limitata la craniu, pot sa apara o encefalopatie usoara si modificari neurologice de focar. Daca radioterapia craniana este administrata simultan cu chimioterapia, efectele pot sa fie mai severe, reflectand probabil permeabilitatea alterata la agentii chimio-terapici. Se crede ca efectul iradierii craniene este secundar efectelor radiatiei asupra oligodendrocitelor aflate in replicare si posibil si asupra microvascularizatiei. Atat modificarile clinice, cat si cele radiologice pot simula progresia tumorii si adesea creeaza confuzii privind diagnosticul si tratamentul. Patologia post-iradiere si simptomele clinice asociate debuteaza in mod tipic dupa 6-36 luni dupa radioterapie. Aceste efecte sunt in stransa legatura cu doza totala si lumul tratat. in plus, marimea dozei fractionate pare sa fie cea mai importanta variabila care afecteaza rata necrozei cerebrale post-iradiere. Modificarile neurocognitive pot fi, de asemenea, intalnite la copii, dupa iradiere craniana. Factorii preterapeutici importanti care prezic gradul efectelor tardive asupra SNC includ varsta la care s-a practicat iradierea craniana si nivelul functional neurocognitiv in momentul tratamentului. La unii pacienti, se descrie un efect unic tardiv al iradierii craniene combinate cu chimioterapie, cunoscut sub numele de leucoencefalopatie. Aceasta este o reactie necrotizanta observata de obicei la 4-l2 luni dupa terapia combinata cu metotrexat si iradiere craniana. Dementa si dizartria pot progresa catre convulsii, ataxie sau deces. Mielita transversa dupa radioterapie constituie o reactie a maduvei spinarii similara necrozei cerebrale. Acest sindrom consta in slabiciune progresiva si ireversibila a membrelor inferioare si pierderea functiei cii urinare si a sensibilitatii aferente unui singur nivel al maduvei spinarii. Eventual poate sa apara paralizie flasca. Simptomele pot sa apara chiar la 6 luni de la radioterapie, dar intervalul obisnuit de declansare a acestora este de 12-24 de luni. Nu exista nici o corelatie cunoscuta intre semnul Lhermitte si mielita transversa. Pielea Reactia tegumentara poate fi remarcata dupa 2 saptamani de radioterapie fractionata, o intarziere care se coreleaza cu timpul necesar celulelor pentru a se deplasa de la stratul bazai pana la cel cheratinizat al pielii. Severitatea reactiei depinde de marimea dozei aplicate tegumentar per fractie si de doza totala aplicata pe o zona a tegumentului. Se observa eritem, urmat imediat de descuamare uscata. In acest moment tegumentul poate fi eritematos, cald si uneori edematos. Exista o dilatare a vaselor in dermul superior si un infiltrat inflamator asociat cu granulocite, macrofage, eozinofile, plasmocite si limfocite. Adesea, aparatele moderne pentru radioterapie de inalta putere nu produc reactii tegumentare semnificative. Atunci cand survine o reactie tegumentara severa, aceasta apare de obicei localizata in zona unde unda atinge tangential tegumentul. Descuamarea umeda consta in eruptii ale stratului

epidermic. Vindecarea se produce prin reepitelizare de la celulele mai putin afectate ale structurilor bazale. Atunci cand reactiile cutanate sunt severe, sunt necesare pauze de tratament, pentru a permite vindecarea. Descuamarea uscata se trateaza conservator. Simptomele de uscaciune pot fi ameliorate sfatuind pacientul sa poarte numai imbracaminte din bumbac in contact cu tegumentul afectat si sa se abtina de la utilizarea oricarui fel de substante iritante. Daca tratamentul devine necesar, se recomanda agenti hidrofili care nu contin metale grele. Nu trebuie utilizate vaseline, deoarece acestea pot retine bacterii, crescand riscul de infectie. Descuamarea umeda se trateaza cel mai bine lasand zona afectata uscata si descoperita. O reactie cronica la iradiere poate fi intalnita dupa 6-l2 luni de la iradiere. Epidermul este de regula atrofie si poate fi lezat cu mai multa usurinta decat cel normal. Cantitatea de fibroza interstitiala poate fi, de asemenea, crescuta. Hiperpig-mentarea tegumentului iradiat, marcand campul iradiat, se poate intalni la interval de cateva luni de la terminarea iradierii. Aceasta va pali in mod gradat. Pielea devine subtire, iar pierderea parului poate fi permanenta. Radioterapia poate induce un cancer secundar, care tinde sa fie mai agresiv decat cancerele care apar la pacienti fara expunere semnificativa la radiatii. Inima si vasele de sange Cand afectarea cardiaca apare dupa radioterapie, este adesea dificil de precizat in ce masura radioterapia reprezinta cauza. Patogenia bolii cardiace atero-sclerotice este multifactoriala. Expunerea unui lum cardiac mare la doze inalte de radioterapie stimuleaza probabil dezltarea bolii coronariene. Iradierea cardiaca poate avea drept rezultat o "pericardita\" acuta. Simptomele pot include durere toracica si febra, cu sau fara revarsat pericardic. Acest sindrom este de regula autolimitat si, in mod tipic, se manifesta la cateva luni dupa tratament. Revarsatul pericardic asimptomatic poate fi cea mai obisnuita manifestare a bolii cardiace induse de iradiere. Se detecteaza de regula radiologie si se confirma prin ecocardiografie. Majoritatea pacientilor cu pericardita constrictiva indusa prin iradiere au primit mai mult de 40 Gy pe o portiune mare a cordului. Riscul creste semnificativ cu doze mai mari de 50Gy. Modificarile cardiace cronice pot debuta de la 6 luni la cativa ani dupa iradiere. Simptomele clinice pot indica o boala constrictiva cronica datorata fibrozei pericardice, miocardice si endocardice - o pancardita. Semnele clinice pot include dispnee, durere toracica, dilatatie venoasa, revarsat pleural si puls paradoxal. Plamanul Simptomele clinice ale pneumonitei de iradiere pot fi impartite intr-o faza precoce si una tardiva. In timpul fazei precoce, manifestarile clinice pot include dispnee, tuse si febra. Scurtarea respiratiei este relativ rara. Mai frecvent se remarca doar modificarile radiologice pe o radiografie toracica, fara simptome clinice. Semnele si simptomele clinice ale pneumonitei de iradiere pot sa apara in 3-6 saptamani, daca o mare parte a plamanului este iradiata cu o doza de peste 25 Gy. La radiografia toracica poate fi evident un infiltrat care marcheaza campul de iradiere. Modificarile radiologice nu apar in afara teritoriului tratat. Tomografia computerizata poate fi adesea utila pentru a distinge pneumonita de iradiere de alte cauze de infiltrat. Incidenta pneumonitei de

iradiere poate fi redusa prin ificarea atenta a tratamentului, astfel incat plamanul sa fie iradiat cu doza cea mai joasa posibila. Daca dozele si lumul pulmonar iradiat sunt excesive, se poate dezlta cicatrizare permanenta, cu compromiterea functiei respiratorii. Dispneea si tusea pot fi severe si debilitante. Glucocorticoizii pot avea un rol terapeutic, mai ales la pacientii cu hipoxemie. Pacientii cu simptome de pneumonita de iradiere pot raspunde rapid la glucocorticoizi, dar tratamentul medicamentos are efecte minime asupra modificarilor fibrotice. Dozele de glucocorticoizi trebuie scazute lent, pentru a evita rebound-ul de exacerbare a simptomatologiei, care se poate dovedi letal pentru unii pacienti. Administrarea profilactica a corticosteroizilor are eficacitate discuila. In afara cazurilor in care simptomele sunt severe, este preferabil sa se asigure terapie suportiva, incluzand bronhodilatatoare si oxigen in cel mai mic debit posibil. Tubul digestiv Un numar redus de informatii privind subiectii umani arata ca modificarile patologice ale stratului epitelial survin precoce in cursul radioterapiei. Submucoasa subiacenta poate deveni edematoasa, cu dilatarea capilarelor. Vindecarea dupa leziunea produsa de iradiere este preconizata a avea loc in cateva saptamani dupa incheierea radioterapiei, dovada ca ramane un numar suficient de celule stern. Raspunsul la radiatii al tractului aerodigestiv, la fel ca si al altor structuri, nu este uniform, ci variaza in functie de localizarea zonei iradiate. Pacientii au adesea, dupa expunerea la iradiere, simptome similare altor forme de gastrita acuta. Semnele clinice includ durere epigastrica, inapetenta, greata si varsaturi. Scaderea aciditatii gastrice se observa dupa 15-20 Gy de radioterapie fractionata. Toleranta stomacului la iradiere este, de asemenea, agravata de adaugarea chimioterapiei sistemice, cum ar fi terapia cu 5-fluorouracil. Centrii germinativi ai mucoasei intestinale se afla in criptele lui Lieberkiihn. Celulele nou formate se deplaseaza ascendent de-a lungul peretilor criptelor, ca celule de tranzitie, suferind un proces de maturatie. Stratul de celule epiteliale care captuseste intestinul subtire este sistemul care se reinnoieste cel mai rapid din organismul uman si este complet reinnoit in 3-6 zile. In 12-24 de ore dupa prima doza de radioterapie, in mucoasa apare proba patologica a mortii celulare. Denudarea completa a suprafetei mucoase apare rar in cursul unei administrari regulate a radioterapiei, datorita inaltei capacitati de regenerare amucoasei. Totusi, se pot intalni arii focale de eroziune. Aspectul histologic poate fi aproape normal in 2-3 saptamani dupa iradiere. Manifestarile clinice ale enteropatiei acute de iradiere sunt greata, varsaturile, diareea si durerile cu caracter de crampa. Factorii relevanti care contribuie la patogenia diareei includ malabsorbtia si alterarea florei bacteriene intestinale. Severitatea simptomelor, la fel ca si in alte zone anatomice, este proportionala cu lumul iradiat si doza totala. Simptomele enteropatiei cronice de iradiere includ diareea, crampe abdominale, greata, malabsorbtie, varsaturi si obstructie. Fibroza progresiva, perforatia, formarea de fistule si stenoza portiunii iradiate a intestinului pot, de asemenea, sa apara in cursul fazei cronice a enteropatiei de iradiere. Majoritatea manifestarilor clinice ale modificarilor cronice survin intre 6 luni si 5 ani dupa iradiere.

Tratamentul noninvaziv conservator poate frecvent sa controleze simptomele gastrointestinale. O dieta elementara sau saraca in reziduuri poate fi eficace. Atunci cand tratamentul medical esueaza in a ameliora simptomele severe, adeseori este indicata interventia chirurgicala. Vezica urinara Leziunile de iradiere ale cii urinare in general devin simptomatice in 3-6 saptamani de la inceperea tratamentului si se amelioreaza in 3-4 saptamani de la incheierea radioterapiei. Pacientii adeseori acuza polakiurie si mictiuni dureroase. Cistoscopia arata adeseori modificari difuze ale mucoasei, similare celor din cistita acuta. Uneori se pot observa descuamari si ulceratii. In absenta infectiei, fenomenele urinare se trateaza simptomatic. Radioterapia asociata cu agenti citotoxici cum ar fi ciclofosfamida, creste severitatea reactiei acute a cii urinare. Efectele tardive asupra cii urinare dupa iradierea cu doze inalte pot include fibroza interstitiala, teleangiectazii si ulceratii. Vasele de sange pot fi dilatate si gata sa se rupa, rezultand hematurie nedureroasa. Aceste modificari sunt adeseori dificil de deosebit de recurenta sau progresia tumorii. O ca urinara mica poate rezulta dupa doze care depasesc 60 Gy. Testiculele si ovarele in general, spermatogoniile de tip B sunt in mod deosebit sensibile la iradiere. Spermatogoniile de tip A se considera ca sunt mai rezistente, datorita faptului ca ciclul lor celular mai lung permite variatii considerabile ale radiosensibilitatii in diferite faze ale ciclului celular. Celulele Sertoli si celulele Leydig sunt mai putin radiosensibile decat spermatogoniile. Cresterea nivelurilor FSH si LH a fost observata dupa numai 75 cGy. Doze de numai 10 cGy asupra testiculelor pot avea drept rezultat lezarea spermatogoniilor de tip B. Doza unica necesara pentru sterilizarea permanenta a barbatului normal nu este clar silita, dar se crede ca este intre 6 si 10 Gy. La barbatii normali, refacerea concentratiei normale a spermei necesita 9-l8 luni dupa doze fractionate totalizand 8 pana la 100 cGy. Doza de radiatie necesara pentru a induce insuficienta ovariana este dependenta de varsta. O doza unica de 3-4 Gy poate induce amenoree la aproape toate femeile peste 40 de ani. La femeile tinere, ogeneza este mult mai putin sensibila la iradiere decat spermatogeneza la barbati.

Efectele biologice si mecanismele moleculare de actiune ale radiatiilor UV Introducere In ultimii ani s-a constatat ca incidenta cancerului cutanat a crescut in mod alarmant (Shore, 2001). Aceasta observatie a dirijat interesul specialistilor spre investigarea efectelor biologice ale radiatiilor UV solare. Este cunoscut faptul ca expunerea la radiatii UV determina efecte imediate (eritem si pigmentare) si efecte intarziate (imbatranirea prematura a pielii si diferite forme de cancer) (Robert, 1999).

Spectrul UV al luminii solare cuprinde domeniile: UVC (190-290 nm), UVB (290-320 nm) si UVA (320-380 nm). Intrucat stratul de ozon al stratosferei retine in totalitate radiatiile UVC si partial radiatiile UVB, la suprafata Pamantului ajung numai radiatii UVA, si in mica masura radiatii UVB (Huda, 2000).

Radiatiile din domeniul UVA si UVB actioneaza prin mecanisme diferite. Radiatiile UVB au o energie mai mare comparativ cu radiatiile UVA si sunt absorbite direct de o serie de constituenti celulari, ca de exemplu acizii nucleici, proteinele si acidul urocanic. Radiatiile UVB exercita un efect mutagen, fiind principalul agent responsabil de aparitia cancerului cutanat (de Gruijl, 2000). Fotonii UVA au o energie mai mica decat fotonii UVB, dar au o pondere de peste 90% din energia solara din spectrul UV de la suprafata Pamantului. In plus, radiatiile UVA penetreaza cu usurinta epiderma, actionand asupra stratului proliferativ bazal al epidermei si chiar asupra componentelor sanguine din derma (Leszczynski si colab., 1996). Radiatiile UVA actioneaza asupra constituentilor celulari in mod indirect, prin mecanisme oxidative ce implica formarea speciilor reactive de oxigen (anioni superoxid, peroxid de hidrogen, radicali hidroxil, radicali peroxil, si oxigen singlet). Speciile reactive de oxigen au o durata de viata relativ scurta, dar sunt extrem de reactive, reactionand cu cea mai mare parte a constituentilor celulari: acizi nucleici, proteine, lipide, polizaharide. Actiunea lor induce de cele mai multe ori modificari ireversibile. Radiatiile UVA exercita un efect mutagen mai slab decat radiatiile UVB, dar joaca un rol important in etiologia cancerului de piele, avand in vedere predominanta lor in spectrul UV la suprafata Pamantului (Stary si colab., 1997). Desi in cea mai mare parte radiatiile UV solare exercita efecte nocive, nu poate fi neglijat efectul lor benefic legat de sinteza vitaminei D, precum si efectul psihologic pozitiv al expunerii la soare. 1. Efectele radiatiilor UV solare asupra organismului uman

1.1.

Efectele radiatiilor UV la nivelul pielii

Pielea este organul cel mai expus la radiatiile solare. Pielea este alcatuita din epiderma, derma si tesut subepidermal. In structura epidermei se evidentiaza (1) stratul bazal (stratum germinativum), (2) stratul spinos (stratum spinosum), (3) stratul granular (stratum granulosum) si (4) stratul cornos (stratum corneum). Epiderma este separata de derma printr-o membrana bazala. Derma are o grosime de circa 1000-4000 m si are in structura sa fibre elastice si de colagen produse de fibroblaste, vase de sange si limfatice, foliculi pilosi, glande sebacee si sudoripare, fibre musculare netede si nervi. Tesutul subepidermal este un tesut adipos.

Expunerea organismului uman la radiatii solare din regiunea 290-315 nm este esentiala pentru formarea vitaminei D3 in piele, cu consecinte benefice asupra dezvoltarii sistemului osos. Studiile in vivo au aratat ca transmisia prin epiderma umana a radiatiilor cu lungimi de unda de 313, 365 si 436 nm se face in proportie de 9,5, 19 si respectiv 34% din radiatia incidenta (Kohen si colab., 1995). Efectele imediate dupa expunerea la soare, observate la nivelul tegumentului, sunt aparitia eritemului si pigmentarea. Eritemul este o consecinta a dilatarii vaselor de sange din derma. Acest efect este mediat de produsii de reactie ai acidului arahidonic formati sub actiunea ciclo-oxigenazei si lipoxigenazei. Generarea prostaglandinelor, asociata eritemului in primele 6-12 ore de la iradiere, poate fi blocata de agenti anti-inflamatori nesteroidici, ca de exemplu indometacinul. Acesti agenti anti-inflamatori nu sunt eficienti in cazul eritemului inregistrat dupa 24 de ore de la iradiere si care este modulat de produsii lipoxigenazei. Mai mult de 80% din radiatia UVA este transmisa prin stratul superficial cornos al pielii si determina efectul de pigmentare imediata (Kuusilehto, 2000). Bronzarea pielii implica doua procese separate: pigmentarea imediata si pigmentarea intarziata (melanogeneza). Pigmentarea imediata este determinata de radiatiile UVA si consta in foto-oxidarea melaninei preformate. Pigmentarea intarziata are loc la 72 de ore dupa expunerea la radiatii UVA sau UVB si este asociata cu melanogeneza. In cursul melanogenezei se constata o crestere de 2-3 ori a numarului de melanocite DOPA-pozitive si o dublare a volumului corpului celular al melanocitelor. Radiatiile UV amplifica transferul melanozomilor de la melanocite la keratinocite. Radiatiile UV pot determina, pe langa efectul de pigmentare, imbatranirea prematura a pielii numita fotosenescenta actinica. Cele mai afectate sunt tegumentele expuse cel mai mult la radiatiile solare. Alterarea structurii cutanate este insotita de deshidratare si reducerea elasticitatii, insa cea mai grava consecinta a expunerii la radiatiile UV consta in aparitia si dezvoltarea unor tumori, cu evolutie posibil letala. Tumorile cutanate pot fi de tip melanom (denumirea provine de la faptul ca au originea la nivelul melanocitelor, celulele producatoare de pigment), sau tip carcinom, numite si cancere tip nonmelanom, ce au ca origine keratinocitele (Wang si colab., 2001). Cele mai frecvente forme de carcinom cutanat, pentru care s-a stabilit o relatie de cauza-efect in raport cu expunerea la radiatii UV, sunt carcinoamele de tip bazocelular si squamos (van der Leun, 1996). Keratoza actinica este o stare precanceroasa determinata de expunerea la radiatii UV solare care poate evolua spre o forma de cancer de piele. 1.2. Efectele radiatiilor UV asupra sistemului imunitar

Expunerea la radiatiile UV determina o scadere a raspunsului imun (imunosupresie), ce are drept consecinta reducerea capacitatii de aparare fata de infectii si fata de dezvoltarea tumorilor (Halliday si colab., 1998). La persoanele infectate cu HIV, expunerea la radiatii UV amplifica imunosupresia deja existenta. Trebuie subliniat faptul ca pigmentarea pielii nu ofera protectie fata de actiunea de imunosupresie exercitata de radiatiile UV. Exista totusi cateva situatii in care supresia sistemului imunitar prin iradiere poate fi benefica. Astfel, acest efect este exploatat in terapia unor boli de piele, ca de exemplu psoriazis vulgaris.

Modificarile imunologice sunt determinate de actiunea radiatiilor UV asupra celulelor Langerhans. Actiunea se exercita atat direct, cat si indirect, prin intermediul factorilor solubili eliberati in urma lezarii keratinocitelor.

Acidul urocanic (acid 4-imidazol acrilic) este prezent in stratul cornos al pielii. In mod normal, acidul urocanic se afla in forma trans, dar sub efectul iradierii UV sufera izomerizarea la forma cis. Se considera ca acidul cis-urocanic este unul dintre initiatorii procesului de imunosupresie asociat aparitiei tumorilor non-melanom.

1.3.

Efectele radiatiilor UV la nivel ocular

Dintre efectele negative exercitate de radiatiile solare UV trebuie mentionate o serie de modificari la nivel ocular, cum sunt degenerarea maculara si cataracta (Balasubramanian, 2000). Aceste modificari sunt corelate in principal cu inaintarea in varsta, dar studiile experimentale au dovedit ca si radiatiile UV au un rol important in instalarea si evolutia acestor modificari oculare (Zigman si colab., 1995; Zigman, 2000). Radiatiile UV amplifica oxidarea proteinelor din cristalin (in special a resturilor de Met si Cys) si induc formarea unor agregate proteice cu masa moleculara mare (Finley si colab., 1997). Aceste modificari determina aparitia unor zone opace la nivelul cristalinului corelate cu dezvoltarea cataractei.

1.4.

Factorii care determina susceptibilitatea la iradierea UV

Susceptibilitatea de a suferi leziuni in urma iradierii UV este conditionata de factorii genetici, de anumite maladii, de factori corelati cu varsta, precum si de administrarea unor medicamente si substante chimice. In functie de sensibilitatea de aparitie a arsurilor si de gradul de pigmentare exista sase tipuri de piele (tipul I corespunde celei mai mari sensibilitati - indivizii sufera intotdeauna arsuri si nu se bronzeaza niciodata; tipul VI corespunde celei mai bune protectii - pielea este pigmentata si nu sufera niciodata arsuri). Exista o serie de maladii ereditare care determina o susceptibilitate marcanta la radiatile UV, dintre care pot fi mentionate: xeroderma pigmentosum, sindromul Bloom, sindromul

Rothmund-Thomson, porfiriile, si fenilcetonuria. De asemenea, cresterea susceptibilitatii la leziunile determinate de radiatiile UV poate fi asociata administrarii antibioticelor pe cale orala, medicamentelor antihipertensive, psoralenului, agentilor imunosupresori si anti-inflamatori nesteroidici.

2. Mecanismele de actiune ale radiatiilor UVA

Radiatiile UVA actioneaza asupra mediilor biologice prin mecanisme oxidative, corelate cu formarea speciilor reactive de oxigen: oxigen singlet, radicali hidroxil (OH.), anioni superoxid (-O2), peroxid de hidrogen (H2O2). Speciile reactive de oxigen se impart in: a) specii cu caracter de radical liber: anionul superoxid, radicalul hidroxil, oxidul nitric; b) specii neradicalice: oxigenul singlet, peroxidul de hidrogen, acidul hipocloros, hidroperoxizii lipidici. Desi termenul de specii reactive de oxigen este cel mai adecvat, in literatura biochimica si medicala se foloseste termenul de radicali liberi ai oxigenului, in care sunt incluse toate speciile respective, indiferent daca au sau nu caracter de radical liber.

2.1. Formarea speciilor reactive de oxigen

Radiatiile UVA sunt absorbite slab de acizi nucleici si proteine, dar evenimentul initial in declansarea efectelor biologice consta in absorbtia fotonilor UVA de catre diferiti cromofori din mediul celular: chinone, steroizi, porfirine, flavin coenzime si proteine cu grupari hem (citocromi, peroxidaze, catalaza). Absorbtia fotonilor UVA de catre cromofori are ca rezultat formarea speciilor reactive de oxigen sau transferul energiei acumulate catre anumite molecule tinta.

Peroxidul de hidrogen se formeaza prin iradierea UVA a triptofanului, iar anionii superoxid pot fi produsi prin iradierea UVA a NADH si NADPH (Cunningham si colab., 1985). In prezenta ionilor de fier, peroxidul de hidrogen si anionii superoxid pot participa in vivo la reactia Haber-Weiss soldata cu producerea radicalilor hidroxil:

Fe2+ + H2O2 Fe3+ + OH- + OH. Fe3+ + -O2 Fe2+ + O2 2.2. Actiunea UVA asupra constituentilor celulari

O mare parte a constituentilor celulari reprezinta tinte ale atacului speciilor reactive de oxigen generate de iradierea UVA. Astfel, radicalii hidroxil reactioneaza cu aproape toate tipurile de molecule din componenta celulelor: glucide, fosfolipide, nucleotide, acizi organici si aminoacizi (Kohen si colab., 1995). In tabelul 1 sunt prezentate constantele de viteza ale reactiilor radicalilor hidroxil cu diverse molecule din sistemele biologice. Tabelul 1. Constantele de viteza ale reactiilor radicalilor OH cu diverse molecule din sistemele biologice.

Modificarile oxidative ale proteinelor sub actiunea speciilor reactive de oxigen pot determina inactivarea enzimelor si a proteinelor membranare (Dovrat si Weinreb, 1999), si pot produce modificari structurale soldate cu destabilizarea morfologiei celulelor atunci cind tinta atacului oxidativ sunt elementele citoscheletului (Somosy, 2000). In cazul enzimelor, efectul speciilor reactive de oxigen consta, in general, in diminuarea capacitatii catalitice, determinata frecvent de oxidarea gruparilor sulfhidril si modificarea gruparilor amino prin malonilare (Dumitru si Nechifor, 1994; Dean si colab., 1997). Amploarea

modificarilor este determinata de localizarea relativa a situsului de formare a speciilor reactive de oxigen, a sistemelor antioxidante si a proteinei tinta.

O tinta majora a atacului radicalic sunt lipidele membranare, datorita prezentei dublelor legaturi din structura acizilor grasi polinesaturati. In structura fosfolipidelor membranare acizii grasi polinesaturati cel mai frecvent intalniti sunt acidul linoleic (C18:2 9,12), acidul linolenic (C 18:3 6,9,12) si acidul arahidonic (C 20:4 5,8,11,14) Radiatiile UVA s-au dovedit initiatori eficienti ai procesului de peroxidare lipidica (Morliere si colab., 1995). Mecanismul peroxidarii acizilor grasi polinesaturati este prezentat in Figura 1.

Figura 1. Mecanismul peroxidarii acizilor grasi polinesaturati.

Procesul de peroxidare a acizilor grasi polinesaturati cuprinde urmatoarele etape: un radical liber extrage un atom de hidrogen din pozitia alilica, cu transformarea acidului gras polinesaturat intr-un radical lipidic; urmeaza rearanjarea intramoleculara a dublelor legaturi cu formarea unei diene

conjugate; in urma reactiei dintre diena conjugata si oxigenul molecular se formeaza un radical peroxil; radicalul peroxil poate reactiona cu alta molecula de acid gras polinesaturat, formand radicali lipidici, cu transformarea radicalului peroxil in hidroperoxid lipidic. Alternativ, radicalul peroxil poate forma peroxizi ciclici. Peroxizii lipidici odata formati sufera sciziuni ce duc la propagarea lantului de reactii, la reactii de ramificare si de descompunere. Prin descompunerea peroxizilor lipidici se formeaza o mare diversitate de compusi: alcani (etan, pentan), aldehide (dialdehida malonica, hexanal, 4-hidroxinonenal), acizi grasi epoxi si hidroxi. Peroxidarea lipidelor membranare afecteaza structura si functiile membranei plasmatice si a membranelor organitelor. Astfel, sunt perturbate potentialele transmembranare, fluxurile ionice si transportul transmembranar, sunt inactivati receptorii de membrana si sunt dereglate caile de semnalizare. Prin procesul de peroxidare lipidica se modifica nu numai componentele membranare de natura lipidica, ci chiar si proteinele, in urma reactiei unor aminoacizi (Cys, Lys) cu produsii aldehidici de peroxidare (dialdehida malonica, hexanal, 4-hidroxinonenal).

Intrucat maximul de absorbtie al acizilor nucleici este la 260 nm, radiatiile UVA sunt slab absorbite de acest tip de macromolecule (Kuluncsics, 1999). Se considera ca radiatiile UVA interactioneaza cu DNA prin mecanisme indirecte, mediate de compusii fotosensibilizatori endogeni (Kielbassa si colab., 1997). Faptul ca iradierea celulelor in absenta oxigenului diminueaza considerabil efectul letal al radiatiilor UVA, sugereaza implicarea speciilor reactive de oxigen in interactia UVA-acizi nucleici. Studiile experimentale pe culturi de celule umane au aratat ca radiatiile UVA induc mai multe tipuri de leziuni ale DNA: scindarea legaturilor fosfodiesterice la nivelul unei singure catene, formarea de legaturi incrucisate DNA-proteine, dimerizarea pirimidinelor adiacente. Fotonii UVA determina clivari monocatenare prin scindarea legaturilor fosfodiesterice cu o eficienta foarte mare (de 30 de ori mai mult comparativ cu fotonii UVB si UVC), si acest tip de leziune a fost semnalata intr-o proportie semnificativ mai mare comparativ cu dimerii pirimidinici (Peak si colab., 1987). Repararea clivarilor monocatenare dupa iradierea UVA este un proces extrem de rapid, astfel incat 90% dintre leziuni sunt reparate in numai 15 minute dupa iradiere (Peak si colab., 1991). Formarea dimerilor pirimidinici nu reprezinta o modificare majora a DNA in cursul iradierii UVA, comparativ cu iradierea UVB si UVC.

Radiatiile UVA induc vacuolizarea reticulului endoplasmic, separarea nucleului de citoplasma si formarea corpusculilor Heinz in eritrocite. Formarea corpusculilor Heinz este corelata cu leziuni ale citoscheletului eritrocitar in conditii de stres oxidativ. Studiile dermatologice au indicat ca o iradierea cronica cu UVA determina leziuni ale membranelor mitocondriale din toate tipurile de celule ale dermei.

2.3. Efectul UVA de activare a transcriptiei

Radiatiile UVA activeaza expresia unui set de gene prin mecanisme dependente de redoxul celular. Astfel, chiar la doze reduse care aparent nu determina leziuni tisulare radiatiile UVA determina activarea transcriptionala a genelor ce codifica hem oxigenaza I (HO-1), metalotioneina, CL 100 fosfataza si colagenaza.

Activarea HO-1 reprezinta un mecanism de reglare a nivelului intracelular al ionilor de fier la valori minime. Un nivel ridicat al ionilor de fier ar promova reactia Fenton, reactie nociva generatoare de radicali hidroxil cu efect potential letal la nivel celular (H2O2 + Fe2+ Fe3+ + OH- + OH.), precum si peroxidarea lipidica dependenta de ionii de fier (Tyrrell, 1999). Degradarea hemului este catalizata de cele doua izoenzime ale hem oxigenazei: HO-1 si HO-2 (Maines si colab., 1986; Stocker, 1990). Dintre cele doua tipuri de hem oxigenaza numai izoenzima HO-1 este inductibila. Expresia HO-1 ca raspuns la actiunea unor agenti oxidanti si la scaderea concentratiei de glutation redus, in tesuturi care nu sunt implicate in degradarea hemoglobinei, sugereaza ca degradarea hemului si a proteinelor cu hem constituie un mecanism de protectie fata de stresul oxidativ (Applegate si Frenk, 1995). Trebuie mentionat faptul ca produsul de degradare al hemului, bilirubina, reprezinta un puternic antioxidant (Stocker si colab., 1989), in timp ce compusii catabolizati de hem oxigenaza, porfirinele, actioneaza ca fotosensibilizatori in conditiile iradierii UVA, generand oxigen singlet. In celulele epidermei si dermei, mecanismele de protectie constitutiva (HO-2) si inductibila (HO-1) sunt strans corelate, fiind modulate de nivelul intracelular al feritinei.

Radiatiile UVA induc expresia genei ce codifica metalotioneina (Dudek si colab., 1993). Metalotioneina este o proteina cu afinitate mare de legarea a ionilor de zinc, cadmiu si cupru. Metalotioneina este implicata in protectia fata de stresul oxidativ, actionand ca scavenger al speciilor reactive de oxigen. Astfel, metalotioneina poate capta radicalii hidroxil si superoxid si o serie de radicali organici. In plus metalotioneina chelateaza ionii de fier impiedicand desfasurarea reactiei Fenton. Un nivel ridicat al metalotioneinei poate fi asociat unei rezistente crescute la iradierea UVA.

Gena CL 100 codifica o protein fosfataza cu dubla specificitate (Tyr/Thr fosfataza) care inactiveaza specific o MAP kinaza implicata in raspunsul la stres. Activarea colagenazei ca raspuns la iradierea UVA nu reprezinta un mecanism de protectie, ci dimpotriva un raspuns distructiv ce contribuie la degenerarea colagenului interstitial si la fenomenul de imbatranire prematura a pielii. 3. Mecanisme de protectie Organismele sunt protejate de agresiunea speciilor reactive de oxigen prin mai multe modalitati: compartimentalizarea celulara, protectia conferita de compusii antioxidanti si sistemele enzimatice, capacitatea organismelor de a elabora raspusuri adaptative inductibile in conditii de stres oxidativ. In

plus, procesele de reparare si turnover ajuta la minimalizarea leziunilor rezultate din atacul speciilor reactive de oxigen. In conditii normale exista un echilibru intre sistemele antioxidante si sistemele generatoare de specii reactive de oxigen. Perturbarea acestui echilibru in favoarea sistemelor prooxidante determina instalarea stresului oxidativ, cu implicatii patologice (Sies, 1991; Morel si Barouki, 1999). Sistemul enzimatic de protectie cuprinde: superoxid dismutaza, catalaza, glutation peroxidaza, glutation transferaza, glutation reductaza si glucozo-6-fosfat dehidrogenaza (Hasegawa si colab., 1992). Aceste enzime au o localizare preponderent intracelulara, mediul extracelular fiind mult mai expus atacului radicalic. Compusii antioxidanti sunt clasificati dupa modul lor de actiune in: a) scavengeri - compusi ce previn stresul oxidativ prin captarea radicalilor liberi; b) antioxidanti "preventivi" - compusi ce actioneaza prin sechestrarea ionilor metalelor tranzitionale, prevenind reactia Fenton (Chapple, 1997). In Tabelul 2 sunt prezentati principalii compusi antioxidanti si mecanismul lor de actiune. Modificarile oxidative ale proteinelor sub actiunea speciilor reactive de oxigen pot determina inactivarea enzimelor si a proteinelor membranare (Dovrat si Weinreb, 1999), si pot produce modificari structurale soldate cu destabilizarea morfologiei celulelor atunci cind tinta atacului oxidativ sunt elementele citoscheletului (Somosy, 2000). In cazul enzimelor, efectul speciilor reactive de oxigen consta, in general, in diminuarea capacitatii catalitice, determinata frecvent de oxidarea gruparilor sulfhidril si modificarea gruparilor amino prin malonilare (Dumitru si Nechifor, 1994; Dean si colab., 1997). Amploarea modificarilor este determinata de localizarea relativa a situsului de formare a speciilor reactive de oxigen, a sistemelor antioxidante si a proteinei tinta. O tinta majora a atacului radicalic sunt lipidele membranare, datorita prezentei dublelor legaturi din structura acizilor grasi polinesaturati. In structura fosfolipidelor membranare acizii grasi polinesaturati cel mai frecvent intalniti sunt acidul linoleic (C18:2 9,12), acidul linolenic (C 18:3 6,9,12) si acidul arahidonic (C 20:4 5,8,11,14) Radiatiile UVA s-au dovedit initiatori eficienti ai procesului de peroxidare lipidica (Morliere si colab., 1995). Mecanismul peroxidarii acizilor grasi polinesaturati este prezentat in Figura 1.

Antioxidant

Mod de actiune

Mecanismele de protectie fata de radiatiile UVA de la nivelul pielii. Pielea prezinta o serie de structuri cu rol de protectie, cum sunt stratul cornos si melanina. Desi stratul superficial cornos indeplineste functia de bariera optica, determinand reflexia, dispersia si absorbtia radiatiei incidente, cea mai mare parte a radiatiilor UVA patrund profund in piele, pana la nivelul dermei. Se estimeaza ca radiatiile UVA pot fi absorbite de diferite componente ale sangelui, la nivelul vaselor de sange din derma (Tyrrell, 1996; Nechifor si colab., 1999). Radiatiile UVA actioneaza ca inductori ai enzimelor responsabile de sinteza poliaminelor. Poliaminele accelereaza derularea ciclului celular, stimuland proliferarea celulara si implicit ingrosarea epidermei si a stratului cornos. Ingrosarea stratului cornos (hiperkeratinizarea) ajuta la protectia pielii prin reflectarea razelor solare. Totusi, hiperkeratinizarea nu reprezinta un mecanism de protectie eficient pentru radiatiile UVA (eficienta este mai mare pentru radiatiile UVB). Un mecanism suplimentar de protectie a epidermei consta in stimularea pigmentarii cu melanina. Trebuie subliniat faptul ca protectia prin pigmentarea cu melanina este dependenta nu numai de cantitatea totala de pigment ci si de compozitia sa chimica. Astfel, eumelanina este componenta de culoare neagra a melanozomilor care are un efect protector datorita capacitatii sale de a forma compusi stabili cu radicalii liberi, in timp ce phaeomelanina este componenta de culoare galbena ce nu are efect protector, ci dimpotriva actioneaza ca fotosensibilizator. Pe langa stimularea producerii de melanina de catre melanocite, radiatiile UVA determina efectul de pigmentare imediata ce consta in foto-oxidarea melaninei pre-existente, conducand la o amplificare pe termen scurt a pigmentarii, dar care nu confera protectie fata de expunerea ulterioara la radiatii UV.

In figura 2 sunt prezentate mecanismele de protectie constituiva si inductibila de la nivelul pielii. Nivelul antioxidantilor este constitutiv crescut in piele, cu mentiunea ca acest nivel este semnificativ mai mare in epiderma comparativ cu derma. In schimb, in epiderma nu au fost evidentiate mecanisme de protectie inductibile. In derma a fost evidentiat mecanismul inductibil mentionat anterior, de activare transcriptionala a hem oxigenazei I, corelat cu cresterea nivelului de feritina.