You are on page 1of 53

METODOLOGIA ANALIZEI POLITICE

- sinteze teme licenţă –

Lector dr. Alina Hurubean

FUNDAMENTELE METODOLOGIEI CERCETĂRII


SOCIALE ŞI POLITICE

1. Principii şi concepte de bază în metodologia cercetării sociale


2. Cercetarea calitativă şi cercetarea cantitativă – caracteristici epistemologice şi
metodologice
3. Proiectarea cercetării sociale. Designul cercetării calitative

1. Principii şi concepte de bază în metodologia cercetării sociale


Ce este metodologia?
Orice ramură de cunoaştere ştiinţifică şi de acţiune eficientă are un corp metodologic
propriu care direcţionează şi organizează activitatea specifică domeniului respectiv. În sfera
socio-umanului, metodologia este definită ca o analiză sistematică a metodelor şi tehnicilor pe
baza cărora se realizează o cercetare teoretică sau aplicativă. Metodele se află în centrul
patrimoniului unei discipline. Ele sunt esenţiale pentru formarea oricărui cercetător/specialist
într-un domeniu. Într-un sens, metodele sunt mai importante decât ideile pentru a face ştiinţa să
progreseze, chiar dacă nu beneficiază de aceeaşi recunoaştere (în sociologie, de exemplu, Paul
Lazarsfeld este astăzi mai puţin citat decât Talcott Parsons, deşi inovaţiile sale metodologice, la
fel ca şi ideile lui Parsons, au făcut epocă).

1
Metodologia cercetării ştiinţifice a unui domeniu de cunoaştere cuprinde: definirea
adecvată a domeniului studiat (ce cunoaştem?); enunţurile teoretice fundamentale admise ca
referinţe pentru construcţia paradigmatică şi metodologică a ştiinţei; principii şi reguli de
desfăşurare a investigaţiilor; metode şi tehnici de culegere a datelor, de prelucrare, analiză şi
interpretare a acestora (cum se realizează cunoaşterea ştiinţifică?); criterii de evaluare/testare a
rezultatelor; strategii de elaborare a modelelor explicative (teorii ştiinţifice); demersul
autoreflexiv al ştiinţei respective (filosofia ştiinţei).
Metodologia cercetării (a cunoaşterii ştiinţifice) este “expresia conştiinţei critice,
autoreflexive şi constructive a unei discipline. Uneori metodologia cercetării este considerată ca
ramură a filosofiei ştiinţei, dezvoltându-se în relaţie cu epistemologia. În această ipostază se
admite că s-ar constitui o metodologie generală ale cărei scopuri transcend pe cele ale oricărei
discipline pentru a se ocupa de problemele comune întregii cercetări ştiinţifice. Acesteia i-ar fi
asociate metodologii particulare specializate disciplinar. Comunicarea permanentă dintre
metodologia generală şi metodologiile particulare ar acţiona ca un factor de convergenţă a
strategiilor de cercetare şi ca o cale de accentuare a caracterului unitar şi global al cunoaşterii
ştiinţifice. Deocamdată, însă, nu este constituită o metodologie generală a cercetării ştiinţifice,
analizele concentrându-se la nivelul metodologiei particulare de genul metodologia cercetării
sociologice” (Lazăr Vlăsceanu), metodologia psihologiei, a asistenţei sociale, metodologia
analizei politice etc. Cu toate că nu există încă un corpus unitar al metodologiei ştiinţelor sociale,
oricare dintre metodologiile particulare (specifice unei anumite ştiinţe sociale şi ramurilor
acesteia) se raportează la un nucleu comun al cercetării sociale (principii, metode şi tehnici de
culegere a datelor, de analiză, prelucrare şi interpretare a datelor) pe care îl adaptează şi îl
asimilează în funcţie de obiectul propriu de studiu.

Condiţionarea teoretică a metodologiei


Metodologia nu este, însă, pur şi simplu o colecţie de metode şi tehnici de abordare
cantitativă sau calitativă a socialului; nu este un “inventar” de tehnici, fie acestea şi integrate
strategic. Opţiunile metodologice sunt puternic condiţionate de perspectiva teoretică adoptată de
cercetător. Este esenţial să amintim faptul că o metodă este totdeauna un mijloc şi nu o finalitate
în sine; metoda este maniera de a acţiona, dar ea nu defineşte obiectivele de atins şi valorile la
care ne raportăm. Metoda este un instrument pentru atingerea unor obiective prealabil definite, ea

2
este subordonată valorilor şi finalităţilor postulate în teorie. Ori de cîte ori optăm pentru o
anumită metodă de investigaţie şi intervenţie socială, pornim de fapt de la o supoziţie teoretică
(teorie de referinţă) care condiţionează demersul cercetării şi cel al acţiunii. Nici domeniul
asistenţei sociale nu face excepţie de la această condiţionare teoretică, analiza şi interpretarea
aceluiaşi fenomen social (problemă socială) poate fi diferită, în funcţie de perspectivele teoretice
pentru care optează practicianul. De aceea, se consideră că metodologia oricărui domeniu de
cunoaştere fundamentală sau aplicativă are o componentă teoretico-epistemologică (formată din
teorii de referinţă şi modele explicative) şi o componentă tehnic-normativă (incluzând metode şi
tehnici de culegere a datelor empirice, tehnici şi procedee de prelucrare a datelor, de analiză şi
interpretare a acestora; principii metodologie etc.).

Transferul metodologic în ştiinţele sociale


În câmpul ştiinţelor sociale există un permanent transfer (hibridare; transdisciplinaritate)
teoretic şi metodologic. Toate ştiinţele sociale permit schimburi de concepte, metodologie,
descoperiri, teorii sau perspective. “Metodele şi teoriile sunt, în general, mai uşor de exportat,
dat fiind că metodologii caută adesea să le aplice la un număr cât mai mare posibil de fenomene
sociale, în timp ce conceptele şi descoperirile au, în mod obişnuit o utilizare mai limitată. (…)
De fiecare dată ştiinţa progresează” (Dogan & Pahre, 1993: 132). În anumite domenii s-au
realizat progrese în planul cunoaşterii graţie inovaţiilor metodologice importate din alte ştiinţe.
Integrarea teoriilor din domeniul sociologiei familiei şi a psihologiei copilului în practica
asistenţei sociale a permis o înţelegere mai nuanţată a fenomenelor investigate şi adoptarea unor
strategii de intervenţie mai eficiente. Transferul metodologic între ştiinţe este, de cele mai multe
ori, benefic pentru că produce inovaţii ştiinţifice, alteori, însă, poate să dezbine comunităţile
ştiinţifice.

Principii metodologice în cercetarea socială


Alături de principiul complementarităţii cantitativ-calitativ (căruia i-am rezervat un spaţiu
extins în economia cursului pentru că acoperă două tradiţii majore în cercetarea socială) există şi
alte principii a căror cunoaştere şi aplicare este cerută de însăşi specificul obiectului cercetat –
realitatea socioumană. Aceste principii fac apel la unitatea şi complementaritatea dintre: obictiv-
subiectiv; macro-microsocial; individualism-holism metodologic; universalism-contextualism;

3
nomotetic-idiografic; teoretic (reflexiv)-empiric (concret); natural-provocat; emic (“interior”)-
etic (“exterior”); explicativ-comprehensiv, dublete conceptuale care desemnează, deopotrivă,
caracteristici ale realităţii socioumane şi ale cunoaşterii ştiinţifice a acesteia, indicând necesitatea
adecvării instrumentarului metodologic şi al nuanţării demersului cognitiv (vezi Petru Iluţ,
Abordarea calitativă a socioumanului, pp. 24-41).
Cercetătorul/analistul în domeniul ştiinţelor sociale trebuie să-şi ghideze activitatea în
funcţie de codul deontologic al profesiei, conceput în baza respectării valorilor sociale prevăzute
în Declaraţia universală a drepturilor omului (1948).

O tipologie a cercetărilor sociale


Practica cercetării sociale a consacrat mai multe tipuri de cercetări:
a) cercetări descriptive/cercetări explicative;
b) cercetări fundamentale/aplicative;
c) experimentale/neexperimentale;
d) cu o singură metodă/cu mai multe metode;
e) longitudinale/transversale;
f) cu interacţiunea cercetător–subiect/fără interacţiune;
g) interactivă/noninteractivă;
h) calitativă/cantitativă etc.

Clasificări ale metodelor utilizate în ştiinţele sociale şi politice


a) criteriul temporal: metode transversale (observaţia, ancheta, testele sociometrice etc.)
surprind fenomenele şi procesele sociale la un moment dat; metode longitudinale (studiul de caz,
biografia, studiul panel ş.a.) – studiază evoluţia fenomenelor sociale;
b) criteriul reactivităţii (gradul de intervenţie al cercetătorului asupra obiectului de
studiu): metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic); metode cvasiexperimentale
(ancheta, sondajul de opinie, biografia socială provocată etc.); metode de observaţie (studiul
documentelor sociale, observaţia);
c) criteriul numărului unităţilor investigate: metode statistice (ancheta socio-demografică;
sondajele de opinie; analizele statistico-matematice) – investighează un număr mare de unităţi
sociale; metode cazuistice (biografia, studiul de caz, monografia);

4
d) criteriul poziţiei ocupate în procesul investigaţiei: metode de culegere a datelor
(observaţia, documentarea, interviul, sondajul de opinie, experimentul ş.a.); metode de prelucrare
a datelor (prelucrare computerizată); metode de analiză şi interpretare a datelor (analiza
comparativă; fenomenologică; analiza de conţinut; analiza de discurs);
e) după “natura” datelor culese: metode principale, vizând cunoaşterea “existenţei
sociale” (observaţia de teren; documentarea; experimentul social); metode “secundare”, vizând
orizontul subiectivităţii umane/faptele de conştiinţă sau percepţiile subiective ale realităţii trăite
de actorii sociali (interviul, chestionarul, testele şi scalele de măsurare a atitudinilor); metode “de
sinteză” (monografia, studiul de caz).

2. Cercetarea calitativă şi cercetarea cantitativă – caracteristici epistemologice şi


metodologice
Dezvoltarea metodelor cercetării sociale s-a realizat, începând cu finele secolului al XIX-
lea, în orizontul marilor teorii sociologice. Astfel, sociologiile de tip pozitivist, considerând
obiectul de studiu (”realitatea socioumană”) un lucru, un fapt analizabil pe cale experimentală, şi-
au construit instrumente în ideea obţinerii unei cunoaşteri exacte. Pozitivismul ştinţelor naturii a
fost extrapolat în ”ştinţele spiritului” (ulterior, ştiinţele sociale”) cu precădere la nivel
metodologic. Sociologia se dorea a fi o ştiinţă pozitivă a faptelor sociale şi drept urmare trebuia
să facă apel la metode de tipul observaţiei, experimentului şi documentării, metode ce permit
contactul direct cu fenomenele sociale şi cunoaşterea lor obiectivă. A.Comte (1798-1857) -
creatorul pozitivismului ca şi curent filosofic - pune bazele sociologiei ca ştiinţă şi o concepe ca
inginerie sau fizică socială. Pozitivismul, în sens larg, devine principiu de cunoaştere ştiinţifică şi
acreditează ideea că există o singură formă legitimă de cunoaştere ştiinţifică, şi anume, cea
bazată pe observaţia concretă, directă, obiectivă a faptelor. Pornind de la aceste premise
teoretice, pozitivismul sociologic a generat următoarele orientări metodologice: empirismul,
operaţionalismul, analiza structurală, funcţionalismul, sistemismul.
Ca reacţie la adresa pozitivismului s-a dezvoltat sociologia comprehensivă sau
interpretativă, subliniind specificul subiectiv al realităţii sociale şi dezvoltându-şi metodologia în
jurul strategiilor înţelegerii şi interpretării. Reprezentanţii de seamă ai noii orientări sociologice,
precum W. Dilthey (1833-1911) şi Max Weber (1864-1920), consideră că lumea omului este în
primul rând o realitate subiectivă, un complex de trăiri şi relaţii afective, iar faptele sociale sunt,

5
în esenţă, fapte ale spiritului. Dacă reducem viaţa socială la o ţesătură de fapte obiective pe care
ştiinţele sociale trebuie să le măsoare sau să le explice, riscăm să uităm că membrii unei societăţi
sunt şi subiecţi care, prin reprezentările, valorile şi acţiunile lor, participă la punerea în mişcare a
societăţii (Jean Baudouin, 1999). Aşadar, investigaţia ştiinţifică nu se poate rezuma doar la
elaborarea unor explicaţii cauzale, referitoare la apariţia şi evoluţia fenomenelor sociale, ci
trebuie să descifreze sensurile şi senmificaţiile profunde ale acestora, punînd în joc strategii
comprehensive şi interpretative de cunoaştere (în cadrul cărora, metodele şi tehnicile adecvate de
cercetare socială vor fi interviul, povestea vieţii, observaţia participativă etc.). Aceste deziderate
teoretice şi metodologice au fost dezvoltate în cadrul sociologiei weberiene,
a interacţionalismului simbolic, etnometodologiei, fenomenologiei sociologice, constructivismul,
persectiva culturalistă, feminismul ş.a.
Aşadar, din punct de vedere epistemologic, putem afirma că modelul cantitativist de
investigare porneşte de la supoziţia că există o realitate socială exterioară, obiectiv-structurată pe
care încearcă să o cunoască elaborând descrieri şi explicaţii de tip pozitivist (nomotetic), iar
modelul calitativist de investigare socială are în atenţie subiectivitatea umană, socialul construit
şi interpretat prin interacţiunea simbolurilor, motivaţiilor, aşteptărilor şi reprezentărilor
individuale şi colective, cunoaşterea fiind de tip comprehensiv şi idiografic. Aceste opţiuni
epistemologice se reflectă în plan metodologic prin următoarele aspecte: ceretarea cantitativă se
bazează pe tehnici structurate (anchetă cu chestionar standardizat, plan observaţional riguros,
interviu structurat, experiment etc.), în timp ce abordarea calitativă uzează tehnici nonstructurate
(observaţia participativă, interviul intensiv, interviul de grup, studiul de caz, monografia). Astfel,
s-a instituit, în cadrul ştiinţelor sociale şi umane, distincţia între metode/tehnici statistice (care îşi
propun să măsoare un număr mare de entităţi sociale) şi metode cazuistice (specializate pe studiul
integral al câtorva unităţi/fenomene socioumane considerate semnificative). Specificitatea
fundamentală a metodelor calitative constă în faptul că acestea se înscriu în paradigma
comprehensivă (interpretativă), adică în perspectiva epistemologică ce consideră fenomenele
umane ca fenomene cu sens care pot fi “înţelese” printr-un efort specific (empatie) legat
deopotrivă de natura umană a cercetătorului şi de natura acestor fenomene semnificative.
Comparaţia dintre cele două strategii majore de cercetare aplicativă se realizează având în
atenţie criterii de ordin epistemologic (presupoziţii teoretice; teorii de referinţă; paradigme şi
rolul acestora în proiectarea cercetării; rezultatele cercetării şi construcţia teoretică) şi

6
metodologic (designul cercetării; metode de culegere/analiză a datelor; rolul cercetătorului; tipul
datelor culese; prezentarea rezultatelor obţinute şi a raportului de cercetare etc.).
Cercetarea cantitativă (CCn):
- fundament epistemologic pozitivist ;
- explicaţie cauzală; măsurare (frecvenţa ; amploarea fenomenului; corelaţii între variabile
măsurabile); testarea ipotezelor; informaţii precise şi generalizabile;
- obiectivitatea; neutralitatea; exterioritatea investigării şi a cercetătorului ;
- fundamentarea teoretică a cercetării – teorii existente ; operaţionalizarea conceptelor;
ipoteze ; variabile măsurabile; demers deductiv;
- metode structurate (standardizate); reguli stricte;
- eşantioane reprezentative/de tip statistic;
- cercetare transversală;
- rezultate/teorii cu rază mare de generalitate (generalizarea rezultatelor cercetării);
- rezultatele cercetării sunt exprimate în cifre, tabele, grafice;

Cercetarea calitativă (CC) :


- fundament epistemologic comprehensiv-interpretativ;
- înţelegerea sensurilor şi semnificaţiilor fenomenelor sociale (comprehensiunea);
informaţii bogate, de profunzime, detalii;
- “interioritatea” abordării; implicarea subiecţilor investigaţi; subiectivitatea (trăiri,
sentimente, convingeri, valori, motivaţii etc.) ca ”obiect de studiu”; implicarea
cercetătorului;
- cercetează evenimente neobişnuite sau întâmplări obişnuite şi activităţi cotidiene
surprinse în mediul lor natural (cercetare naturalistă);
- priveşte holistic fenomenele studiate (ca unitate, ca întreg); investighează în profunzime şi
în detaliu;
- faptele au prioritate în raport cu teoriile (pre)existente; demers inductiv de
cunoaştere/investigare;
- metode nestructurate; flexibilitate;
- eşantionare teoretică;
- cercetare longitudinală;
- rezultate/teorii particulare (teorii bazate pe fapte (teorii emergente)/Grounded theory/
teorii care redau imaginea realităţii văzută prin ochii subiecţilor investigaţi);
- rezultatele cercetării sunt exprimate în cuvinte şi imagini;

7
***
Rezumând, constatăm că cercetarea cantitativă este un proces liniar în care cercetătorul,
înainte de a începe cercetarea de teren, îşi construieşte un model explicativ al fenomenului ce
urmează a fi investigat, formulează un set de ipoteze şi operaţionalizează atent conceptele
(Chelcea, 2004: 43). În acest context, teoriile şi metodele au prioritate faţă de obiectul cercetării.
Spre deosebire de traseul cercetării cantitative, cercetarea calitativă utilizează scheme de
cercetare flexibile care să permită observarea fenomenelor prin ochii subiecţilor investigaţi, ceea
ce impune precauţii în privinţa construirii unor cadre de referinţă prealabile (Silverman, 2004:
64). Calitativiştii propun scheme de cercetare deschise, nestructurate care pot fi adaptate la
aspecte neprevăzute, apărute pe parcursul cercetării. ”Etichetele” definitorii ale CC sunt: holistă;
naturalistă; ”realitatea trăită” (date neprovocate); flexibilă; dinamică; metode ne-
/semistructurate; inductivă; dezvoltă ipoteze; cercetător reflexiv; interpretativă (comprehensiune);
cunoaştere în profunzime. ”Etichetele” definitorii ale CCn: pozitivistă; măsurare; explicaţie
cauzală; testează ipoteze; fragmentară; deductivă; cercetător neutru, obiectiv; privire din exterior.
Deosebirile epistemologice şi metodologice dintre cele două abordări (cercetări) nu
împiedică însă complementaritatea lor şi necesitatea îmbinării celor două tipuri de metode pe
parcursul investigărilor sociale concrete (Băban, A., 2002). De exemplu, elaborarea unui
chestionr ar trebui să fie precedată, îndeosebi în cazul unor populaţii sau probleme mai puţin
cunoscute, de un studiu pregătitor, în care să se folosească interviuri individuale şi de grup libere
şi de profunzime, analize de documente, autobiografii. De asemenea, în urma aplicării unui
chestionar se poate trece şi la utilizarea altor metode, intensiv-calitative, pentru completarea
datelor culese prin chestionar şi/sau pentru prelucrarea lor (triangularea metodologică). Şi în
cuprinsul cercetărilor calitative se folosesc date cantitative (statistici, analize cantitative) ca punct
de plecare sau metode computerizate de analiză a datelor calitative. “Insinuarea că noi, [ca
profesionişti în domenii de activitate social-politice], trebuie să alegem o metodă de cercetare
sau alta este absurdă, stupidă şi naivă. Fiecare dintre ele ne ajută în mod semnificativ să
cunoaştem sfera socială şi, atunci când sunt folosite împreună, pot să o facă şi mai bine”
(MILEY, O’MELIA, DU BOIS, 2006: 29).
Specialiştii în domeniul socioumanului pledează pentru respectarea, pe parcursul
investigărilor ştiinţifice, a principiului triangulării (strategia de triangulare) care porneşte de la
premisa că realitatea socioumană fiind foarte dinamică şi complexă impune combinarea mai

8
multor perspective teoretice, metodologice, precum şi consultarea mai multor surse de date cu
scopul de a obţine o imagine cât mai completă (mai bogată) şi mai validă a realităţii studiate.
În literatura de specialitate, se vorbeşte despre patru tipuri de triangulare: a datelor, a
cercetătorului, teoretică şi metodologică. Triangularea datelor (a surselor) presupune culegerea
datelor din mai multe surse (persoane, grupuri, contexte sociale). De exemplu, cercetarea
fenomenului abandonului şcolar la adolescenţi poate fi studiat în şcoli din mediul rural sau urban,
în şcoli publice comparativ cu şcolile particulare. Triangularea cercetătorului se referă la situaţia
în care mai mulţi cercetători vor participa la cercetare sau traseul investigării realizat de un
cercetător va fi reluat de un alt cercetător (pentru verificarea/validarea rezultatelor).
Triangularea teoretică prevede că interpretarea datelor se va face plecând de la mai multe
cadre teoretice (Iluţ, P., 1997). Combinarea lor va oferi investigatorului posibilitatea
analizei/interpretării unui fenomen din mai multe perspective teoretice. De exemplu, într-un
studiu asupra fenomenului de abandon şcolar, cercetătorul/practicianul poate să-şi interpreteze
rezultatele plecând de la teoria deficitului, a carenţei: tânărul părăseşte şcoala lipsit fiind de
potenţial intelectual şi/sau de motivaţie. De asemenea, rezultatele sale ar putea fi interpretate
pornind de la teoria incompatibilităţii culturale: şcoala posedă o cultură care este prea îndepărtată
de cultura familială şi socială a tânărului. Un alt exemplu, analiza tranziţiei politice româneşti
poate fi analizată dintr-o dublă perspectivă: instituţională şi aceea a culturii politice (sau alte
perspective).
Triangularea metodologică constă în recurgerea la mai multe tehnici de culegere a datelor
(observaţii, interviuri, analiza documentelor etc.) pentru a obţine forme de expresie şi de discurs
variate, reducând astfel slăbiciunile şi distorsiunile inerente fiecăreia dintre ele. De exemplu,
investigarea fenomenului abandonului şcolar poate demara prin intervievarea individuală
semidirijată a unui număr de tineri, după care pot fi realizate interviuri pe grupe mici. De
asemenea, cercetătorul poate solicita subiecţilor investigaţi să reprezinte, prin desen, imaginea lor
despre şcoală în momentul respectiv şi imaginea şcolii ideale etc.

Ce este cercetarea calitativă?


Multă vreme considerate ”rudele sărace” ale cercetării ştiinţifice, devalorizate fiindcă nu
corespundeau exigenţelor epistemice, împrumutate din ştiinţele exacte şi naturale, metodologiile
calitative au cunoscut, din anii ’60, o dezvoltare considerabilă, care le-a asigurat validitatea şi

9
legitimitatea pană astăzi, când asistăm la o proliferare a cercetărilor calitative şi a lucrărilor
despre această direcţie de cercetare.
Debutul cercetării calitative coincide cu procesul de configurare a ştiinţelor sociale şi
umane, în special cu eforturile întreprinse pentru diferenţierea acestora de ştiinţele naturii, motiv
pentru care se admite că orientarea calitativistă este consubstanţială dezvoltării disciplinelor
socioumane (Iluţ 1997, 42). Cercetarea calitativă îşi are rădăcinile în sociologia comprehensivă a
lui Weber, în proiectul ştiinţelor omului al lui Dilthey şi a fenomenologiei lui Husserl.
Calitativismul s-a impus ca metodologie principală în antropologia socială şi culturală anglo-
saxonă, ca şi în etnologia franceză a începutului de secol XX. În sociologie, în special în Statele
Unite, statutul şi importanţa cercetării calitative au diferit de la o perioada la alta. Epoca de glorie
a Şcolii de la Chicago, din anii 1910 până în anii ’40, a fost urmată de o dispariţie aproape
completă a abordărilor calitative până la sfârşitul anilor ’60, când s-a produs o renaştere
spectaculoasă a acestei direcţii de cercetare şi care s-a dovedit a fi durabilă, astfel încât astăzi nu i
se mai contestă statutul ştiinţific (Mucchielli 2002, 55-58).
Cercetarea calitativă se individualizează în raport cu cercetarea cantitativă prin anumite
caracteristici teoretice şi metodolgice, dintre care se impune precizarea celor mai importante:
- modelul calitativist de investigare socială are în atenţie subiectivitatea umană, socialul
construit şi interpretat prin interacţiunea simbolurilor, motivaţiilor, aşteptărilor şi
reprezentărilor individuale şi colective, cu alte cuvinte, cercetarea calitativă vizează
realitatea trăită şi construită social, lăsând actorii sociali să vorbească şi abordând obiectul
de studiu într-un mod deschis şi amplu (holistic); cercetarea calitativă îşi îndreaptă atenţia
spre aspectele vieţii cotidiene, spre microsocial, particular, unic şi individual, aspecte
surprinse în contextul lor natural (obişnuit; nealterat);
- în plan metodologic, cercetarea calitativă se remarcă prin utilizarea metodelor şi
tehnicilor nestructurate sau semistructurate de culegere a datelor (observaţia
participativă, interviul intensiv, interviul de grup, studiul de caz, monografia) - metode
cazuistice, specializate pe studiul integral al câtorva unităţi/fenomene socioumane
considerate semnificative;
- design-ul cercetării nu este niciodată complet determinat înainte de startul cercetării, ci
evoluează pe parcursul culegerii datelor; cercetarea calitativă este o cercetare flexibilă

10
care nu face uz de cadre teoretice şi metodologice restrictive, iar etapele de culegere şi de
analiză a datelor nu sunt separate într-o manieră tranşantă, uneori chiar se suprapun;
- acceptă implicarea investigatorului în mânuirea tehnicii pe care o utilizează (nu se poate
vorbi de neutralitatea/obiectivitatea absolută a cercetării);
- se finalizează cu o povestire sau o teorie şi nu cu o demonstraţie (Moscovici şi Buschini
2007, 178-186).
Metodele calitative de culegere a datelor au cel puţin trei caracteristici:
a) implicarea investigatorului în mânuirea tehnicii pe care o utilizează (nu se poate vorbi de
neutralitatea/obiectivitatea absolută a cercetării); b) tehnicile calitative de culegere a datelor nu
conţin, adesea, nici o grilă sau alte categorizări a priori ce permit ghidarea automată a cercetării
(non-directivitatea lor fundamentală); c) metodele calitative de analiză a datelor vizează
înţelegerea semnificaţiilor fenomenelor cercetate (Mucchielli 2002: 56). O metodă calitativă de
cercetare (investigare) socială este o modalitate de cunoaştere ştiinţifică ce utilizează diverse
tehnici de culegere şi de analiză calitative cu scopul de a explica, prin comprehensiune, un
fenomen uman/social. Specificul cercetării calitative constă în faptul că se ocupă de “studierea
oamenilor în mediul lor natural, în viaţa de toate zilele. Ea vizează cunoaşterea modului în care
trăiesc oamenii, în care vorbesc şi se comportă, precum şi a lucrurilor care îi bucură sau îi
supără...Ea ţinteşte mai ales spre cunoaşterea sensului pe care îl au pentru oameni propriile
cuvinte şi comportamente” (MILEY, O’MELIA, DU BOIS, 2006: 18). În literatura de
specialitate, cercetarea calitativă este caracterizată prin următoarele calificative: comprehensivă,
holistă, inductivă, naturalistă, ecologică, umanistă, ancorată empiric, centrată pe analiza fină a
complexităţii sociale, aproape de logicile reale, sensibilă la contextul în care se derulează
evenimentele studiate, atentă la fenomenele unice, particulare, precum şi la fenomenele de
excludere şi marginalizare (Mucchielli, 2002: 56).

Rezumat:
În limbajul de specialitate al ştiinţelor socioumane, termenii de “cantitativ” şi “calitativ” au primit
o extrapolare care se abate mult de la înţelesul lor curent, fiind utilizaţi pentru a desemna două mari
paradigme (pozitivist-explicativistă; comprehensiv-interpretativă). Unii specialişti în domeniul
socioumanului contrapun în teorie şi în practica cercetării cele două abordări şi chiar afirmă superioritatea
uneia asupra celeilalte. Sunt însă numeroşi autori (Septimiu Chelcea, Petru Iluţ, Alex Mucchielli ş.a.) care
susţin complementaritatea şi interferenţa dintre cele două paradigme şi metodologiile corespunzătoare
lor, poziţie la care subscriem şi noi. Comparaţia dintre cantitativ şi calitativ trebuie realizată din
perspectiva celor două planuri: epistemologic şi metodologic (metode preferate, operaţii concrete de
culegere, prelucrare şi prezentare a datelor).

11
Ca orientare generală, investigarea (cercetarea) de tip cantitativ se raportează la presupoziţiile
teoretice ale pozitivismului, care este modelul de cercetare în ştiinţele naturii. În secolul al XIX-lea, A.
Comte avansa ideea că abordarea realităţii sociale este necesar să fie pusă sub semnul studiului pozitiv
(exact) al faptelor, în spiritul şi cu metodele identice sau analoage celor din ştiinţele naturii.
Reacţia de opoziţie la pozitivismul disciplinelor socioumane a venit din partea filosofilor
neokantieni germani de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în special W. Dilthey care a operat o deosebire
tranşantă între “ştiinţele naturii” şi “ştiinţele culturii” (ale spiritului). Acestea din urmă nu se pot baza pe
metodele consacrate în studiul naturii, întrucât obiectul lor de cercetare are un alt specific, şi anume: el
este produsul subiectivităţii umane, al motivaţiilor şi intenţiilor oamenilor concreţi. Cunoaşterea
socioumanului nu se poate reduce la explicaţia rece, obiectivă, din exterior, ci presupune înţelegerea
subiectivităţii umane ce stă în spatele faptelor exterioare. S-a impus astfel distincţia dintre “înţelegere” sau
“comprehensiune” şi “explicaţie”. În cadrul explicaţiei, cercetătorul, aplicând principiile pozitiviste ale
investigaţiei, lucrează cu scheme cauzale şi cu subsumarea fenomenelor particulare la legi generale. De
asemenea, el face apel la măsurarea fenomenelor şi la prelucrarea statistică a datelor. Încercând o
abordare calitativă, comprehensivă a fenomenelor sociale, investigatorul face apel la intuiţie, empatie
(capacitatea de a-l înţelege pe celălalt) şi la experienţa trăirilor proprii. Cele două perspective de abordare
teoretică, respectiv practici de cercetare trebuie privite în complementaritatea lor, fiecare în parte şi
împreună ne ajută să înţelegem complexitatea fenomenelor şi proceselor socioumane.

Concepte-cheie:
Cercetare calitativă/cercetare cantitativă; paradigmă; cercetare aplicativă/cercetare fundamentală;
triangulare teoretică şi metodologică; design de cercetare; ipoteze (vezi conţinutul cursului).
Metoda = în sensul utilizat în ştiinţe şi în filosofie, este un mod de cercetare, o manieră de
cunoaştere sau de transformare a realităţii; este o manieră de a face un lucru urmând anumite principii şi
parcurgând nişte etape într-o anumită ordine, imprimând acţiunii coerenţă şi continuitate (de exemplu,
ancheta reprezintă o metodă; chestionarul apare ca tehnică; modul de aplicare – prin autoadministrare –
este un procedeu; lista cu întrebări/chestionarul tipărit este instrumentul de investigare).
Tehnica = ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune eficientă în
planul parxisului sau al reflecţiilor teoretice. Tehnicile sunt formele concrete pe care le îmbracă metodele,
fiind posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite.
Procedeul = modul de utilizare a instrumentelor de investigare ştiinţifică.
Instrumentul = un mijloc material utilizat de cercetător pentru conoaşterea ştiinţifică a
fenomenelor sociale (de exemplu: foaia de observaţie; ghidul de interviu; aparatura tehnică).
Strategia = arta de a pune în relaţie un ansamblu de factori – resurse umane, materiale,
insituţionale – şi organizarea lor în vederea atingerii scopului propus. Strategia presupune combinarea
unor metode şi tehnici de investigare şi intervenţie socială, ghidate de un set de presupoziţii adecvate
obiectivelor stabilite. Strategia a devenit un termen de referinţă în terminologia actuală a asistenţei sociale
şi se concretizează în iniţierea unor proiecte de intervenţie în sensul schimbării.

Întrebări de verificare:
- Care este fundamentul teoretic (epistemologic) al celor două tipuri majore de cercetare social-
politică (cercetarea calitativă şi cantitativă)?
- Menţionaţi şi explicaţi caracteristicile metodologice ale cercetării calitative.
- Comparaţi cele două strategii de cercetare (calitativă şi cantitativă) şi argumentaţi
complementaritatea lor.

12
ANCHETA PRIN CHESTIONAR

1. Specificul metodei anchetei prin chestionar


2. Etapele anchetei (pregătirea teoretico-metodologică; aplicarea chestionarului;
prelucrarea/interpretarea datelor)
3. Erori şi surse de erori în anchete şi sondaje

1. Specificul metodei anchetei prin chestionar


Ancheta este o metodă, în acelaşi timp, descriptivă şi explicativă de culegere a datelor, în
sensul că o anchetă sociologică nu caută să producă cifre care să vorbească de la sine (cifre
descriptive), ci urmăreşte cu prioritate să explice o activitate sau o opinie, identificând factorii
care o influenţează. Chestionarul este cea mai frecventă utilizată tehnică de anchetă deoarece
prezintă o serie de avantaje, dintre care cel mai important este timpul scurt de culegere a datelor.
Ancheta prin chestionar este o metodă adecvată pentru explicarea comportamentelor şi practicilor
sociale.
Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi, respectiv, un instrument de investigare
constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi
psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare,
determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris
(Chelcea, 20001: 177).
Ancheta prin chestionar are o serie de caracteristici definitorii, care vizează aspectul
formal (de realizare a cercetării), conţinutul problemelor studiate şi natura populaţiei investigate
(Rotariu şi Iluţ, 1997: 49-51).
- tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că numărul,
ordinea şi formularea întrebărilor precum şi eşantioanele reprezentative sunt stabilite foarte
clar de la început şi nu sunt permise decât arareori abateri de la schema de realizare a
anchetei;
- ancheta uzează, prin definiţie, de chestionar, ca instrument de cercetare, chiar şi în cazul
celor mai simple forme de realizare a ei;

13
- prin modul de alegere a persoanelor investigate, ancheta urmăreşte să satisfacă cerinţa de
reprezentativitate (în sens statistic) a eşantionului în raport cu populaţia din care face parte
acesta, motiv pentru care ancheta se realizează, de regulă, pe eşantioane mari (de ordinul
sutelor sau miilor de persoane) pentru a crea condiţii de manifestare legităţilor statistice;
- ancheta se centrează pe colectarea unor informaţii relativ simple, fiind o metodă de tip
extensiv (spre deosebire de metodele de tip intensiv sau de profunzime: studiul de caz; unele
tipuri de interviu);
- prelucrarea datelor unei anchete se realizează folosindu-se procedurile statistice standard,
care se bazează pe calculul frecvenţelor cu care apar diferitele variante de răspuns ale fiecărei
întrebări;
- ancheta face parte din categoria metodelor cantitative de cercetare, atât în ceea ce priveşte
construcţia instrumentului de investigare, cât şi prin analiza şi interpretarea datelor obţinute.
Sondajul de opinie este forma cea mai “populară” de anchetă, axată pe o problematică de
interes general şi ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa publicului sub o formă accesibilă,
utilizându-se, de regulă, reprezentări grafice ale frecvenţelor exprimate procentual. Câteva note
caracteristice deosebesc totuşi un sondaj de opinie de o anchetă sociologică: a) sondajele de
opinie sunt centrate pe aspectul opinional al realităţii sociale (evidenţiază ceea ce “cred”,
“gândesc”, “simt”, “apreciază”, “intenţionează să facă” oamenii); b) sondajele de opinie au în
vedere probleme ce suscită un larg interes de public; c) au un pronunţat caracter descriptiv,
neavând intenţii explicative, iar descrierea fenomenelor este realizată doar în linii foarte generale,
fără detalieri şi nuanţări; d) sondajele de opinie sunt anchete care se realizează într-un timp foarte
scurt, cu chestionare simple şi clar structurate şi pe eşantioane care să asigure o reprezentativitate
rezonabilă pentru evaluările cu caracter general urmărite; e) sondajele de opinie se realizează, de
regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui interese sunt altele decât cele ştiinţifice;
f) rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg într-o formă simplă,
fără a se recurge la mijloace sofisticate de prelucrare şi interpretare a informaţiei; g) sondajele de
opinie sunt, într-o societate democratică, nu doar o componentă a cunoaşterii ştiinţifice a
socialului, ci parte inseparabilă a dinamicii societăţii civile.
Sondajul de opinie a apărut şi s-a dezvoltat în legătură cu fenomenul electoral, însă
domeniul lui de aplicare s-a extins permanent. Se poate sonda opinia publică cu privire la:
problemele mediului, calitatea programelor TV, sărăcie, comportamentul economic sau cultural,

14
problema minorităţilor etc. Metoda a fost creată de George Gallup, în 1928, pentru a determina
interesul cititorilor faţă de articolele unui ziar. Începând cu 1934, metoda fost aplicată în
campaniile electorale americane, înregistrând performanţe deosebite.

Tipuri de chestionare
Chestionarele pot fi clasificate după mai multe criterii: conţinutul informaţiei (calitatea şi
cantitatea acesteia), forma întrebărilor şi modul de aplicare a chestionarului.
A. După conţinutul (calitatea) informaţiilor vizate se disting două tipuri de chestionare:
- chestionare de date factuale referitoare la fapte obiective care pot fi observate direct şi
verificate şi de alte persoane (cercetători). Chestionarele de date factuale vizând vârsta, sexul,
locul de naştere, starea civilă, profesia, studiile, naţionalitatea, religia etc. sunt folosite atât în
administraţie (formulare tip), cât şi în cercetarea ştiinţifică. Anchetele demografice utilizează
astfel de chestionare. În investigarea fenomenelor sociale, se întâlnesc puţine cazuri de
lansare a chestionarelor exclusiv factuale. De cele mai multe ori, chestionarele de cercetare
conţin, deopotrivă, întrebări de opinie şi de date factuale. Din această ultimă categorie fac
parte întrebările de cunoştinţe şi întrebările de identificare (sau de clasificare).
- chestionare de opinie au ca scop culegerea datelor calitative (de natură subiectivă) vizând
atitudinile, motivaţia, interesele persoanelor investigate sau reflectarea în conştiinţa oamenilor
a unor fenomene sociale. Cu ajutorul acestor tipuri de chestionare se studiază configuraţia
opiniei publice (opinia publică = “complexul preferinţelor exprimate de un număr
semnificativ de persoane referitoare la o problemă de importanţă generală” Chelcea, 2001),
intensitatea opiniilor şi relaţia dintre opinie şi comportamentul efectiv. Informaţia obţinută cu
ajutorul întrebărilor de opinie este foarte incertă. De aceea, este nevoie de construirea unui
sistem de întrebări pentru a verifica valoarea informaţiilor făcute, intensitatea, consistenţa şi
centralitatea opiniei.

B. În funcţie de cantitatea informaţiei, există două tipuri de chestionare:


- chestionare speciale, cu o singură temă. Se utilizează mai mult în studierea pieţei,
a audienţei/lectura unei emisiuni/publicaţii sau în studierea comportamentului electoral,
situaţii în care importantă este viteza obţinerii şi prelucrării informaţiei.

15
- chestionare omnibus, cu mai multe teme. Sunt cel mai des întâlnite, pentru că reuşesc să
“acopere” complexitatea fenomenelor sociale şi să obţină mai multe informaţii cu aceleaşi
costuri.

C. După forma întrebărilor, se pot distige:


- chestionare cu întrebări închise (sau precodificate) nu permit decât alegerea răspunsurilor
dinainte fixate în chestionare, gradul de libertate al respondentului fiind redus. Întrebările
închise pot oferi spre alegere răspunsuri dihotomice (întrebări alternative), o scală de
răspunsuri sau cu răspunsuri trihotomice, cu răspunsuri în evantai (întrebări selective sau
precodificate multiplu), check-list etc. Întrebările închise prezintă numeroase avantaje:
facilitează analiza statistică a răspunsurilor; permit aplicarea unor chestionare cu mai mulţi
itemi; sporesc anonimatul şi securitatea respondentului; înlesnesc “angajarea” în răspunsul la
chestionar a persoanelor anchetate. Dezavantaje: sugestibilitatea răspunsului; “atracţia
răspunsurilor pozitive”.
- chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate) lasă persoanelor anchetate
libertatea unei exprimări individualizaze a răspunsurilor. Întrebările închise sunt adecvate
studierii fenomenelor simple, iar întrebările deschise se folosesc îndeosebi în studierea
fenomenelor complexe şi problemelor delicate. Principalul dezavantaj al întrebărilor deschise
este faptul că produc cele mai multe nonrăspunsuri.
Aşadar, într-un chestionar se pot folosi mai multe tipuri de înrebări (după forma şi
conţinutul lor): închise, deschise, semi-deschise/închise, întrebări grafice, scalate, întrebări de
control (de verificare), întrebări filtru (separă categoriile de respondenţi), întrebări factuale (de
cunoştinţe; de identificare), întrebări de opinie etc.

D. În funcţie de modul de aplicare, se disting:


- chestionare autoadministrate (poştale; în ziare şi reviste; autoadministrate colective sau tip
extemporal);
- chestionare administrate prin operatorii de anchetă (vezi ancheta orală).
Clasificarea pe care am descris-o nu trebuie înţeleasă ca o compartimentare rigidă. În
practică întâlnim ponderi mai mult sau mai puţin accentuate ale diferitalor caracteristici
enumerate.

16
2. Etapele anchetei prin chestionar
2.1. Pregătirea anchetei
Ancheta prin chestionar nu este o activitate strict empirică, ci presupune o laborioasă
pregătire teoretică şi metodologică constând în operaţii de tipul: delimitarea obiectului anchetei
(de exemplu, “ancheta asupra timpului liber”; “expunerea studenţilor la mesajele politice din
mass media”); operaţionalizarea conceptelor (definirea conceptelor; precizarea dimensiunilor şi a
indicatorilor empirici)*; documentarea (teoretică şi “pe teren”/pre-ancheta prin interviuri;
documentare asupra temei şi asupra populaţiei investigate); stabilirea ipotezelor; alegerea
tehnicilor de anchetă*; construirea chestionarului*; stabilirea eşantionului*; probleme de
organizare a cercetării (pentru detalii privind pregătirea anchetei vezi capitolul din curs: “etapele
cercetării ştiinţifice”).
*operaţionalizarea conceptelor presupune “traducerea” acestora în elemente direct
observabile şi măsurabile (indicatori), realizându-se astfel legătura între nivelul teoretic/abstract
al cercetării şi realitatea “răspunsurilor” subiecţilor investigaţi prin intermediul întrebărilor.
De exemplu:
- Nivel teoretic Noţiuni Prudenţa (comportamentul prudent)
- Nivel intermediar Indicatori - conducerea automobilului
- nivelul economiilor
- tipul de plasament
- felul de a vorbi
- judecăţi asupra lumii
- Nivelul realităţii Întrebări/Răspunsuri
Tehnica chestionarului nu începe cu formularea întrebărilor. Tema anchetei (obiectul
investigaţiei), clar definită teoretic, trebuie mai întâi tradusă într-o definiţie operaţională, urmând
apoi stabilirea setului de indicatori. Aceşti indicatori sunt formulaţi ca întrebări în chestionar.
Desigur, nu toate întrebările reprezintă indicatori (întrebările introductive, cele de trecere nu au
această semnificaţie). De asemenea, unele teme de cercetare nu impun operaţionalizarea
conceptelor şi nici nu ridică probleme de formulare a întrebărilor.

17
*alegerea tehnicilor de anchetă
Transmiterea informaţiei de la persoanele chestionate spre cercetător se poate realiza prin
două modalităţi diferite: comunicare orală şi prin scris. În primul caz este vorba despre ancheta
orală sau directă (în sensul că mesajul este transmis direct receptorului); cel de al doilea caz
vizează ancheta în scris sau indirectă sau ancheta prin autocompletarea (autoadministrarea)
chestionarului.
Ancheta orală presupune ca subiecţilor să le fie citite, pe rând, întrebările din chestionar,
la care aceştia dau răspunsuri orale ce sunt notate/înregistrate de operatorii de anchetă. În ancheta
în scris, comunicarea este indirectă, în sensul că subiectul citeşte el însuşi întrebările din
chestionar şi răspunde fără a se angaja un proces direct de comunicare cu persoana care îi
înmânează instrumentul de cercetare. Alegerea tehnicii adecvate de chestionare se face în funcţie
de tema şi scopul cercetării, de populaţia vizată, de mijloacele existente etc. Tehnica de anchetă
marchează întregul design al anchetei.

*construcţia chestionarului presupune rezolvarea a două tipuri de probleme: de conţinut


şi de formă. Prima categorie de probleme se referă la traducerea conţinutului cercetării în
întrebări-indicatori şi alegerea tipurilor de întrebări ce urmează a fi incluse în chestionar. A doua
categorie de probleme se referă la ordinea întrebărilor şi la aranjarea chestionarului în pagină,
la stabilirea modului de înregistrare a răspunsurilor etc.
După funcţia îndeplinită, în structura unui chestionar pot intra mai multe tipuri de
întrebări: 1) introductive, de contact sau de “spart gheaţa”; 2) întrebări de trecere sau tampon; 3)
întrebări filtru; 4) întrebări bifurcate; 5) întrebări “de ce”; 6) întrebări de control; 7) întrebări de
identificare (Chelcea, 2001). Există şi alte tipologii, în funcţie de alte criterii (după formă,
deosebim întrebări deschise/închise etc., vezi paginile anterioare).
Întrebările introductive au rolul de a da subiectului investigat sentimentul de încredere în
anchetator şi în el însuşi. Prima întrebare nu se va referi la date personale, nici la probleme
complexe. Unii cercetători susţin că prima întrebare este bine să fie închisă (cu răspuns
dihotomic), care să permită subiecţilor să răspundă fără prea mari eforturi.
Întrebările de trecere marchează trecerea la o nouă temă, respectiv la un nou set de
întrebări. Întrebările de trecere pot fi vizualizate printr-o punere în pagină adecvată (elememente
grafice/titluri).

18
Întrebările filtru au rolul de “a opri trecerea” unor categorii de subiecţi la întrebările
succesive, reprezentând în acelaşi timp un control al calităţii răspunsurilor (de exemplu: “Aveţi
televiziune prin cablu?” 1) Da; 2) Nu. Subiecţii care au răspuns afirmativ vor răspunde şi la
întrebările succesive, ceilalţi vor “sări” peste acestea).
Întrebările bifurcate separă sensurile “pro” şi “contra” din răspunsurile subiecţilor, dar,
spre deosebire de întrebările filtru, nu opresc subiectul de a urma succesiunea întrebărilor şi nici
nu califică răspunsurile date.
Întrebările “de ce?” solicită explicaţii/argumente în raport cu opiniile exprimate. Deşi
sunt utilizate adesea în chestionare, acest tip de întrebări sunt imprecise, provoacă răspunsuri
hazlii şi, ca atare, valoarea lor informativă este relativ scăzută.
Întrebările de control nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea, consistenţa opiniei
exprimate.
Întrebările de identificare (de clasificare; întrebări privind: sexul, vârsta, profesia etc.)
servesc la analiza răspunsurilor din chestionar. Cei mai mulţi cercetători pledează pentru aşezarea
acestui tip de întrebări la sfârşitul chestionarului, răspunsurile nemaiputând fi modificate de
reacţia de securitate a celui anchetat.
Întrebările dintr-un chestionar se raportează unele la celelalte şi se influenţează reciproc în
funcţie de succesiunea lor, de poziţia lor. De aceea, trebuie să ţinem cont de tehnicile de
structurare a chestionarelor şi de regulile de construire a întrebărilor.
Dintre tehnicile de structurare a chestionarelor amintim: tehnica pâlniei (funnelling) şi
tehnica pâlniei răsturnate (reversed funnelling). Prima tehnică presupune trecerea de la întrebări
generale la întrebări particulare, de la întrebări libere la întrebări închise. Cea de a doua tehnică
urmăreşte drumul invers, de la particular către general. Se recomandă această tehnică la
chestionarea persoanelor cu un nivel de şcolarizare scăzut, caz în care este mai adecvat să
formulăm întrebări concrete/particulare urmate de cele generale.
În tehnica chestionarului cele mai frecvente greşeli sunt cele de formulare a întrebărilor.
De asemenea, s-a dovedit experimental că modificările, aparent minore, în formularea întrebărilor
influenţează puternic răspunsurile (formulări diferite ale întrebărilor provoacă răspunsuri
diferite). Pentru evitarea acestor neajunsuri, se impune respectarea unor reguli de construire
a întrebărilor:

19
- la începutul chestionarului se face o prezentare a temei de cercetare şi se solicită sprijinul
respondentului (în chestionarele cu autoadministrare);
- începutul chestionarului trebuie să cuprindă întrebări de pregătire/de contact, fără referire
directă cu tema, pentru a câştiga încrederea respondenţilor;
- întrebările mai dificile şi mai “sensibile” trebuie aşezate în partea a doua a chestionarului;
- pentru protejarea stimei de sine şi a opiniilor personale se recomandă folosirea întrebărilor
indirecte (interogarea în legătură cu alţii, nu cu propria persoană);
- întrebările închise să alterneze cu celelalte tipuri, iar cele dificile cu cele simple;
- conţinutul chestionarului trebuie conceput astfel încât administrarea lui să nu depăşească
40-45’ (pentru a nu obosi şi plictisi respondentul);
- se pot introduce în chestionar mai multe întrebări pentru aceeaşi problemă, precum şi
întrebări de control;
- întrebările de identificare se plasează la sfârşitul chestionarului;
- formularea întrebărilor trebuie să fie clară, simplă, scurtă şi corectă gramatical;
- formularea întrebărilor în raport cu gradul de cultură a populaţiei investigate;
- întrebările nu trebuie să fie prea abstracte; nu trebuie să fie plicticoase sau obositoare;
- trebuie evitată, în formularea întrebărilor, teama de schimbare, reacţia de prestigiu;
- chestionarul trebuie să conţină întrebări care să verifice dacă respondenţii cunosc problemele
puse în discuţie şi apoi să se solicite opinia lor asupra acelor probleme;
- întrebările nu trebuie să fie duble; nu trebuie să sugereze răspunsul; nu trebuie să se
“contamineze” (efectul “halo”);
- în formularea întrebărilor se vor evita negaţiile (de genul “Nu consideraţi că…?”) şi dublele
negaţii (“Nu consideraţi că nu s-a făcut….?”);
- evitarea cuvintelor cu dublu sens, a celor cu sens ambiguu (mult, puţin, actual, a putea, acum,
unde.., când.., cum.. etc.) şi a celor cu o puternică rezonanţă afectivă (dictator, extremist,
naţionalist, Ceauşescu, Vadim Tudor etc.);
- utilizarea întrebărilor specifice (concrete şi precise).
Designul chestionarului (punerea în pagină a întrebărilor) este un aspect important al
cercetării şi trebuie să răspundă unor exigenţe estetice, dar şi funcţionale. În acest sens, trebuie
respectate câteva aspecte: tehnoredactare corectă; hârtie de calitate; la întrebările deschise, se

20
recomandă utilizarea liniilor pline, nu a punctelor pentru a ghida scrierea; ordonarea întrebărilor
trebuie să permită o rapidă identificare a temelor din chestionar (introducerea unor elemente de
semnalizare în acest sens); facilitarea codificării şi înregistrării răspunsurilor; folosirea
elementelor grafice etc.
*Eşantionarea este un set de operaţii prin intermediul cărora, dintr-o populaţie de
referinţă (ansamblul populaţiei la care se referă şi pe care o afectează cercetarea) extragem un
segment mai redus numeric (eşantion), care va fi supus nemijlocit investigaţiei. Alegerea trebuie
făcută astfel încât, prin intermediul acestui studiu redus, să se obţină concluzii cu valabilitate
generală, adică dând seama de caracteristicile întregului univers de indivizi constituienţi ai
populaţiei.
Eşantionul trebuie să posede o calitate esenţială, numită reprezentativitate, care constă în
capacitatea lui de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care s-a
extras. Gradul de reprezentativitate depinde de: caracteristicile populaţiei care urmează a fi
studiate, mărimea eşantionului şi procedura de eşantionare folosită. În privinţa primului aspect,
eşantionul va fi mai reprezentativ pentru acele caracteristici ce evidenţiază o mai mare
omogenitate în cadrul populaţiei de referinţă (de exemplu, estimarea vârstei medii este mai mare
dacă populaţia de referinţă sunt studenţii din România, grup relativ omogen ca vârstă) şi, invers,
va fi mai puţin reprezentativ pentru cele ce determină o eterogenitate ridicată. În ceea ce priveşte
mărimea eşantionului, sporul de reprezentativitate nu este direct proporţional cu creşterea
volumului eşantionului sau, altfel spus, dependenţa dintre reprezentativitate şi numărul de
indivizi din eşantion nu este lineară. Privitor la tehnicile de eşantionare, calculul
reprezentativităţii unui eşantion este posibil numai pentru anumite procedee de alegere a
eşantionului, cele aleatoare sau probabilistice. Şi în acest caz, există diferenţe mari în ceea ce
priveşte asigurarea reprezentativităţii, tehnicile de eşantionare probabilistice neavând toate
aceeaşi valoare de cunoaştere.
Există două mari tehnici de eşantionare: probabilistă (aleatoare) şi neprobabilistă
(nealeatoare). Cel mai utilizat este procedeul probabilist, în cadrul căruia fiecare element din
populaţia de referinţă are aceeaşi şansă (probabilitate) de a figura în eşantion. Variantele
eşantionării probabiliste sunt:
Eşantionarea probabilistă este de trei tipuri: simplu-aleatorie/randomizată (sau prin
tragere la sorţi); eşantionarea stratificată (populaţia este împărţită în “straturi” şi pentru fiecare

21
strat se realizează o eşantionare simplu randomizată); eşantionarea multistadială (cluster;
presupune o selecţie indirectă prin selecţia grupurilor cărora le aparţin subiecţii).
a) eşantionarea simplă aleatoare se poate realiza în cazul unor populaţii puţin
numeroase şi relativ omogene. Este o tehnică de eşantionare utilizată în cadrul celorlalte tipuri.
Se pot folosi două procedee: procedeul urnei şi procedeul tabelului cu numere aleatoare. În
primul caz, se procedează astfel: 1) indivizii din populaţia de referinţă sunt numerotaţi, iar
numerele sunt introduse în urnă; 2) se extrag mereu numere din urnă, până la satisfacerea taliei
eşantionului.
În cel de-al doilea caz, se procedează astfel: se acordă numere tuturor unităţilor din
populaţia de referinţă, evitându-se atribuirea aceluiaşi număr de două ori. De exemplu, dacă avem
o populaţie de 1000 de indivizi, fiecare va primi un număr în intervalul de la 1 la 1000. Stabilim
talia eşantionului ca fiind de 278 de indivizi (conform unui calcul statistic). Pentru a selecta
unităţile eşantionului utilizăm un tabel cu numere aleatoare (realizat cu ajutorul unei maşini de
amestecat numere). Numerele sunt aşezate în mod aleatoriu pe 10 coloane şi 100 de rânduri.
Extragerea numerelor se face astfel: 1) stabilim în mod arbitrar coloana şi rândul din tabelul cu
numere aleatoare de la care începem citirea; 2) numărul stabilit aleatoriu va fi primul număr care
desemnează o unitate a eşantionului; în continuare se extrag toate numerele formate din patru
cifre şi mai mici de 1000, până la completarea celor 278 de unităţi din eşantion.
Un tip distinct de eşantionare probabilistă, apropiată în unele privinţe de eşantionarea
simplă aleatorie, este eşantionarea mecanică (procedura “pasului”): se stabileşte dimensiunea
eşantionului, în funcţie de mărimea populaţiei de referinţă şi în funcţie de procentajul admisibil
de eroare. Se listează în prealabil populaţia după o caracteristică oarecare (ordine alfabetică,
numărul locuinţei etc.). Pe baza cunoaşterii dimensiunii n a eşantionului şi a dimensiunii N a
populaţiei de referinţă, se calculează pasul de eşantionare. Acesta indică distanţa cantitativă
dintre două elemente succesive selecţionate de pe lista populaţiei. Prin calcul fracţiei de
eşantionare sau a pasului de numărare, se obţine împărţirea populaţiei în grupe de volume egale.
De exemplu: la o populaţie de 1000 de indivizi din populaţia de referinţă, eşantionul reprezentativ
cu un nivel de precizie de +- 5%, va trebui să conţină 278 de indivizi. Fracţia de eşantionare
(pasul de numărare) va fi N/n=1000/278=3,59. Acest pas trebuie să fie un număr întreg, aşa încât
vom alege pasul 3 (p=3). Pentru construirea eşantionului aleatoriu, se selectează o unitate pornind
de la care se aplică pasul, astfel încât unitatea aleasă să fie cuprinsă între 1 şi p (de exemplu,

22
K=2). La unitatea aleasă se adaugă succesiv pasul p şi vom obţine eşantionul format din unităţile:
2, 5, 8, 11…331. Deci eşantionul este format din k, k+p, k+2p, k+3p,….k+np.
b) eşantionarea stratificată procedează astfel: se realizează o diviziune a populaţiei de
referinţă în straturi (subpopulaţii) în funcţie de numărul valorilor variabilelor (de exemplu,
pentru variabila sex vom avea două straturi, pentru vârstă se pot delimita 5 sau 10 straturi etc.).
Pasul următor constă în aplicarea procedurilor de eşantionare simplă pentru fiecare strat în parte.
c) eşantionarea multistadială construieşte un eşantion alcătuit nu din elemente
individuale, ci din clusteri, grupări de elemente, conform cadrului de eşantionare corespunzător.
De exemplu, o schemă multistadială de eşantionare, utilizată în România în studiile de opinie
publică şi de marketing, constă în considerarea drept criterii de stratificare provinciile istorice,
mediul rezidenţial şi mărimea localităţilor urbane. În primul stadiu se selectează localităţile, în al
doilea stadiu sunt selectate secţiile de votare din localităţile reţinute anterior, iar în al treilea
stadiu sunt selectaţi subiecţii de pe listele electorale (pentru detalii vezi T. Rotariu, P. Iluţ,
Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997).
Eşantionarea neprobabilistă. În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a
probabilităţii pe care o are un element de a fi inclus în eşantion. Selecţia persoanelor urmează o
procedură întâmplătoare sau jurizată. Selecţia întâmplătoare se realizează atunci când
participanţii la cercetare răspund criteriilor de disponibilitate şi voluntariat. Selecţia jurizată
presupune prezenţa unui grup de experţi (juriu) care selectează elementele eşantionului. Astfel,
persoanele selectate întrunesc o serie de calităţi care le fac apte de a face parte din eşantion.
Cea mai cunoscută schemă de eşantionare neprobabilistă este eşantionarea pe cote, care
se aseamănă, formal, cu eşantionarea prin stratificare, în sensul că se folosesc şi aici, în linii mari,
aceeaşi factori de stratificare. Mai concret spus, populaţia totală (de referinţă) este stratificată pe
categorii de: vârstă, sex, categorie socio-profesională, stare civilă, mediu de provenienţă etc.
Cunoscând structura populaţiei de referinţă şi numărul unităţilor din eşantion, în structura
eşantionului vor trebui să fie reprezentate proporţional toate categoriile populaţiei de referinţă.
De exemplu, populaţia de referinţă este totalitatea angajaţilor dintr-o firmă (1000 indivizi, din
care 30% femei, 70% bărbaţi, 21% cu studii superioare, 79% cu studii medii etc.), eşantionul este
de 278 indivizi care trebuie să reproducă structura populaţiei de referinţă, respectiv “distribuţia”
variabilelor.

23
2. 2. Aplicarea chestionarului (etapa culegerii datelor)
Demersul practic al cercetării se poate derula în funcţie de tehnica de anchetă pentru care
optează cercetătorul. Acesta are la dispoziţie mai multe tehnici de anchetă:
a) ancheta orală sau directă este tehnica de anchetă cea mai des folosită în anchetele cu
mare audienţă la public (anchetele electorale, sondaje pe probleme sociale de interes general).
Chestionarele sunt administrate de operatorii de anchetă. Avantajele şi dezavantajele anchetei
directe provin din situaţia de interacţiune dintre persoana care chestionează şi cea chestionată.
Tehnica anchetei orale are două forme de realizare: ancheta faţă în faţă şi ancheta prin telefon.
Prima formă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de muncă sau şcoli/facultăţi, pe stradă sau
la ieşirea de la manifestările colective (spectacole etc.).
Ancheta la domiciliul persoanei investigate este preferată, faţă de celelalte tehnici, din
motive ce ţin de procedura de eşantionare (care porneşte, pentru a ajunge la subiecţii anchetaţi, de
la locuinţa acestora) şi în situaţia în care chestionarul de aplicat este relativ lung. Avantajele
acestei tehnici sunt: calitatea rezultatelor este mai bună; ancheta este dublată de observaţia directă
(se poate observa limbajul nonverbal şi aspectele legate de condiţiile de viaţă/de locuire); ancheta
directă, faţă în faţă, este cel mai puţin afectată de fenomenul de nonrăspuns; succesul acestui tip
de anchetă este explicat pe baza a trei factori principali: reflexul de politeţe, dorinţa de
influenţare şi nevoia de a vorbi. Dezavantajele acestei tehnici se datorează: interacţiunii dintre
operator şi anchetat, fenomen care uneori poate conduce la deformarea răspunsurilor; reticenţa
subiecţilor de a primi operatorul în propria locuinţă.
Ancheta prin telefon a cunoscut un moment de glorie în anii ‘30-’40 în S.U.A. şi păstrează
o serie de avantaje referitoare la: rapiditate; aria de acţiune; costul; fiabilitatea; realizarea
studiului pilot în condiţii reale; preluarea operativă a informaţiei din chestionar.
b) ancheta indirectă (în scris) sau prin autoadministrarea chestionarului se poate
realiza în mai multe variante: aplicare individuală; aplicarea simultană de chestionare unui număr
mai mare de indivizi adunaţi într-o sală (autoadministrare colectivă sau “tehnica
extemporalului”); prin poştă; prin ziare şi reviste. Avantaje: cost redus; se înlătură influenţa
perturbatoare a operatorului; se reduc greşelile de înregistrare şi interpretare datorate operatorilor;
se asigură anonimatul; oferă mai mult timp de gîndire pentru formularea răspunsurilor; asigură o
dispersie mai mare a subiecţilor aleşi, respectiv o mai bună reprezentativitate a eşantioanelor.
Dezavantaje: nu oferă certitudinea că persoana aleasă de cercetător este cea care răspunde la

24
chestionar (în cazul anchetei prin poştă); apare mai pregnant riscul contaminării răspunsurilor;
generează o proporţie mai mare de nonrăspunsuri; se pierde o mare cantitate de informaţie
datorită faptului că oamenii au abilităţi mai scăzute de a răspunde în scris decât sub formă orală;
există şi teama de răspunsuri în scris; poate produce erori datorate neînţelegerii unor întrebări; nu
există posibilitatea eliminării ambiguităţilor şi impreciziei unor răspunsuri.

2. 3. Prelucrarea şi interpretarea datelor


Odată recuperate chestionarele de la operatori, se trece la pregătirea acestora pentru
prelucrarea statistică a datelor. O asemenea operaţie presupune: verificarea chestionarelor (a
completitudinii, exactităţii şi uniformităţii), postcodificarea (dacă este cazul) şi introducerea
informaţiei în calculator.
Ancheta prin chestionar se finalizează cu redactarea raportului de cercetare. Forma
acestuia va fi diferită dacă se adresează beneficiarului care a finanţat cercetarea sau dacă urmează
a fi publicat ca şi articol sau carte. În ambele variante, raportul de cercetare trebuie să satisfacă o
serie de exigenţe dintre care menţionăm: a) definirea clară a problemei studiate; semnificaţia
socială a problemei cercetate; tratarea problemei în literatura de specialitate; ipotezele folosite şi
măsura în care testarea lor a fost posibilă; b) descrierea tehnicilor de cercetare şi de eşantionare;
informaţii tehnico-statistice necesare înţelegerii semnificaţiei indicatorilor; c) prezentarea
concluziilor astfel încât un cititor cu formaţie medie să fie capabil să le înţeleagă; d) interpretarea
rezultatelor; e) anexe (anexă metodologică; anexă cu studii pe probleme parţiale; anexă cu tabele;
anexă cu grafice şi hărţi).

3. Erori şi surse de erori în anchete şi sondaje


Tipuri de erori (surse de distorsiune sau “bias”):
- erori legate de construcţia chestionarului;
- erori de eşantionare;
- erori datorate operatorilor;
- erori datorate respondenţilor.
Erorile legate de construcţia chestionarului sunt: a) erori datorate formulării întrebărilor;
b) erori generate de numărul şi ordinea întrebărilor; c) erori generate de forma de răspuns a
întrebărilor; d) erori produse de construcţia grafică a chestionarului.

25
Erori de eşantionare sunt admise între anumite limite cuantificabile (marje de eroare).
Erorile datorate operatorilor pot fi puse pe seama următorilor factori: a) trăsături de
personalitate (nivel de cunoştinţe; temperament; trăsături morale; aspect fizic; caracteristicile
vocii etc.); b) corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea/opinia operatorului; c) anticipaţiile
operatorului (anticipaţii de atitudine: atunci când, pornind de la completarea unui chestionar,
operatorul evaluează, după răspunsul la primele întrebări, structura atitudinală a subiectului,
referitor la tema cercetată. Erorile apar în situaţia în care subiectul dă răspunsuri vagi sau evită să
răspundă, iar operatorul încearcă să dea o formă de răspuns pe care o consideră adecvată
categoriei respective; anticipaţii de rol: derivă din imaginea pe care operatorul şi-o face asupra
subiectului, plecând de la unele date factuale, obţinute prin întrebări sau prin observaţie directă;
anticipaţiile de probabilitate constau în supoziţii ale operatorilor referitoare la distribuţia pe care
este de aşteptat să o aibă răspunsurile la anumite întrebări; operatorul poate considera că dacă
primii 10 oameni au răspuns în acelaşi fel la o întrebare şi ceilalţi o vor face, de aceea renunţă să
mai adreseze întrebarea).
Erorile datorate respondenţilor sunt legate de: “sensibilitatea” la natura temelor (teme cu
încărcătură afectogenă precum: onestitatea, plata impozitelor, consumul de alcool, violenţa în
familie); dezirabilitatea socială (“efect de faţadă”/”efect de prestigiu”); limitele memoriei
umane; procesarea şi interpretarea informaţiei (efectul falsului consens, efectul încadrării etc.).

Întrebări de verificare/teme:
- Care sunt criteriile de clasificare a chestionarelor?
- În ce constă pregătirea anchetei prin chestionar?
- Care sunt tipurile de întrebări ce pot fi utilizate într-un chestionar? Care sunt avantajele/dezavantajele
fiecărui tip?
- Cum poate fi evitat efectul halo în structurarea chestionarelor?
- Identificaţi greşeli de formulare a întrebărilor şi propuneţi reformularea lor corectă.
- Care sunt tehnicile de aplicare a chestionarului?

26
METODA OBSERVAŢIEI

1. Caracteristicile observaţiei ştiinţifice


2. Tipuri de observaţie
3. Reguli de observare
4. Avantaje şi dezavantaje ale utilizării metodei observaţiei

1. Caracteristicile observaţiei ştiinţifice


Observaţia este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice care presupune
accesul direct la obiectul cercetat. În ştiinţele socioumane, observaţia este utilizată în combinaţie
cu alte metode de cercetare, precum interviul, studiul de caz, studiul documentelor etc. Spre
deosebire de observaţia spontană, plasată în contextul vieţii cotidiene, (şi care este nesistematică,
intuitivă şi ambiguă din punctul de vedere al conceptelor folosite), observaţia ştiinţifică este o
acţiune planificată, ghidată de scopuri şi ipoteze, desfăşurată după reguli precise şi îndelung
verificate.
Observaţia ştiinţifică se remarcă prin următoarele caracteristici:
- este fundamentată teoretic - utilizează concepte, scheme de analiză, teorii şi modele
explicative cu privire la fenomenele investigate;
- este sistematică şi organizată metodic;
- este integrală - "obiectul" observat este privit ca întreg situat într-un context determinat;
- este repetabilă şi verificabilă - pentru obţinerea unor date veridice, observaţia poate fi
repetată, reconstituind pe cât posibil condiţiile iniţiale. Acest lucru nu este, însă, realizabil în
cazul fenomenelor/evenimentelor unice;
- are o finalitate teoretică (testarea sau îmbogăţirea teoriilor existente; construcţii teoretice noi)
sau o finalitate practică (vizând schimbarea socială) bine precizate;
- caracterul de non-intervenţie – observatorii nu provoacă deliberat situaţii specifice şi nu
manipulează participanţii; observatorul urmează fluxul evenimentelor;
- observaţia nu este o metodă pasivă de cercetare; observatorul nu este un fotograf al
fenomenelor sociale. A observa înseamnă a selecta, a clasifica, a categoriza, a analiza şi a
organiza cele percepute.

27
Definiţie: observaţia este procesul de urmărire şi descriere sistematică a
comportamentelor şi evenimentelor studiate în mediul social natural. Este o metodă ştiinţifică de
colectare a datelor cu ajutorul simţurilor în vederea testării ipotezelor şi a construcţiei teoretice.

2. Tipuri de observaţie
Investigaţia socială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al intervenţiei practice,
poate face apel la un tip sau altul de observaţie în funcţie de obiectivele urmărite. În literatura
metodologică sunt menţionate mai multe tipologii ale observaţiei care au la bază criterii diferite
de clasificare. Astfel:
- după scopul investigaţiei deosebim: observaţia exploratorie, observaţia de diagnostic,
observaţia experimentală;
- după gradul de implicare a observatorului în contextul realităţii de studiat: observaţia
externă (non-participativă) şi observaţia participativă;
- după gradul de structurare: observaţie structurată şi observaţie nestructurată (calitativă);

Observaţia exploratorie; observaţia de diagnostic; observaţia experimentală


Observaţia exploratorie se utilizează atunci când nu deţinem informaţii suficiente despre
realitatea ce urmează a fi investigată. Astfel de observaţii au fost utilizate pentru prima dată de
antropologi şi etnologi în studierea societăţilor arhaice. Observaţia exploratorie se realizează la
primul contact al cercetătorului cu fenomenul social, motiv pentru care acest tip de observaţie
este puţin sistematizată, situându-se la nivelul descriptiv al cunoaşterii ştiinţifice. Observaţia
exploratorie precede şi pregăteşte o cercetare având un rol important în construirea ipotezelor
pentru investigarea metodică ulterioară, respectiv pentru planificarea unei intrevenţii sociale.
Observaţia de diagnostic constă într-o analiză de profunzime a unei realităţi cu scopul
elaborării diagnozei sociale. Diagnoza (psiho-) socială este un demers complex şi de durată ce
presupune utilizarea unor modalităţi de investigare combinate: observaţii şi interviuri repetate,
analiza documentelor. Un diagnostic realizat pe baza unei investigaţii ştiinţifice cuprinde, în fapt,
două componente: un diagnostic descriptiv (diferenţial) şi un diagnostic explicativ (cauzal,
etiologic). Precizarea diagnosticului diferenţial constă în descrierea amănunţită a condiţiilor
obiective şi subiective ce caracterizează problema socială şi analiza sistematică a
''simtomatologiei'' cazului respectiv. De exemplu, în categoria problematică a ''minorilor cu

28
tulburări de comportament'' putem repera ca diagnostic diferenţial cazurile de ''abandon şcolar'',
''delincvenţă'', ''vagabondaj'', ''toxicomanie'' etc.
Diagnosticul diferenţial, descriptiv trebuie completat de un diagnostic explicativ care
inventariază cauzele ce au generat problema respectivă. Diagnosticul cauzal serveşte elaborării
unui plan de intervenţie adecvat soluţionării cazului/problemei sociale investigate.
Observaţia experimentală este utilizată îndeosebi pe parcursul derulării unui plan de
intervenţie, prin care se declanşează procese de schimbare socială ce reunesc caracteristicile unei
situaţii experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor ipoteze; construirea unui sistem
controlabil de observat).

Observaţia externă; observaţia participativă


Observaţia externă (non-participativă) este utilizată de către jurnalişti, oameni de ştiinţă,
medici, asistenţi sociali, analişti politici. În acest caz, observatorul se situează în afara sistemului
observat. Acest tip de observaţie se recomandă în situaţiile în care încadrarea investigatorului în
grupul sau colectivitatea ţintă este dificilă, inadecvată sau imposibilă.
Observaţia participativă presupune integrarea observatorului în comunitatea cercetată,
pentru o perioadă mai lungă de timp, în scopul unei cunoaşteri în profunzime, de tip calitativ.
Observaţia participativă se defineşte prin câteva caracteristici de bază:
- surprinde existenţa cotidiană a unei comunităţi pentru a obţine o imagine autentică
asupra acesteia;
- este un studiu comprehensiv şi holistic (cercetare calitativă) asupra unei unităţi sociale
(cultură, subcultură, grup, organizaţie, credinţe, obiceiuri, modele acţionale, interacţiuni sociale
etc.);
- este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realităţii studiate (aspecte unice,
particulare ale vieţii sociale), al principiilor şi strategiei metodologice utilizate (primează
abordarea comprehensivă, “din interior” a fenomenelor sociale; ipotezele şi categoriile de analiză
sunt flexibile, suportând modificări pe parcursul cercetării prin confruntarea cu noi date), cât şi
sub aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu rază medie de generalitate, teorii interpretative
etc.);
- se derulează potrivit unor principii şi reguli specifice de ordin metodologic şi
deontologic: observatorul trebuie să respecte normele de convieţuire şi obiceiurile colectivităţii

29
investigate; să nu lase impresia că este o autoritate şi să nu joace rolul de conducător sau
sfătuitor; să nu şocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoştinţele sale sau prin vestimentaţie; să
nu forţeze situaţia de observaţie; să înregistreze cât mai fidel datele empirice; să manifeste interes
egal faţă de toţi membrii comunităţii respective, pentru a câştiga încrederea lor şi, mai ales,
pentru a obţine acordul autorităţilor formale şi informale;
- identitatea observatorului poate fi dezvăluită total, parţial sau deloc. De asemenea,
gradul de implicare în viaţa comunităţii poate varia, implicând o poziţie de neutralitate sau una
de actor social (membru activ sau membru periferc);
- pe parcursul observaţiei participative este necesară adesea utilizarea unor observatori
membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului observator care
este solicitat de către investigator (asistent social) să culeagă informaţii cu privire la activitatea
propriului grup.
În contextul CC (cercetare calitativă), observaţia pune accent pe înţelegerea omului “real”
în situaţii comune de viaţă. Scopurile observaţiei calitative sunt: a vedea prin ochii persoanelor
observate evenimente, acţiuni, norme, valori; a descrie contextul şi persoanele observate cu
scopul de a permite înţelegerea a ceea ce se întâmplă acolo; a contextualiza social şi istoric
evenimentele observate pentru a fi corect înţelese; a integra, a vedea viaţa socială ca un sistem de
evenimente şi procese interconectate; a evita utilizarea prematură a teoriilor şi conceptelor,
înainte ca fenomenul să fie cu adevărat înţeles; a oferi un design de cercetare flexibil care o
permite investigare deschisă spre aspecte neaşteptate sau neprevăzute (Băban, 2002: 72).

Observaţia structurată; observaţia nestructurată


Observaţia structurată se distinge prin faptul că face apel la grile de categorii, scale de
evaluare, tabele de analiză, construite în prealabil, care ghidează observaţia şi ordonează
materialul empiric vizat. Categoriile de observaţie sunt clase de fenomene sociale,
comportamente, atitudini, reprezentări, formulate ca indicatori relevanţi care permit analiza
cantitativă (statistică) a proceselor şi relaţiilor sociale. Sistemul de categorii, construit pe baza
operaţionalizării unor concepte şi ipoteze, este utilizat şi sub denumirea de ghid (grilă) de
observaţie. Construirea sistemului de categorii pune problema fidelităţii, validităţii şi eficienţei
acestui instrument de culegere a datelor. Sub aspectul gradului de cuprindere a realităţii, sistemul
de categorii poate fi exhaustiv (acoperind toată gama actelor comportamentale specifice

30
fenomenului studiat), sau nonexhaustiv (selectiv); în raport cu gradul de omogenitate al
fenomenelor vizate, sistemul de categorii poate fi unidimensional sau multidimensional (S.
Chelcea, 2000: 364).
Observaţia structurată este o metodă cantitativă, riguroasă şi sistematică. Obiecţiile pe
care calitativiştii le aduc, în mod frecvent, acestui tip de observaţie vizează faptul că
“fragmentează realitatea socială atât de policromă, în categorii prestabilite, lăsând pe dinafară
dimensiuni şi aspecte importante şi neputând reda complexitatea şi fluiditatea interacţiunilor
umane.” ( Petru Iluţ, 1997: 79).
Observaţia nestructurată (calitativă), spre deosebire de cea structurată (cantitativă), nu
face apel la o shemă prestabilită de categorii sau ipoteze, acestea urmând să fie elaborate pe
parcursul investigaţiei sau la sfârşitul acesteia. Acest tip de observaţie se utilizează în cercetările
antropologice, în studiile etnografice şi în practica asistenţei sociale, mai ales sub forma
observaţiei participative.

3. Reguli de observare
Utilizarea observaţiei, ca metodă fundamentală de investigare socială şi psihosocială,
presupune respectarea unor reguli generale referitoare la pegătirea observaţiei, la realizarea
acesteia/înregistrarea datelor empirice şi analiza acestora. În acest sens, în orice tip de observaţie
cercetătorul (practicianul) trebuie să răspundă la un set de întrebări care sistematizează activitatea
de observare: Ce să observe? Cum să observe? Cine va fi observat? În ce scop se realizează
observaţia? Unde se realizează observaţia? Cât timp se va aloca? Cum să înregistreze faptele
observate? Cum să le interpreteze? Cum valorifică rezultatele în cadrul planului de intervenţie?
Cu ajutorul metodei observaţiei putem culege date de natură diferită, precum:
- manifestări de conduită (comportamente individuale şi colective surprinse în context
natural; activităţi de joc, învăţare sau muncă; acţiunile şi interacţiunile umane cotidiene);
- aspecte legate de comunicarea interpersonală (limbaj verbal şi nonverbal; calitatea
comunicării; mesajele transmise);
- aspecte referitoare la mediul social (condiţii materiale şi de locuit; reţeaua de relaţii;
structuri instituţionale; funcţionarea acestora).

31
Aşadar prin intermediul observaţiei înregistrăm, în mod direct, date vizând factorii
obiectiv-structurali ai realităţii sociale, şi indirect, prin reflectarea lor în acte de conduită,
obţinem date despre universul subiectiv-simbolic.
Pentru a culege aceste tipuri de informaţii putem efectua observaţii integrale sau selective,
structurate sau nestructurate, spontane sau provocate, transversale sau longitudinale. Indiferent de
tipul de observaţie pentru care optează investigatorul, utilizarea acestei metode presupune
parcurgerea etapelor ce intervin în orice investigare ştiinţifică şi anume: pregătirea investigaţiei;
culegerea datelor şi analiza/interpretarea acestora. Astfel, pregătirea observaţiei presupune
cumularea următoarelor condiţii: stabilirea obiectivelor cercetării, selectarea unităţilor de
observare (subiecţi; secvenţele comportamentale), alegerea tehnicilor de observare şi a
procedeelor de notare a datelor (Septimiu Chelcea, 2001: 381).
Derularea observaţiei presupune ca informaţiile culese să fie notate cu fidelitate şi la
intervale cât mai scurte de timp. În acest scop se utilizează: jurnalul de teren, fişele descriptive,
scalele de tip check-list (listă de înregistrare). Notarea se realizează atât înaintea demarării
observaţiei propriu-zise, în timpul observaţiei, cât şi imediat ce procesul s-a finalizat. Notele de
observaţie trebuie să includă:
- descrierea contextului în care are loc observaţia (data, ora, durata observaţiei, locul
desfăşurării, circumstanţele observării, aparatele utilizate (reportofon, camere de filmat));
- descrierea participanţilor, particularităţile de vârstă, sex, etnie, religie, educaţie, statut socio-
profesional;
- detalii despre observator;
- descrierea acţiunilor participanţilor, a comportamentelor verbale şi non-verbale, secvenţe
comportamentale etc.;
- interpretarea situaţiilor; opiniile, ipotezele şi interpretările observatorului trebuie notate
separat de datele empirice.
- impresii generale sau analiza reflexivă a observatorului.
Notele de observaţie trebuie revăzute, completate, corectate şi clasificate de îndată ce
acest lucru este posibil (Septimiu Chelcea, 2001: 381-382). Acest demers este urmat de analiza
datelor observaţiei, care poate să urmeze unul sau mai multe din următoarele criterii: a)
cronologic (se descriu evenimentele în succesiunea lor cronologică); b) evenimente cheie (sunt
prezentate şi interpretate evenimentele majore, relevante pentru fenomenul studiat); c) contextul

32
(fiecare cadru/loc – de exemplu, şcoala, familia, instituţia - în care s-a desfăşurat observaţia poate
deveni o unitate de analiză); d) persoanele (indivizii/grupurile observate); procesele (ex. luarea
de decizii, comunicarea, rezolvarea de probleme, schimbare/adaptare etc.); e) problemele cheie
(exprimate în forma variabilelor dependente).
Informaţiile obţinute prin intermediul observaţiilor, completate cu datele culese prin
interviuri şi analiza documentelor, furnizează cercetătorului/practicianului din domeniul
sociouman materialul necesar investigării cazului şi clarificării problemelor sociale (politice) în
scopul structurării unor explicaţii, diagnoze şi predicţii sau în scopul proiectării unor intervenţii
specializate.

4. Avantajele şi limitele utilizării metodei observaţiei


Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt:
- permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente (de exemplu
atunci când subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei);
- permite descrierea evenimentelor aşa cum au loc în realitate;
- este relativ puţin costisitoare;
- situaţia observată poate fi replicată (repetată).
Limitele utilizării acestei metode sunt:
- nu poate fi utilizată pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari;
- nu pot fi culese observaţii despre trecut şi nu permite predicţii;
- există anumite domenii în care (din motive etice sau de altă natură) nu poate fi utilizată;
- observatorul poate fi o sursă de eroare;
- dificultatea de a controla toate variabilele implicate în fenomenul investigat;
- prezenţa observatorului modifică, adesea, comportamentul subiecţilor observaţi;
- rezultatele nu sunt generalizabile.
Observatorul ca sursă de erori. O serie de caracteristici ale observatorului pot genera
informaţii distorsionate sau false. Cauzele posibile ale acestor erori sunt:
- lipsa de abilitate şi de interes în investigarea problemelor sociale;

33
- inconsistenţa observaţiilor – se datorează dificultăţilor cercetătorului de a rămâne constant în
atitudine pe tot parcursul observaţiei sau, în situaţia în care sunt implicaţi mai mulţi
observatori care nu fac observaţii uniforme;
- atitudinea observatorului – tendinţa observatorului de a percepe situaţii în concordanţă cu
ideologia (convingerile, valorile etc.) personală, producând o distorsionare a realităţii;
- lipsa de cunoştinţe – informaţii deficitare despre categoriile implicate în cercetare,
- lipsa de familiaritate cu grupul observat (cu unităţile de cercetare);
- distorsiuni în înregistrarea şi analiza datelor datorate nerespectării regulilor specifice acestei
etape.

Întrebări de verificare:
- Cum se stabileşte un sistem de categorii de observaţie (grila de observaţie)?
- Care sunt caracteristicile observaţiei participative? Daţi exemple de teme de cercetare din domeniul
ştiinţelor politice în care este adecvată utilizarea acestei metode.
- Care sunt regulile înregistrării (notării) faptelor de observaţie?
- Care sunt avantajele/dezavantajele recursului la metoda observaţiei în cunoaşterea realităţii
socioumane?

34
METODA INTERVIULUI – elemente teoretico-metodologice
1. Definirea şi caracteristicile interviului
2. Tipuri de interviu
3. Etapele realizării interviului

1. Definirea şi caracteristicile interviului


La ora actuală, metoda interviului este utilizată pe scară largă în ştiinţele socio-umane, ca
şi în practica diferitelor profesii (politică, administraţie, jurnalism, asistenţă socială). Interviul a
avut un statut ştiinţific îndelung disputat, reuşind treptat să se impună ca o modalitate de
cercetare legitimă, atât din punctul de vedere al rezultatelor, cât şi din acela al fundamentării lui
teoretice.
Etimologia termenului interviu provine din limba engleză (interview) şi semnifică întâlnirea şi conversaţia
între două sau mai multe persoane (Septimiu Chelcea, 2001: 262). Interviul este o comunicare în care o persoană
obţine informaţii de la altă persoană. Deşi este comparabil cu dialogul, conversaţia, întrevederea şi interogatoriul,
interviul nu se confundă cu nici una dintre acestea. În cazul realizării interviului de cercetare (care urmăreşte
obţinerea de informaţii pentru efectuarea unei anchete sau a unui studiu social) ca şi în cazul interviului de
intervenţie (utilizat de medici, psihologi, asistenţi sociali) trebuie respectate anumite exigenţe teoretice şi
metodologice care diferenţiază această metodă de alte forme de comunicare verbală.
Aşadar, interviul este o modalitate de investigare ştiinţifică şi de intervenţie socială bazată
pe comunicarea verbală având ca scop principal înţelegerea şi explicarea fenomenelor socio-
umane. Din perspectiva cunoaşterii ştiinţifice, interviul este un important instrument de culegere
a datelor referitoare la experienţa de viaţă a subiecţilor investigaţi şi, totodată, este o formă de
interacţiune psihologică şi socială cu influenţă imediată asupra comportamentului actorilor
implicaţi.
Interviul, ca metodă de investigare ştiinţifică a universului subiectivităţii umane are câteva
caracteristici definitorii prin care se deosebeşte de alte forme de comunicare, precum şi de alte
metode de culegere a datelor verbale, cum ar fi ancheta prin chestionar. Astfel:
• Interviul este un “fapt de vorbire”; este o tehnică de comunicare şi de interacţiune umană bazată pe o
relaţie asimetrică între cercetător şi intervievat. Este vorba despre o interacţiune de tipul: X ≤ Y în

35
care persoana intervievată Y îi transmite lui X, realizatorul interviului, un volum mai mare de
informaţii, comunicarea fiind lateralizată (Septimiu Chelcea, 2001: 268).
• Relaţia dintre X şi Y depinde de status-ul social al persoanelor care interacţionează (vârstă, sex, nivel
de şcolaritate, rasă, religie) şi de modul de desfăşurare a interviului (debutul, derularea şi finalul
convorbirii). Atitudinea adecvată a investigatorului în acest context interacţional poate fi sintetizată
prin sintagma “neutralitate binevoitoare”.
• Interviul nu este o discuţie liberă, fără subiect şi scop. Discuţia se concentrează aproape totdeauna
asupra unui subiect ales de către cercetător.
• Spre deosebire de ancheta prin chestionar, care se bazează tot pe comunicarea verbală, presupunând
întrebări şi răspunsuri, interviul este “o situaţie interlocutorie particulară ce produce date diferite:
chestionarul provoacă un răspuns, interviul determină construirea unui discurs”, aducând în prim
plan experienţa trăită a actorului social, logica şi raţionalitatea acestuia, ceea ce face ca interviul să fie
un demers de tip calitativ (Singly, Blanchet, Gotman & Kaufman, 1998: 136).
• Interviul este “un dispozitiv tehnic de producere a unui discurs” cu referire la “fapte psihologie şi
sociale”. Din acest motiv se consideră că interviul produce mai multe registre ale discursului:
- un discurs factual – discursul despre fapte experimentate (evenimente) şi practici sociale
(comportamente, acţiuni)
- un discurs reflexiv – discursul despre reprezentări (gânduri, sentimente, valori, atitudini)
- un discurs intenţional – discurs prin care se construieşte imaginea de sine (pozitivă sau negativă).
Între aceste tipuri de discurs există o anumită incongruenţă ce caracterizează, adesea, distanţa dintre
vorbă şi faptă, dintre atitudinea exprimată verbal şi comportament, dintre eu-ul privat şi eu-ul public.

2. Tipuri de interviu
În lucrările de specialitate, interviurile sunt clasificate în funcţie de două criterii: gradul
de libertate lăsat interlocuitorului şi nivelul de profunzime al interviului. Gradul de libertate al
interviului derivă din caracterul întrebărilor, din intervenţia sau neintervenţia cercetătorului în
discursul intervievatului. Astfel, unele interviuri sunt marcate de întrebările precise şi intervenţiile
repetate ale cercetătorului, în timp ce altele pot fi “libere”. Cât priveşte nivelul de profunzime al
interviului, acesta depinde de cantitatea şi complexitatea răspunsurilor primite. Alegerea tipului
de interviu depinde de scopul, specificul şi dimensiunea cercetării sau intervenţiei sociale. Astfel,
în cazul unui interviu clinic nu vom putea apela la întrebări scurte şi prevăzute dinainte; în cazul
unei anchete de opinie (în cadrul căreia vor trebui intervievaţi foarte mulţi subiecţi asupra unei

36
teme precise) nu vom putea lăsa o libertate prea mare discuţiei, ci va trebui s-o conducem prin
întrebări exacte.
În funcţie de gradul de profunzime şi de libertate, distingem trei categorii de interviuri:
interviuri nestructurate sau non-standardizate; interviuri semi-structurate; interviuri structurate.

Din categoria interviurilor non-standardizate fac parte:


a. interviul clinic: utilizat cu precădere în psihoterapie, în psihanaliză şi în asistenţa
socială. Se caracterizează printr-un grad maxim de libertate (discursul intervievatului
nu este condus de către cercetător) şi un nivel de profunzime psihologică deosebită.
Acest tip de interviu este centrat pe persoana intervievată (frământări lăuntrice,
gânduri intime etc.), fără a avea o temă stabilită la începutul interviului. Obiectivele
acestui interviu sunt de cele mai multe ori psihoterapeutice;
b. interviul de profunzime: utilizat mai ales în domeniul studierii motivaţiilor. În acest
caz, gradul de libertate este limitat de orientarea discuţiei pe o anume temă, impusă de
intervievant. Interviul caută să culeagă informaţii despre raporturile dintre persoana
intervievată şi tema de discuţie. Obiectivele urmărite prin acest tip de interviu sunt:
diagnosticul social (şi psihosocial), sprijinul psihologic, studiile de motivaţie,
înţelegerea unor modele de acţiune şi a unor procese psiho-sociale.
Din categoria interviurilor semi-structurate fac parte:
a. interviul centrat (ghidat) cu răspunsuri libere (focused interview) are un grad de
liberate redus, prin impunerea unor teme de discuţie. Intervievantul poate să nu-şi
formuleze întrebările de dinainte (fapt care lasă intervievantului posibilitatea de a
conduce interviul în funcţie de inspiraţia de moment). Răspunsurile la întrebări sunt
libere. Se utilizează astfel de interviuri pentru a studia reacţia indivizilor faţă de
anumite situaţii ale căror aspecte au fost precizate în prealabil. Fiind o investigaţie
esenţialmente calitativă, interviul focalizat este utilizat în cadrul preanchetelor care
pregătesc anchetele cantitative.
b. Interviul cu întrebări deschise are un grad de libertate limitat prin formularea explicită
a întrebărilor, la care subiectul inervievat răspunde liber (adică răspunsurile nu sunt
precodificate). Acest tip de interviu este centrat pe un anumit subiect de anchetă şi pe
perceţia intervievatului cu privire la acel subiect.

37
Interviul structurat sau cu întrebări închise are un grad de libertate extrem de redus
pentru ambii interlocutori, întrucât întrebările sunt formulate înainte de începutul interviului. Ele
respectă o anumită ordine. Interviul este centrat pe un anumit subiect de anchetă, într-un context
prealabil stabilit. Se utilizează în diferite sondaje, datorită faptului că întrebările şi răspunsurile
sunt standardizate.
Dacă după criteriile libertăţii şi profunzimii am putut identifica trei categorii ale
standardizării, cărora le-au corespuns cinci tipuri de interviuri, o altă clasificare se bazează pe
maniera în care cercetătorul conduce interviul. Astfel, cercetătorul poate alege: fie o formulă de
interviu dirijat, fie nedirijat (nondirectiv). În primul caz, cercetătorul este cel care conduce
interviul, printr-o serie de întrebări precise pe care i le pune intervievatul. Acesta din urmă (în
măsura în care acceptă să coopereze) răspunde la întrebări în funcţie de cunoştinţele şi experienţa
sa. În al doilea caz, cercetătorul propune intervievatului una sau mai multe teme de discuţie,
urmând ca acesta să se exprime liber asupra lor. Cercetătorul nu intervine decât din când în când,
pentru a putea orienta discursul intervievatului în aşa fel încât să obţină de la acesta informaţiile
de care are nevoie.
Non-directivitatea este nu numai o problemă de tehnică de intervievare, ci şi o problemă
de atitudine generală faţă de interlocutor. Atitudinea non-directivă are ca premisă recunoaşterea
capacităţii intervievatului de a se exprima coerent asupra subiectului propus. În acest caz, reuşita
interviului depinde de capacitatea cercetătorului de a crea o atmosferă propice comunicării, în
care subiectul interogat să reacţioneze favorabil.
În funcţie de tematica urmărită în interviu, cercetătorul poate opta pentru o manieră total
non-directivă (caz în care el nu face decât să lanseze la început o întrebare deschisă, pentru a
putea demara discuţia, după care lasă o libertate totală intervievatului, situaţie specifică categoriei
interviurilor non-standardizate) sau o non-directivitate atenuată (în acest caz, pornind de la tema
sau obiectivul general al interviului, cercetătorul explică scopurile specifice, sub-temele, ordinea
abordării lor în interviu; pentru fiecare subtemă cercetătorul formulează câte o întrebare deschisă,
menită să amorseze discuţia. Acesta este cazul interviurilor semi-structurate).
O altă clasificare a interviurilor se face în funcţie de numărul persoanelor intervievate.
Astfel, atunci când interviul este centrat pe un singur interlocutor, interesându-se doar de
răspunsurile lui individuale, avem de-a face cu un interviu intensiv. Acesta urmăreşte
evidenţierea reacţiilor profunde ale individului în legătură cu o anumită problemă (de exemplu:

38
imaginea de sine, atitudinea faţă de ceva sau cineva anume, concepţia politică, religioasă, morală,
etc.). Interviul extensiv presupune investigarea mai multor persoane (deci realizarea practică a
mai multor interviuri pe aceeaşi temă). Dacă în cadrul interviului intensiv realizăm un “profil” al
persoanei intervievate, în interviul extensiv nu ne interesează subiecţii luaţi în parte, nici
compararea lor ca indivizi, ci răspunsul “total” al grupului investigat.
În literatura de specialitate consacrată interviului întâlnim şi alte tipologii realizate în
funcţie de diferite criterii de clasificare, şi anume: conţinutul comunicării (interviul de opinie şi
interviul documentar), repetabilitatea convorbirilor (interviuri unice; interviuri repetate/
“panel”), status-ul socio-demografic al persoanelor intervievate (interviuri făcute cu adulţi, cu
tineri sau copii), modalitatea de comunicare (interviul faţă în faţă; interviul prin telefon), funcţia
îndeplinită în cadrul procesului de investigare (interviuri de explorare; interviuri cu funcţie
principală; interviuri cu funcţie complementară) (Septimiu Chelcea, 2001: 273- 286).

3. Etapele realizării interviului


Realizarea interviului presupune parcurgerea următoarelor trei mari secvenţe: pregătirea
interviului; derularea interviului; analiza discursurilor şi redactarea raportului de interviu.
I. Pregătirea interviului
În realizarea interviului nu există reţete general valabile, fiecare tip de interviu impunând
respectarea unor reguli specifice. Totuşi, putem să identificăm anumite principii şi strategii care
stau la baza desfăşurării corecte a interviului. Pentru ca interviul să-şi atingă obiectivele, se
impun mai multe condiţii: pregătirea lui prealabilă de către cercetător şi abilităţi de comunicare
din partea acestuia, acceptul şi cooperarea intervievatului, asigurarea unei atmosfere propice
comunicării verbale etc.
Aşadar, pregătirea interviului de către cercetător are două dimensiuni: pregătirea
teoretică (le savoir-faire) şi pregătirea practică (le savoir-être).
Pregătirea teoretică trebuie să aibă în atenţie următoarele aspecte:
• identificarea şi formularea temei (problemei)
• documentarea teoretică asupra problemei puse în discuţie şi asupra caracteristicilor
subiectului (segmentului de populaţie) ce urmează să fie investigat
• precizarea scopului şi a obiectivelor interviului
• delimitarea populaţiei şi a eşantionului (atunci când este cazul)

39
• construirea unui plan de interviu care să cuprindă ghidul de interviu (pentru interviurile
semi-structurate şi structurate) şi parametrii situaţiei de interviu.
Ultimul aspect menţionat necesită unele precizări: ghidul de interviu este un ansamblu
organizat de teme, subteme şi indicatori care structurează activitatea de ascultare şi de intervenţie
a investigatorului în procesul comunicării. Gradul de structurare şi organizare prealabilă a
ghidului de interviu este condiţionat de tipul de interviu, de complexitatea problemei investigate,
de scopul interviului. Alegerea unui anumit tip de interviu şi, implicit, construirea ghidului
depind de cunoaşterea prealabilă a situaţiei pe care dorim să o analizăm. Când această cunoaştere
este insuficientă folosim interviuri exploratorii (non-standardizate sau semi-standardizate), iar
atunci când dispunem de informaţii mai exacte despre domeniul studiat putem utiliza interviuri
structurate.
În cazul interviului semistructurat, ghidul de interviu va cuprinde coordonatele tematice
care direcţionează discuţia (exemplul 1). În situaţia realizării unui interviu structurat, configuraţia
ghidului va fi formată din teme, sub-teme, indicatori şi, eventual, întrebări (exemplul 2).

Exemplul 1: ghid de interviu semistructurat


Tema: Participarea politică convenţională (“participare obişnuită”) a studenţilor
Axe tematice:
- discuţii pe teme politice cu alte persoane
- lectura articolelor politice
- persuasiune politică
- participare la rezolvarea problemelor comunităţii
- contacte cu persoane oficiale
- membru al unui partid politic
- activitate în favoarea unui partid politic etc.

Exemplul 2: ghid de interviu structurat


Tema: Participarea politică convenţională a studenţilor

Subteme şi indicatori: se detaliază fiecare din temele identificate anterior (se formulează
subteme) şi acestea se “traduc” în întrebări.

40
Ghidul de interviu se deosebeşte din punct de vedere funcţional de protocolul
chestionarului prin aceea că organizează intervievarea, dar nu dirijează discursul. Acest
instrument de investigare permite, cel puţin în principiu, atât obţinerea unui discurs autentic şi
personalizat din partea subiectului intervievat, cât şi îndeplinirea obiectivelor cercetării sau
intervenţiei sociale.

Pregătirea practică a interviului vizează abilităţile de comunicare şi relaţionare pe care


trebuie să le probeze investigatorul. Din această categorie menţionăm:
- să inspire încredere intervievatul;
- să ştie să-i suscite şi să-i menţină interesul pentru subiectul inrterviului;
- să manifeste empatie: să înţeleagă ceea ce îi spune interlocuitorul, să fie capabil de a se
pune în situaţia acestuia;
- acceptarea necondiţionată: să fie dispus să asculte şi să fie interesat de ceea ce spune
interlocutorul;
- să asculte şi să nu intervină decât în momentele propice;
- să reducă, pe cât posibil, distanţa dintre el şi intervievat (distanţa se datorează
diferenţelor de statut social, de cultură, de sex etc.);
- să fie capabil de a înlătura barierele psihologice ale comunicării şi să-şi dea seama de
mecanismele de apărare a eu-lui pe care interlocutorul le utilizează pentru a ocoli
răspunsurile mai sensibile şi problemele care-l privesc îndeaproape;
- să ştie să exploateze cunoştinţele pe care le posedă interlocutorul în domeniul cercetat
prin interviu.
Literatura de specialitate identifică trei elemente care pot influenţa negativ calitatea
interviului: a. neîncrederea apriorică a intervievatului faţă de cercetător (pentru a evita această
neîncredere, este necesar ca cercetătorul să se prezinte, oferind date despre el şi despre scopurile
investigaţiei sale); b. reacţia negativă faţă de persoana cercetătorului, pe motive de diferenţă de
vârstă, sex, apartenenţă socială şi culturală, rasă etc. (pentru a evita această reacţie, cercetătorul
trebue să-şi “construiască” o înfăţişare impersonală, neutră, care să nu şocheze prin nimic); c.
riscul sugerării şi inducerii răspunsurilor prin ipotezele cercetării pe care le avansează
cercetătorul (pentru ca aceste ipoteze să nu inducă răspunsurile din partea intervievaţilor, este
necesară prezentarea lor neutră, ca fiind doar unele dintre ipotezele posibilie).

41
II. Derularea interviului
Derularea interviului presupune atât respectarea unor principii şi atitudini generale care
stau la baza comunicării autentice, cât şi aplicarea unor strategii şi tactici metodologice adaptate
la tipul de interviu. Aspectele metodologice ale derulării interviului vizează stabilirea
parametrilor de interviu:
A: cadrul interviului: locul, timpul, distribuţia actorilor;
B: strategiile de comunicare:
- ascultarea activă (disponibilitatea / empatia);
- tipuri de intervenţie (consemnul, contrazicerea, relansarea).
Toţi aceşti parametri au un rol important pentru faptul că “interviul este întotdeauna un
raport social, o situaţie de interlocuţiune şi un protocol de cercetare. Această triplă dimensiune
dictează principiile de realizare a interviului. Tocmai în această suprapunere constă dificultatea
interviului, pentru că trebuie susţinute simultan o relaţie socială dialogică şi o interogaţie asupra
problemei cercetate” (Singly, Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 158).
A: cadrul interviului: locul, timpul, distribuţia actorilor;
Coordonatele spaţiale şi temporale au un impact decisiv asupra derulării interviului.
Inserţia temporală a interviului în cotidian influenţează discursul prin contaminarea lui de către
reprezentările şi acţiunile precedente, contribuind la sporirea sau diminuarea disponibilităţii celui
intervievat. De asemenea, cadrul spaţial comunică semnificaţii care pot să influenţeze discursul
subiectului intervievat. Pentru a demonnstra efectul factorilor de mediu asupra construcţiilor
discursive ale subiecţilor intervievaţi a fost realizată o cercetare pe grupuri de copii, intervievaţi
în trei tipuri de spaţii şcolare – clasa, cabinetul medical şi curtea şcolii. Studiul a demonstrat că
ambientul spaţial şi material influenţează atât conţinutul, cât şi stilul discursului produs (Singly,
Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 159).
În privinţa “distribuţiei actorilor” situaţiei de interviu, cercetătorul trebuie să ţină seama
de caracteristicile ce definesc status-ul social al persoanelor care interacţionează şi să acţioneze în
sensul reducerii “distanţei sociale”. Prima întâlnire cu participantul la interviu este decisivă în
acest sens. Odată stabilită alegerea participanţilor la interviu (sau odată identificat sistemul ţintă,
în cazul unei intervenţii sociale), cercetătorul va lua legătura personal cu participanţii, pentru a
obţine acordul lor de colaborare. Primul contact cu viitorul intervievat, fie că se realizează

42
telefonic, fie că se realizează printr-o vizită la domiciliu sau la locul lui de muncă, are o
importanţă deosebită, pentru că de la primul contact începe să se construiască relaţia de
comunicare. Primul contact nu trebuie considerat o simplă întâlnire administrativă care
precizează condiţiile şi tema interviului, dimpotrivă, întâlnirea nu trebuie să aibă un aspect
administrativ, oficial.
După salutul de rigoare, cercetătorul trebuie să expună, pe scurt, obiectivul investigării
sale, subliniind importanţa ajutorului pe care interlocutorului i l-ar putea acorda. Îi va explica
apoi tipul de colaborare pe care îl propune, precum şi ce pregătire prealablă este (eventual)
necesară din partea intervievatului. Este necesară obţinerea acordului intervievatului asupra
înregistrării (audio sau video) interviului. Intervievatul trebuie să ştie de la început în ce măsură
şi în ce manieră va fi asigurată confidenţialitatea informaţiilor furnizate. Asupra tuturor acestor
probleme cercetătorul trebuie să ofere informaţii clare şi detaliate, să răspundă la întrebările
viitorului intervievat.
B: strategiile de comunicare
Obiectivul principal al intervievatorului constă în a favoriza producerea unui discurs pe o
temă dată, cu ajutorul unor strategii de ascultare şi de intervenţie. Pentru a-l face pe
interlocutor să vorbească, intervievatorul trebuie să ştie să asculte. Activitatea de ascultare nu se
reduce la înregistrarea pasivă a datelor, ci antrenează operaţii mentale de selecţie, de comparaţie,
de inferenţă şi interpretare. Fiind întotdeauna orientată către obiective, ascultarea este activă şi, în
acelaşi timp, este o activitate de diagnostic (Singly, Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 165).
Ascultarea activă constă în: ascultarea mesajelor verbale; decodificarea limbajului non-
verbal (expresia feţei, calitatea vocii, aspectul general, reacţii de moment); susţinerea empatică;
asumarea tăcerii celuilalt. Tehnica ascultării active condiţionează atât strategiile de comunicare
cât şi interpretarea datelor culese prin interviu. Ascultarea este cu atât mai performantă, cu cât
este instrumentată de obiective mai exacte şi de un cadru teoretic de referinţă mai explicit.
Ascultarea mesajelor verbale presupune configurarea unui cadru de semnificare
(ascultare) care să permită identificarea corectă a registrelor discursului. Aceasta înseamnă
prelucrarea permanentă a informaţiei comunicate de interlocutor, având în vedere cele trei
dimensiuni ale discursului: discursul factual – ce spune subiectul despre faptele, evenimentele
trăite; discursul reflexiv – ce spune cu privire la gânduri şi sentimente; discursul intenţional –
imaginea de sine pe care o construieşte intervievatul.

43
Pe parcursul intervievării, comunicarea non-verbală deţine un loc important (aproximativ
65 % din comunicare). Pentru cercetător, decodificarea limbajului non-verbal al intervievatului
reprezintă o importantă sursă de informaţii care poate întări sau infirma mesajele verbale. De
asemenea, se recomandă ca prin limbajul non-verbal, cercetătorul să transmită încredere
subiectului investigat şi să faciliteze comunicarea.
În concluzie, tehnicile de ascultare activă includ:
- atenţie faţă de limbajul non-verbal (propriu şi al interlocutorului);
- utilizarea corectă a parafrazei (reformulării);
- exprimarea empatiei;
- respectarea regulilor de formulare/ordonare a întrebărilor;
- acceptarea pauzelor, a momentelor de tăcere.

Pentru a favoriza producerea unui discurs coerent şi fără prea multe digresiuni din partea
interlocutorului, realizatorul de interviu dispune de trei tehnici de intervenţie în procesul de
comunicare:
a) consemnul
b) contrazicerea
c) relansarea: parafraza; completarea; interpretarea; interogaţia.
Consemnul sau întrebarea externă este un mod direct de intervenţie care defineşte un
câmp tematic nou. Orice interviu debutează printr-un consemn iniţial prin care se furnizează
intervievatului contextul tematic şi logic al interviului. Există şi consemne secvenţiale “formulate
ca solicitări de răspuns discursiv cu privire fie la reprezentările subiectului intervievat, fie la
experienţele sale. În primul caz, consemnul induce un discurs de opinie: «Aş vrea să-mi vorbiţi
despre…, despre ce reprezintă acest lucru pentru dumneavoastră». În cel de-al doilea caz,
consemnul induce un discurs narativ: «Aş vrea să-mi vorbiţi despre…, despre cum se petrec
lucrurile»” (Singly, Blanchet, Gotman, Kaufmann, 1998: 167).
Contrazicerea este un mod de intervenţie care îl constrânge pe cel intervievat să-şi
argumenteze discursul. Folosirea contraargumentării de către investigator nu înseamnă expunerea
propriei sale păreri, ci determinarea interlocutorului să privească problema şi din alte perspective.
Relansarea este un tip de intervenţie ce survine frecvent pe parcursul interviului, având
rolul de a-l determina pe interlocutor să expliciteze mai bine ideea şi să dezvolte fragmentul de

44
discurs pus sub semnul întrebării. Relansările au ca suport spusele anterioare ale celui intervievat.
Ele nu comandă discursul, aşa cum fac întrebările directe (consemnul), nici nu contrazic
argumentele enunţate (contrazicerea), ci se intercalează pe traseul discursului în scopul clarificării
lui.
Utilizarea relansărilor pe parcursul interviului are multiple avantaje: permite
intervievatului să audă ceea ce s-a spus; să reflecteze asupra afirmaţiilor şi să le evalueze;
să dezvolte mai bine ideile; să corecteze înţelegerile greşite; să aibă încredere în investigator etc.
Relansările exprimă în acelaşi timp o confirmare a ascultării şi o cerere de explicitare. Folosirea
abuzivă a relansărilor poate să influenţeze negativ comunicarea producând fragmentarea ei,
distorsionarea mesajului şi chiar iritarea interlocutorului.
Pentru formularea adecvată a întrebărilor utilizate pe parcursul unui interviu se impune
respectarea următoarelor principii:
- evitarea concurenţei întrebărilor: cercetătorul trebuie să alterneze tipurile de întrebări
pentru a evita monotonia interviului (de exemplu, va trece de la o întrebare factuală la o
întrebare de opinie ş.a.m.d.);
- repetiţia – trebuie pusă aceeaşi întrebare de mai multe ori, dacă se constată că interlocutorul
nu a înţeles-o. În al doilea rând, trebuie pusă aceeaşi întrebare din puncte de vedere diferite
pentru a epuiza subiectul întrebării;
- respectarea contextului cultural al interlocutorului: întrebările trebuie puse din punctul de
vedere al personei intervievate şi al culturii căreia îi aparţine. Pentru aceasta, este necesară
familiarizarea cercetătorului cu limbajul specific intervievatului, cu valorile şi modelele de
acţiune pe care le utilizează;
- evitarea lui “de ce?”. Pe cât este posibil, trebuie să evităm intervenţia cu această întrebare
pentru că ea nu aduce un plus de informaţii, ci îl pune pe interlocutor în situaţia de a se
justifica, fapt ce îl determină să adopte o atitudine verbală mai reţinută;
- evitarea cuvintelor cu dublu sens (sau cu sensuri multiple), care îl derutează pe interlocutor;
- formularea de întrebări scurte şi clare. Este recomandabil să nu utilizăm întrebări prea
lungi sau ramificate, întrucât intervievatul poate pierde mesajul lor şi se vede nevoit să dea
răspunsuri evazive;
- neutralitatea întrebărilor. Prin formularea lor, acestea nu trebuie să conţină variante de
răspuns, pentru că interlocutorul va fi tentat să le utilizeze.

45
III. Analiza discursurilor. Redactarea raportului de interviu

Specialiştii în domeniul ştiinţelor sociale utilizează cu predilecţie tehnica analizei de


conţinut, aplicată cu succes în analiza interviurilor, biografiilor sociale şi a documentelor
personale (jurnale, corespondenţă) oferind informaţii importante despre caracteristicile
psihologice şi sociale ale autorilor comunicării. “Analiza de conţinut reprezintă un set de tehnici
de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi
descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii
privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială”
(Septimiu Chelcea, 2001: 519).
Utilizarea tehnicii analizei de conţinut presupune, în principal, determinarea unităţilor de
analiză (unităţile de înregistrare) şi construcţia schemei categoriilor de analiză.
Unitatea de înregistrare indică segmentul de comunicare ales pentru a fi analizat. Aceasta
poate avea dimensiuni diferite: cuvântul, fraza, paragraful, tema, discursul, articolul etc. Unităţile
de înregistrare urmează a fi clasificate în categorii relevante pentru clarificarea ipotezelor
investigaţiei, construindu-se astfel schema de categorii. Acestea pot fi originale sau standard
(scheme de categorii verificate în cercetările anteriare). În calitate de categorii pot fi invocate:
activităţi umane, procese şi fenomene psihice şi sociale, norme şi valori sociale etc. (Septimiu
Chelcea, 2001: 527).
Analiza de conţinut nu este o lectură neutră ci este condiţionată de obiectivele cercetării şi
perspectivele teoretice alese. Fiecare lectură (analiză) extrage din acelaşi text un sens diferit, în
funcţie de ipotezele avansate.
După gradul de formalizare şi în funcţie de categoria analitică utilizată, distingem mai
multe tipuri de analiză de conţinut aplicată datelor culese prin interviu:
d) Analiza per interviu, având ca unitate de analiză fragmentul de discurs semnificant;
e) Analiza tematică constă în decuparea transversală a întregului corpus al interviului,
având ca unitate de decupaj tema. Ca şi ghidul de interviu, grila de analiză (schema
categoriilor de analiză) trebuie să fie ierarhizată în teme principale şi secundare astfel
încât să descompună la maximum informaţia şi să separe elementele factuale de
elementele de semnificaţie. Grila de analiză este un instrument explicativ ce vizează
producerea de rezultate (François De Singly…, 1998: 182).

46
f) Analize formalizate ce utilizează proceduri standardizate şi sistematizate aplicate pe
unităţi elementare de discurs (propoziţii, cuvinte). Aceste tipuri de analiză sunt
preponderent cantitative.
Interviul oferă analizei de conţinut un material informativ foarte bogat a cărui prelucrare
presupune parcurgerea mai multor etape:
- transcrierea cât mai fidelă a informaţiilor înregistrate în timpul întrevederilor;
- lectura repetată a informaţiilor transcrise;
- analiza de conţinut propriu-zisă ce constă în precizarea structurii tematice a textului şi
reorganizarea lui în funcţie de aceasta;
- interpretarea rezultatelor analizei.
Raportul de interviu. După fiecare interviu este necesară redactarea unui raport prin
intermediul căruia se evidenţiază: conţinutul informaţional dobândit, calitatea informaţiei, modul
de realizare a interviului. Există două tipuri de rapoarte:
a. un raport redactat în faţa intervievatului, în timpul discuţiei (în care cercetătorul
notează răspunsurile date de interlocutor); acesta seamănă cu un chestionar şi cuprinde
un scurt rezumat al comunicării verbale;
b. un raport de evaluare, pe care intervievatul nu trebuie să-l vadă, acesta cuprinde
elemente privind condiţiile concrete de interviu (condiţii obiective: durata, locul,
numărul discuţiilor purtate, dacă au existat sau nu factori perturbatori, dacă au existat
sau nu martori etc.; condiţii subiective: gradul de cooperare al interlocutorului, nivelul
său de informare şi de cunoaştere, coerenţa răspunsurilor, facilitatea exprimării, tonul,
mimica, gestica etc.).

Întrebări de verificare:
- Care sunt notele definitorii ale interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele sociale?
- Descrieţi o tipologie a interviului.
- Cum se construieşte grila de interviu semistructurat?
- În ce constă pregătirea interviului?
- Care este specificul şi importanţa “ascultării active”?
- Descrieţi tehnicile de comunicare folosite în cadrul interviului.
- Care sunt tehnicile de analiză a datelor culese prin intermediul interviului?

47
Metoda analizei de conţinut

Această metodă de analiză a datelor se bazează, în principal, pe reducerea întregului


conţinut al comunicării la un set de categorii care reprezintă anumite caracteristici de interes
pentru cercetare. S. Chelcea (2001) defineşte acestă metodă astfel: analiza conţinutului
reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-
verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest şi/sau
latent pentru a trage concluzii privind individul şi societatea sau comunicarea însăşi ca proces
de interacţiune socială.
Analiza de conţinut se utilizează preponderent în analiza rezultatelor comunicării scrise (a
documentelor scrise: scrisori, jurnale, articole de ziar, cărţi etc.). Ea poate fi aplicată şi în analiza
imaginilor sau a produselor activităţii umane, însă, metoda anlizei de conţinut s-a dovedit a fi mai
adecvată unor documente cu valoare comunicaţională complexă din domeniul mass-media,
statistici oficiale, legislaţie, discursuri, literatură, corespondenţă personală, jurnale. Analiza de
conţinut este de două tipuri, cantitativă şi calitativă. Analiza conţinutului a apărut (la sfârşitul
secolului al XIX-lea) ca o reacţie la modul intuitiv, speculativ şi subiectiv al criticii literare.
Realizarea unei cercetări pe baza acestei metode – care se vrea a fi obiectivă şi sistematică -
presupune precizarea unor referinţe teoretice şi metodologice în raport cu care se face
investigarea. Lectura unor documente sociale, numărarea şi clasificarea unităţilor de analiză a
conţinutului unei comunicări, fără a emite ipoteze şi a formula inferenţe, nu reprezintă o autentică
cercetare ştiinţifică. De aceea, pregătirea teoretică a cercetătorului rămâne hotărâtoare.

A. Analiza de conţinut cantitativă


Analiza cantitativă a documentelor presupune identificarea unor teme, tendinţe, atitudini,
valori, pattern-uri de gândire prezente în diferite documente. Ea a mai fost numită şi tratarea
cantitativă a unui material simbolic calitativ (Iluţ, 1997: 135). Această metodă serveşte la
identificarea determinărilor comunicării, adică la cunoaşterea caracteristicilor psihologice şi
sociale ale autorilor comunicării şi ale publicului receptor.

48
Etapele analizei de conţinut cantitative sunt:
a) stabilirea problemei de studiat; nu orice problemă de cercetare reclamă aplicarea tehnicii
analizei conţinutului; (ex. “Atitudini faţă de procesul de privatizare a industriei româneşti în anii
‘90”; “Imaginea studenţilor reflectată în presă”; analiza propagandei politice a unui partid); b)
alegerea/selectarea documentelor relevante pe care se va lucra (ziare, emisiuni TV etc.); după
alegerea unei anumite clase de documente, se trece la eşantionarea lor dacă este cazul
(eşantionare aleatoare); c) parcurgerea (lecturarea) documentelor selectate; d) formularea unor
ipoteze şi transpunerea lor în categorii de analiză (clase) iar acestea, la rândul lor, în indicatori
direct măsurabili în text (procedură asemănătoare operaţionalizării conceptelor); în calitate de
categorii pot apărea activităţile şi acţiunile umane, procesele/fenomenele psihice şi socialediferite
tipuri de unităţi sociale; schemele de categorii pot avea diferite forme: “tablă de materii”,
categorii tip scală ş.a.; categoriile trebuie să fie clar formulate, exclusive (nici o unitate de
înregistrare să nu poată fi introdusă în mai mult de o singură categorie) şi exhaustive (toate
unităţile de înregistrare să poată fi introduse într-una din categorii)**; e) stabilirea unităţilor de
analiză: unitatea de reperaj sau de înregistrare (acea parte din comunicare/text în care este
prezentă tema; de exemplu, în cazularticolelor de ziar putem considera articolul ca
întreg/paragraful/fraza/propoziţia/cuvântul sau tema ca unitate de reperaj; sau capitolul, dacă ne
referim la o carte; “unităţile gramaticale” reperate trebuie transformate în “unităţi tematice”,
adică unităţile de înregistrare urmează a fi clasificate, introduse în rubrici sau clase (categorii));
unitatea de context (acel segment al comunicării care ne permite să vedem dacă unitatea de
reperaj are orientare pozitivă, negativă sau neutră; mărimea unităţii de context poate fi mai mare
sau cel puţin egală cu unitatea de reperaj; de exemplu, dacă luăm ca unitate de înregistrare
cuvântul, unitatea de context va fi propoziţia, fraza sau paragraful); unitatea de numărare are
funcţie de cuantificare vizând lungimea, suprafaţa, durata în timp (ex. cuvântul, propoziţia, fraza,
paragraful, articolul, unităţile tipografice şi centimetrul (pentu stabilirea lungimii rândurilor),
coloana, rândul, pagina, minutul/ora (pentu analiza conţinutului emisiunilor radio/TV); f)
codificarea sau introducerea unităţilor de înregistrare în schema de categorii şi întocmirea unei
grile de analiză cu care filtrăm materialul documentar; g) alegerea procedeelor de analiză
statistică: analiza frecvenţelor (determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de reperaj şi de
context în sistemul categoriilor de analiză); analiza tendinţei se face după formula AT = F – D/L
(AT este indicele de analiză a tendinţei; F = numărul de unităţi favorabile, D = numărul de unităţi

49
defavorabile, L = numărul de unităţi în legătură cu tema); acest indice permite evaluarea atitudinii
unui emiţător faţă de o persoană, o idee, un fapt social; tehnica analizei evaluative a textului
stabileşte – prin procedee specifice – direcţia şi intensitatea atitudinilor; analiza contingenţei
permite efectuarea unor corelaţii între cuvinte-cheie; analiza computerizată.
Analiza de conţinut cantitativă este adecvată în studierea eficienţei propagandei politice.
În acest caz se pune problema măsurării conţinutului comunicării în funcţie de patru sisteme de
numărare: măsurarea timpului şi a spaţiului; apariţia/nonapariţia categoriilor de analiză; frecvenţa
lor; intensitatea (când se măsoară credinţe, atitudini,valori) (Chelcea, 2001: 527).
** Exemple de scheme de categorii: în analiza conţinutului unei lucrări de propagandă
politică, tabla de materii constituie adesea cea mai bună schemă de categorii; rubricile
permanente ale unei reviste formează o posibilă schemă de analiză; normele şi valorile sociale
sunt folosite pentru elaborarea schemei de categorii. De exemplu, au fost studiate cu ajutorul
analizei de conţinut declaraţiile oficiale din perioada 1953-1959 ale secretarului de stat SUA,
John F. Dulles, referitoare la URSS. În cele 434 de documente incluse în analiză s-au identificat
3584 de aserţiuni vizând URSS. Acestea au fost grupate în patru categorii polare: ostilitate-
prietenie, putere-slăbiciune, satisfacţie-frustrare, bun-rău. S-a constatat că J:F: Dulles considera
“inamicul” rău prin definiţie (Chelcea, 2001: 530).
Avantajele metodei analizei de conţinut cantitative: aduce o notă de rigoare în
interpretarea documentelor, permiţând depăşirea afirmaţiilor fără acoperire (de genul: “Filmele
americane sunt pline de scene de violenţă”); permite determinarea tendinţelor prezente într-un
document sau mai multe pe baza cărora se poate caracteriza o epocă, o structură socială etc.;
datele obţinute au un plus de obiectivitate şi nu sunt distorsionate de relaţia cercetător-subiect;
analiza de acest tip nu presupune costuri mari.
Dificultăţile şi limitele metodei se referă la: stabilirea grilei de categorii şi indicatori;
fidelitatea şi validitatea rezultatelor; eşantionarea materialelor etc.

B. Analiza de conţinut calitativă


Analiza calitativă a datelor este un demers discursiv de reformulare, de explicare sau de
teoretizare a unei mărturii, a unei experienţe sau a unui fenomen, în scopul descoperirii
sensului/semnificaţiei realităţii investigate. Cuvintele, care sunt adesea suportul pe care lucrează
analistul, nu sunt niciodată analizate decât prin alte cuvinte, fără să se treacă printr-o operaţie

50
numerică. Rezultatul obţinut nu este o proporţie sau o cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o
extensie, o conceptualizare a obiectului (Mucchielli, 2002: 33). Câmpul analizei calitative este azi
în expansiune şi face obiectul unor eforturi de clarificare importante. Există mai multe tipuri de
analiză calitativă dintre care enumerăm: analiza fenomenologică, analiza calitativă prin
teoretizare (analiza de conţinut calitativă), analiza tematică, analiza conversaţiilor cotidiene ş.a.
Analiza de conţinut calitativă mai este cunoscută şi sub numele de analiză calitativă prin
teoretizare sau analiză de conţinut iterativă. Aceasta este o metodă care permite generarea
inductivă a unei teorii (asupra unui fenomen cultural, social, psihologic) prin conceptualizarea şi
relaţionarea progresivă şi validă a datelor empirice (grounded theory). Materialul empiric este în
acelaşi timp punctul de plecare al teoretizării, locul de verificare al ipotezelor şi un ultim test de
validare a întregii construcţii teoretice. Analiza calitativă a documentelor este o activitate
iterativă, care se dezvoltă progresiv. Studiul debutează cu o codificare iniţială a informaţiilor şi se
finalizează cu procedurile de validare a teoriilor. Între aceste două extreme, analiza presupune
determinarea şi definirea categoriilor în care se încadrează informaţia analizată (categorizarea),
stabilirea relaţiilor între categorii şi concepte (relaţionarea), definitivarea unui model prin care se
poate construi un edificiu conceptual (integrarea conceptelor). Aşadar, etapele analizei de
conţinut calitative sunt:
a) alegerea materialelor de analizat;
b) codificarea constă în eliminarea informaţiilor nesemnificative şi fixarea celor
esenţiale. Această etapă presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor
existente în materialul analizat. Cuvintele folosite în codificare trebuie să fie relativ
apropiate ca nivel de abstractizare cu cele prezente în textul analizat; ele au valoare de
simboluri reprezentative pentru textul de bază. Pentru a codifica un material se pun
întrebări de genul: “Despre ce este vorba aici?”
c) categorizarea – generarea de categorii reprezintă punctul de plecare al unui drum în
care conceptele se vor rafina şi vor fi din ce în ce mai adecvate realităţii empirice. Se
pun întrebări de tipul: “ Ce fenomen are loc?”; “Cum îl definim?”
d) relaţionarea presupune determinarea relaţiilor care conceptele şi categoriile deja
delimitate. Întrebările care se pun sunt: “Conceptul/categoria x se corelează cu
categoria n?”, “În ce fel?” etc.

51
e) integrarea – reunirea informaţiilor/explicaţiilor într-un sistem coerent. Întrebările care
se pun sunt: “Care este problema principală?”, “Care este scopul studiului?”
f) modelarea (construirea modelului teoretic) – precizarea cât mai fidelă a relaţiilor
structurale dintre elementel care definesc fenomenul studiat. Întrebări: “Care sunt
proprietăţile fenomenului?”, “Care sunt antecedentele?”, “Care sunt consecinţele?”
g) teoretizarea –consolidarea teoriei şi verificarea aplicabilităţii acesteia.
În ştiinţele socioumane, analiza calitativă prin teoretizare, ca demers de teoretizare
progresivă, este frecvent utilizată. A teoretiza nu înseamnă doar a produce o teorie, în sensul strict
al cuvântului, ci înseamnă a da un nou sens unor fenomene, a insera evenimente în contexte
explicative, a lega într-o schemă cuprinzătoare actorii, interacţiunile şi procesele care descriu o
situaţie socială dată. Generarea şi verificarea teoretizării au loc aproape simultan, spre deosebire
de teoriile tradiţionale care sunt mai întâi create, apoi verificate, deseori de cercetători diferiţi şi
în condiţii diferite.
La ora actuală, în metodologia cercetării sociale se susţine ideea îmbinării adecvate între
cercetarea de tip cantitativ şi cea de tip calitativ, dorindu-se o “temperare” a cantitativismului,
dublată de aspiraţia spre rigoare a calitativismului. Adepţii perspectivei calitativiste în cercetarea
socio-umanului aplică, la rândul lor, şi un tratament de tip cantitativ, de stabilire a unor categorii,
de codare şi numărare. “Adoptând strategia multiperspectivală (...) şi coroborând în aceeaşi
cercetare metode structurate (cantitative) cu unele mai flexibile, nestructurate (calitative), se
poate ajunge (...) la rezultate care să depăşească truismele stereotipizate ale simţului comun sau
interpretările speculative fără acoperire în date sistematice – oricât de suptile şi seducătoare ar
fi ele - , dar şi datele empirico-statistice care, în sine, nu spun nimic sau spun orice” (Petru Iluţ,
1997: 171-171). Aceste tendinţe metodologice se reflectă şi în ştiinţele politice în cadrul cărora
analiza documentelor se raportează la premisa că documentele sociale, cele scrise ca şi cele
materiale, se prezintă ca adevărate “texte sociale” ce oferă informaţii asupra unui caz particular şi
asupra contextului general în care acesta se încadrează.

Întrebări/exerciţii:
• Care este relevanţa documentelor sociale pentru cercetătorul din domeniul sociologiei? Daţi exemple
de teme de cercetare pentru care este adecvat studiul documentelor sociale.
• Care sunt etapele analizei de conţinut cantitative?

52
• Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării tehnicilor de analiză a conţinutului comunicării în
cercetările socioumane?

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
A) LUCRĂRI FUNDAMENTALE DE METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE ŞI POLITICE:
AGABRIAN, Mircea, Cercetarea calitativă a socialului, Editura Institutul European, Iasi, 2004.
ALMOND, Gabriel & VERBA, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni,
Editura Du Style, Bucureşti, 1996.
CARPINSCHI, Anton, BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
“Al.I. Cuza”, Iaşi, 1998.
CHELCEA, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura
Economică, Bucureşti, 2001.
DE SINGLY, François, BLANCHET, Alain, GOTMAN, Anne, KAUFMANN, Jean-Claude, Ancheta şi
metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv, Editura Polirom, Iaşi,
1998.
Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
GOODIN, Robert, KLINGEMANN, Hans-Dieter (coord.), Manual de ştiintă politică, Editura Polirom,
2005.
ILUŢ, Petre, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
KING, Gary, KEOHANE, Robert, VERBA, Sidney, Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi,
2000.
KING, F. Ronald, Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale, Editura
Polirom, 2005.
PASTI, Vladimir, Sociologie politică, Editura Ziua, Bucuresti, 2004.
SILVERMAN, David, Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului şi
interacţiunii, Polirom, 2004.
YIN, K. Robert, Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Editura Polirom, 2005.

B) STUDII TEMATICE:
MIROIU, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, Bucureşti, 2001.
MIROIU, Adrian, Fundamentele politicii. Preferinţe şi alegeri colective, Polirom, 2006.
RADU, Alexandru Sisteme politice contemporane, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2003.

C) DICŢIONARE:
MUCCHIELLI, Alex, Dicţionar al metodelor calitative, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
PLANO, C. Jack, RIGGS, E. Robert, ROBIN, S. Helenan, Dicţionar de analiză politică, Editura Ecce
Homo, Bucureşti, 1993.

53

You might also like