In amurgul sufletului

Sufletul si inima, ce le uneste pe ele? De ce nu ma asculta niciodata, de ce nu aud vocea aceea din interiorul meu care striga neincetat care vrea sa iasa la suprafata dar nu poate.. Am o permanenta senzatie ca totul din jurul meu e fals si parca tot intr-o clipa se va distruge, se va ruina si va disparea fara urma asa si viata mea e ca o plasa care as vrea sa o arunc in valurile zbuciumate ale oceanului intregii lumi, ca sa pot mai bine intelege ce se petrce in sufletul meu, sa inteleg acea legatura dintre inima si suflet , care praca mi-ar fi rivalii cei mai cruzi. Cateodata am impresia ca nu ma intelege nimeni, nici eu pe mine insami, am impresia ca ma parbusec in sentimente ascunse sub indiferenta si tristetea care ma indeparteaza de toti cei dragi, care ma preseaza sub tainele enigmatice ale existentei mele, nu vreau sa se intimple asta, dar realizez ca sunt ca o sfera fara capat care se invarte fara sa se opreasca , insa una stiu, ca nu vreau mila, chiar daca o sa cad in bezna deznadejdii, voi rade in hohot spre ciuda tuturor stiind ca am trait asa cum am vrut, nu am avut limita dorintelor si am dat frau tutor sentimentelor, si daca ar fi sa mor nu mas teme, as infrage-o cu putere, nu mas opune ci as merge cu capul ridicat fara sa ma uit in urma.. stiind ca eu sunt acea caruia ea se supune,si pe care a invidiat-o mereu, pentru ca am trait decent si am lasat in urma mea amprente ale vietii. Simt, si sunt convinsa chiar daca nu am dreptate, ca sunt singura, uitata, mintita de propriile mele iluzii si ganduri, care ma porta spre periferiile sufletului si inimii fara sa-mi gasesc alinarea, si nu voi regreta niciodata cine sunt, ce sunt si ce fac, pentru ca acest amurg al sufletului meu si este viata, acea forta vesnica fara limite dar cu un sfirsit deosebit. Iubesc viata, parintii, prietenii ma simt puistiita si lipsita de puteri fara ei pentru ca anume ei prezinta universul meu, ocupatia si tabloul colorat al vietii in care eu ma simt fara culoare, fara forma, fara sens. Si

totusi nu inteleg ce ma opreste sa imi exprim aceasta dragoste fata de ei de ce nu am curajul sa le spun in fata ceea ce simt si cine sunt ei pentru mine, de parca as avea o inima diferita.. miile de ginduri ce ma bintuie mereu ca as putea ramine singura ma fac mai puternica, cu o dorinta mai mare de viata si speranta ca niciodata nu ma vor parasi curg lacrimi neintelese, varsate in zadar care inlocuiesc discutia normala cu o persoana apropiata, ce m-ar putea ajuta sa inteleg adevaratul sens al vietii. Si incredere, unde e incredrea? pe care as putea-o avea macar in propria persoana, si asta lipseste. Lipseste tot ce m-ar face cu adevarat fericita, implinita si fara neintelegerile dintre inima si suflet. Singura. Mereu singura si neinteleasa voi fi, si asta merit pentru modul in care ma comport, ma exprim si imi descarc nestapinitii nervi. Stiu realizez si inteleg destul de bine unde gresesc, dar asta nu ma impiedica sa fiu asemeni anotimpurilor, schimbatoare o persoana ce isi arata diverse parti din adevaratul caracter da, asta ma caracterizeaza, un pas luptator inainte spre viitor si trei pasi in urma spre trecutul ce nu ma lasa sa gasesc o cararusa citusi de ingusta spre un viitor incalzit macar de o raza de soare. Nu am inteles si continui sa nu inteleg ce se intimpla cu mine ce ma opreste sa ajung acolo unde imi doresc, sa fiu fericita, sa am o familie implinita o dragoste simpla cu care sa imi alin trecerea timpului, o dragoste imensa care sa ma copleseasca si poate atunci voi fi eu insusi si atunci toate intrebarile vor disparea si universul imi va apartie mie, doar mie acelei fiinte care traieste in mine.