UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Secţia Psihologie
Învăţământ la Distanţă – I.D.

CURSUL

ISTORIA PSIHOLOGIEI

MODULUL I

OBIECTUL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

DE LA ANTICHITATE LA RENAŞTERE

Titular curs:
Conf. univ. dr. MIHAI ANIŢEI

BUCUREŞTI

2005 / 2006
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
 OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI PSIHOLOGIEI

Conţinuturi:
1.1. Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric si socio-cultural
1.2. Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului ei
1.3. Istorie şi istoriografie. Obiectiv şi subiectiv în studiul istoriei psihologiei

Obiective:
1. Cunoaşterea şi delimitarea psihologiei de alte ştiinţe: istorie, filozofie etc.
2. Abordarea deterministă şi interacţionistă a istoriei psihologiei

Precerinţe:
Nu este cazul

Expunere:

1.1 Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric şi socio-cultural

Psihologia nu poate fi studiată fără a avea cunoştinţe de filozofie, teologie, fiziologie,
medicină. Nu într-atât încât să fie acoperite aceste domenii în întregime ci atât cât să fie
cunoscută cronologia descoperirii „bazelor” ce au dus la definitivarea psihologiei ca ştiinţă de
sine stătătoare. Psihologia se află peste tot în jurul nostru şi ne ajută să înţelegem mai bine fiinţa
umană. Oamenii îşi modelează cea mai mare parte a experienţei în timpul vieţii fie acasă, la
şcoală, în timpul liber. Cu toţii facem psihologie mai mult sau mai puţin empiric sau ştiinţific
atunci când conversăm cu o persoană, când decidem cu ce lucru ne îmbrăcăm, când luăm o
decizie despre care ştim că-i afectează pe cei din jurul nostru. Problema este că o facem mai
mult sau mai puţin inconştient.
Psihologii sunt interesaţi să înveţe despre mintea omenească, investighează experienţe
umane, procese psihologice, construiesc modele psihologice. De asemenea, ei sunt foarte atenţi
la metodele de cercetare pe care le utilizează, pentru a fi siguri că adună informaţii cât se poate
de precise. Unii psihologi folosesc experimentele în laborator sau în viaţa reală; unii efectuează
studii bazate pe observaţie, unii lucrează cu animale, iar alţii realizează studii de caz pentru a
examina individul în profunzime. În prezent toţi psihologii sunt preocupaţi să se asigure că
lucrează sistematic şi ştiinţific deoarece trebuie să elimine cât mai mult posibil erorile propriilor
credinţe sau idei.
Psihologia este un domeniu vast, apărut la confluenţa multor domenii şi delimitat în
timp de necesităţile apărute odată cu dezvoltarea ştiinţei şi a omului. Studiul istoriei psihologiei
este de maximă importanţă deoarece aduce în faţa noastră întreaga luptă evolutivă de-a lungul
mileniilor cu cunoaşterea şi convingerile omului. Ceea ce a fost la început mit şi legendă, a
devenit istorie, apoi, filozofie şi ştiinţă. Fiecare descoperire din filozofie, medicină, matematică,
fizică este azi piatră de temelie pentru un domeniu nou, de sine stătător numit psihologie.
După Nick, Hayes şi Sue Orrell (1993) există în prezent şase abordări principale ale
psihologiei:
– abordarea behavioristă (comportamentală) ce examinează modul în care mediul
influenţează comportamentul;
– abordarea cognitivă – ce se referă la studiul proceselor noastre mentale considerând
că pentru a înţelege modul în care acţionează oamenii este necesar să înţelegem felul
în care gândesc ei, memorează şi argumentează;

2
 – abordarea biologică – se orientează în cercetare pe modul în care procesele
fiziologice interne şi structura genetică influenţează comportamentul uman;
– abordarea socială – se bazează pe studiul relaţiilor şi interacţiunilor umane în grupuri
sociale;
– abordarea dezvoltării – modul în care oamenii se modifică de-a lungul timpului,
odată cu dezvoltarea şi diversificarea mediului social, tehnologic, biologic;
– abordarea umanistă – pune în centrul atenţiei omul şi experienţa sa, analizând
dezvoltarea umană din punctul de vedere al dezvoltării personale şi a experienţei sale
subiective.
Astfel cei trei factori: ereditatea, mediul, educaţia, în dezvoltarea umană ne trimit în timp
la cunoaşterea istoriei umane; a filozofiei până la egipteni şi vechii greci. Transmisia genetică
(modalitatea prin care dobândim însuşiri genetice de la părinţi dar şi strămoşii noştri) este
întărită de transmisia cunoştinţelor şi descoperirilor efectuate de mii de ani.
Fără o dezvoltare a contextului socio-cultural şi istoric nu ar fi existat dezvoltare a omului
deoarece omul este determinat istoric şi cultural de mediu, el nu poate trăi izolat.
Acest curs de istorie a psihologiei este menit să ilustreze atât evoluţia cronologică a
dezvoltării gândirii umane pornind de la filozofie până la ultimele descoperiri ştiinţifice cât şi
modul în care psihologia a evoluat o dată cu trecerea timpului de la „gândirea şi simţirea
filozofică” la ceea ce azi este ştiinţă de sine stătătoare „psihologie”.

1.2 Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului

ei
Ca ştiinţă de sine-stătătoare, psihologia are puţin mai mult de 100 de ani, dar domeniile
studiate de psihologi au preocupat imaginaţia umană cu mulţi ani înainte de debutul psihologiei
ca ştiinţă de sine-stătătoare. O abordare detaliată a istoriei psihologiei ne duce până la filosofii,
teologii sau oamenii de ştiinţă ai unor perioade premergătoare. La ei întâlnim unele dintre cele
mai interesante speculaţii privind dereglările mintale, sentimentele, motivaţia, senzaţia,
percepţia, învăţarea precum şi alte domenii care vor fi mai apoi incluse în disciplina numită
psihologie. Examinarea începuturilor gândirii psihologice în scrierile gânditorilor antici creează
o premisă importantă care a îmbogăţit semnificativ psihologia modernă.
Vom examina probleme asociate cu studiul istoriei: “Practic la ce foloseşte studiul
istoriei? Ce este istoria? Poate un istoric sa ofere mai mult decât o părere personală? Există
vreun model pre-definit sau vreo direcţie anume pe care trebuie să o urmeze istoria?” Acestea
sunt câteva dintre întrebările abordate în acest capitol. Elaborarea unor întrebări de o asemenea
profunzime despre istorie face studiul ei cu atât mai interesant.
Cei care au studiat istoria au sugerat anumite scopuri ale aceste discipline. Exista
numeroase argumente pentru studierea istoriei psihologiei. Astfel unele dintre cele mai
importante sunt:

1. Istoria reprezintă o cheie pentru a înţelege şi descifra viitorul

Sigmund Freud (1927-1961) a menţionat in cartea „ Viitorul unei iluzii” că “(cu cât)
ştim mai puţine despre trecut şi prezent, cu atât mai nesigură va fi judecata noastră despre
viitor”.
Thomas Jefferson a spus că “istoria, prin preţuirea oamenilor trecutului, ii va ajuta pe
aceştia în experienţa lor despre alte timpuri şi civilizaţii.” Ideea acestor citate este că există un
model în istorie, care interpretat corect, se poate dovedi crucial în înţelegerea şi controlarea
prezentului şi a viitorului. Utilitatea studiului istoriei psihologiei este pentru cei ce ştiu istoria
psihologiei că ar putea de asemenea să înţeleagă mai bine tendinţele şi dezvoltările actuale,
precum şi eventualele direcţii din viitor.

2. Istoria reprezintă o contribuţie la educaţie

3
Alt scop al istoriei este contribuţia sa la o perspectivă liberală şi informată. Robert I. Watson
(1966), un cunoscut istoric al psihologiei, remarca odată că istoria ajută la depăşirea
“prejudecăţilor înguste, provinciale, de clasă, sau regionale.” Un avantaj al istoriei este că ajută
omul să se integreze şi să-şi creeze o viziune a vieţii imposibilă prin alte mijloace. Cunoaşterea
istoriei unei anumite discipline uşurează înţelegerea influenţelor, dezvoltărilor şi relaţiilor
astfel încât viziunea noastră este mult mai completă şi sistematizată. O astfel de reuşită poate fi
atât de satisfăcătoare încât să nu mai fie nevoie de vreun alt motiv pentru studiul istoriei.

3. Istoria susţine modestia

Avem un avantaj faţă de cei care au trăit înaintea noastră deoarece ne putem baza pe
cunoştinţele şi descoperirile din trecut, putând astfel evita repetarea inutilă a greşelilor din
trecut. Ideile date de către cunoaşterea trecutului au o varietate mai mare şi sunt mai bogate în
conţinut decât perspectivele pe care le furnizează doar prezentul. Când studiem istoria ne
simţim adesea inferiori genialităţii, efortului depus sau viziunii creative pe care o întâlnim.
Istoria ne arată adesea că descoperirile noastre sunt doar o redescoperire a ceva ce fusese ştiut
acum o vreme si astfel elevii pot întalni minţi care au lucrat deja pe baza unor probleme pe care
ei le credeau noi şi originale....

4. Istoria ne învaţă un scepticism benefic

Istoria poate tempera tendinţa omului de a crede în idoli. În fiecare epocă, mase de
oameni sunt prada unor dorinţe puternice, revoluţii care promit mai mult decât pot oferi,
panacee, şi vise utopice. Psihologia şi-a avut şi ea reprezentanţi ai unor idei care spuneau mai
mult decât puteau oferi. Astfel de idei sunt frenologia, craniometria (încercarea de a calcula
inteligenţa după capacitatea craniană), precum şi o serie de terapii moderne. Istoria ne învaţă să
nu ne încredem în idei măreţe, constituindu-se ca unică definiţie. Istoria ne poate ajuta să ne
eliberăm de ideile impuse de modă. Putem spera că o cunoaştere a istoriei ne poate face mai
puţin creduli.

5. Cunoaşterea istoriei influenţează procesele psihice umane

Cunoaşterea istoriei, ne face să privim obiectiv nu numai obiectivele noastre, ci şi
propria gândire. Istoria constituie o premisă pentru observarea erorilor celorlalţi, dar ne poate
ajuta şi pe noi să gândim obiectiv. Dacă ignorăm importanţa istoriei, va trebui să rezolvăm
aceleaşi probleme din nou.

1.3. Istorie si istoriografie. Obiectiv si subiectiv in studiul istoriei psihologiei

Cei care studiază istoria inevitabil îşi pun întrebări cum ar fi: Ce este istoria? Poate fi
istoria obiectivă? Există vreun model pre-definit sau vreo direcţie anume în istorie? Ce face
istoria? Acestea şi alte întrebări sunt subiectul filosofiei istoriei şi istoriografiei. Într-o abordare
limitată, termenul istoriografie se referă pur şi simplu la scrierea istoriei, dar într-un sens mai
larg cuprinde şi întrebările filosofice privitoare la istorie şi la metodologia acesteia.
Presupunând că istoria poate fi mai bogată în sensuri dacă se pun o serie de întrebări privind
istoriografia de la bun început, vom examina câteva întrebări şi aspecte ale istoriei şi ale
metodologiei acesteia. Poziţia pe care o abordăm faţă de fiecare dintre acestea poate avea un
impact major în modul în care privim istoria psihologiei, sau oricare alt tip de istorie.
În accepţiunea curentă, termenul istorie se foloseşte cu referire la cronologia
evenimentelor care constituie materia primă pentru istorici. Termenul se referă de asemenea la
poveştile pe care le spunem despre trecut. Definiţiile din dicţionare, de regulă, exprimă ambele
înţelesuri (adică istoria ca şi cronologie a evenimentelor din trecut sau istoria ca studiu
interpretativ sau poveste a trecutului). Se poate spune că istoria are şi o componentă empirică şi

4
una explicativă. Componenta empirică se referă la informaţii cum ar fi scrisori nepublicate,
articole de ziar, înregistrări audio sau video, sau documente oficiale. Componenta explicativă se
referă la încercarea istoricilor de a da un înţeles informaţiilor.
Deci cum se poate defini istoria? Să pornim de la ideea că istoria are o componentă
empirică. Adică evenimentele reale care au avut loc în trecut ajung parte a experienţei
prezentului prin însemnarea acestora în scris. Componenta empirică poate include de asemenea
mărturii ale unor martori oculari sau experienţe personale ale unor evenimente mai recente.
Datoria istoricului este să se familiarizeze cu cât mai mult conţinut cu putinţă. Culegerea
informaţiilor poate include interviuri, drumuri la arhive pentru examinarea unor scrisori
nepublicate sau altor documente, citirea unor ziare vechi ş.a.m.d. După culegerea informaţiilor,
istoricul trebuie să se facă un studiu interpretativ al lor. Un astfel de studiu include examinarea
contradicţiilor, partajarea informaţiilor importante de cele neimportante precum şi acordarea
anumitor înţelesuri unor informaţii. Într-un fel, acest proces se aseamănă cu rezolvarea unui
puzzle complicat, când ştim dinainte că vor fi piese lipsă.
O definiţie a istoriei sugerată din cele de mai sus ar fi: Istoria este studiul interpretativ
al evenimentelor din trecutul omului. Definiţia presupune atât componente empirice cât şi
explicative în munca istoricului. Trecutul uman este menţionat deoarece istoria nu analizează
nici trecutul geologic, şi nici pe cel biologic.
Dacă istoria este studiul interpretativ al trecutului omului, se pune problema veridicităţii
acelei interpretări. Abraham Lincoln (1856-1950) spunea că “Istoria nu este istorie dacă nu este
adevărată.” Destul de des ne întâlnim cu ipoteza indusă de bunul simţ că materialele istorice, fie
ele politice, religioase, ştiinţifice sau pur şi simplu marcând evenimente sociale, sunt imagini
corecte ale trecutului. Chiar şi istoricul, în momentul în care se angajează în realizarea unui nou
proiect, poate crede că poate veni cu o nouă poveste, mai apropiată de evenimentele cronologice
decât cele ce-au precedat-o.
Problema obiectivităţii este una dintre cele mai importante probleme ale filosofiei
istoriei. Importanţa problemei poate fi justificată prin faptul că acestui subiect i s-au acordat mai
multe mii de pagini în jurnale şi texte istorice. Ideea ar putea fi combătută imediat deoarece,
totuşi, istoricii de regulă nu fac observaţii empirice directe. Dar chiar dacă ar face observaţii
directe, nu există nici o garanţie că acestea ar fi obiective. Istoricii trebuie de asemenea să fie
selectivi cu informaţiile pe care le au la dispoziţie, iar uneori nu pot fi criterii bine-stabilite
pentru această selecţie. În fine, istoricii sunt fiinţe ale prezentului şi ca atare, pot scrie istoria în
lumina prezentului personal şi a perspectivelor culturale.
Totuşi dosarul împotriva obiectivităţii nu este uşor de închis, un motiv pentru aceasta
fiind că obiectivitatea este un ideal râvnit. Alt motiv ar putea fi că o completă respingere a
posibilităţii obiectivităţii aduce cu sine ideea cum că orice opinie este la fel de bună ca alta.
Totuşi alt motiv poate fi existenţa speranţei că textele istorice se ridică deasupra climatului
general al subiectivităţii. O astfel de calitate ar permite istoriei să condamne, să dezaprobe, sau
să spună o poveste nepopulară. Mao Tse-dung credea că istoria ar trebui să fie în slujba
revoluţiei. O poziţie atât de radicală dă apă la moara dezbaterilor privind meritele şi
posibilităţile obiectivităţii, deoarece este normal să credem că istoria nu este neapărat obligată
să fie în slujba ideologiilor politice, religioase sau filosofice. Nu există oare vreun motiv pentru
care istoricii să se rupă de climatul general al opiniei personale?
Înainte de a continua, ar trebui să explorăm posibilele înţelesuri ale obiectivităţii în
istorie. Termenul obiectiv s-ar putea referi la o corespondenţă între un text istoric şi
evenimentele trecutului pe care acesta le descrie. Dacă obiectivitatea se referă la o astfel de
corespondenţă, atunci munca istoricului poate fi judecată ca deficientă, deoarece cuvintele
folosite într-un text istoric nu pot reda totalitatea vibrantă a experienţei trăite. Obiectivitatea din
punctul de vedere al corespondenţei este deci suspectă.
Un alt posibil înţeles al obiectivităţii este că reprezintă o încercare de a prezenta toate
aspectele unei probleme, de a arăta o perspectivă cu care autorul nu este de acord.

5
Obiectivitatea, văzută aşa, este o orientare – o orientare este ceva de la care ne putem aştepta de
la un istoric. Este o orientare care îi aduce aminte istoricului să aibă grijă de motivele ulterioare
şi să le ia în considerare atunci când sunt recunoscute.

6
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

2. PSIHOLOGIA IN ANTICHITATE

Conţinuturi:
2.1.Gândirea psihologică la egipteni
2.2. Gândirea psihologică la evrei
2.3. Civilizaţia şi cultura persană
2.4. Gândirea psihologică în India
2.5. Civilizaţia şi cultura chineză
2.6 Gândirea psihologică la japonezi
2.7. Psihologia în Grecia antică

Obiective:
1. Prezentarea culturilor şi civilizaţiilor antice e ca sursă originară a ştiinţelor
contemporane
2. Stabilirea rădăcinilor psihologiei în cultura şi evoluţia diferitelor popoare.
3. Conturarea legăturii dintre comportamentul contemporan si universul evolutiv
începând din antichitate

Precerinţe:
Nu este cazul

Expunere:

2.1. Gândirea la egipteni

La fel ca şi în alte civilizaţii timpurii, ştiinţa egiptenilor se află într-o strânsă legătură cu
religia. Au existat puţine lucruri pe care egiptenii să nu le venereze. O mare varietate de plante
şi animale, soarele, luna, stelele, râurile, munţii şi chiar şi oamenii puteau constitui obiect al
veneraţiilor. Este foarte cunoscut faptul că religia egiptenilor atribuia o mare importanţă
nemuririi. Această credinţă servea ca argument în favoarea mumificării şi a ritualului laborios
de înmormântare. Egiptenii credeau că abilitatea sufletului de a supravieţui morţii şi de a face
trecerea la nemurire depinde în totalitate de felul în care era păstrat trupul.
Există numeroase dovezi care atestă că majoritatea egiptenilor considerau inima ca fiind
centrul activităţii mintale ( Laver, 1972 ). Dacă avem în vedere relaţiile dintre emoţiile
puternice şi activitatea inimii, vom putea înţelege de ce anticii considerau inima şi nu creierul ca
fiind sursa activităţii psihice. Deşi anticii au observat legătura dintre loviturile la cap şi
tulburările de vorbire, de memorie sau de mişcare, ei susţineau în continuare relaţia de
subordonare a creierului faţă de inimă. Cu toate că majoritatea materialelor egiptene arătau că
inima este sursa activităţii psihice mintale, ei au fost primii care au făcut o descriere a
creierului. În lucrarea sa “O istorie a medicinei”, Castiglioni (1941) a arătat că mulţi dintre
egipteni recunoşteau creierul ca fiind sursa activităţii mintale (p.57).
Laver (1972) menţiona importanţa pe care egiptenii o atribuiau numelor. Există o
legătură strânsă între nume şi lucru, astfel încât o injurie adusă numelui avea o deosebită
importanţă psihologică. Importanta pe care egiptenii o atribuiau numelor s-a transmis si in
cultura evreilor.
Femeile egiptene puteau atinge un statut social mai înalt decât femeile din celelalte
civilizaţii din acea vreme, sau chiar faţă de cele din societatea modernă. Femeile deţineau
funcţii politice importante, puteau prelua iniţiativa în diferite activităţi, dacă doreau, deţineau
proprietăţi, puteau formula cereri în căsătorie şi, de obicei, deţineau un loc fruntaş în cadrul

7
familiei. Faraonul juca rolul cel mai important în societatea egipteană din acele vremuri
(mileniul I î.H.) Faraonul era cel ce condiţiona menţinerea ordinii naturale şi a celei sociale.
Calităţile prin care-şi îndeplinea funcţiile erau: ka – forţa vitală, creatoare şi forţa în sine ce
mişcă lumea naturală în favoarea umanităţii şi Maat – ordine, adevăr, justiţie, relaţia
armonioasă a tuturor elementelor casnice.
Idealizarea oficială a faraonului nu i-a făcut pe egipteni să îi uite caracterul de fiinţă
omenească, astfel încât analele egiptene consemnează actele sale private sau politice uneori
meschine şi nedemne.
În raport cu ştiinţa greacă de mai târziu, ştiinţa egiptenilor avea un caracter empiric şi
practic. Cu toate acestea, mulţi dintre marii oameni de ştiinţă ai Eladei au ţinut să studieze în
centrele de cultură ale Egiptului: Tales, Pitagora, Platon, Aristotel şi Democrit iar Herodot
recunoştea că grecii au învăţat geometria de la egipteni.
Egiptenii nu au conceput o ştiinţă pură, teoretică deoarece cazul concret îi interesa mai
mult decât generalizările abstracte. Geometria şi astronomia erau ştiinţele în care egiptenii au
înregistrat rezultatele cele mai apreciabile operând cu o valoare foarte apropiată de π = 3,14 de
azi şi ştiind să calculeze arii, volumul cilindrului, piramidei. Medicina se bucura de un foarte
mare renume în antichitate la egipteni. Egiptenii atribuiau cauzele bolilor unor demoni ce
trebuiau alungaţi cu ajutorul formulelor magice dar şi prin respectarea sfaturilor indicate în
reţetele medicale din Papirusul Ebers şi Papirusul Hearst (Ovidiu Drîmba, 1985).
Încă de atunci medicii erau împărţiţi pe specialităţi în: internişti, oftalmologi, chirurgi,
stomatologi. Aceştia cunoşteau bine anatomia externă a omului. Ca anatomie internă cunoşteau
oasele şi unele organe interne iar numeroşi oftalmologi erau renumiţi pentru tratamentul
diferitelor afecţiuni ale cataractei, conjunctivitei (Papirusul Ebers).
O dată cu apariţia şi dezvoltarea matematicii se afirmă tot mai mult gândirea abstractă. De
asemenea se face trecerea de la relaţiile matematice între lucruri ca relaţii permanent universale.
De remarcat este faptul că arta egipteană a acelor vremuri era ermetic închisă, astfel că neţinând
deloc să emoţioneze era cea mai impersonală din întreaga arie culturală orientală.
Arta este reprezentată de personaje rigide, poze solemne, convenţionale fiind dominată de
ideologia religioasă. Astfel arta nu era creată pentru a emoţiona ci a ilustra o idee religioasă sau
politică, să comunice privitorilor un sens ce i-a fost dinainte stabilit, comandat şi impus. Astfel
arta simboliza, devenind o hieroglifă cu sens ascuns şi stabilit dinainte. Totul în arta egipteană
era dictat de ideea continuării existenţei şi după moarte – ca o continuare firească a vieţii.
Este important de menţionat faptul că muzica a jucat un rol important în dezvoltarea
omului şi exprimarea emoţiilor, sentimentelor egiptenilor consideraţi inerţi, imobili în artă.
De origine divină, nelipsită în numeroase acte de cult şi în marile ceremonii religioase,
muzica îi înveselea pe zei şi îndepărta supărările oamenilor fiind numită generic „bucurie” –
starea emoţională atât de cunoscută în zilele noastre.
Astfel teologia, ştiinţa şi gândirea pre-filozofică egipteană au influenţat considerabil
lumea greacă, gândirea politică de mai târziu a lui Platon şi Aristotel.
Un rol important l-a jucat spaţiul geografic în întiderea şi transferul descoperirilor şi
cunoştinţelor în artă, medicină, administraţie publică, agricultură din Egipt către Grecia de
astăzi, Fenicia, Mesopotamia, Siria şi Palestina.

2.2. Civilizaţia şi cultura Ebraică – Evreii

În secolul al XIII-lea î.e. evreii erau puşi la munci grele în construcţii (piramidele lui
Ramses) astfel încât ei au fost supuşi exodului din Egipt în Canaan – „Ţara făgăduinţei”.
În familia ebraică de atunci existau status-uri şi roluri foarte bine conturate ce sunt strâns
legate de psihologia socială din zilele noastre. Regimul patriarhal stabilit la un moment dat
consolida autoritatea tatălui asupra membrilor familiei. Spre deosebiri de relaţiile din zilele
noastre între membrii familiei, în acea perioadă – înainte de Hristos) tatăl se putea despărţi de

8
soţie şi putea să aibă două sau chiar mai multe soţii. Familia ebraică ţinea foarte mult şi la buna
reputaţia a fetelor.
Cu toate că ştiinţa şi medicina erau pline de inexactităţi elementare şi superstiţii ciudate,
evreii distingeau relativ clar organele corpului omenesc, dar nu şi funcţiile corespunzătoare. Ei
credeau că stomacul produce somnul, nasul deşteptarea, iar ficatul generează starea de furie.
Lacrimile puteau fi de 2 feluri: folositoare şi dăunătoare. Organelor li se atribuiau şi
funcţii psihice cum ar fi: inima-gândeşte şi adăposteşte conştiinţa morală a omului, ficatul este
sediul pasiunilor violente, iar rinichii determină stările de bucurie (Ovidiu Drîmba, 1985). Ei
mai credeau, de asemenea, că bolile erau cauzate şi de nerespectarea unor legi de dietă – fapt
considerat ca păcat iar recurgerea la ştiinţa medicului era o jignire adusă divinităţii. Unele boli
nervoase erau tratate cu ajutorul muzicii – un exemplu ar fi cum l-a vindecat David pe Saul
cântându-i la harpă, convingerea din antichitate că muzica ar avea un efect curativ este
concentrată şi dezvoltată de psihoterapia prin muzică din zilele noastre.

2.3 Civilizaţia şi cultura persană

Cadrul geografic – podişul iranian, zonă prin excelenţă de contact între Orient şi
Occident, Persia a receptat şi asimilat, a transmis şi intermediat experienţa istorică a multor
popoare din jur, creând ea însăşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.
Începuturile istoriei şi civilizaţiei persane propriu-zise se situează în jurul anului 1000 î.H. odată
cu triburile migratoare de păstori ce s-au stabilit în acea zonă. Organizarea socială era foarte
bine delimitată şi ierarhizată iar în vârful piramidei trona monarhul absolut. Un rol important l-a
jucat codul lui Hammurabi – unde sunt formulate îndatoririle regale: să iubească adevărul şi
dreptatea, să protejeze pe cel slab şi asuprit etc.
Status-urile familiale erau bine stabilite iar rolurile bine delimitate ; femeia datora
ascultare absolută bărbatului, putea dispune liber de bunuri materiale, putea să circule în public
cu faţa neacoperită în special cele sărace, cele bogate fiind izolate, trăind sub un regim sever ca
şi în ziua de azi.
Din punct de vedere ştiinţific şi medical contribuţia lor este neînsemnată până în sec. al
V-lea d.H. Medicina era practicată într-o formă predominantă de vrăjitorie.
Adevărată amploare în dezvoltarea medicinii şi ştiinţei a fost odată cu introducerea
influenţelor elenice (sec. VII – VIII) prin traducerea de opere juridice, medicale, teologice în
limba arabă.

2.4. Gândirea psihologică în India (sec. V î.H. – sec. VII după H)

Budiştii aveau şcoli în cadrul mănăstirilor lor. Hinduşii nu aveau mănăstiri, copii lor
învăţau în şcoli particulare conduse de un guru şi subvenţionate de stat. Pentru un locuitor al
Indiei, prima îndatorire morală – religioasă era să aibă copii – cultul familial al strămoşilor.
De remarcat este faptul că în India existau universităţi încă din secolul IV Î.H. cu
profesori renumiţi. De exemplu: universitatea din Nalada – durata studiilor era de 12 ani iar
numărul tinerilor ce studiau erau aproximativ 10.000 studenţi (Ovidiu Drâmba, 1985).
Anul 1197, a fost un an crucial pentru India, cu invadatorii musulmani masacrând toţi
călugării profesori din Nalada. Perioada de stăpânire musulmană a însemnat o perioadă de
decădere a spiritualităţii indiene – ce a afectat, astfel, toate laturile vieţii sociale.

Budismul
Buddha – nume ce înseamnă „iluminatul” a fost dat fondatorului acestei religii şi s-a
impus începând cu 500 î.H. Această doctrină era încărcată cu puternice implicaţii psihologice.
Astfel doctrina budhistă cuprindea „cele patru adevăruri” asupra suferinţei:
1. adevăruri privind natura ei – naşterea, boala, bătrâneţea;
2. cauzele suferinţei – dorinţa de a te naşte într-o altă viaţă, pasiunile, dorinţa de
plăcere şi de bogăţie;

9
 3. necesitatea de suprimare a suferinţei – prin tehnici de detaşare de ambiţii deşarte;
4. căi de urmat spre a înlătura suferinţa.
Omului i se impunea respectarea unor norme morale: a nu minţi, a nu bea băuturi
fermentate, a nu ucide vieţuitoare, stăpânire de sine, învingerea urii prin iubire, compasiune.
Concluzia este că, budismul era mai mult o morală decât religie fiind foarte apropiată de
educaţia morală şi psihoterapia din zilele noastre.
Buddhismul nu cunoştea conceptul de „eu” şi de suflet, fiinţa omului fiind constituită
din cinci elemente: corp, sentimente, instincte, percepţii şi conştiinţă, independente unul de altul
neorganizate, necoordonate. Calea care asigura mântuirea era scăparea de reîncarnările viitoare
prin abandonarea de sine şi a faptei bune. Aceasta era calea prin care se dizolvau limitele
individualităţii, se atingea starea de repaus definitiv, de cunoaştere supremă, de stingere în
nefiinţă şi iluminare; starea de topire în absolut numită NIRVANA. Acestea sunt reluate în
zilele noastre de diferite orientări în psihologie: psihologia transpersonală, psihologia
experienţială dar şi de practici folosite în meditaţie, yoga etc.
India este ţara filozofiei, iar important este de subliniat faptul că în nici o altă parte a
lumii antice nu s-a dedicat atât timp meditaţiei şi nicăieri cu excepţia Greciei antice nu au apărut
atâtea sisteme filozofice.
Punctul iniţial de pornire şi scopul ultim al filozofiei şi religiei sunt: armonia universală,
integrarea omului în ritmul cosmic, salvarea lui, calea spre perfecţiune, spre Absolut.
În Grecia antică punctul de pornire şi scopul ultim erau: cunoaşterea lumii şi elaborarea
unei logici.
În brahmanism (ideea identificării fiecărui om cu absolutul) principiul conştiinţei este
superior personalităţii umane individuale pe care o depăşeşte, este sufletul individului intim
legat de sufletul Universului. Sufletul este separabil de corp, poate trece de la strămoşi la
urmaşi: această idee este străveche apărând în gândirea omului cel puţin din epoca neolitică. La
alte popoare cum ar fi egiptenii, reîncarnarea este accidentală, în timp ce la indieni, mai târziu şi
la alte popoare – greci, celţi, germani – este o lege generală.
Karma – concept metafizic şi etic – reglementează al destinul uman, această doctrină
menţinându-se şi în zilele noastre. Conform acestei doctrine, ceea ce determină reîncarnarea
este „acţiunea” umană (Karma), acţiunea morală a faptelor şi afectelor acţiunii omului în viaţă.
Astfel viaţa prezentă a omului este rezultatul faptelor săvârşite de el în existenţa anterioară.
La începutul sec. I d.H. s-au afirmat şase sisteme filozofice care sunt precursoarele
curentelor din psihologie de mai târziu.
Un prim sistem filozofic împărţea realitatea în 6 categorii: substanţă, calitate, activitate,
generalitate, particularitate, inerenţă.
Alte sisteme erau:
– yoga – prezent şi în perioada contemporană, folosind tehnici yoghine ce urmăresc
eliberarea psihicului de amintirea trecutului şi reîncarnare;
– sistemul filozofic samkhia – bazat pe dualismul materie-spirit.
Omul este înzestrat cu cele 5 simţuri perceptive: văz, auz, gust, miros, pipăit. Percepţiile
senzoriale sunt înregistrate, însumate şi combinate de intelect care nu reacţionează de la sine
decât dacă primeşte un stimul senzorial. Spiritul este un spectator neutru, imuabil, este lumină
pură spirituală. Această ambianţă intelectuală puternic dominată de viaţă religioasă şi curente
filozofice spiritualiste, idealiste s-a dezvoltat prin contactele cu Mesopotamia, Grecia elenistă şi
China.
În legătură cu maladiile mentale, intervin două proprietăţi ale psihicului (la acea
perioadă) pasiunea şi obscuritatea, respectiv agitaţia şi inerţia; pe de-o parte temperamentul
logoreic şi coleric, pe de altă parte temperamentul înclinat spre frică şi tristeţe. Accentuarea sau
combinarea acestor tendinţe stă la originea acestor tulburări psihice.
În epoca medievală, când medicina indiană este puternic marcată de şcolile Yoga,
interpretarea fenomenelor patologice se bazează pe un alt sistem de reprezentare ale anatomiei

10
şi fiziologiei. Astfel medicina yoghină acordă cea mai mare importanţă unor „centre” în număr
de 6, localizate în anumite zone ale corpului – considerate ca puncte de răspândire principale ale
„suflurilor” organice, ce comunică între ele printr-un sistem de canale. Circulaţia defectuoasă a
suflului, a energiei vitale prin aceste canale este considerată a fi cauza dezechilibrelor organice,
a bolilor.
Arta la indieni nu este un scop în sine, ci un mijloc pus în serviciul cunoaşterii, arta re-
creând Universul. Artistul indian creează „modele spirituale, imagini care trebuie interiorizate
prin meditaţie; şi a căror acţiune asupra omului nu îl conduce la emoţia estetică, ci la un
sentiment de împăcare şi desăvârşire, punct de pornire către o ascensiune spirituală” (M.
Eliade). Conceptul de „realism” în arta şi filozofia indiană este total diferită de cea europeană.
Pentru artistul indian şi cel chinez, obiectul material vizibil reprodus va comunica privitorului
invizibilul – adevărul spiritului. Astfel arta indiană este sacră, fundamentală şi sugestivă.
Artistul nu copiază forme anatomice, umane sau animale ci lucrează după un prototip mintal
deoarece el este esenţialmente un filozof – deci un om pur şi armonios. Astfel în arta sa el va
folosi linii pure şi curbe frumoase ce duc la simplitatea contururilor, fiind astfel o artă simbolică
şi de sugestie. Artistul indian nu cunoaşte perspectiva iar proporţiile plastice ale figurilor
reprezentate nu corespund proporţiilor naturale ale modelelor sale (de multe ori proporţia
corpului uman este mai mare decât a unui elefant.
Muzica în tradiţia indiană este atribuită întregului Univers şi implicit lui Brahma fiind
legată intim de cuvânt, gest şi mişcare.

2.5. Civilizaţia şi cultura Chineză

În China şi India tradiţiile, obiceiurile, formele de cultură se păstrează în modalităţi de

expresie evoluate dar asemănătoare celor antice. Tradiţia, este pentru chinezi un rezervor
spiritual activ, rămânând un element propulsor. Spaţiul geografic imens în care s-a format
această cultură atât de organică şi unitară ca stil i-a influenţat şi condiţionat istoric, oferind
totodată o mare varietate de condiţii naturale. Cu toate că tradiţia situează la începuturile istoriei
chineze un număr de împăraţi legendari, în realitate, sunt consemnate anumite invenţii legate de
numele acestor împăraţi. Cultura chineză s-a dezvoltat independent de cultura europeană (până
în sec. XIX total independent). Filozofia chineză pune accentul pe etică şi nu a fost de sine
stătătoare, separată de politică, economie şi religie deoarece se regăsesc în toate acestea. Spre
deosebire de gândirea chineză – etică; gândirea europeană insistă mai mult asupra metafizicii,
epistemologiei şi logicii. În secolul al VI-lea (î. H.) au apărut elementele filozofiei universului şi
a vieţii sub forma principiilor antagoniste şi complementare Yan şi Yin. Yan – este de natură
masculină, are analogii cu lumina, cerul, soarele, iar Yin este de natură feminină având analogii
cu întunericul, pământul, luna, recele. Orice lucru şi fiinţă cu excepţia Cerului – Yang pur şi a
Pământului – Yin pur, este compus în proporţii diferite din Yang şi Yin.
Marile şcoli filozofice chineze care au fost la baza confucianismului şi daoismului au fost
întemeiate de Confucius- Kong-Fu-zi şi Lao-zi-Dao.Confucianismul a dominat cultura chineză
mai mult de 2000 de ani, inclusiv medicina şi ştiinţele exacte. Pentru Kong-zi (zi-maestru) tema
fundamentală ce se impunea filozofului era societatea, existenţa socială a individului, condiţiile,
relaţiile dintre om şi societate. Scopul filozofiei este formarea omului util societăţii. Omul în
viaţa socială trebuia să acţioneze conform status-ului şi rolului său social în conformitate cu
numele său. Baza caracterului este sinceritatea, simpatia cordială pentru toţi oamenii şi
moderaţia în vorbe şi atitudini. Omul trebuie să păstreze o atitudine respectuoasă, să fie sincer.
În filozofia lui Dao se porneşte de la problema naturii Universului şi a relaţiilor dintre
om şi Univers negând posibilitatea cunoaşterii lumii (se aseamănă cu filozofia europeană).
Astfel încercând să cunoaştem lumea, ne îndepărtăm de concret, de realitate conform filozofiei
Dao-iste. Dao-reprezintă realitatea ultimă, principiul ordinii în societate, în comportamentul şi

11
gândirea umană. Fondatorul daoismului Lao-zi afirma că “Motivul pentru care e greu să
guvernezi poporul chinez stă în faptul că el ştie prea multe”.
Medicina chineză, la început era nediferenţiată de medicamentaţia empirică, magie,
vrăjitorie iar apoi s-a dezvoltat sub influenţa vechilor concepţii astrologice chineze conform
cărora există o strânsă legătură între univers şi om, soarele, luna, rotaţia astrelor, cele 5 planete,
5 elemente – totul determină şi influenţează sănătatea şi organismul. De asemenea medicii
chinezi credeau că bolile şi tulburările funcţionale apar când armonia dintre univers şi individ e
ruptă iar agenţii patogeni pot fi:
- interni (emoţiile: bucuria, ura, frica, durerea, plăcerea);
- externi (anotimpurile, căldură, frigul, vântul, umezeala).
Ceea ce a rămas caracteristic terapeuticii chineze este terapia prin acupunctură şi
ignipunctură . Medicii chinezi au stabilit un număr de peste 120 puncte (pe meridiane ce
corespund diferitelor organe asupra cărora se acţiona), puncte care se aplică în dermă timp de 5-
6 minute – ace de aramă sau aur, oţel, argint în caz de insuficienţă sau disfuncţie a organelor
respective.
Terapia prin ignipunctură – se aplică numai prin aplicare de pulbere de plante
medicinale care produceau pe anumite porţiuni ale corpului o uşoară cauterizare cutanată.
În secolul XVI-lea în Europa, a fost adusă de misionari acupunctura care se aplica numai
în cazuri de disfuncţiuni. În anul 1247 a fost scris primul tratat de medicină legală din lume (3
volume), împreună cu tratate de patologie, pediatrie şi chirurgie.
Spre deosebire de egipteni, vechii greci, alte popoare antice, sculptura şi pictura chineză
nu se ridică la un excepţional nivel artistic. Geniul chinez manifestă o predilecţie particulară
pentru sculptura de mici dimensiuni-ceramică, porţelan, jad, fildeş, bronz. Artistul chinez nu
este interesat încă de frumuseţea corpului omenesc ca indienii, egiptenii sau grecii ci redă doar
fizionomii deosebit de expresive. Ei glorifică tipuri de înţelepţi, sfinţi dar nu corpul uman. De
asemenea reprezintă foarte rar femei şi mai mult decât personajul în sine, îl interesează să redea
euritmia liniilor unor draperii reale sau fantastice cum ar fi balaurul – simbolul împăratului.
Privitorul european neavertizat poate rămâne perplex la primul contact cu atât de
neobişnuitele forme ale bronzurilor chinezeşti şi doar cunoscând destinaţia şi simbolul fiecăruia,
formele şi motivele lor va prinde sensul, eleganţa şi armonia formelor.
Jadul era piatra preferată de artiştii chinezi şi era adus în China din Siberia, India,
Turkestan. Acestuia i se atribuiau proprietăţi magice crezându-se, de pildă, că obiectele de jad
plasate lângă corpul unui mort îi împiedicau putrefacţia. Jadul era considerat cea mai nobilă
piatră pentru că poseda şi simboliza cele 4 virtuţi: caritatea, sinceritatea, înţelepciunea şi
curajul. Chinezii considerau demne de numele de „artă” numai caligrafia şi pictura deoarece
asocierea dintre acestea două este o altă particularitate, proprie exclusiv culturii chineze având
cea mai veche tradiţie.
Ideogramele chineze – erau ele însele sintetizări ale unor imagini din realitate-executate
cu penelul, iar dacă însoţeau un tablou pictat, şiruri de ideograme verticale îl completau artistic
organic, armonios şi perfect.
Spre deosebire de pictatul european- căruia natura materialelor folosite îi permit să
lucreze încet, să schimbe, să retuşeze, să şteargă, pictorul chinez este obligat astfel să-şi
pregătească bine înainte imaginile vizuale mintal nelucrând niciodată după modelul exterior,
pentru a putea apoi să picteze uşor şi rapid în tuşe sigure. Acest lucru a dus ulterior la modalităţi
diferite de abordări ale raţionamentelor şi judecăţilor diferite de cele europene, filozofia chineză
bucurându-se de o profunzime greu de atins de filozofia altor popoare la acel moment. Estetica
picturii chineze, principiile, procedeele tehnice sunt fundamental diferite de cele europene.
Conform concepţiilor confuciene, un pictor nu poate atinge în arta sa sublimul dacă el
însuşi nu este un caracter eminamente moral(G. Rowley).
Pentru chinezi, natura întreagă este pătrunsă de o esenţă divină, în ea se integrează şi din
ea se desprinde natura umană, iar un principiu comun de ordine reglează mersul Universului şi

12
al societăţii umane. Astfel natura şi societatea alcătuiesc o unitate intimă. Omul trebuie să-şi
conformeze comportamentul potrivit ritmului ordinii cosmice, iar pictorul în creaţia sa va trebui
să-şi acomodeze sensurile pe care caută să le comunice şi mijloacele de a se exprima pe sine
după ordinea naturii.
Astfel pictura chineză nu imită realitatea, nu o copiază ci doar încearcă să o sugereze. În
concluzie nu vrea să ofere privirii spectatorului tot, nu vrea să spună tot ci îi lasă loc liber
imaginaţiei; nu descrie, nu marchează, ci doar sugerează. De exemplu ideea de singurătate sau
sentimentul de melancolie poate fi sugerat de o vrabie pe o bancă fără barcagiu. La artistul
chinez, exteriorizarea emoţiilor este mult mai controlată, mai reţinută, atitudine impusă de o
tradiţie ce-i impune calm, decenţă, bună-cuviinţă în comportament şi în toate manifestările sale.
Marea pasiune sunt florile şi plantele, animalele, copacii, munţii, păsările şi doreşte ilustrarea
consonanţei spiritului omului cu esenţa lumii externe, armonia şi comunicarea lui cu natura.
Artistul chinez nu s-a arătat preocupat de redarea nudului, de anatomia corpului omenesc
deoarece pentru el, omul nu este stăpânul lumii ci doar unul din elementele naturii, fiind astfel
integrat, absorbit, dominat de acelaşi principiu Universal.

2.6. Gândirea psihologică la japonezi

Natura geografică a ţării şi configuraţia terenului, clima, condiţiile seismice, materialul
de construcţie disponibil – dar şi însuşi caracterul, gustul, ideile geniului naţional nipon – au
condiţionat şi determinat dezvoltarea fiziologică şi socială a japonezilor. Contemplarea florilor
şi arta compoziţiei florale nu sunt pentru japonezi un simplu act estetic; ci ţin de concepţia sa
despre viaţă, potrivit căreia floarea repetă miracolul naturii, reproduce armonia Universului,
reflectând însuşi drumul existenţei omului, nevoia lui de linişte şi echilibru interior. Arta
ikebana se deosebeşte, prin urmare, de felul european, de aranjament al florilor în vaze şi de
sensurile pe care le implică acest aranjament. Florile expuse trebuie să fie foarte puţine la număr
(cel mult 3), pentru că florile în mare cantitate ascund şi anulează personalitatea şi frumuseţea
florii în sine. Apoi această compoziţie foloseşte şi ramuri verzi sau uscate, frunze diferite,
rădăcini, arbuşti, licheni etc. adăugând eventual şi pietricele sau scoici –pentru ca impresia de
natură şi de natural să fie cât mai complexă şi cât mai completă.
Un alt element esenţial al casei japonezului nobil era grădina, casa fiind o anexă a grădinii.
Aceasta avea funcţia de a încorpora casa în natură-marea pasiune a japonezului. Totul într-o
grădină japoneză este ordonat într-un tablou-şi fiecare element al grădinii ascunde un sens
simbolic.
Acest lucru fiind aranjat şi creat „spre a obliga privirea la o mai mică dispensare spre a o
îndrepta spre inima lucrurilor, spre inima omului” (L. Frederic, 1971).
Interesant este de subliniat faptul că japonezii, asemenea, chinezilor, au manifestat un interes
mult mai mare faţă de botanică decât de zoologie şi în special faţă de lumea insectelor.
Încă din secolul al VII-lea medicii japonezi practicau acupunctura şi cauterizarea prin arderea
pe anumite regiuni a unor ierburi uscate „moxa”, chiar şi în cazuri de maladii nervoase.

2.7. Psihologia în Grecia antică

Calităţile esenţiale ale artei greceşti se prefigurează încă din epoca preistorică şi arhaică
prin Homer şi poemele sale. De-a lungul secolelor ce au urmat ele au rămas bazele
învăţământului, a creaţiei artistice, a formaţiei culturale şi a educaţiei morale a vechilor greci.
Pentru greci Homer reprezenta suma ştiinţei şi a înţelepciunii, iar textele sale aveau o
autoritate absolută în toate domeniile. De asemenea important de remarcat este faptul că o
influenţă au avut-o asupra tragediei, sculpturii, poeziei şi picturii furnizându-le numeroase teme
şi motive. Astfel Homer a compus cele două mari poeme epice: Iliada şi Odiseea cu un prestigiu
neîntrerupt până în zilele noastre. Perspectiva acestor idealuri morale în care Homer îşi plasează
eroii creează o puternică impresie generală de grandoare sunt create cititorului senzaţii
puternice de viaţă astfel încât sunt descrise caracterele puternice ale personajelor, modul cum

13
acţionează în diferite situaţii. Fără a exista ca ştiinţă de sine stătătoare psihologia este prezentă
prin trăirile personajelor, scenele de masă şi individuale descrise, conflicte, acţiune, detalii din
viaţa cotidiană la acel nivel etc.
Epoca arhaică aduce nu numai colonizările grecilor, impunând Grecia ca putere militară
ci şi naşterea tragediei prin genul literar dramatic şi al spectacolului teatral. Nume marcante ale
tragediei sunt: Arhiloh (din Paros, sec. VII î.H.) cu poezie spontană şi personală, temperament
pasional ce se exprimă prin satiră violentă împotriva atotputernicilor zilei; Alcmeon (sec. VI
Î.H.), Amacreon (sec. VI-V î.H.), Arion (din Lesbos, sec. VI î.H.), Epiharm (sec. VI-V î.H.),
Simonide, Bachilide, Pindar şi Eschil.
Religia populară este dominată de zeităţi cum ar fi: Zeus, Hera, Apollo, Hefaistos.
Mitologia îi prezenta pe zeii Olimpului- zeii oficiali ai statelor greceşti-ce erau concepuţi după
modelul individului şi al familiei societăţii familiei aristocratice din epoca de apogeu a
civilizaţiei miceniene. Acest lucru va avea ulterior implicaţii şi influenţe în filozofia şi gândirea
grecilor punându-şi amprenta decisiv asupra istoriei, filozofiei, artei şi psihologiei poporului
grec.
Gândirea ştiinţifică şi filozofică. Şcoala Ioniană
S-a spus de multe ori că lumina – pură şi intensă în Grecia – a influenţat puternic
viziunea grecilor asupra lumii. Viziunea sculptorului este legată de claritatea conturului şi de un
simţ al volumului corpurilor situate în spaţiu. Ceea ce este unic şi remarcabil, aşa cum natura şi
florile au determinat gândirea şi filozofia chineză şi japoneză, lumina ţinea treze simţurile
filozofilor îmbătându-le imaginaţia prin culorile calde, pasionale tipic mediteraneene.
Gândirea ştiinţifică şi filozofică a secolului al VI-lea î.H. au în comun faptul, că se va
renunţa la vechile interpretări mistice şi se va da o explicaţie raţională a lumii şi fenomenelor
vieţii sub lumina „clară” a soarelui mediteranean.
Homer încerca sistematizări sau cauze eficiente apelând la zeităţile Olimpului. Astfel cei
dintâi ce vor renunţa la o explicaţie mistico-religioasă vor fi „fisiologii” Şcolii Ioniene (cei ce
studiază natura – physis). Aceştia s-au substituit într-un fel preoţilor şi suveranilor absoluţi
abordând o mentalitate laică şi raţională.
Reprezentanţi ai şcolii Ioniene sunt Thales din Milet, Anaxinandru etc. Thales din Milet
(624-546 î.H.) este considerat de Aristotel fondatorul filozofiei. Din Mesopotamia şi Egipt şi-a
adunat cunoştinţele de matematică şi astronomie ocupându-se de studiul forţei magnetice ce o
punea în analogie cu calităţile ambrei. Era adeptul ideii că omul putea ajunge să stăpânească
natura „plină de zei”, deci şi implicit să devină prin propriile-i puteri ale gândirii şi raţiunii cel
puţin egal divinităţii. Esenţial este de reţinut că filozofii ionieni încearcă să găsească cât mai
puţine principii (ideal ar fi fost doar unul) pe baza căruia să poată explica fenomenele şi
schimbările din natură.
Cu Thales şi urmaşii săi s-a constituit un nou stil de a gândi: stilul care încearcă să
depăşească, să treacă dincolo de aparenţă nemijlocită a faptelor observate, căutând originea,
condiţia şi raţiunea obiectelor şi fenomenelor, operarea exclusiv în abstract prin selecţia
fenomenelor semnificative ca operaţie de generalizare a observaţiei. Importanţa lui Thales şi a
celorlalţi filozofi ionieni constă în îndrăzneala lor de a fi crezut că gândirea poate reduce la un
singur principiu infinita varietate a naturii.
Anaximandru (610-5540 î.H.) reprezentant al şcolii ioniene va abstractiza superior
concepţia lui Thales. Înzestrat cu o bogată imaginaţie ştiinţifică, el a întocmit pentru prima dată
în istorie o hartă geografică a lumii pentru uzul navigaţiilor şi o hartă a creierului ocupându-se
de toate ştiinţele naturale existente la acea epocă. Anaximandru a emis (anticipându-l pe
Darwin) şi o ipoteză privind originea vieţii, astfel că pentru prima dată în istoria filozofiei este
eliminată intervenţia directă a divinităţii în procesul apariţiei şi evoluţiei vieţii. După
Anaximandru primul vieţuitor s-ar fi format într-un mediu acvatic, în nămol, sub acţiunea
razelor soarelui, omul însuşi ar deriva, printr-o lungă evoluţie, din vieţuitoarele acvatice, din
peşti ce ulterior s-au adaptat condiţiilor terestre. El consideră că elementul primar şi cauza

14
materială a lucrurilor este apeiron-ul care conţine în sine toate elementele: apă, aer, foc şi
pământ fiind haosul, amorful din care se structurează toate lumile şi lucrurile prin opoziţia
dintre stările lor de cald şi rece şi prin separarea lor din aperion.
Al treilea mare filozof ionian a fost Anaximene (586-528 î.H.) şi a fost de asemenea
implicat în studiul astronomiei, naturii, meteorologiei. Asemenea lui Thales, el ia ca principiu
originar şi universal element material, perceptibil de structurile noastre: aerul.
Gândirea orientală şi cea greacă până la Alcmenon (medic din Crotona) susţineau că nu
creierul ci inima are rolul în procesele vitale, exclusiv în procesele cunoaşterii, care ar fi un act
pasiv, simplă receptare pasivă a realităţii. De reţinut este faptul că Alcmeon, este primul care
afirma că senzaţia nu este identică cu cunoaşterea, că actul cunoaşterii este elaborat în creier,
iar, cunoaşterea este un efort al creierului omenesc de a stăpâni natura.
Pitagora (580-500 î.H.) va introduce în ştiinţa şi filozofia grecească un filon de gândire
religioasă, mistică. El a devenit repede legendar deoarece avea o putere mare de sugestie,
cuvintele lui erau rostite ca sub inspiraţie divină, pretindea că el descinde din Apollo în urma
unor succesive reîncarnări. El afirma că divinitatea se identifică cu „sufletul lumii”, fiind
omniprezentă şi putând fi percepută peste tot în Univers. Sufletul este nemuritor, dar întemniţat
în corp şi contaminat de acesta cu impuritatea sa – instinctele, nevoi materiale, dorinţe frivole,
etc. De asemenea considera că sufletul va plăti păcatul impurităţii prin obligaţia absolută de a se
reîncarna continuu chiar şi-n animale sau plante iar pentru a scăpa de această pedeapsă omul
trebuie să ducă o viaţă de puritate, să nu consume carnea animalelor, să nu poarte podoabe, să-şi
cultive facultăţile sufleteşti: raţiunea, memoria, cunoaşterea.
Pitagora considera că omul trebuie să respecte „limita” adică măsura şi ordinea, acesta
fiind principiul ce organizează întreg Universul iar expresia supremă a „limitei” este numărul.
„Lucrurile sunt numere” spunea Pitagora, astfel că legile numerelor urmează să fie considerate
legi ale lucrurilor.
Pentru Pitagora numărul poate fi reprezentat şi spaţial, asemenea unor particule
materiale, prin puncte care, juxtapuse formează figuri plane adică pătrate, dreptunghiuri.
Această teorie a numerelor era manevrată în mod mistic şi în sens magic, astfel că fiecărui
număr de la 1-10 îi va corespunde o anumită proprietate a Universului. Cifra 10 era cifra sacră
care reprezenta armonia Universului, cifra cinci simbolizează căsătoria. Pitagora considera că
purificarea religioasă se îndeplineşte şi prin contemplarea numerelor. Studiul armoniei muzicale
le-a confirmat pitagoreicilor că numărul este codul şi norma întregii realităţi. Pentru viitorul
ştiinţei este de o importanţă excepţională concepţia lui Pitagora despre matematică, văzută de el
ca fiind forma fundamentală a ştiinţei şi va fi reluată de Platon şi continuată de anumite direcţii
de gândire ştiinţifică, din antichitate până azi.

Gândirea ştiinţifică şi filozofică la Heraclit, Parmenide şi Zemon din Elea

Până la Socrate, gândirea ştiinţifică a grecilor nu şi-a delimitat domeniul faţă de cel al
gândirii filosofice. Cei ce se ocupau de ştiinţă erau în primul rând filozofii cere considerau
ştiinţa ca un domeniu în serviciul filosofiei. Pentru ei filozofia era ştiinţa ştiinţelor, care
sintetiza toate cunoştinţelor, ceea ce a făcut ca speculaţiile lor să-i împiedice să le dea cuvenita
atenţie cercetării actuale a fenomenelor lumii sensibile.
Heraclit din Efes (sec. VI – sec. V î.H.) afirma existenţa focului care este în permanentă
schimbare ca întregul univers, în care nimic nu rămâne imuabil. El considera că totul este în
continuă schimbare, lumea este şi va fi un foc mare viu, toate lucrurile se schimbă în foc şi
focul în lucruri. Heraclit consideră că legea fundamentală a lumii este transformarea; acest
principiu este originea şi rezultatul unui continuu conflict al contrariilor exprimat prin metafora
războiului fără de care Universul ar fi distrus şi totul ar dispare. Totodată acest conflict
generează şi armonia lumii creând un echilibru instabil.
Lenofan formează în 540 î.H. prima şcoală filozofică a antichităţii, ai cărei reprezentanţă
sunt: Parmenide şi discipolul său Zenon. Parmenide dezvoltă filozofia fiinţei, el distingând între

15
adevăr şi plăcere, între gândirea logică (raţională) şi gândirea empirică (cea care se serveşte de
simţuri). Raţiunea ne asigură că fiinţa, adică ceea ce este, există din totdeauna, este neschimbată
şi indivizibilă. Fiinţa este ceea ce este, este eternă şi imuabilă dar ea este şi indivizibilă – căci îşi
păstrează în continuu şi calităţile, fiind totdeauna egală cu sine însuşi oricât de repetat s-ar
divide.
Parmenide a conceput imaginea fiinţei ca sferă, în care există numai prezent fără trecut
şi viitor, timp imobil şi finit, complet şi perfect. Pentru a-l orienta pe om şi în lumea simţurilor
filozoful expune o fizică a aparenţelor: cum îi par a fi lucrurile aparente celui ce le examinează.
Realitatea fizică este un amestec de două elemente în conflict, un produs al acestor două
elemente – focul şi pământul mai precis – caldul şi recele. Parmenide consideră că
temperamentul, caracterul, natura gândirii unui om sunt determinate de preponderenţa fie a
caldului, fie a recelui şi că moartea n-ar fi decât rezultatul dispariţiei elementului cald.
Zeno (n. 489 î.H.) a dezvoltat şi argumentat ideile despre unitatea şi imuabilitatea lumii.
El considera că în cercetarea ştiinţifică experienţa sensibilă trebuie să ţină seama şi de legile
gândirii logice, de normele raţiunii.
Empedocle (490-430 î.H.) considera că toate lucrurile existente s-au născut şi continuă
mereu să se nască din agregarea celor patru elemente fundamentale, invariabile şi eterne ale
lumii şi fenomenelor – apa, aerul, focul şi pământul. Aceste patru rădăcini ale tuturor lucrurilor,
fiinţelor şi fenomenelor sunt dominante şi guvernate de două forţe opuse: iubirea şi ura.
Predominanţa iubirii determină ordinea şi armonia, în timp ce predominanţa celeilalte creează
haosul şi discordia.
Anoxagora (498-427 î.H.) a fost cel care a introdus cercetarea filozofică la Atena fiind
profesorul lui Pericle. El afirma că lumea este compusă din seminţe, elemente materiale extrem
de mici, divizibile la infinit şi invizibile, eterne, indestructibile şi considera că nimic nu se naşte,
nici nu piere, ci se combină şi apoi se separă din nou. Ceea ce organiza şi punea în mişcare era
spiritul. Această concepţie se apropie de atomişti, fiind fundamentală pentru începuturile
raţionalismului grec.
Fondatorul atomismului a fost Leucip din Milet iar continuatorul său, cel care a
sistematizat şi dezvoltat pe larg teoria atomistă, a fost Democrit din Alsdera (n. 460 î.H.).
Democrit a fost filozof şi autor a peste 50 de tratate din cele mai diverse domenii: fizică,
matematică, tehnică, agricultură, etică, poezie, pictură etc. Acest filozof a fost preocupat de
definirea şi conceptualizarea atomului dat fiind faptul că avea cunoştinţe din toate domeniile, a
căutat să combine noţiuni de fizică şi chimie cu biologie şi medicină. El considera că atomul
este compus din particule de materie în mişcare, indestructibile, invizibile şi indivizibile din
punct de vedere fizic (fiind prea dure), deosebindu-se între ele prin poziţie, formă şi mărime dar
identice sub raportul calităţii. Democrit a concluzionat că procesul de apariţie, dispariţie sau de
schimbare a lucrurilor este determinat de mişcarea atomilor, - mişcarea fiind atributul esenţial.
Atomii se mişcă în vid şi agregându-se între ei în moduri diferite – şi prin singura lege a
hazardului – dau naştere la corpuri diferite.

Gândirea sofistă şi filozofia

Sofiştii sau „profesorii de înţelepciune”, intelectuali, multilaterali cultivaţi, aveau
cunoştinţe în multe domenii, şi dădeau lecţii tinerilor contra plată. Materiile pe care le predau
sofiştii erau disciplinele socio-politice: constituţia şi administraţia statului, arta militară, etica şi
oratoria – arta succesului în viaţa societăţii. Popularizând cunoştinţele ştiinţifice, filozofice,
literare, sofiştii au făcut o importantă operă de cultură într-un mediu mai larg răspândind
cultură. Metoda folosită de ei pentru a convinge era critica permanentă, discuţia, controversa,
disputa, iar ca mijloc – paradoxul, antiteza şi compoziţia strânsă şi frumoasă a discursului: un
formalism verbal perfect, urmând cu orice preţ succesul în faţa publicului. Temele lor predilecte
erau: imposibilitatea cunoaşterii lucrurilor în esenţa lor, opoziţia ireductibilă dintre natură şi
convenţie, individul şi intelectul uman ca măsură a realului şi ca centru al interesului,

16
importanţa formei argumentării şi a limbajului. Cei mai renumiţi dintre sofişti au fost
Protagoras, Georgias, Prodicos şi Hippias.
Protaggoras din Abdera (485-411 î.H.) a enunţat conceptul modern de pedeapsă ca
mijloc social preventiv de intimidare a celorlalţi şi nu de răzbunare. El concepea lucrurile doar
ca simple fenomene percepute de om, omul fiind măsura tuturor lucrurilor, rezultă astfel că
actul cunoaşterii este un act subiectiv, nereprezentând un adevăr absolut, obiectiv, general
valabil.
Georgias (483-380 î.H.) ca ambasador la Atena, a avut ocazia să împingă la extrem
scepticismul lui Protagoras formulând cunoscutele teze:
1. nimic nu există în sens obiectiv şi absolut decât ceea ce este în simţuri.
2. dacă ceva există acest lucru nu poate fi cunoscut în realitatea intimă.
3. dacă poate fi cunoscut, cunoaşterea lucrului nu poate fi comunicată altcuiva;
căci limbajul nu poate exprima şi comunica decât ce este exterior nouă.
Alţi sofişti ca Hippias şi Antifon au criticat legile şi convenţiile sociale, considerându-le
abateri de la ordinea naturală, ordine care impune respectarea zeilor şi a bătrânilor, iubirea şi
buna înţelegere între oameni. Se poate remarca faptul că sofiştii au deschis drumul altor şcoli
filozofice cum ar fi cele ale: scepticilor, cinicilor, epicurienilor şi stoicilor. Socrate (469-399
î.H.). Învăţătura şi activitatea sa nonconformistă a trebuit să o plătească cu viaţa după ce a fost
acuzat a fi de complicele tineretului prin învăţătura sa a fost condamnat la moarte şi silit să se
sinucidă. Socrate n-a scris nimic, tot ceea ce ştim din învăţătura sa reiese din relatările lui
Platon şi Xenofan foarte adesea divergente. Asemenea sofiştilor (cu toate că nu făcea parte
dintre aceştia), Socrate prefera dezbaterea unor probleme practice în locul unor probleme de
ştiinţă susţinând că „virtutea este ştiinţă”, deci poate fi învăţată de oameni. Pe de altă parte, el
practica metoda dialectică şi pentru el existau valori umane certe cărora însă nu le găsea un
fundament raţional, susţinând că o voce interioară îl împiedică de la acţiunile rele. De aici
derivă scepticismul lui Socrate, în ceea ce priveşte actul cunoaşterii, el afirmând că singurul
lucru pe care îl ştie cu certitudine este că nu ştie nimic. Prin maxima scrisă pe frontispiciul
templului de la Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, Socrate înţelegea şi ilustra faptul că scopul
omului nu este acumularea unui număr mare de cunoştinţe ci dragostea de înţelepciune –
filozofia. Această virtute, care este ştiinţa despre bine şi adevăr, constă în efortul omului de a se
studia pe sine spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea sa, universală şi
eternă: Binele. Astfel, Binele constă în căutarea binelui la fel ca Adevărul, iar căutarea acestora
va da naştere comportamentelor juste şi virtuoase. Socrate spunea de multe ori – „Nimeni nu
face rău voit” – ci din neştiinţă, din faptul că ignoră căutarea binelui şi adevărului. Astfel, la el
există o legătură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi suflet. Ceea ce trebuie să caute şi să
descopere omul sunt în primul rând valorile etice şi raporturile lor cu actul cunoaşterii şi cu
societatea.
Platon (427-347 î.e.n.) născut într-o familie bogată, a trăit în preajma lui Socrate până la
moartea acestuia şi a călătorit în Egipt, Siracuza. Platon polemizează cu sofiştii şi ia apărarea
doctrinei lui Socrate, dar îşi va expune şi propria-i doctrină despre Idei, Fiinţă în dialogurile din
epoca maturităţii. Pornind de la metoda maieutică a maestrului său, a ajuns la o formă filozofică
nouă de comunicare: dialogul. Astfel el porneşte de la opoziţia dintre realitate şi cunoaştere,
dintre aparenţă şi esenţă, dintre opinie comună şi ştiinţă şi dintre simţuri şi raţiune. Simţurile
sunt lanţurile care îl leagă pe om de realitatea sensibilă, inferioară – în timp ce raţiunea îl
conduce la cunoaşterea adevărată a realităţii. Doctrina platonică despre idei stă la baza teoriei şi
a eticii lui Platon, iar ideile reprezintă lumea situată în afara timpului şi spaţiului.
Ideile sunt modelele, prototipurile, formele, primordiale, imuabile, eterne ale tuturor
fiinţelor şi lucrurilor existente în lume şi chiar a unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele.
În ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă binele şi ideea de Bine. Binele înalţă sufletul
sufletul, răul şi nedreptatea îl degradează, de aceea e mai bine să înduri o nedreptate decât să
faci un rău. Fericirea constă numai în cunoaşterea virtuţii iar nedreptatea şi săvârşirea răului este

17
ca o boală pentru suflet, îl fac urât, nemulţumit, nefericit. În filozofia lui Platon, a fi drept
înseamnă a-ţi domina impulsurile şi a-ţi impune o măsură a dorinţelor, iar ştiinţa practicării
acestor comportamente este o virtute. Forţa care ne propulsează spre menţinerea acestor idei
nobile este iubirea care în concepţia lui Platon se identifică cu pasiunea sufletului cu stimulul,
cu dorinţa, cu atracţia exercitată de amintirea acestor valori ideale, cum sunt binele, adevărul,
frumosul, dreptatea, valori ce generează în om acţiuni bune, drepte, frumoase. Iubirea este deci
un exerciţiu etic, purificator al sufletului.

Aristotel (384-322 î.H.)

Discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru a lui Alexandru Macedon va
sintetiza în operele sale întreaga gândire a filozofiei şi ştiinţei greceşti dar şi a întregii lumi
antice. Pentru Aristotel lumea ideilor nu poate fi separată de lumea fiinţelor şi obiectelor
concrete. Între simţuri şi raţiune există o relaţie de continuitate. Astfel senzaţia este primă
treaptă a cunoaşterii, actul cunoaşterii porneşte de la senzaţie, fără de care raţiunea nu poate
ajunge la nici o cunoaştere obiectivă.
În timp ce simţurile nu pot depăşi limitele percepţiei, raţiunea depăşind percepţia ajunge
la concept, printr-un proces de abstractizare. Aristotel operează şi a doua distincţie între cele
două aspecte inerente ale unui obiect: potenţialitate şi act. Mişcarea, devenirea nu este altceva
decât trecerea de la potenţialitate la act. Cauzele devenirii sunt: cauza eficientă – cea care
iniţializează mişcarea şi cauza finală adică ţelul spre care se îndreaptă, scopul însuşi al mişcării,
al devenirii.
Pe Aristotel l-a pasionat şi biologia şi formulează conceptul de organ, stabileşte
principiul corelaţiilor dintre organe, al condiţionării reciproce, ilustrându-le în cărţile sale:
„Cercetare asupra animalelor”, „Părţi ale animalelor” şi „Generaţia animalelor”.
În clasificarea sistemică şi în observaţiile pe carele face comparând diferitele animale pe
care le-a disecat, el fondează anatomia comparată, şi embriologia. Prin lucrarea sa „Tratat
despre suflet”, Aristotel considera sufletul ca fiind în parte o formă a organismului fizic (prin
funcţia sa vegetativă şi prin cea senzitivă), în parte a intelectului (prin funcţia intelectivă a
sufletului raţional). Pe lângă cele cinci simţuri el concepe şi un organ de simţ comun, care
distinge între percepţiile unor simţuri diferite (de exemplu un sunet de o culoare).
Totuşi s-au remarcat trăsături generale ale gândirii aristotelice. În primul rând consideră
omul o creatură a acestei lumi mai mult decât o facea Platon. Aristotel era interesat de
trăsăturile particulare şi de faptele experimentate prin intermediul simţurilor. Deşi a rămas fidel
unor trăsături ale raţionalismului platonian, Aristotel a fost un empirist. În consecinţă, şi-a
concentrat atenţia mai mult pe lumea imediată şi disponibilă decât pe cea abstractă a formelor.
O a doua trăsătură a gândirii aristotelice este calitatea de a fi înţeleasă uşor. Matematica,
astronomia şi fizica vremii sale ii erau familiare şi a avut numeroase contribuţii în domeniul
ştiinţelor exacte. Dar în acelaşi timp poate fi considerat tatăl zoologiei întrucât a fost primul om
care s-a ocupat de colecţionarea şi clasificarea diferitelor specii. Totodată a fundamentat un
sistem de deducţie logica, iar logica predată astăzi, în şcoli, la primele ore, sunt cursuri de
logică aristoteliană. A adus contribuţii originale în filosofia politică, în metafizică şi axiologie,
era la curent cu practicile medicale ale timpului său, iar observaţiile sale psihologice depăşeau
câteodată cunoştinţele vremii sale. Activităţile intelectuale şi realizările lui Aristotel au depăşit
subiectele care îi preocupau pe oamenii de ştiinţă în acea vreme. Acest lucru este cu atât mai
impresionant cu cât este mai greu de realizat în zilele noastre, când dispunem de o tehnică mult
mai avansată. Aristotel a rămas printre primii oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor.
O altă trăsătura a gândirii aristotelice este întâlnită în sublinierea importanţei înţelegerii
cauzelor. Conceptul de cauză finală, pentru care Aristotel a fost criticat sever, încercă să
stabilească motive, scopuri şi finaluri datorită cărora există lucrurile în lume. Aristotel a respins
ideea conform căreia universul este iraţional şi haotic. În gândirea aristotelică, un loc important
îl ocupă şi evoluţia. El a subliniat că există o direcţie în natura şi că direcţia este spre un motiv.

18
 Aristotel consideră că imaginaţia produce imagini independent de percepţii, şi de opinii
care sunt tot produse ale imaginaţiei dar întărite de o credinţă fermă în realitatea lor.
În legătură cu activitatea, Aristotel consideră că poate fi acţiune care îşi cere scopul în
sine însuşi sau poate fi producţie în vederea realizării unui bun, unui obiect chiar şi artistic.
După el, orice activitate are un scop, sunt scopuri urmărite în vederea altor scopuri, dar scopul
ce trebuie urmărit pentru el însuşi este binele care procură fericirea, iar supremul bine totodată
şi datoria specifică fiecărui om este exercitarea raţiunii, adică practicarea ştiinţei, a artei, a
prudenţei, a înţelepciunii, a prieteniei – cu alte cuvinte virtutea.Virtutea lui Aristotel înseamnă
alegerea şi urmarea căii de mijloc între două extreme dăunătoare, ambele rele. El consideră că
omul nu poate atinge forma superioară a virtuţii decât în cadrul societăţii iar omul nu poate fi
cunoscut şi definit decât în cadrul şi în funcţie de interesele societăţii căci omul este prin
definiţie o fiinţă socială-zoon politikon.

19
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

PERIOADA ROMANA SI EVUL MEDIU

Conţinuturi:
3.1. Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu
3.2. Evul mediu- epigon al tradiţiei clasice cultivate în antichitate
3.3. Intre biserică şi ştiinţă. Apariţia psihologiei

Obiective:
1. Prezentarea contribuţiei culturii şi civilizaţiei romane la dezvoltarea gândirii
psihologice.
2. Prezentarea premiselor psihologiei în Evul Mediu.

EXPUNERE:

3.1 PERIOADA ROMANĂ CA TRECERE LA CULTURA EVULUI MEDIU

Ceea ce istoricii numesc perioada romana se întinde de-a lungul a zece secole, de la
începuturile obscure din sec VII î.H. şi până în 476 d.H, când ultimul împărat roman a fost
înlăturat. Începuturile unei republici Romane organizate se află la începutul sec V î.H., iar până
în anul 100 d.H., Roma a devenit un imperiu puternic ce părea invincibil. În momentul sau de
apogeu, Imperiul Roman cuprindea toate statele din zona Mării Mediterane. Se întindea de la
ţărmurile vestice ale Spaniei şi până în Golful Persic. În nord, cuprindea teritoriul care astăzi
aparţine Angliei, iar în sud cuprindea teritoriile din nordul Africii şi pe cele din sudul Egiptului.
Această expansiune s-a datorat faimoaselor succese militare ale Romei, dar aceste succese au
avut preţul lor. Cucerirea numeroaselor teritorii a însemnat o preluare a materialelor, economiei
şi oamenilor acestor ţări. De aceea, succesul Romei a contribuit, paradoxal la prăbuşirea
imperiului.
Băile, înotul şi exerciţiile erau frecvente, iar săpunurile, cosmeticele, hainele exotice,
bijuteriile şi muzica fuseseră împrumutate de la greci şi deveniseră parte din viaţa romanilor.
Abundenţa de sărbători oferea oportunitatea de a lua parte la jocurile şi spectacolele de circ care
au degenerat în acele spectacole pentru care a rămas faimos atâta timp Imperiul Roman.
Animalele sălbatice importate din Africa, sclavii şi gladiatorii profesionişti erau puşi să se lupte
in diferite bătălii ce aveau ca scop stârnirea socului, surprizei şi încântării populaţiei însetate de
sânge. Câţiva dintre oamenii civilizaţi ai Romei au încercat să condamne măcelărirea
animalelor, dar aceştia erau în minoritate.
Climatul intelectual fertil necesar spiritului ştiintific nu trebuia căutat printre masele
dependente de aceste jocuri. Dar nu trebuia căutat nici printre liderii militari, economici sau ai
justiţiei. Interesul pentru căutarea şi cercetarea proceselor naturale se manifesta foarte puţin într-
o societate ce punea accentul pe lucrurile practice, lucru din cauza căruia Roma nu a dat mulţi
oameni de ştiinţă; gândirea romana era împrumutata de la cea grecească. Cu toate acestea,
romanii erau totuşi interesaţi de geologie, probabil din cauza expunerii Italiei cutremurelor si
erupţiilor vulcanice. Romanii s-au folosit în mod ingenios de geometrie în arhitectură, dar au
făcut puţine pentru a încerca să dezvolte această ştiinţă. Interesul pentru stele era motivat de
astrologie. Medicina a înflorit din motivul practic de a menţine funcţională o maşinărie militară

20
eficientă. Dar să examinăm unele aspecte ale medicinii romane pentru că în cadrul ei întâlnim şi
aspecte psihologice.

Medicina timpurie romană era plină de superstiţii, dar tratamentele psihologice şi

leacurile miraculoase abundau şi ele. Un templu închinat lui Asclepios, construit în sec III î.H.
s-a dovedit a fi popular printre romani, care se relaxau in atmosfera de calm şi linişte. Chirurgia
era practicata la început de bărbieri, de prizonierii din alte tari sau de doctori nu foarte buni.
Relaţia dintre medicina greaca si romana nu era, aparent, una prea buna. In general, grecii erau
pregătiţi mult mai bine, dar atunci când operaţiile sau tratamentele lor dădeau greş, romanii
deveneau suspicioşi si chiar paranoici. Un medic grec pe nume Asclepios ce practica in Roma, a
fost primul care a dat atenţie tulburărilor mintale. El a făcut diferenţa dintre delir şi halucinaţii şi
susţinea că tratamentul pentru bolile mintale trebuia să fie unul plăcut. Ca si Hippocrate credea
puternic în folosirea regimului, muzicii, masajului, băii şi exerciţiilor fizice. De-a lungul vieţii,
el a atras numeroşi pacienţi şi elevi.

Epicur şi Lucreţiu
Filozofia lui Epicur reprezintă empirismul antichităţii întrunind relativismul subiectiv al
sofiştilor cu ontologia materialistă a lui Democrit şi cu hedonismul lui Aristip din Cirena.
Epicurienii considerau că orice cunoaştere derivă din simţuri, că lumea este de natură materială
fiind compusă din atomi şi că scopul vieţii e plăcerea. Punctul de plecare în psihologie e cel
biologic: omul ca şi animalul caută plăcerea şi evită durerea. Plăcerea e de ordin fiziologic
legată de viscere iar funcţia fundamentală a organismului e nutriţia legată de stomac. Epicur
consideră că izvorul întregii vieţi psihice este starea emotivă – durere sau plăcere şi senzaţia
reprezentativă. În canonica lui Epicur este cuprinsă teoria cunoaşterii şi o parte a psihologiei şi
stabileşte bazele inducţiei şi principiile cunoaşterii. Astfel senzaţia este la originea cunoaşterii şi
se datoreşte unor efluvii care pornesc de la suprafaţa corpurilor şi care cuprind în ele aceeaşi
figură şi înfăţişare ca şi corpurile din care provin. Perceperea noastră oglindeşte perfect
realitatea, deoarece aceste efluvii păstrează raporturile dintre obiecte şi calităţile lor. Lucreţiu
considera că văzul şi pipăitul reduc la certitudine iar senzaţia e întotdeauna adevărată, e
evidenţa însăşi. Se consideră că ea se datoreşte ca şi gândirea, unei mişcări a atomilor care
formează spiritul, mişcare determinată din afară deoarece nimic nu provine din natura
subiectului: sunetul se introduce prin urechi, mirosurile prin nări, gustul prin limbă şi
perceperea tactilă prin piele.
Senzaţiile noastre, care ne informează despre existenţa obiectelor materiale, ne
informează şi despre faptul că ele pot descompune şi materia lor e divizibilă. Epicur defineşte
vidul ca materie intangibilă dar care explică existenţa corpurilor separate şi distincte. Totodată
el demonstrează că există în natură vieţuitoare lipsite de raţiune, de senzaţie şi chiar de mişcare
vitală cum ar fi plantele, lipsite de suflet. Animalele trăiesc, sunt şi gândesc, ele au suflet ca şi
oamenii, astfel că o anumită dispoziţie a materiei care face posibile anumite mişcări, agregări,
dispoziţii, ordine şi greutate a atomilor, duc la apariţia fenomenelor psihice. Senzaţia şi gândirea
amândouă funcţiuni ale sufletului nu pot subzista în afara unui corp înzestrat cu anumite
proprietăţi şi având o formă animală, sufletul fiind ca un fel de organ al corpului. Împortant6 de
precizat este că Epicur considera că formarea organelor din corp nu se datoreşte vreunei cauze
finale, ochii nu au fost creaţi ca să vadă şi urechile să audă, iar funcţiunea e posterioară
organului şi omul vede şi aude pentru că are ochi şi urechi, pentru că spiritul său a găsit la
dispoziţia sa organe pentru văz şi auz, a căror apariţie a fost determinată de hazard şi ulterior
anumite afinităţi, dezvoltate ulterior au făcut ca organele de simţ să se specializeze fiecare în
perceperea unor categorii de senzaţii. Cele două părţi ale sufletului – anima (sufletul vegetativ)
şi fenomenele psihice (animus, consiliu, ratio) sunt strâns legate între ele. Mişcările membrelor
se considerau a fi produse datorită unui stimul extern. Când anumite imagini din lumea
exterioară pătrund în animus, ele determină o reacţie, o dorinţă, o voinţă însoţită de

21
reprezentarea obiectelor percepute. Se ştia că filozofii antichităţii considerau că arterele sunt
pline cu aer şi că serveau la comunicarea mişcării. De aceea Lucreţiu a afirmat că trupul omului
e mişcat de suflet şi de aer, care sunt pentru corp ceea ce este vântul şi pânzele pentru corabie.
Etica lui Epicur este o adevărată psihologie a afectivităţii, astfel că el susţinea că tendinţa
înnăscută a oricărei vieţuitoare înzestrată cu simţire e să caute plăcerea atât a simţurilor cât şi
cea intelectuală procurată de ştiinţă şi prietenie. El consideră că atunci când obţinem sănătatea
trupească şi calmul sufletesc suntem feriţi de dorinţe şi pasiuni cât şi de riscul durerii. Cel mai
mare grad de plăcere se obţine prin suprimarea durerii iar când simţim o durere se nasc două
sentimente: aversiunea pentru cauza care a provocat suferinţa şi dorinţa de a stabili starea
anterioară de care ne-a îndepărtat suferinţa. În acelaşi timp apare şi frica şi o revenire a stării de
durere ca şi speranţa că ea nu se va mai întoarce şi grija ce pluteşte între frică şi speranţă.
Pentru Epicur cât şi pentru Lucreţiu, ştiinţa este duşmanul neîmpăcat al religiei, ca şi
cum religia ne tulbură cu facultăţile ei, ştiinţa e un mijloc pentru a ajunge la fericire.
Lucreţiu considera că frica de moarte e la originea tuturor pasiunilor rele cum ar fi:
invidia, avariţia, josnicia, ambiţia ce provine din preţul exagerat pe care-l acordăm vieţii. Şi el
ca şi Epicur considera că sufletul e compus şi el din atomi „fini, rotunzi şi mobili” care se
risipesc odată cu dezagregarea corpului, astfel cum se risipeşte o aromă fără ca substanţa
mirositoare să piardă din greutate. Senzaţiile reflectă realitatea obiectivă şi ne informează
asupra propriilor lucruri, astfel că Lucreţiu are intuiţia „pragului senzaţiei” când vorbeşte despre
exerciţiile din afară care, când depăşesc o anumită intensitate dau o „tremurare iniţială” a
atomilor psihici ce sunt amestecaţi cu atomii corporali.

3.2 Evul mediu – epigon al tradiţiei clasice cultivate în antichitate

Cultura Antichităţii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu, ea constituind un izvor
bogat de cunoştinţe, un prilej de delectare a spiritului şi un sprijin intelectual şi moral.
Antichitatea dădea omului şi sentimentul unei continuităţi a istoriei şi a unei apartenenţe la o
tradiţie, la o autoritate – la care simţea nevoia să facă apel. Astfel oamenii Evului Mediu ştiau
că sunt moştenitorii unui trecut pe care nu-l refuză ci dimpotrivă vor să-l adopte. Ei nutresc
pentru Antichitate acelaşi aspect ca oamenii Renaşterii.
Un rol important în perioada medievală l-a avut Biserica deoarece tendinţa clasică din
antichitate nu putea fi receptată decât în cadrele mentale ale spiritualităţii creştine. Astfel că
Biserica nu putea face abstracţie şi nu se putea desprinde de forţa tradiţiilor antice, având grijă
şi limitându-se doar ca, sub presiunea mentalităţii generale, să şi le acomodeze, să le cenzureze
sau să le corecteze înainte de a şi le asimila, creştinizându-le. Autorii timpului îi interpretează în
sens creştin şi pe alţi scriitori şi filozofi păgâni cum ar fi: Cicero, Horaţiu, Vergiliu etc.

Toma d’Aquino
Un alt exemplu mai concludent este faptul că în secolul al XII-lea, Ovidiu era autorul
antic cel mai citit, mai admirat şi mai ales imitat de poeţi încât nu arareori versurile imitatorilor
se credeau că sunt versuri luate din Metamorfoze.
Din punt de vedere al ştiinţelor teoretice şi ştiinţelor aplicate contribuţia occidentalilor la
dezvoltarea ştiinţei a fost – cum s-a subliniat mai organică decât cea a arabilor, prin faptul că
primii au stabilit principiile metodei ştiinţifice. Robert Grosseteste a stabilit principiul reducţiei
şi deducţiei cu aceeaşi claritate ca şi Newton dar cu toate acestea nu a existat o separare între
teoretic şi tehnic ci, dimpotrivă o apropiere. Singurul lucru de care trebuie să se ţină seama este
faptul că tehnica nu este totdeauna o activitate de aplicare conştient-practică a unor cercetări
teoretice; că o invenţie este foarte adesea rezultatul unei activităţi bazate pe experienţă, pe

22
încercări repetate, limitate la datele simţurilor, fără o ulterioară prelucrare teoretică a acestor
date şi mai ales fără a porni de la datele teoretice. Astfel se putea spune ca mulţi teoreticieni
consideră că punctul de plecare al activităţii ştiinţifice ar fi empiria.
Medicina este ştiinţa prin excelenţă bivalentă – teoretică şi practică. Însăşi muzica,
studiul intervalelor, al raporturilor dintre sunete, al armoniei, studiul considerat a face parte
integrantă din domeniul matematicii, era în acelaşi timp şi arta cântului bisericesc, interesând în
mod direct, practic, liturghia şi formarea cântărilor. Una din invenţiile de cea mai mare
importanţă asupra condiţiilor create cercetării ştiinţifice - ochelarii – s-a datorat în primul rând
progresului continuu al fabricării sticlei dar şi observaţiei meşterului sticlar că avea proprietatea
de a mări, fiind apoi tăiată sub formă de lentilă.

3.3 Între biserică şi ştiinţă şi apariţia psihologiei

Aurelius Augustin (340-430) a fost personalitate dominantă a bisericii occidentale,

teologul ce a avut rolul decisiv în construirea dogmaticii catolice, şi a cărei doctrină a dominat
filozofia medievală până la Toma d’ Aquino. Întreaga sa filozofie este o încercare de a concilia
platonismul cu doctrina creştină şi de subordonare a filozofiei faţă de credinţă, pe care va căuta
să o justifice şi să o consolideze. Scopul filozofiei este după Augustin, atingerea înţelepciunii şi
procurarea stării de beatitudine. Pentru aceasta el va indica două căi: conduita morală a omului
şi ordonarea studiilor necesare contemplării divinităţii. Căutarea înţelepciunii va prezenta două
aspecte: unul moral şi altul intelectual la care se adaugă şi unul religios: rugăciunea, concepută
– influenţa platonică este evidentă – ca o înălţare a sufletului spre divinitate, implorându-i
graţia.
Înţelepciunea este calea de a descoperi în noi prezenţa divinităţii, prezenţa care intervine
activ în conştiinţa noastră, iluminându-ne şi angajându-ne întreaga fiinţă: înţelegerea, voinţa şi
iubirea astfel că numai iluminarea divină va face omul să poată ajunge la adevăr.
Scolastica în evul mediu
Filozofia medievală însumează o mulţime de alte sisteme divergente, astfel că scolastica
este o sinteză formată în perioada cuprinsă între secolele IX şi XV la constituirea cărora au
participat marea majoritate a filozofilor timpului, fără ca unitatea de sistem, scolastic, să
sterilizeze sau să anuleze originalitatea diferiţilor săi reprezentanţi în parte. În Evul Mediu
timpuriu, scholasticus, era magistratul ce conducea o şcoală în care se predau cele şapte arte
liberale. În epoca Renaşterii, termenul va căpăta un sens peiorativ, devenind sinonim cu
„sofist”.
Între temele favorite disputate de către magistrii de logică şi dialectică din sec. al XI a
fost „problema universaliilor”. Adevărata realitate era exprimată de „universalii”, de genuri, de
specii de concepte universale sau este constituită din fiinţe, obiecte sau însuşiri individuale?
Aceasta era controversa ce străbătea filozofia acelor timpuri: conceptul poate indica un obiect, o
fiinţă, o calitate – dar concrete? Această întrebare avea o importanţă fundamentală atât pentru
gnoseologi cât şi pentru metafizică deoarece dacă se admitea că adevărate realitate este
constituită din concepte (categorii, genuri, specii) din „universalie”, înseamnă că valoarea
raţiunii este salvată întrucât conceptele sunt într-adevăr, rezultate ale unei operaţiuni mentale.
Faptul dominant care a revoluţionat gândirea filozofică a secolului al XVI-lea şi a
pregătit terenul pentru afirmarea psihologiei a fost reactualizarea aristotelismului. Astfel a fost
reluată problema cunoaşterii şi Guillaume subliniind în tratatul său „Despre suflet” subliniază
triplul obiect al cunoaşterii: lumea exterioară (asupra cărora ne informează simţurile şi
inteligenţa, intelectul), sufletul, a cărui existenţă şi proprietăţi esenţiale conştiinţa le percepe
direct şi primele principii demonstrate: principiul contradicţiei şi altele.
Bonaventura (1486-1552) situează în centrul gândirii sale cercetarea şi „calea inimii” –
căutarea afectivă a lui Dumnezeu. Pornind dinspre lumea lucrurilor sensibile („urmele”lui
Dumnezeu”) înspre interior – spre sufletul omului şi urcând spre transcendent (spre Fiinţa şi

23
Binele Suprem) acest itinerar îl aduce pe om la ceea ce acesta aspiră, la ceea ce nu-l pot ajuta
facultăţile intelectului: la repaos, la odihnă, la iubirea şi contemplarea divinităţii.

Toma d’Aquino şi apariţia psihologiei

Toma d’Aquino (1225-1274) a fost numit adesea „prinţul filozofiei scolastice”
impunând doctrina cea mai complexă şi coerentă cu o mare influenţă în Evul Mediu (şi în lumea
catolică, până azi) este creatorul primului sistem filozofic original de amploare apărut în lumea
Occidentului creştin. Scrierile lui însumează peste 1000 de pagini.
Cunoaşterea pentru Toma d’Aquinonu este o „lumină divină” receptată de om, ci un
produs natural firesc al activităţii simţurilor exterioare şi al acelui simţ interior care este
„conştiinţa de sine”. Acest tip de cunoaştere se limitează la obiectele lumii sensibile, senzoriale;
lumea suprasensibilă, metafizică, necorporală, neputând fi cunoscută decât indirect prin
analogie cu experienţa sensibilă iar lumea supranaturală, în care se situează Dumnezeu nu putea
fi cunoscută decât prin revelaţia divină.
În centrul filozofiei lui Toma d’Aquino stă problema divinităţii.
Printre paginile sale cele mai remarcabile sunt cele în care Toma d’Aquinodiscută
probleme de psihologie. În concepţia sa orice organism viu se mişcă prin forţa sa proprie
interioară; această forţă formativă este sufletul, care dă existenţa unui organism. Omul este
compus din corp şi suflet, din materie şi formă şi nu este un prizonier al corpului ci, dimpotrivă
sufletul este energia care dă viaţă şi care este localizat în toate părţile corpului, preluând astfel
teoria de la Aristotel. Ca suflet vegetativ este legat de hrană; ca suflet senzitiv depinde de
simţuri şi de senzaţii, iar ca suflet raţional, „el are nevoie de imagini produse de senzaţii, sau
compuse cu ajutorul acestora”.
Toma d’Aquinoera ferm convins că aptitudinile intelectuale şi sensibilitatea morală
depind de sănătatea corpului şi mai mult decât visele, pasiunile, maladiile mentale,
temperamentul are o bază fiziologică. Totuşi el considera că sufletul raţional era insuflat de
Dumnezeu. Sufletul este acea energie spirituală care supravieţuieşte şi după moartea fizică, dar
fără a mai avea o personalitate proprie deoarece după moartea fizică a corpului sufletul nu mai
poate nici simţi şi nici gândi.
Toma d’Aquino considera că sufletul are cinci facultăţi: vegetativă (de alimentaţie,
creştere şi reproducere), senzitivă, apetitivă (prin care se doreşte sau se vrea ceva), locomotoare
şi intelectuală – facultatea de a cugeta. Orice cunoaştere îşi are sursa în simţuri, percepţiile
senzoriale, însă nu cad în gol, pe nimic, ca pe o „tablă ştearsă” – tabula rasa, ele sunt primite de
o structură complexă, de un centru senzorial comun ce coordonează senzaţiile şi percepţiile şi le
transformă în idei.
Aceste concepte şi idei au fost susţinute de descoperirile în biologia umană începând cu
secolul al XIII-lea. Pentru anatomia umană, sursa preferată a cercetărilor medievale era Galenus
ale cărui idei se bazau pe disecţii umane şi animale. Potrivit sistemului său fiziologic, funcţiile
vitale erau atribuite celor trei spirite – animal, vital şi natural – localizate respectiv în creier,
inimă şi ficat. Centrul sistemului nervos era pentru el creierul (iar nu inima cum credea
Aristotel). Buna funcţionare a organismului, considera că era determinată şi de cele patru
„umori” – sângele, limfa, bila neagră şi bila galbenă. Acestea corespund celor patru elemente –
în aceeaşi ordine: aerului, apei, pământului şi focului şi fiecare predomină într-un anumit timp:
sângele – primăvara, bila galbenă-vara, bila neagră-toamna, limfa-iarna. Temperamentul
individului este determinat de predominanţa uneia sau alteia din umori.
Starea de sănătate sau de boală este condiţionată de echilibrul sau dezechilibrul dintre
umori. Principiul vital pătrunde în corpul uman (sau animal) odată cu hrana şi cu aerul respirat
în plămâni. Astfel, teoria fiziologică a lui Galenus, cu explicaţia funcţiilor fiziologice, cu
semnificaţia atribuită organelor şi cu legături anatomice dintre ele a dominat gândirea ştiinţifică
europeană nu numai în tot Evul Mediu, ci chiar şi mult mai târziu, până în secolul al XVII-lea.

24
 Medicii medievali au adaptat teoria filozofică galenică a celor trei mari sisteme, în
cadrul cărora ficatul era centrul sistemului venos şi al facultăţilor naturale vegetative legate de
alimentaţie; inima, organul de origine al căldurii vitale, era sediul sistemului arterial care servea
„facultatea vitală” dirijând circulaţia sistemului venos (prin vene) şi a celui arterial (prin artere),
şi creierul, sediul sistemului nervos central, la facultăţii „animale” sau psihice.

25
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

RENASTEREA SI ILUMINISMUL

Conţinuturi:
4.1. Renaşterea şi iluminismul ca mişcare globală în ştiinţă, economie, drept
4.2. Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii şi psihologiei renascentiste
4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit
4.4. Michel de Montagne si psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)

Obiective:
1. Prezentarea contribuţiei renaşterii şi iluminismului la dezvoltarea ideilor psihologice
2. Prezentarea contribuţiei lui Leonardo da Vinci
3. Prezentarea contribuţiei lui Montagne la întemeierea unei noi psihologii

Precerinţe:
Nu este cazul

Expunere:

4.1 Renasterea si iluminismul ca mişcare globala in ştiinta economie si drept

Renaşterea s-a lansat în secolul al XIV-lea în Italia, prin critica Evului Mediu de către
Parteca, primul care formulează conceptul de „timpuri întunecate” – tenebre, de „barbarie”
medievală. Apoi Boccacio este cel dintâi care defineşte noua eră culturală atribuindu-i meritul
restaurării literelor şi artelor după o lungă perioadă de uitare. De reţinut este faptul că termenul
de Renaştere vine din italiană – renascita – şi înseamnă renaştere fiind folosit pentru prima dată
de autorul italian Giorgio Vasari (1550) în istoria artei. Apoi în secolul al XVI-lea umaniştii
francezi (J.Anergot, G. Bude, Cl. Marot, Fr. Roblais) vor relua teza contrastului dintre tenebrele
medievale şi noua epocă de renaştere a literelor – termenul fiind folosit mai frecvent în Franţa
decât în Italia. Spre deosebire de toţi aceştia, umaniştii germani, nu pot nega valoarea istorică şi
culturală a Evului Mediu deoarece pentru ei este perioada eroică a neamului germanic.
Reîntoarcerea la spiritul filozofiei Antichităţii, studiul pasionat şi influenţa filozofilor
greci şi romani au creat în epoca Renaşterii un tip nou de filozof, radical diferit de predecesorii
săi medievali. Filozoful nu mai este acum un magistru de şcoală, profesor reputat al universităţii
ci este esenţialmente un spirit critic, este un neliniştit cercetător şi experimentator în orice
domeniu al realităţii cum ar fi Leonardo da Vinci, un propagator al păcii ca Erastnus din
Rotterdam etc. Descoperitor de noi drumuri şi noi alianţe, filozoful este totodată cel ce învingea
bariere sau căi predeterminate; este deschis la o viaţă activă, care este profund interesat de
lumea morală şi politică, de om şi existenţa lui, în fond el este – omul universal al Renaşterii.
Se ştia că în antichitate Platon şi Aristotel militaseră pentru plenitudinea existenţei.
Fiinţa supremă nu poate fi gândită, ci a gândi înseamnă a condiţiona, a limita oricât de generală
sau abstractă ar fi noţiunea – Unul, Binele, Actul pur, Gândirea pură şi Existenţa. Creştinismul a
absorbit doctrina neoplatonică în ce priveşte fiinţa divină şi revelaţia astfel că cunoaşterea
sufletului va fi mai importantă decât cunoaşterea lumii fizice. Augustin a fost ultimul dintre
gânditorii lumii vechi, deoarece în frământările care au urmat prăbuşirii lumii romane, cultura s-

26
a adăpostit în şcoli care funcţionau pe lângă mănăstiri şi catedrale iar doctrina s-a numit
scolastica unde filozofia era contopită cu teologia.
Odată cu destrămarea orânduirii feudale şi creşterea forţelor de producţie, apar
începuturile industriei capitaliste, şi noua clasă – burghezia.
Gândirea eliberată din cătuşele teologiei şi scolasticii face ca ştiinţele naturii să realizeze
mari progrese şi astfel secolul al XV-lea cunoaşte mari descoperiri: tiparul, descoperirea
Americii, concepţia heliocentrică. Noua clasă – burghezia avea nevoie de noi diplomaţi,
secretari, jurişti, scriitori, filozofi, medici, cercetători pentru a duce în afara graniţelor şi a aduce
în ţară noi idei, tehnologii, noi descoperiri pentru un foarte bun schimb de experienţă în virtutea
dezvoltării.
Umanismul – reprezintă ideologia Renaşterii şi considera omul cu năzuinţele sale
pământeşti ca fiind valoarea primordială, în opoziţie cu concepţia ascetică şi clericală din
timpul feudalităţii, când omul era îngenunchiat în faţa divinităţii şi suveranului. Prin Umanism
se afirmă acum dreptul omului la fericire aici pe pământ şi credinţa în puterile nelimitate ale
raţiunii omeneşti.
La baza concepţiei despre lume a burgheziei stă individualismul şi va apare cu o
violenţă în umanism şi Renaştere datorită apariţiei concurenţei şi izolării.
În Renaşterea timpurie – secolele XIV şi XV – ideile umaniste străbat opera lui
Boccacio şi Lorento Valla recomandând voluptatea, plăcerile vieţii pământeşti drept singura
cale spre fericire.
De remarcat era faptul că la acea vreme popoare întregi credeau în licautropie
(posibilitatea transformării oamenilor în vârcolaci şi se înregistrau foarte multe procese intentate
animalelor – „drama devorării unui copil de către un porc ucigaş”, animale omucigaşe.
Interesant este însă înţelegerea mecanismului mental care determina asemenea concepţii şi
practici stranii, astfel că interveneau mecanisme mentale şi motivaţii de ordin religios. Prin
urmare, un măgar ce a intrat în biserică şi a băut aghiasmă era condamnat la moarte prin foc,
boul ce a împuns cu coarnele un om va fi ucis cu pietre şi alte pedepse. Formele patologice ale
practicii proceselor intentate animalelor se extind în această perioadă şi asupra insectelor sau a
micilor animale dăunătoare care majoritatea în urma procedurilor judiciare aplicate erau
exterminate şi excomunicate chiar ceea ce în zilele noastre este greu de imaginat.

4.2 Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii si psihologiei renascentine

Renaşterea este o perioada remarcabila in special in ceea ce priveşte noile descoperiri
care au rezultat din studiile empirice. In timpul Renaşterii, întocmirea de hărţi a fost redefinită
ca activitate ştiintifică. Descripţii şi desene foarte precise ale liniilor de coastă, porturilor şi
peninsulelor aveau la bază observaţii amănunţite ale exploratorilor. Târziu în Renaştere, în
1543, noua astronomie a fost introdusă o data cu publicarea postuma a clasicului “ De
revolutionibus oribum coelestium “ ( “Revoluţia sferelor cereşti”) de Nicholas Copernicus
( 1473-1543). În acelaşi an, Andreas Velasius a publicat clasicul sau “ Materialul corpului
uman”, un text de anatomie care se baza pe disecţii ale corpului uman. Alţi anatomişti precum
Gabrielo Fallopio (1522-1562), Bartolomeo Eustachio (1524-1571) şi Michael Servetus (1511-
1553) şi-au adus de asemenea contributiile semnificative la ştiinta anatomica. Studiile
anatomiştilor erau bineînteles completate de interesele anatomice ale artiştilor, cum ar fi
Leonardo da Vinci (1452-1519). Vom reveni mai târziu pentru a analiza in detaliu multiplele
contribuţii ale lui da Vinci. In timpul perioadei renascentiste botanica si zoologia au avansat
având la bază observaţie empirică. In timpul secolului al XVI-lea au fost publicate descripţii
mult mai detaliate si precise ale plantelor si multor specii de animale. Spiritul empiric regăsit
anterior la greci si la învaţaţii Evului Mediu precum Roger Bacon si Moses maimonides se
realiza acum la scala mare.

27
 Niccoló Machiavelli (1469-1527) a fost secretar al cancelariei florentine şi pe lângă
scrierile sale politice şi a consumărilor activităţii sale a rămas în istorie prin sistemul său de
gândire fundamentat metafizic: natura umană este un aliaj între bine şi rău, un amestec care
circulă dintr-o ţară în alta, civilizaţia umană nu progresează, nivelul mediu al omenirii nu poate
fi ridicat iar principele – conducătorul statului este caracterizat numai de egoism şi interes în
dauna vecinului său. Gândirea sa politică exaltă forma cea mai bună de stat-republică.
Studiul naturii ca prim pas al filozofiei a fost precedat Aristotel şi era interpretat într-un
sens naturalist opus interpretării scolastice. În psihologie, se reiau conceptele de senzaţie,
percepţie, memorie de la Aristotel şi se vor dezvolta în conformitate cu noile descoperiri în
medicină, astronomie şi altele.
Astfel, memoria şi gândirea constau în conservarea senzaţiilor, pentru a le înlocui când
acestea lipsesc. Senzaţiile şi conştiinţa se găsesc nu numai la om şi la animale, ci şi în toate
fenomenele naturii.
Noul sistem al lumii, în urma descoperirii lui Copernic (sistemul heliocentric) a
determinat pe plan filozofic, gândirea lui Giordano Bruno cel mai de seamă filozof al
Renaşterii.
Tomaso Campanella, contemporan cu Giodano Bruno, în problema cunoaşterii a acordat
sensibilităţii rolul cel mai important. Astfel simţul pipăitului cuprinde în sine toate celelalte
simţuri şi de aceea sensibilitatea tactilă se bucură toate fenomenele din natură care sunt mişcate
de un animism universal.
Una dintre cele mai importante descoperiri revoluţionare din gândirea psihologică a
Renaşterii târzii s-a născut sub peniţa lui Juan Huarte( 1530-1592). Huarte poate fi privit in mod
justificat ca unul dintre pionierii importanţi în studiul aptitudinilor, al temperamentului si al
diferenţelor interindividuale. Cartea sa. “Examen de Inegios para las Sciencias”( “Examinarea
capacităţii oamenilor de a lua rapid cele mai bune decizii” )este o lucrare de referinţa pentru
psihologia diferenţială.
Teza esenţială a “Examenului” privind aptitudinile este introdusă în primul capitol.
Huarte pretindea ca este indubitabil ca se vor găsi copii capabili de un tip de cunoaştere sau
activitate dar incapabil de alte tipuri. Date fiind asemenea abilităţi diferite, copii trebuie studiaţi
încă de timpuriu pentru a se descoperi natura abilităţilor lor şi pentru a determina ce studii ar
corespunde cel mai bine capacităţilor lor înnascute. Huarte a afirmat de asemenea ca este
important ca subiectul sa fie introdus intr-un nivel de dezvoltare care este potrivit. Astfel,
limbajul (in mare parte o problema de memorie) poate fi introdus devreme întrucat copiii mici
au o memorie excelenta. Logica, care cere dezvoltarea întelegerii, ar trebui sa fie introdusa mai
târziu.
Huarte si-a fondat teoria asupra diferenţelor interindividuale pe operarea cu
temperamentele bazate pe umori. Căldura, frigul, umezeala şi uscăciunea se credeau a fi
responsabile pentru toate diferenţele interindividuale. Aceste temperamente erau de asemenea
folosite pentru a explica diferenţele de vârstă, diferenţele rasiale şi diferenţele intelectuale. De
exemplu, teoria lui Huarte poate fi ilustrata întrucât ea se aplica în diferenţele capacităţii de a
memora şi de a înţelege ca funcţie a vârstei. El vedea memoria ca fiind dependentă de umezeală
şi înţelegerea ca depinzând de uscăciune. El credea ca la un om în vârstă creierul este uscat şi
plin de înţelepciune, dar un asemenea creier este slab în ceea ce priveşte memoria. In opoziţie,
copiii, ale căror creiere sunt foarte umede au o memorie excelentă, dar o capacitate de a înţelege
foarte scăzută. Huarte a afirmat de asemenea ca pentru noi toţi, memoria este mai buna
dimineaţa întrucât creierul se umezeşte în timpul somnului. De-a lungul zilei, creierul se usucă
şi se întăreşte şi acest proces are ca rezultat scăderea capacităţilor de memorare.
Diamond a arătat că Huarte a pus accentul pe “determinanţii somatici ai
comportamentului”. În mod special, determinanţii îşi au originea în starea creierului. Pe măsura
ce individul citeşte manuscrisele lui Huarte, el este impresionat de numeroasele citate din
Galenus, Aristotel, Platon şi Hipocrate. Cititorul este de asemenea impresionat de curajul lui

28
Huarte de a contesta, pagina după pagina, erudiţii care i-au precedat. Ultima lui lucrare a
reprezentat o amestecătura bizara de filosofie greacă, cu accentul pus pe determinanţii naturali,
şi teologie creştină al cărei cădea de ocazionalele revelaţii miraculoase. Puternica orientare a lui
Huarte înspre determinanţii naturali ai comportamentului face din el un pionier important in
studiul psihologiei diferenţiale.
Huarte, ca produs al secolului al XVI-lea, a perpetuat concepţia existenta despre
diferenţele dintre sexe. Cu generozitatea sa caracteristica, Huarte a afirmat ca femeile nu trebuie
sa fie condamnate pentru prostia lor deoarece ele nu pot schimba răceala şi umezeala
caracteristice sexului lor.

4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit; trecut, prezent si viitor

Leonardo da Vinci (1452-1519) – pictor, sculptor, anatomist, inventator, om universal a
fost precursor în multe domenii ale ştiinţei şi tehnicii arăta o pasiune modernă pentru adevăr.
Adevărul pentru el era certitudinea dată de observaţie şi experienţă. El considera că experienţa
este învăţătoarea celor ce au scris bine iar ştiinţa nu trebuia confundată cu educaţia. Leonardo
da Vinci considera că fenomenele din natură sunt conduse de un strict determinism neexistând
nici un fenomen din natură care să nu aibă cauză, el a anticipat behaviorismul.
De asemenea el a susţinut că, cunoaşterea vine din experienţa senzorială, toate
cunoştinţele omului vin prin simţuri şi experienţa nu se înşeală niciodată. De reţinut este faptul
că el făcea şi studiu de anatomie şi-şi consemna observaţii relative la organele interne, inimă, la
mişcarea sanguină şi a mersului.
În ceea ce priveşte psihicul, Leonardo da Vinci îşi dă seama de rolul creierului şi crede
că, sufletul se află în partea care judecă, iar partea care judecă se pare că este în locul unde se
strâng toate simţurile, numindu-l simţul comun ce aparţine creierului.
Fiind un excelent pictor în redarea corpului uman şi a detaliilor, el s-a ocupat de-aproape
de simţul vizual observând astfel contracţia pupilară, cristalinul (sfera sticloasă) şi stabileşte
regulile perspectivei aşa cum se cunosc şi în zilele noastre.
Ceea ce este fascinant şi corespunde psihologiei frumosului dar şi a chirurgiei plastice
din zilele noastre, Leonardo da Vinci considera că există legi ale frumosului care corespund
unor anumite proporţii matematice şi pun bazele unei estetici experimentale, punând bazele
noilor ştiinţe experimentale.
Da Vinci nu a lăsat posterităţii o lucrare importanta publicata cu tot ceea ce a realizat de-
a lungul vieţii ; avem doar numeroasele sale notiţe care au fost publicate ulterior. Împlinirile
sale au fost evident numeroase, dar a suferit de asemenea si multe eşecuri. A început multe
proiecte artistice şi de inginerie care nu au fost niciodată finalizate din cauza ritmului lent în
care muncea şi a tendinţei de a se îndepărta de la planurile iniţiale. Chiar gama sa larga de
interese si aptitudini, împreuna cu obligaţiile sale au diminuat poate amploarea împlinirii care s-
ar fi obţinut cu o focusare mai puternica. Leonardo artistul a fost fără îndoiala compromis de
Leonardo omul de ştiinţa şi vice versa. Leonardo a regretat faptul ca un interes îl afecta pe
celalalt, dar cu multitudinea caracteristică a dorinţelor şi intereselor sale nu putea face nimic
pentru a împiedica această realitate.
Leonardo vedea ochiul ca pe sursa primara de informare a omului. În consecinţă, şi din
interesul de ‘’a vedea’’, a abordat percepţia vizuală din mai multe perspective. El era interesat
de proprietăţile anatomico-fiziologice, psihologice, fizice si geometrice ale vederii. El s-a
confruntat cu credinţa străveche cum că ‘’vederea e putere’’ sau că ochiul emite raze, dar a
respins-o în favoarea ideii că ochiul pur şi simplu răspunde la energia luminoasă. A lăsat multe
desene de anatomie ale organului vizual, inclusiv secţiuni transversale ale ochiului uman.
Leonardo credea ca imaginile erau întoarse înainte de a ajunge la lentile şi erau rotite din nou de
către lentile astfel încât imaginea ajungea proiectată normal, în picioare, pe retină. Astăzi ştim
că imaginile ajung inversate pe retină. Da Vinci era interesat in mod special de vederea

29
comparativa si era cunoscut pentru numeroasele disecţii pe ochi de animale (inclusiv un leu,
câini şi o bufniţă) în încercarea de a înţelege capacităţile lor vizuale.
In cartea sa, ‘’Senzaţii şi percepţie în istoria psihologiei experimentale‘’, Boring (1942)
a scos în evidenţă faptul că da Vinci a adus multe contribuţii la înţelegerea percepţiei vizuale.
Ca exemplu, Leonardo a ilustrat efectele contrastului arătând că albul poate părea mai alb când
e pus în contrast cu o culoare mai închisă. Interesant este ca Leonardo a afirmat de asemenea ca
‘’ frumuseţea şi urâţenia se scot mai bine în evidenţă una pe alta ‘’. Boring a afirmat ca
Leonardo a contribuit de asemenea la înţelegerea noastră despre percepţia aeriană, efectele
atmosferei asupra percepţiei la distanţă. Leonardo a înţeles că o data cu distanţa în funcţie de
altitudine culorile se văd mai şterse. El a adăugat de asemenea că o data cu distanţa obiectele
devin mai puţin clare. Exista dispute in legătura cu faptul dacă da Vinci a înţeles sau nu
posibilul rol al dezavantajului retinal în percepţia spaţială. Trebuie spus ca a scris multe reguli
pentru pictori legându-se de efectele contrastului şi de perspectiva aeriană, dar în timp ce se
ocupa de aplicaţiile practice ale regulilor sale, interesele sale erau mai profunde, mai ştiinţifice.
El era interesat de percepţie în sine ca ghid pentru a înţelege natura.
Alte interese psihologice ale lui da Vinci se regăsesc în maxime disparate. De exemplu,
el a arătat că ‘’ bucata are întotdeauna tendinţa de a se reuni cu întregul sau pentru a scăpa de
imperfecţiune ’’. El a accentuat unitatea trupului cu spiritul subliniind ca ‘’ spiritul doreşte să
rămână cu trupul său deoarece, fără instrumentele organice ale acelui corp, el nu poate nici să
acţioneze şi nici să simtă nimic’’.
Rar este apreciat faptul ca Leonardo a fost un predecesor important al lui Francis Bacon
si al lui Rene Descartes. Aceşti doi filosofi aveau să se confrunte mai târziu cu problema
cunoaşterii umane şi cu natura metodei ştiinţifice. Intr-o serie de maxime, Leonardo a scos de
asemenea in evidenta o metoda care a fost mai apropiata de aceea susţinută mai târziu de Bacon,
mai mult decât de cea susţinută de Descartes. Leonardo era de părere că mai întâi trebuie să ne
consultăm cu experienţa şi apoi cu raţiunea. El credea că raţiunea şi judecata se pot insela mai
uşor decât experienţa. In acelaşi timp, mai aproape de gândirea carteziană, el a argumentat că
fără aplicarea matematicii nu există nici o certitudine. Leonardo a spus de asemenea că practica
fără ştiinţă e ca un marinar fără busolă.
Leonardo da Vinci nu a fost un geniu universal. Au existat zone, precum teologia, care i-
au captat foarte puţin atenţia. Totuşi, a fost un artist şi un om de ştiinţă, şi în ambele ipostaze,
interesele lui au devenit inevitabil chestiuni care urmau să preocupe gândirea psihologilor.
Influenta sa în problemele psihologice se poate să nu fi fost mare întrucât multe din
descoperirile sale au fost găsite la mult timp după moartea sa în notiţele sale nepublicate. Cu
toate acestea, prin intermediul său se dovedeşte că s-au făcut anumite descoperiri psihologice
importante în timpul Renaşterii.

4.5. Michel de Montagne şi psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)

Michel de Montaigne (1533-1592) se dedică în întregime studiului omului şi scrie
studiindu-se pe sine şi modul său de viaţă, căutând să descopere pe această cale trăsăturile
generale ale firii omeneşti.
Terapia ocultă, bazată pe superstiţii (religioase sau profane) era formulată şi în secolele
Renaşterii şi acceptată tacit chiar în mediile intelectuale, medicale şi universitare. Astfel că se
recomandau pietre preţioase în tămăduirea bolilor: rubinul – contra otrăvurilor şi
putreziciunilor; smaraldul – fortifică memoria şi înlătură poftele carnale; safirul – vindecă
ulcerele intestinale etc. Se aplicau diferite terapii, terapia aerului şi a pietrelor preţioase –
indicate pentru prelungirea vieţii şi însănătoşire.

30
 Insalubritatea oraşelor, gradul scăzut de confort al locuinţelor şi lipsa igienei corporale
completează cadrul vieţii cotidiene în toate ţările din această epocă şi la toate nivelele societăţii.
Eseurile sale sunt demult recunoscute ca studii introspective impresionante care au proiectat un
autoportret si o opinie spontana si documentata despre o varietate de teme, multe de natura
psihologica.
Înainte de a relua argumentele sceptice specifice care aveau sa aibă un asemenea impact
asupra gânditorilor ulteriori, trebuie să menţionăm că Montaigne se temea aparent de cei care
considerau credinţa drept piatra de temelie a raţiunii. El găseşte că sunt prea mulţi oameni care,
din zel religios, sunt dornici de a se înrola în armată. El s-a plâns că ‘’ nu există ostilitate care să
depăşească ostilitatea creştină’’ şi adaugă că ‘’ religia noastră e făcută pentru a stârpi viciile ;
(dar) le acoperă, le protejează, le incită’’. Montaigne credea ca virtutea este rezultatul real al
adevărului. Date fiind credinţele sale, ‘’Apologia’’ poate fi privita atât ca un atac asupra
aroganţei raţiunii, cât şi ca un atac asupra neputinţei raţiunii.
Montaigne şi-a deschis atacul sceptic prin a arăta maladia originara a umanităţii. El a
afirmat că oamenii sunt aroganţi şi plini de o vanitate nejustificată. Apoi a alocat 30 de pagini
unor anecdote şi demonstraţii ale numeroaselor zone în care virtutea şi inteligenţa animalelor
sunt superioare celor omeneşti. În final a concluzionat că nu există temei pentru a pretinde că
suntem superiori animalelor. Într-adevar, potrivit lui Montaigne, oamenii nu sunt în multe
privinţe la fel de buni şi de cunoscători ca animalele. După comparaţia oamenilor cu animalele,
Montaigne a trecut la argumente care erau direct relevante teoriei sale sceptice.
Montaigne a subliniat efectele trăirilor afective şi ale motivelor asupra credinţelor.
Plăteşte-i avocatului puţin mai mult , a spus Montaigne cu convingere, şi acel avocat va fi mai
interesat de cazul tău şi va spune că a devenit mai credibil. Predicatorii care se implica afectiv
in ceea ce predica devin mai convinşi de doctrinele lor şi o declaraţie apărată de manie poate
astfel să devină mai memorabilă şi mai convingătoare. Montaigne a găsit ca mecanismul
cognitive-raţional este slăbit de autoconvingere, de gândirea nerealistă.
Chiar şi schimbările ştiinţifice, a adăugat Montaigne, şi ceea ce e considerat a fi adevărat
într-o epoca este apoi înlocuit de un alt adevăr. Atunci cum putem fi siguri că ceea ce noi azi
considerăm adevăr ştiintific nu va fi mâine înlocuit? La subiecte mai simple, precum dacă ştim
sau nu ca zăpada este albă sau ca focul este fierbinte, răspunsul lui Montaigne a fost unul
surprinzător. Montaigne a afirmat că răspunsul mai primitiv, într-o stare mai naturală dat de
oameni “ se poate să fie mai bun şi mai puternic decât toate acele (răspunsuri) pe care (cei
învăţaţi) le vor împrumuta din raţiunea şi din invenţia lor’’. Cele menţionate mai devreme pot fi
un răspuns batjocoritor al lui Montaigne la nişte întrebări considerate nedemne de filozofie, dar
răspunsul său arăta totuşi neîncrederea sa în raţiunea evoluată.
Montaigne a lansat de asemenea atacuri puternice împotriva afirmaţiilor despre
acurateţea informaţiei senzoriale: Pot exista realităţi pentru care să nu avem simţuri, suntem
prada unor iluzii, nu recunoaştem întotdeauna iluziile ca atare, condiţia corporală şi trăirile
afective colorează informaţia senzorială. Concluzia este că ne schimbăm în permanenţă şi că
metamorfoza noastră guvernează modul în care privim lumea.
Aşa cum am văzut, scepticismul lui Montaigne a jucat un rol important în revoluţia
ştiinţifică. Potrivit lui Winter (1976), eseurile lui Montaigne au introdus de asemenea o nouă
psihologie. După obiceiurile vremii este o psihologie dualistă, dar este un dualism echilibrat
care respinge accentul puternic pus fie pe suflet, fie pe trup. Una dintre extreme conduce la
abordarea teologica a finiinţe umane, iar cealaltă extrema conduce exclusiv la abordări
materiale, biologice. Intre cele doua se află o abordare psihologică ce studiază subiecte
asemenea gândirii, afectivităţii, motivaţiei. Montaigne a abordat asemenea teme in eseurile sale
printr-o analiza introspective noua care este într-o oarecare măsura remarcabila prin contrastul
său cu tehnica introspectivă anterioară introdusa de Sf. Augustin.

31
 Introspecţiile lui Augustin duceau cititorul în cele mai ascunse părţi ale sufletului
tulburat. În opoziţie, apropierea mai lejera a lui Montaigne, deşi introspective, nu era atât de
adânc introvertită. Cititorul face mai mult decât să observe, el participă alături de Montaigne în
analiza psihologică a unor asemenea subiecte precum furia, frica, fericirea şi afectul. Deşi
Montaigne nu a pretins să dezvolte o psihologie coerentă, el a exemplificat totuşi o metoda
folositoare care este foarte frumos legată de o varietate de subiecte de interes psihologic. Vom
analiza pe scurt viziunea lui Montagne despre anumite subiecte, inclusiv creşterea şi educarea
copilului, imposibilitatea experienţei pure şi inconsistenţa acţiunilor umane.

Creşterea si educarea copilului. Montaigne şi-a exprimat întristarea pentru practicile crude de a
creşte copiii al căror martor fusese în vremea sa şi s-a întrebat deschis de ce curtea ignora toate
abuzurile suferite de copii. El credea că mulţi părinţi folosesc pedeapsa nu pentru corecţie, ci
pentru răzbunare. El a condamnat de asemenea şcolile de pe vremea sa pentru disciplina strictă
care era impusă. Şcolile, a spus el, erau ca închisori şi elevii erau torturaţi de învăţători lipsiţi de
sentimente. Montaigne credea că plăcerea este cea care ar trebui să îi motiveze pe copii să
înveţe, căci prin pedeapsa ei nu ajungeau decât prosti şi lipsiţi de imaginaţie. El era de părere că
originea cruzimii, a agresiunii, se afla în copilărie când părinţii se amuza atunci când copii lor
chinuie un animal sau când agresează un coleg. De Mause (1974), după ce a observat vieţile a
70 de copii care au trăit înainte de secolul al XVII-lea, a afirmat că “toţi erau bătuţi cu excepţia
unuia: fiica lui Montaigne”.
Experienţa nu e niciodată pură. Multe dintre eseurile lui Montaigne aduc în discuţie un subiect
despre experienţa, care urma sa fie punctul principal de concentrare a atenţiei pentru mulţi
dintre psihologii de la începuturi. Întrebarea care se pune este dacă există experienţe pure a unor
obiecte simple şi elementare sau dacă experienţa este întotdeauna compusă dintr-o combinare
de lucruri elementare. De exemplu, există sentimentul pur de bucurie sau există simţul pur al
dulcelui? Există elemente în experienţa noastră care să nu fie legate de alte elemente sau care se
prezintă într-o formă nealterată? Răspunsul lui Montaigne la această dilemă, care are la bază
observarea de sine, este un nu convins.
În eseul sau, ”Nu gustăm nimic pur”, el a comparat experienţa umană cu metale precum
aurul, care servesc cel mai bine când sunt combinate cu alte materiale. În acelaşi mod,
Montaigne a afirmat despre experienţele noastre că reprezintă o amestecătură. Astfel, “cea mai
mare plăcere senzuală a noastră are un aer de lamentare şi de durere”. Într-adevăr, potrivit lui
Montaigne, suntem astfel făcuţi încât nu putem îndura plăcerea intensă sau susţinută; evadăm
într-un teritoriu neutru, mai sigur. A fost de acord cu Socrate, citându-i afirmaţia potrivit căreia
un anumit zeu a devenit probabil confuz în timpul creaţiei, durerii şi plăcerii şi, după ce a făcut
treaba de mântuială, le-a legat pe amândouă împreună de coadă. După cum nu putem suporta
plăcerea intensă, durerea are de asemenea partea ei de satisfacţie.300 de ani mai târziu, Freud a
luat de asemenea în discuţie confuziile dintre plăcere şi durere. Probabil că amândoi ar fi fost
extrem de interesaţi de descoperirea de la sfârşitul secolului XX care demonstrează faptul că
sunt eliberate endorfine care aparent stimulează sentimente de bine sau chiar de plăcere în urma
unei munci foarte grele sau a unei experienţe dureroase.

Inconsistenţa acţiunilor umane. Ca un observator atent al comportamentului uman, Montaigne

găsea ca consistenţa acţiunilor la nivelul indivizilor este rară, în timp ce inconsistenţa este
aproape o regula de acţiune. El a afirmat că puţini dintre noi dau dovadă de stabilitate în
comportament sau opinii şi că nehotararea este “cel mai comun şi uşor de observat defect al
naturii noastre”. Montaigne a găsit multiple motive pentru inconsistenţa umană, primul este
rezultatul numeroaselor noastre dorinţe. Noi ne urmăm trebuinţele, dar trebuinţele noastre se
schimbă mereu.

32
 Inconsistenta este de asemenea cauzată de schimbările care apar în context sau de
circumstanţe. Montaigne a observat ca acelasi individ poate fi indraznet si curajos intr-un
anumit context, dar temator si las in alt context.Potrivit lui Montaigne, contextual si
circumstantele joaca un rol important in curaj, teama si multe alte virtuti si vicii
umane.Accentul pus pe importanta contextului si a circumstantelor avea sa fie analizat in
experimente de psihologie sociala.
Deşi Montaigne vedea conduita ca un rezultat al circumstanţelor, el a afirmat de
asemenea că inconsistenţele noastre rezultă din diferitele roluri pe care le jucăm şi din diferitele
măşti pe care le purtăm. Munca lui Montaigne cu privire la inconsistenta a mers mai departe
decât studiile făcute înainte prin faptul că el a identificat o parte din surse (dinamica
trebuinţelor, contextual, rolul jucat, influenta autorităţii etc.) care au contribuit la aflarea
răspunsurilor la aceasta problema. Evoluţia înspre consistenţa şi integritate era, în opinia lui,
una dintre cele mai mari provocări cu care se confrunta fiinţa umană. El credea că cea mai mare
parte dintre noi suntem incapabili de a ne înfrâna dorinţele, să rezistăm în faţa complimentelor
sau să evităm să ne tocmim pentru micile avantaje pe care le-am putea obţine. Montaigne
preţuia integritatea asociata cu orientarea de sine.
Se pare ca Montaigne a introdus informaţii psihologice importante spre sfârşitul
Renaşterii. Totuşi, cea mai mare realizare a sa a constat în atitudinile pe care le-a transmis.
După cum am precizat, scepticismul sau a stimulat alţi erudiţi să se preocupe de problema
cunoaşterii umane. Abilitatea sa de a descrie experienţa şi comportamentul uman aşa cum le
vedea el a ajutat de asemenea la deschiderea unor uşi pentru mai multe studii naturaliste asupra
fiiniţei umane. El este o figură cheie în istoria ştiinţelor cognitive şi comportamentale.
La Paris – unde majoritatea băilor publice au fost închise – apa nu putea fi irosită pentru
a face baie, iar lenjeria şi hainele se spălau foarte rar. În schimb cearşafurile şi lenjeria de corp
erau parfumate cu lavandă, deoarece lipsa igienei corporale şi degajarea de mirosuri corporale
greu de suportat, făcea chiar obligatorie folosirea din abundenţă a parfumurilor.
În societatea cea aleasă, singura armă contra efectelor olfactive agresive ale lipsei de
igienă era parfumatul” Acest obicei, a luat amploare în timp şi a devenit o întreagă industrie atât
a parfumurilor şi cosmeticii dar şi a terapiei prin arome şi substanţe odorizante ce au un anumit
efect calmant şi liniştitor asupra pacienţilor sub tratament.
În perioada Renaşterii, nevoia de îngrijire, de curăţenie corporală nu deriva dintr-o
motivaţie de ordin igienic sau relaţional, cu alte cuvinte, nu se fonda pe ideea că murdăria
corporală ar fi un pericol pentru sănătate ci oamenii erau îngrijiţi din respect pentru ceilalţi, din
dorinţa de a plăcea celorlalţi.
Au fost realizate numeroase studii cu privire la caracter şi temperament (Juan Huarte,
1575), discuţii metafizice despre esenţa sufletului (Ludovic Vives, 1538), senzaţii, percepţii,
creier şi sistem nervos. Toate aceste încercări sporadice au doar interes istoric şi pentru ca
psihologia să se poată constitui ca ştiinţă, va fi nevoie de o reorganizare a întregii cunoaşteri
ştiinţifice, ceea ce se va prefigura şi înfăptui în perioada modernă începând cu secolul al XVII-
lea avându-i ca „pionieri” pe François Bacon, Descartes, Thomas, Hobbes, Melebranche, Pascal
şi alţii.
A existat o Renaştere în anumite domenii, dar în alte domenii oamenii au rămas în
întuneric. Privind partea cea buna, Renaşterea a stat la baza noilor descoperiri geografice şi
tehnologice care au contribuit la lărgirea barierelor intelectuale. În această perioadă a avut loc
de asemenea o redescoperire a grecilor antici şi o revolta puternică împotriva autorităţii
existente. O astfel de revoltă poate să fi întărit creşterea numărului de studii empirice şi o nouă
încredere în judecata individuală. Readucerea la viaţă a scepticismului grecesc, mai ales aşa
cum a fost prezentat el în cunoscutul eseu al lui Montaigne “Apologie pentru Raimond
Sebond”, a folosit la stimularea interesului pentru cunoaşterea umană. Atât pionierii în
empirism (Francis Bacon), cât şi pionierii în raţionalism (Rene Descartes) au căutat să asigure o
bază pentru cunoaşterea umană care să poată să depăşească criticismul scepticilor. Astfel,

33
indirect, scepticismul renascentist a avut o contribuţie importantă, constituind bazele
epistemologice ale ştiinţei moderne.
Renaşterea a avut contribuţii notabile în gândirea psihologică, deşi o asemenea gândire
poate fi reprezentată asemenea unor insule izolate într-o mare a ignoranţei. O dată cu trecerea la
perioada modernă ( din 1600), vom descoperi părţi mult mai uşor de discernut ale unei gândiri
ce are la bază idei care se întemeiază una pe cealaltă, care se leagă. Asemenea componente de
gândire se vor face evidente în capitolele ce urmează despre empirism, raţionalism şi creşterea
perspectivei descrierii punctuale, graduale, bine puse la punct a comportamentului. Revenind la
discuţia despre căile bătătorite ale istoriei din Capitolul I, istoria poate fi într-adevăr uneori
haotică şi alteori lineară.

34