PROIECT LA GEOGRAFIE ECONOMICA MONDIALA

Agricultura

Alexandru Florentina Izabela

Facultatea de Relatii Economice Internationale, ASE, Bucuresti
Anul I, Seria A, Grupa 901

CUPRINS

1.1 Introducere
1.2 Resursele pedoclimatice
1.3 Culturile agricole
1.4 Tipuri de agricultura
1.5 Concluzii
Bibliografie

Agricultura
1.1 Introducere
Agricultura reprezinta, neindoielnic, unul dintre sectoarele cheie ale economiei
mondiale, aflat intr-un continuu proces de transformare cantitativa si structurala, conform
cu cerintele societatii contemporane. Ea reprezinta primul furnizor de resurse alimentare
pentru cele peste 7 miliarde de locuitori ai Terrei, constituindu-se astfel ca unul dintre cele
mai sensibile segmente ale economiei planetei.
Activitatea agricola reprezinta o modalitate concreta de valorificare a factorilor mediului
natural, de definire a raportului activ dintre om si natura din perspectiva constituirii unor
sisteme agrare specifice, capabile sa raspunda atat conditiilor pedoclimatice locale, prin
adaptabilitate, cat si cerintelor comunitatii umane, prin oferta. In acest proces complex
intervin, in plus, elemente noi de ordin tehnologic, stiintific, economic, social si politic care
se conjuga spre a conduce in final la obiective comune: asigurarea securitatii alimentare,
protectia mediului inconjurator, prezervarea echilibrelor geografice, adaptarea la conditiile
pietei mondial s.a.
Noile tehnologii aplicate au dus la cresterea considerabila a productivitatii terenurilor
cultivate si a eficientei fortei de munca. Ameliorarea speciilor vegetale si animale, protectia
recoltelor, utilizarea ingrasamintelor chimice si a mecanizarii, promovarea mijloacelor
informatice si a biotehnologiilor au redus timpul de lucru, conducand la randamente
sporite.

1.2 Resursele pedoclimatice

In general, agricultura implica activitatea umana exercitata asupra unui numar restrans
de plante de cultura sau de elemente ale septelului, precum si a mediului in care acestea se
dezvolta, in vederea obtinerii unei productii mari si de buna calitate. Daca, in unele situatii,
evolutia unor segmente mici ale agriculturii este eliberata de conditiile de mediu(culturile
din sere), cea mai mare parte a acesteia ramane dependenta de mediul in care se practica,
fiind supusa fenomenelor naturale.
Conditiile climatice sunt deosebit de importante, plantele cultivate si animalele
domestice avand nevoie, pentru a se dezvolta, de o anumita cantitate de caldura si de apa,
repartizate in anumite limite(minimale) in tot timpul anului.
Perioada vegetativa a unei plante este cea in care temperatura medie este in jur de
10C. Aceasta presupune ca limitele de temperatura sa nu fie excesive, variatiile brutale ale
acesteia fiind daunatoare plantelor. Graul, spre exemplu, necesita o temperatura medie de
10C in mai, dupa cum porumbul are nevoie de 23C vara. Repartitia cantitatii de caldura
intre zi si noapte, durata sezonului cald si umiditatea interfereaza pentru a crea un mediu

climatic in functie de care se aleg plantele de cultura si speciile de animale adaptabile

conditiilor zonei(cartoful, de exemplu, are nevoie de caldura ziua, pentru acumularea
amidonului, si de racoare noaptea, pentru a reduce pierderile in hidrocarbonati). La acestea
se adauga faptul ca, in procesul dezvoltarii lor, plantele parcurg unele etape
critice(germinare,inflorire,maturizare), pentru care exigentele de apa si caldura sunt
foarte severe.
O alta consecinta a repartitiei caracteristicilor climatice este ritmul annual al dezvoltarii
agriculturii. Timpul operational este impus de conditiile naturale, iar succesul activitatilor
agricole este definit de utilizarea completa a ciclurilor climatice.
In zona calda se distinge regiunea ecuatoriala, cu umiditate mare si temperatura
ridicata, permitand cultura aproape continua(zonele deltaice din sud-estul Asiei), urmata
de regiunile tropicale, unde prezenta perioadelor secetoase conduce la intreruperea
ciclului vegetativ, iar cultura plantelor devine imposibila fara irigatii. In regiunile
mediteraneene, temperaturile mai putin scazute in timpul iernii nu intrerup ciclul vegetativ,
in timp ce in zonele temperate, durata mare a iernii reduce calendarul agricol, imprimand
anumite rigori privind planificarea lucrarilor agricole si alegerea unor soiuri optime de
plante( de exemplu, graul, care poate fi semanat in noiembrie sau martie).
Relieful introduce numeroase modificari locale ale climatului prin altitudine, panta,
expunere, orientare si fragmentare. Scaderea temperaturii cu altitudinea(circa 0,6C la
100m) face ca unele culturi sa se autoselectioneze pana la limite de inaltime critice(de
exemplu,unele culturi de secara urca pana la 2000 m).
Prin expunerea versantilor, relieful favorizeaza atingerea unei durate maxime diurne a
radiatiei solare, conducand spre un bilant radiativ favorabil pentru numeroase culturi
agricole, indeosebi pentru vita de vie(zona Subcarpatilor Curburii-in Romania; versantul
stang al vaii Rhinului-in Alsacia; regiunile Champagne si Languedoc-Ruddillon-in Franta; viile
Andaluziei,Malaga,Jerez-in Spania s.a.).
Prezenta in diverse continente si tari a reliefului accidentat cu pante mari a implicat
importante lucrari de terasare fie pentru protectia antierozionala(China,India), fie pentru
cultivarea cu vita de vie sau pomi fructiferi(tarile Uniunii Europene,Alger,Maroc s.a.) sau
pentru amenajarilor orezariilor(Japonia,Filipine,Nepal s.a.).
Solul constituie un element fundamental pentru agricultura, reprezentand suportul
tuturor plantelor de cultura. Procesul sau de formare consta in descompunerea si
dezagregarea unor roci superficiale, ca urmare a unor reactii fizice(fragmentare) si
chimice(dizolvare,coroziune etc.) si cu aportul substantelor organice, cuprinzand ele insele
o microflora si o microfauna. Daca prezenta unui sol este un element de creatie a unui
climax, adica a unui mediu original in care se dezvolta vegetatia in functie de conditionarile
exclusive ale mediului mineral, atunci acest sol ramane specific unei anumite ambiante
climatice si minerale.

Solurile se diferentiaza in functie de caracteristicile fizice(textura, capacitate de retinere

a apei, albedo), aciditate(pH), profil, stadiu evolutiv s.a.
In functie de evolutia lor, se pot distinge:
- solurile putin evoluate,acide-rankers- in care se include solurile de la baza plantelor si
cele de tundra;
- solurile putin evoluate, cu complex saturat, care cuprind: rendzinele, formate pe rocisuport carbonatate si care, prin acidificare, dau solurile humice carbonatate; solurile
stepice, bogate in materie organica, din care se disting cernoziomurile, cu orizontul A
de 60 cm grosime, de culoare neagra, formate dintr-un amestec de loess si humus
calcic. Sunt soluri cu fertilitate mare, care se preteaza pentru culturile de
cereale(Baragan, stepele Ucrainei s.a.). Tot din aceasta categorie fac parte solurile
castanii si solurile brune de stepa, cu aciditate mai mare si mai putin bogate in materie
organica. Un corespondent al acestora il constituie solurile subdesertice, aflate la limita
deserturilor;
- solurile evoluate- in care migratia indelungata a diferitelor elemente a condus la
formarea unor orizonturi bine individualizate. Din aceasta categorie fac parte: solurile
brune temperate, caracteristice Europei estice, solurile lesive, tipice pentru zona
temperata atlantica, si solurile podzolice. In zonele calde apar solurile feralitice sau
feruginoase.
- solurile create pe baze antropice , in urma unor activitati laborioase si foarte
costisitoare, implicand tehnologii dintre cele mai complexe( desecarile prin drenaj din
zona atlantica a Frantei, destelenirea unor mari suprafete de teren in ex-URSS, crearea
polderelor- Zuyderzee-in Olanda, atragerea in cultura a unor terenuri din regiunile
desertice situate in Egipt si Israel s.a.).
Repartitia inegala a resurselor de soluri de diferite categorii pe continente sau pe
mari zone geografice, asociata cu presiunea antropica fara precedent(defrisarea
necontrolata, care lasa cale libera eroziunii fluviatile sau eoliene) a condus si conduce in
continuare la exfolierea pedosferei de importante suprafete de sol productiv, atat de
important pentru agricultura.
Distrugerea cu buna credinta a perdelelor de protectie(salcam) din sudul
Olteniei, in urma aplicarii prevederilor Legii Fondului Funciar de catre fostii si actualii
proprietari reprezinta o veritabila crima ecologica, ale carei consecinte sunt
inimaginabile.
Din suprafata Terrei, care depaseste 13.5 miliarde ha, spatiul agricol (definit ca
spatiu exploatat cu finalitate in productia agricola- cultivarea plantelor sau cresterea
animalelor) reprezinta mai mult de un sfert. Terenurile insamantate si plantate acopera
circa 1.5 miliarde hectare, adica 8% din totalul terenurilor, rezultand 0.26 ha/locuitor,
cea mai mare parte a spatiului agricol este dispusa in zona temperata(aproximativ 2

miliarde ha, adica 55% din spatiul agricol mondial) si tot aici se extinde cea mai mare
parte din suprafata insamantata sau plantata a Terrei(aproximativ 830 mil.ha, adica 59%
din totalul Terrei).
Repartitia pe plan mondial a suprafetelor cultivate este inegala: 64% in Europa;
30% in Africa; 6% in Australia si Noua Zeelanda. In Europa, indicele cel mai mare de
ocupare agricola a solului este inregistrat in: Marea Britanie- 78%; Olanda si Italia-70%;
Franta-60%; Germania-58%. Suprafata cu destinatie agricola pe locuitor variaza intr-un
interval foarte larg: 4 ha in Canada, 2.2 ha in ex-URSS, 0.25 ha in China, coborand sub
0.1 ha in Japonia.
Perioada ultimelor decenii a fost marcata de mari remanieri ale suprafetelor cu
destinatie agricola, cu deosebire datorate impactului uman: restrangerea acestor
suprafete prin procesele active de desertificare, deforestare sau saraturare, mai ales in
Africa si Asia, precum si extinderea lor in unele state din Uniunea Europeana(Benelux)
sau Ucraina sudica(desteleniri). In acest cadru poate fi plasata si activitatea de
recuperare si de redare pentru agricultura a unor importante suprafete de
teren(640.000 ha din cele 700.000 ha cu care s-a diminuat suprafata agricola a Romaniei
dupa cel de-al doilea razboi mondial) prin marile lucrari de hidroamelioratii derulate in
perioada 1950-1985 in toate regiunile tarii si mai ales de-a lungul Dunarii.
Amenajarea pentru agricultura a celor 60.000 ha din Insula Mare a Brailei a
coincis cu aparitia celei mai mari unitati agricole din Europa dupa suprafata
cultivata(fostul I.A.S., devenit S.C. Braigal). Terenurile agricole ocupa in Romania circa
60% din teritoriul national, ponderea cea mai mare revenind celor arabile(42% din
teritoriul tarii si 64% din terenurile agricole).
Repartitia terenurilor arabile este inegala: 80% in Campia Romana si Podisul
Dobrogei de Sud; 60-80% in Podisul Getic si Campia Moldovei; 50-60% in Depresiunea
colinara a Transilvaniei; sub 20% in zonele montane. Viile ocupa 1.2% din suprafata tarii
si 2% din suprafata agricola. Aproximativ 25% din acestea se gasesc in judetele Vrancea,
Galati, Vaslui.
Livezile(1.4% din suprafata Romaniei si 2.4% din terenurile agricole) ocupa areale
mari in Subcarpatii Getici si cei ai Curburii(peste 40%), in nordul Transilvaniei(17%),
Depresiunea Hategului, nordul Muntilor Banatului etc. Peste 43% din suprafetele cu
livezi se afla in judetele: Valcea, Arges, Dambovita, Prahova, Buzau, Bistrita-Nasaud, Cluj
si Caras-Severin.
Pasunile si fanetele ocupa 30% din suprafata agricola a tarii,situandu-se cu
preponderenta(80%) in spatiul carpatic.

1.3 Culturile agricole

Repartitia geografica a culturilor agricole pe toata suprafata planetei releva fidelitatea
acestora pentru conditiile pedoclimatice(ceea ce literatura franceza denumeste terroir
agricole, adica ansamblu complex unde nuantele climatice, configuratia reliefului si
calitatea solului interfereaza, actionand una asupra alteia- care le ofera conditii optime de
dezvoltare si o desfasurare normala a ciclului vegetativ).
Aproape 65% din productia mondiala de cereale provine din zona climei temperate,
situatie datorata atat proceselor de adaptare naturala, cat si nivelului tehnic al agriculturii
tarilor industrializate, care dispun de majoritatea cerealelor traditionale caracteristice
performante, aflate in continuu proces de ameliorare.
Principalele cereale cultivate in zona temperata
Porumbul(Zea mays) este singura cultura de graminee cu obarsia in spatiul geografic
american, diverse aspecte ale domesticirii si ameliorarii lui fiind atribuite agriculturilor din
Peru si Mexic. El a constituit initial cereala alimentara a indienilor din America, fiind
introdus in Europa in secolul 15, in urma expeditiei lui Cristofor Columb, care l-a descoperit
in insulele din Marea Caraibilor.
Aria sa de cultura, care a avansat in zilele noastre pana la latitudini foarte mari(60% din
productia mondiala fiind obtinute in America), este definita de numeroase exigente
termice privind germinatia(10-12C), dezvoltarea si coacerea fructului(20-27C), precum si
de importante cerinte de apa(500 mm/m2 in perioada mai-septembrie). Perfectionarea
genetica a unor specii si, pe aceasta baza, obtinerea unor hibrizi mai rezistenti, au permis
extinderea culturilor de porumb la latitudini mari, ce depasesc paralela de 51 in
Europa(latitudinea Belgiei). Mai la nord, maturizarea fructului nu este asigurata in fiecare
an, in multe situatii porumbul din aceste zone fiind recoltat ca furaj.
Numeroase suprafete mari, cultivate cu porumb, au fost amenajate pentru irigatii,
asigurandu-se astfel conditiile necesare, indiferent de indicele de precocitate al culturilor:
Campia Piemontana din estul Muntilor Stancosi si zona de platou din Nebraska, in SUA,
sudul Bazinului Parizian(Beauce), sudul Ucrainei(Kuban), Campia Romana de est(Baragan)
s.a.
Datorita extinderii suprafetelor cultivate si a randamentelor mari obtinute, 80% din
productia de porumb obtinuta pe Terra in anul 1999(599.7 mil. t) a provenit din zonele
latitudinale temperate, aproape jumatate din acestea revenind SUA(238.3 mil. t),
Chinei(129.3 mil. t), Braziliei (32.5 mil. t), Mexicului(18.5 mil. t), Frantei si Argentinei,
ultimele doua cu productii intre 13 si 15 mil. t. Romania a produs in anul 1999, 11.8 mil. t.
Graul reprezinta o cultura cu o arie de extindere mult mai vasta decat a porumbului . El
constituie, alaturi de orz, una dintre plantele cerealiera cultivate din vechime si cunoscute
pana astazi. Inceputul cultivarii sale pe spatii restranse, difuze, a avut loc in Orientul
Apropiat si pe tarmul estic al Marii Mediterane, fiind legat de primele etape ale dezvoltarii

agriculturii. Ulterior, europenii au raspandit cultura graului, odata cu migrarea in toate

continentele. Extinderea majora a ariei de cultura a graului a avut loc in a doua parte a
secolului al XX-lea, odata cu extinderea defrisarii regiunilor de prerie sau de stepa din
Europa, America de Nord si de Sud, Africa de Nord si de Sud, precum si in Australia. O astfel
de extindere a avut cultura graului in Campia Romana prin defrisarea masiva a Codrilor
Vlasiei, ca urmare a aplicarii masurilor instituite prin Tratatul de la Adrianopol(1829) privind
dezvoltarea agriculturii extensive in campie si liberalizarea comertului cu grane pe Dunare.
Cea mai importanta dintre speciile cultivate astazi- Triticum vulgare- cuprinde peste
20.000 de varietati, care s-au adaptat unor conditii naturale dintre cele mai felurite. Din
punct de vedere ecologic, culturile se repartizeaza in doua grupe principale: de iarna si de
primavara. Existenta acestor doua tipuri de culturi, cu conditii pedoclimatice de dezvoltare
proprii, constituie, in fapt, fundamentul expansiunii geografice remarcabile a graului.
La latitudini medii, cu ierni reci, dar acceptabile prin caracteristicile lor, se cultiva graul
de iarna, care permite, in general, obtinerea unor randamente bune(Campia Romana,
Regiunea Beauce din Franta, sudul Ucrainei, bazinul inferior al fluviului Huanghe in China
s.a.). Spre deosebire de aceasta, cultura de primavara se extinde la latitudini mari sau in
interiorul maselor continentale, in zone altitudinale dincolo de culturile de iarna(zona
Wheat Belt din nordul SUA, preriile canadiene, Siberia Occidentala etc.). Varietatea de
primavara a permis extinderea culturii inspre regiunile cu ierni blande, cu climat
mediteranean, mai cald(Africa de Nord), precum si in cele intertropicale(Mexic,India),
vorbindu-se astfel, pe buna dreptate, despre o limita nordica a graului si nicidecum despre
una ecuatoriala.
Tocmai aceasta plasticitate ecologica remarcabila a speciei Triticum explica larga sa
expansiune si in zonele semiaride(Sudan, Egipt s.a.), musonice(India, Pakistan s.a.),
mediteraneene(Turcia), temperate(China,SUA,ex-URSS,Franta), pana in zonele nordice,
dincolo de 60 latitudine(Provincia Alberta din Canada, Piemontul Muntilor Stancosi s.a.),
limita sa polara situandu-se de-a lungul paralelei de 65 latitudine nordica,in Norvegia. In
functie de zona, se aleg varietatile adaptabile mai ales din punctul de vedere al perioadei
de maturatie, cand specia necesita un climat mai secetos, favorabil acumularii amidonului
si glutenului in boabe.
Aceste ratiuni ecologice, conjugate cu unele istorice, determina astazi circa 85% din
productia de grau a Terrei(583 mil. t in anul 1999) sa se realizeze la latitudinile temperate.
Aproape 60% din aceasta productie reprezinta contributia a trei spatii geografice:
China(115 mil. t), India(71 mil. t), SUA (62 mil. t). Acestora li se adauga prin rezultatele lor:
Franta(37 mil. t), Rusia(31 mil. t), Canada(27 mil. t), Australia(23 mil. t).
Orzul(Hordeum vulgare) se suprapune ca arie de cultura cu graul, diferind de acesta prin
perioada mai rapida de germinatie si exigentele termice mai reduse in perioada ciclului

vegetativ. Acest fapt permite extinderea culturilor atat in zone de mare altitudine, cat de
de mare latitudine(Canada,Suedia).
Evolutia productiei de orz a fost contradictorie in ultimele patru decenii:76 mil. t in
1955; 175 mil. t in 1980; 170 mil. t in 1993; 153 mil. t in 1996; 133,4 mil. t in 1999.
Aproximativ 95% din productia anului 1999 au fost produse la latitudini temperate, peste
50% fiind realizate in sase state: Germania(13.3 mil. t), Canada(12.7), Rusia(11.5),
Franta(9.6), Turcia(9.0), Spania(6.7).
Ovazul(Avena sativa), ca si secara, este o cereala secundara in regres. Este mai putin
rezistent la ger decat orzul si prezinta cerinte de umiditate relativ reduse. Unele
varietati(Avena byzantina) s-au adaptat unui climat cald, de tip mediteranean.
Aceste caracteristici fiziologice explica faptul ca ovazul reprezinta o cultura a zonelor
temperate mai calde, limitata la latitudinile temperate.
Secara(Secale cereale) este o cereala secundara a carei cultura este limitata, fiind tipica
Europei de Nord,Centrale si de Est. Este o planta rezistenta la ger(-20 C), acomodandu-se
bine pe solurile acide din zonele reci. Multa vreme a fost cultivata in amestec cu graul,
numeroase lucrari de specialitate aratand incompatibilitatea tratarii separate a graului si a
secarei. Recent a fost obtinut pe cale genetica un hibrid din specia Triticale cu calitati
productive superioare, ale carui caracteristici se apropie mai mult de secara.
Orezul este originar din Asia de Sud-Est, constituind planta cerealiera ce asigura hrana
principala pentru intreaga Asie: peste 85% din suprafetele cu orezarii se extind in Asia. Se
dezvolta in conditii particulare de temperatura si umiditate, care permit maturizarea
fructului: 30-32C si 160-200 mm precipitatii pe luna, in functie de evapotranspiratie,
pentru o perioada de vegetatie de sase luni.
Exista, incontestabil, doua centre de origine ale culturilor de orez: unul in Extremul
Orient si Asia de Sud-Est si altul pe coasta de vest a Africii, unde este semnalat de europeni
la sfarsitul secolului al XV-lea. Sunt doua zone diferite prin speciile cultivate: Oryza sativa in
Asia si Oryza glaberrima in Africa.
Primele orezarii sunt insa mentionate in China, cu 280 ani i.Hr., in timpul Imperiului
Chiu-Long. Cultura orezului, indiferent ca isi are originile in China, Indochina sau India, este
veche de aproape 5000 de ani, devansand-o cu mult pe cea a graului si inscriindu-se intre
plantele preistorice.
Cultura plantelor oleaginoase
Plantele oleaginoase sunt cele din al caror fruct se extrag substante grase, sub diferite
forme, care se adauga celor de origine animala, avand multiple intrebuintari in alimentatia
umana, in cea a animalelor si in industrie. Ele furnizeaza circa 70% din totalul productiei de
materii grase si circa 75-80% din cantitatea comercializata pe piata internationala.
Soia(Glycine hispida) este originara din China si alte tari din Orient, unde cultura sa este
mentionata cu 3000 de ani i.Hr. A fost introdusa in Europa in secolul al XVIII-lea, iar in SUA

in 1806, culturile pe mari suprafete dezvoltandu-se abia dupa 1917. Cultura s-a adaptat
rapid conditiilor tropicale si subtropicale, coborand practic pana la Ecuator datorita
aparitiei unor varietati noi, caracterizate printr-o mare adaptabilitate pedoclimatica. Din
productia mondiala a anului 1999(158 mil. t), SUA, cu 76 mil. t a realizat peste 50%, iar
impreuna cu Brazilia(31 mil. t) mai bine de 70%. Intre alti producatori se mai remarca si
Argentina si China.
Floarea-soarelui(Heliantus annuus) se cultiva pe mari suprafete in Europa de Est si SUA.
Este originara din Mexic si Peru, de unde a fost adusa in Europa in anul 1659. Intre
producatorii importanti ai anului 1999(productia mondiala: 19 mil. t), Romania(1.1 mil. t)
s.a.
Bumbacul(Gossypium), planta textila de mare importanta, prezinta avantajul de a fi,
concomitent, un oleaginos interesant. In afara de fibra obtinuta, capsula contine
numeroase seminte, fixate in jurul unui sambure-embrion, care reprezinta circa 60-70% din
greutatea totala a semintelor si contine, in proportie de 20-25%, un ulei fin, fluid, de
culoare galbena, bogat in acizi grasi. Uleiul de bumbac a fost un produs utilizat in timpul
expeditiilor lui Gingiz Han si a devenit produs industrial abia spre sfarsitul secolului al XIXlea.
Marii producatori de bumbac(China, SUA, India, Uzbekistan) sunt si cei care furnizeaza
semintele de ulei. Comertul cu ulei de bumbac a constituit multa vreme o specialitate
americana, in ultimii ani, insa, exporturile diminuandu-se. Numeroase tari africane(Sudan,
Egipt, Uganda) au trecut la exportul de seminte si ulei spre spatiul geografic latinoamerican si Japonia, precum si la cel de sroturi, 80% dintre acestea fiind absorbite de tarile
UE, indeosebi Danemarca (45%), unde sunt folosite in furajarea animalelor. In realizarea
productiei anului 1999(55.6 mil. t) se remarca prin contributiile lor: China, SUA, ex-URSS,
India s.a.
Cultura plantelor tropicale si subtropicale
Aceasta cultura a fost puternic restructurata in ultimele decenii, datorita modifcarii
raportului productie-consum, determinat, la randul sau, de introducerea rezultatelor
cercetarii stiintifice si a noilor tehnologii, precum si de noile dimensiuni ale fenomenelor
demografice si politice.
Fructele tropicale(coloniale) au fost cunoscute inca din Neolitic,multe dintre ele fiind
ameliorate si prelucrate in cultura din stadiul salbatic. Se cunoaste, de exemplu, ca in
Mexic, avocatierul, arbore ca da un fruct extrem de bogat in calorii, a fost selectionat chiar
inainte de Neolitic.
Printre plantele cu mare valoare industriala din zona tropicala si ecuatoriala, cea mai
mare extindere o au, desigur, cele din culturile de plantatie.
Trestia de zahar este cultivata de mult timp , fiind una dintre plantele mult vehiculate
datorita migratiilor, ceea ce a facut dificila stabilirea originii sale. In acceptiunea actuala,

general admisa, trestia de zahar isi are originea din Noua Guinee si insulele invecinate. De
aici, cultivatorii din Neolitic aveau sa o raspandeasca in est, in insulele Oceaniei(Noile
Hebride, Noua Caledonie, Fidji s.a.), in vest(insulele Celebes, Filipine, Borneo, Sumatra,
Malaysia, India) si nord-vest(Indochina si China). Existenta trestiei de zahar este semnalata
in China si India de 6000 de ani, iar in insulele Hawaii si Tahiti din perioada 500-1000 i.Hr.
Utilizarea sa in alimentatie este mentionata in India cu 3000 de ani i.Hr. Cei ce au contribuit
mult la raspandirea acestei plante au fost arabii, care au adus butasii in Palestina, Egipt,
Sicilia, Spania, Maroc. Cristofor Columb a dus-o, in a doua sa calatorie, din insulele Canare
in Antile(Republica Dominicana de astazi), de unde, intre anii 1500-1600, s-a extins in
numeroase tari tropicale din America(Mexic, Brazilia, Peru etc.). Cultura a fost introdusa
mai tarziu(1650) in insulele Reunion si Mauritius.
Cultura s-a raspandit in cea mai mare parte a regiunilor tropicale si in unele zone
subtropicale pretabile. Ea a fost completata de cea a sfeclei de zahar, a carei cultura
debuteaza in zonele temperate, raspunzand astfel cerintelor din ce in ce mai mari in
privinta consumului de zahar, aliment de baza considerat multa vreme de lux.
Arborele de cauciuc se prezinta sub diverse specii, in functie de regiunile de cultura ale
Terrei. Prin sectionarea tesuturilor sale sau, dupa caz, a scoartei, acesta lasa sa curga un
lichid vascos, alb sau galben, numit latex.
Indigenii tarilor tropicale au cunoscut cauciucul natural inca din Antichitate. Primele
informatii au fost insa furnizate la Paris de savantul francez Charles-Marie de la Condamine,
in anul 1735, si se refera la substanta secretata de unele specii de arbori din Ecuador, pe
care a denumit-o cauchuc, urmand ortografia spaniola. Mai tarziu, La Condamine,
impreuna cu Francois Fresneau, inginer stagiar in Guyana Franceza, au descoperit specia
Hevaea Brasiliensis, care avea sa devina rapid cea mai cunoscuta si exploatata in toata zona
ecuatoriala. Primele incercari de cultura au avut loc la sfarsitul secolului al XIX-lea si
inceputul secolului XX in statul brazilian Para si in unele zone din India, Sri Lanka, Singapore,
Malaysia s.a., fiind precedate de o intensa activitate de cercetare stiintifica privind
aclimatizarea, desfasurata de specialistii gradinilor botanice din
Calcutta(India),Peradeniya(Sri Lanka), Buitenzorg(Indonezia) si Singapore. Dupa 1940,
arborele de cauciuc a devenit unul dintre elementele principale ale agriculturii de plantatie,
extinzandu-se dincolo de zona traditionala a Asiei de Sud-Est, in Africa si spatiul geografic
latino-american.
Arborele de cacao face parte, de asemenea, din categoria culturilor de plantatie. Pudra
obtinuta prin macinarea fructului are o larga arie de intrebuintare in industria produselor
zaharoase(ciocolata, patiserie, produse de cofetarie, concentrate alimentare), subramura
detinand o importanta cifra de afaceri in cadrul industriei alimentare si, in general, in
economia mondiala. In plus, cacaua reprezinta un produs uzual, sub diferite forme, in
alimentatia cotidiana.

Arborele de cacao este extrem de delicat si de pretentios, impunand anumite conditii. El

se dezvolta in zonele tropicale, intre 15 latitudine nordica si 15 latitudine sudica, de-a
lungul raurilor, ferit de vanturi, la umbra bananierului sau a mangotierului. Prefera solurile
umede, bogate in potasiu si azot si spatiile largi, coroana sa ajungand la 6-8 m diametru si
la 8 m inaltime la varsta de 10 ani. In functie de varietatea cultivata, fructele sunt de culori
diferite(galben, vernil, portocaliu), fiecare arbore producand in medie 140-150 de fructe,
ceea de reprezinta echivalentul a 5-6 kg de pudra.
Tutunul este o planta cultivata astazi pe toate continentele, aducand contributii
importante la venitul national a numeroase state ale lumii.
Cultura de tutun a fost descoperita de Cristofor Columb in Cuba si Haiti, in anul 1492,
ulterior, aceasta fiind raspandita de spanioli pe intregul spatiu american. A fost adusa in
Europa(Franta) in 1556 de catre Andr Thevet, dupa care s-a extins pe intregul continent.
Cultura tutunului si industria tigaretelor aduc venituri mari. Ele sunt controlate de
puternice trusturi si corporatii internationale. Cel mai bine cotat in anul 1999 a fost grupul
american Philip Morris, cu o cifra de afaceri de circa 47 miliarde USD.

1.4 Tipuri de agricultura

Agricultura zonelor tropicale
Zona calda cuprinsa intre Ecuator si 35 latitudine nordica si sudica concentreaza astazi
75% din populatia ocupata in agricultura mondiala, fiind caracterizata prin predominanta
peisajelor rurale, remarcabile prin diversitatea conditiilor naturale, a etniilor, a organizarii
sociale, a tehnicilor culturale etc. Agricultura practicata aici se diferentiaza prin larga paleta
a sistemelor de cultura, la care se asociaza gradul de perfectionare tehnica, densitatea
populatiei, structura sociala a populatiei rurale s.a., cateva caracteristici esentiale fiindu-i
totusi comune:
- fertilitatea redusa si fragilitatea solurilor, expuse eroziunii si proceselor lesive(prin care
sunt private de acumularea humusului si nitratilor) si de saraturare(formarea crustelor
de tip tacare);
- nivelul redus al inzestrarii tehnice, ceea ce conduce la practicarea, in numeroase regiuni
ale globului, a unei agriculturi rudimentare, de subrezistenta, bazata pe tehnici
ancestrale.
Agricultura itineranta reprezinta forma cea mai primitiva a cultivarii pamantului.
Ea se practica astazi pe arii largi in Africa Centrala, de la latitudinea Senegalului pana la
cea a raului Zambezi, in sud, in Peninsula Indochina, Indonezia, America de
Sud(Amazonia, anumite zone din Muntii Anzi) si in unele zone montane din America
Centrala.
Caracterul sau esential consta in inexistenta unui teren agricol fix. Campurile de
cultura se deplaseaza de la an la an si, impreuna cu ele, habitatele rurale(agricultura

ambulanta, cu sate mobile). Acestea sunt abandonate dupa 2-3 ani si are loc mutarea
culturilor pe terenuri noi, rezultate, de regula, in urma defrisarilor si, rareori, a
incendiilor. In cea mai mare parte a zonei tropicale, anul este impartit in doua sezoane,
unul secetos si unul umed. In cel secetos, fiecare familie se preocupa de pregatirea unui
nou teren de cultura pentru anul urmator.
Agricultura sedentara a zonelor tropical uscate este practicata pe suprafete mai
mici, asociind cultura plantelor cu cresterea animalelor pe terenuri agricole fixe, unde
peisajele rurale sunt bine definite. Este practicata de grupuri restranse de populatie din
zona montana a Africii negre: Fonta-Djalon, Kabre(Togo), Kirdis, Bamilekes(Camerun),
Rwanda, Sereres(Senegal), Yorouba(Nigeria).
Aceasta agricultura sedentara este cunoscuta pentru tehnicile sale ingenioase, ce
conduc la recolte mari, capabile sa asigure hrana pentru o populatie numeroasa. Se
poate vorbi chiar despre o agricultura intensiva, in care terenul agricol este folosit la
maximum si se utilizeaza ingrasaminte naturale care refac rapid solul.
In unele state africane, precum Senegalul, acest tip de agricultura a dat rezultate
foarte bune in domeniul culturii arahidelor, devenita in scurt timp cultura de export.
Agricultura mediteraneana se practica indeosebi in zona sudica a Europei si este
caracterizata printr-o productivitate relativ redusa. A evoluat insa rapid in ultimele
decenii datorita unor vaste programe de bonitare a terenurilor(Toscana litorala,
campiile Cataniei si Tavoliere- in Italia, bazinul Ebrului, Estramadura si Campia
Guadalquivirului- in Spania s.a.), a limitarii marii proprietati prin reforme agrare,
modernizarea in plan tehnologic, cat si datorita cerintelor mari ale pietei europene.
In cadrul acestui tip de agricultura se pot separa:
a) agricultura extensiva, practicata pe spatii largi mai ales in America de Nord, in
conditiile ocuparii solurilor virgine si ale amenajarii lor ulterioare pentru cultura cu
eforturi financiare importante. Peisajul rural american este tocmai rezultatul acestei
ocupari rapide a solului, care a creat un habitat si o conformatie cadastrala originale.
b) agricultura intensiva este bine reprezentata in tarile din vestul Europei, unde
suprafetele restranse de teren sunt utilizate judicios, beneficiind de tehnologii moderne
si de un suport fitochimic diversificat. Ea imbina cultura plantelor cu cresterea intensiva
a animalelor(bovine, porcine, pasari), fiind astfel competitiva si punctand puternic pe
piata agroalimentara europeana si mondiala.De altfel, policultura este forma cea mai
raspandita in intreaga agricultura intensiva a Terrei. Ca exemple mentionam Campia
Padului in Italia(cerealicultura, culturi arbustive si cresterea animalelor) si cea din
Aquitaine-Franta(cereale, culturi furajere, arbori fructiferi, vita de vie), doua din zonele
etalon ale agriculturii intensive din tarile Uniunii Europene.

c) agricultura specializata poate fi considerata un segment al celei intensive, unde

traditia de secole, sustinuta de conditiile naturale favorabile, au consacrat unele zone
agricole intr-un anumit domeniu. Un exemplu edificator il constituie agricultura Olandei,
dezvoltata in conditii naturale particulare si dominata astazi de culturile horticole si de
cresterea intensiva a animalelor(cu deosebire bovine).
Agricultura periurbana
In tarile cu economie dezvoltata, orasele au devenit veritabile centre de forta in
spatiul geografic. Prin infrastructurile lor politice, administrative, tehnice, ele
controleaza, dirijeaza sau chiar determina in mod global dezvoltarea agriculturii rurale.
Agricultura de piata, astfel dezvoltata, este legata structural de cerintele orasului,
produsele sale fiind drenate printr-o retea complexa, laborios construita, pentru
acoperirea cerintelor cotidiene, in ansamblul lor activitatile agricole devenind
dependente de capitalul si tehnologiile de origine urbana.
Deosebit de vulnerabila sub raportul transformarilor in agricultura este zona
preoraseneasca, cerintele orasului, precum si cresterea lui continua bulversand, in
numeroase cazuri, echilibrul, si asa fragil, dintre factorii de mediu si adaptabilitatea lor
la un anumit tip de agricultura.
Orasul, prin organismele sale, provoaca, gratie acestei agresiuni, configuratia de
ansamblu a centurii sale agricole printr-o specializare excesiva in culturi variate, care pot
acoperi cerintele pietei urbane in mod operativ cu produse in stare proaspata si livrate
ritmic, indeosebi legume si fructe, produse care se regasesc in mod constant printre
obisnuintele gastronomice ale citadinilor.
Cultura acestora se poate face in camp deschis in zonele preorasenesti, in
combinatie cu cerealele, asa cum se intampla in banlie-ul Parisului, in zona Dombes din
apropierea orasului Lyon sau in lunca Arges-Sabar pentru orasul Bucuresti, iar culturile
de zarzavaturi implica o specializare stricta in cadrul unor structuri agrare particulare,
marcate de o anumita traditie(cultura usturoiului la Darasti sau a verzei la Brezoaiele si
Lunguletu, in apropierea orasului Bucuresti, a ardeiului in localitati din apropierea
Aradului, a mustarului in zona periurbana a orasului Dijon-Franta s.a.).

1.5 Concluzii
In lumea contemporana, problema alimentatiei a devenit fundamentala.
Foametea si subnutritia au secerat, in trecutul istoriei omenirii, mai multe vieti decat
toate calamitatile naturale, bolile sau razboaiele luate la un loc. Si astazi flagelul foamei,
specific tarilor slab dezvoltate din Africa, America Latina si Asia de Sud si Sud-Est,
cuprinde 2/3 din populatia lumii. Aceste tari, desi detin 2/3 din fondul arabil al planetei,
nu realizeaza decat circa 30-35% din recolta agricola mondiala.

Cresterea populatiei sporeste cererea de consum care, la randul ei, exercita

presiuni tot mai puternice asupra resurselor naturale. Suprafata de teren arabil se
restrange, in timp ce subalimentatia afecteaza 16% din populatia globului, indeosebi in
tarile in curs de dezvoltare.
In aceste conditii, agricultura devine o ramura de baza a economiei mondiale,
produsele sale constituind principala sursa de alimentatie a omenirii.

Bibliografie

Bebe Negoescu, Gheorghe Vlasceanu, Geografie economica, Ed. METEORA

PRESS, 2001
Negut S., Vlasceanu Gh., Alexandru D., Bran Florina, Geografie economica
mondiala, resursele naturale si valorificarea lor, Ed. Economica, 1997
Velcea I., Ungureanu Al., Geografia economica a lumii contemporane, Ed. Sansa,
1993