Professional Documents
Culture Documents
Anxietatea traumatica
Creat in imaginatie dar trait ca experienta concreta de catre pacient, atacul de
panica, odata intamplat, se stabileste in sine ca un eveniment traumatic.
La fel ca victimile unui traumatism real, de exemplu un accident de tren, cand
sunt coplesiti de anxietate oricand vad, chiar si numai la televizor, miscarea trenului,
pacientii cu atacuri de panica dezvolta anxietate oricand se apropie de obiecte care
asociativ sunt conectate la panica. O situatie comuna este aceea a unui pacient care s-a
intamplat sa aiba o afectiune si care, in identificare cu persoana aflata in aceasi suferinta,
dezvolta un atac de panica care repeta evenimentul traumatic. Astfel de imagini
asociative alearga pe cai inconstiente complet incontrolabile.
Aria traumatica tinde sa devina din ce in ce mai larga si de aceea, sa limiteze
autonomia pacientului. (Uneori, cursul unui atac de panica nu urmeaza un asa progres
negativ. El poate fi limitat la o situatie specifica, de exemplu frica de lift, tuneluri, spatii
deschise, sau sofat. Aceste simptome pot ramane izolate, mai tarziu sa devina mai putin
intense sau chiar sa dispara in cursul a cateva luni. Totusi, ele se pot imprastia si cauza
tulburari serioase in personalitate sau pot capata o calitate invaziva cu conotatii aproape
psihotice. In acest ultim caz, experienta mortii alimentata cu o impresie constienta de
dezorientare, poate fi terifianta.) O caracteristica importanta a atacului de panica, similar
cu ce se intampla in ipohondrie si in starile de delir, este aceea ca persoana se
inspaimanta in realitate, chiar daca ce o sperie este numai in imaginatia ei. Simplul gand
al unui atac actioneaza ca un tragaci: frica transformarii intr-un concret posibil duce la
anxietate.
Pierderea capacitatii de continere
O caracteristica specifica a atacului de panica este esecul functionarii mentale de a
contine anxietatea. Drama subiectiva experimentata in timpul unei crize este echivalenta
cu o frica de nedescris care este asa pentru ca mintea, incapabila sa contina frica, o
revarsa in corp. Cat timp mintea contine anxietatea, aceasta este recunoscuta si tratata
pentru ceea ce este. Cineva poate spune Ma simt anxios sau chinuit pentru unul sau alt
motiv. Totusi, cand mintea esueaza sa performeze aceasta sarcina, anxietatea se revarsa
in corp si devine panica de moarte. Cineva poate atunci gandi Nu, eu nu sunt anxios, eu
sunt pe moarte. Cu alte cuvinte, putem observa aici, aceeasi constelatie care apartine
experientei terorii din timpul mortii reale.
In timpul crizei de panica, durerea de cap, diareea, durerile de cord devin
elemente de negandit urmate de colapsul capacitatii de continere mentala si de anxietatea
care inunda corpul. Mecanismele de aparare, care pot in mod normal sa protejeze
existenta noastra, par sa nu existe pentru astfel de pacienti. Ei sunt fara o piele psihica.
Pielea este smulsa, legatura dintre interior si exterior este pierduta si anxietatea se
imprastie in corp. ( O senzatie de confuzie in integritatea corporala a cuiva, care este una
din radacinile atacului de panica, de asemenea se manifeste in problematica relatiei
corpului cu spatiul. Claustrofobia, ca anxietatea de a fi invadat, sau agorafobia, ca frica
de a disparea intr-un spatiu deschis si in singuratate, continua sa ameninte acei indivizi
care au o structura saraca a selfului si care sufera ocazional de atacuri de panica.)
reactiile psihosomatice odata declansate isi urmeaza cursul lor dincolo de orice
control constient.
Primul moment a acestui circuit catastrofic este bazat pe o predispozitie a
pacientului de a fi anxios, pe fanteziile lui privind interiorul propriului corp si pe
perceptia constanta a functionarii organelor interne ca fiind incarcate cu pericole.
Adesea este posibil ca acesti pacienti sa fi introiectat o mama care a fost
incapabila sa gestioneze tulburarile somatice ale copilului , ea insasi fiind profund
anxioasa.
Memoria traumatica
Sa luam un exemplu de fobie simpla care poate provoca un atac de panica.
O persoana care este terifiata cand intra intr-un lift isi imagineaza ca acesta se va
opri sau va cadea. (similar cu panica indusa in avion.)
O persoana normala stie ca accidentele de avion sau blocarea liftului se
pot intampla ocazional; el crede ca avionul lui sau acel lift il vor duce acolo unde
intentioneaza sa mearga. Gandirea pozitiva invinge. Individul fobic insa creeaza
un scenariu catastrofic care este mai probabil sa devina real. Adesea imaginat, un
asa scenariu se intipareste in memorie, astfel devenind o memorie traumatica
capabila sa produca senzatia terorii. In acest caz, reactia lui emotionala nu este
diferita de cea a unui individ care a fost recent traumatizat sau s-a aflat intr-un
pericol real si in mod corect ii este frica ca se poate intampla din nou.
Odata ce trauma s-a produs, aceasta este acompaniata de tulburari de
memorie si produce hipermnezie si amnezie in acelasi timp. LeDoux (1996) a
declarat ca memoria inconstienta a fricii, stabilita in amigdala, pare sa fie marcata
pentru totdeauna in creier. ( Motivul pentru aceasta fixare traumatica pare sa
depinda de faptul ca stimularea excesiva a amigdalei interfera cu functionarea
hipocampusului; acesta trimite stimuli la cortexul prefrontal, faciliteaza
reprezentarile simbolice ale experientei. Memoria traumatica este inscrisa in
memoria amigdalei unde ramane sub forma de act somatic sau senzatii vizuale.
Pasajele succesive prin cortexul prefrontal pot contribui la o alterare a
caracteristicilor concrete ale memoriei traumatice si sa determine o transformare
in intelesul si valentele emotionale ale acesteia.( van der Kolk, 1994). De
asemenea este demonstrat ca, in conditii normale, stimulii insignifianti nu excita
celulele amigdalei datorita inhibarii activitatii GABA (y-aminobutyric acid). Cand
protectia GABA esueaza pentru ca amigdala este suprasolicitata, stimulii
inofensivi primesc aceeasi conatatie ca si cei periculosi (LeDoux, 2002). LeDoux
diferentiaza memoria emotiva de memoria declarativa a unei situatii emotionale.
Memoria declarativa a unei situatii emotionale priveste aducerea inapoi a unor
elemente constiente.. Memoria emotiva priveste raspunsul emotional conditionat
care a fost format in cursul unui eveniment particular. Raspunsul emotional poate
fi conditionat de un singur eveniment, ca in cazul victimilor unei violente
traumatice. Daca un politist este agresat in timpul unui incident de arme, memoria
lui declarativa poate furniza toate detaliile de la acel incident. Memoria lui
emotiva nu poate fi insa activata de un demers narativ ci de o frica intensa si
brusca (de exemplu daca subiectul aude un zgomot de arme.) daca memoria
emotiva este acompaniata de cea declarativa atunci persoana stie de ce este
speriat; altfel el nu este constient de sensul terorii.
Relatia dintre producerea unui eveniment traumatic, anxietate si memorie
este de o importanta cruciala in crearea atacului de panica. Cercetarile asupra
naturii memoriei traumatice indica faptul ca trauma inhiba memoria declarativa
in timp ce memoria implicita sau non-declarativa nu este inhibata. Memoria
implicita controleaza raspunsurile conditionate si cele senzorio-motorii care
raman inconstiente. In prezent, suntem in posesia unor date suficiente de
intelegere a proceselor neurobiologice implicate in tulburarile de memorie posttraumatica (van der Kolk,1994) si aceasta ne permite sa intelegem mai bine
dinamica atacului de panica.
Fobia, care se stabileste in sine ca o memorie traumatica, este intr-adevar tratata
ca orice trauma reala. La fel ca pacientul cu delir, care este convins ca este persecutat si
se apropie de moarte, individul cu atac de panica este de asemenea convins ca a ajuns in
momentul mortii si din acest motiv intra intr-o stare de teroare. Teama de moarte si
amenintarea care planeaza asupra corpului individului, stau la baza atacurilor de panica,
si a anxietatilor persecutorii. Aceasta constelatie asociativa, odata formata, tinde sa
reapara si sa devina mai puternica, la fel ca in cazurile pacientilor post-traumatici, care
reactioneaza anxios la orice stimul asociat cu scena traumatica.
Timothy Davis a avut o contributie foarte utila la in aceste cazuri.El declara :
Dupa decenii de cercetare, teoreticienii invatarii, au demonstrat ca, conditionarea
clasica este un proces de nivel inalt, capabil a reprezenta relatii complexe temporale,
spatiale si logice intre evenimente, caracteristicile acestora, si contextul in care aceste
evenimente apar.
Aceste reprezentari complexe formeaza baza primara pentru asteptarile noastre asupra
naturii unor evenimente viitoare. Aceste reprezentari sunt non-declarative si de aceea
procesele de conditionare sunt mai numeroase si diverse decat procesele pasive.
Pentru cei care au trecut printr-un atac de panica, totul pare ca un eveniment traumatic
inexplicabil, care reapare de fiecare data cand constelatiile asociative, care il pot
declansa, isi fac aparitia.
Deoarece teroarea ca atacul de panica poate reaparea este foarte intensa, pacientul trebuie
sa se indeparteze de orice loc cauzator de fobie, sau chiar de orice asociere mentala care
poate declansa atacul.El va incerca sa nu se gandeasca la atac, sa si-l disocieze din
memorie.Dinamica memoriei post-traumatice explica fixarea unor configuratii
psihopatologice bazate pe anxietate si ne ajuta sa intelegem de ce sunt atat de dificil de
rezolvat. Daca o persoana traieste un delir de persecutie in care simte ca viata ii este in
pericol, chiar dupa ce iese din aceasta stare, ea ramane cu o stare de anxietate traumatica ;
orice element asociativ (amintire, cuvant sau obiect) care poate fi legat de episodul
psihotic poate face ca starea de criza sa reapara.(De Masi, 2003).
La fel stau lucrurile in cazul atacurilor de panica. Este ca un mic delir care expune
pacientul la experienta mortii, la o frica fara nume, care provoaca in el teama de
anihilare fizica si psihologica, care are puterea de destructurare a mintii si de a afecta
orice sens al continuitatii existentei si integritatii (2) . Ca acest efect destabilizator sa
apara, trauma trebuie sa fi fost traita in conditii de singuratate si neputinta.
10
Apare o fixatie a experientei traumatice, (care in cazurile de atac de panica, are loc in
imaginatia subiectului), o memorie traumatica, care nu va urma cursul normal de reglare
a amintirilor. Este o memorie conditionata, condamnata sa ramana permanenta.
(2) Am sugerat in 2002, ca ideea mortii, in orice forma se prezinta, va cauza in fiintele
umane o anxietate de nesuportat, care va lua forma unui eveniment traumatic prin
excelenta.Absenta remarcabila a oricaror semnificatii simbolice si concretetea gandurilor
cand esti confruntat cu realitatea mortii, sunt dovezi ale prezentei unei zone impotente in
mintile noastre, o zona a absentei gandirii. Din acest motiv, impactul emotional al
pericolelor care ameninta supravietuirea individului, nu poate interfera cu capacitatea de
memorare, exprimare si conceptualizare a experientei traumatice prin cuvinte si
simboluri.
Contextul psihanalitic
Nu este usor sa rezumam punctele de vedere psihanalitice asupra atacului
de panica. Intorcandu-ne in 1895, Freud a intuit ca panica este o stare speciala si a
publicat un articol intitulat Bazele desprinderii unui sindrom particular de la
neurastenia sub denumirea de nevroza anxioasa. Freud a descris doua tipuri
diferite de anxietate: prima isi are originea in reprimarea gandurilor iar cea de-a
doua este caracterizata de o senzatie de panica acompaniata cu o vasta
simpomatologie neurovegetativa.
Freud ( 1893-95, 1894a, 1894b) sugereaza ca exista un tip de anxietate
care nu este psihologica ( care nu deriva din cauze emotionale, relationale). El
diferentiaza psihonevroza unde anxietatea este asociata cu un continut conflictul
inconstient convertit intr-un simptom somatic, de nevroza actuala (fobia si
panica) unde nu exista nici reprimare, nici actiuni transformate in anxietate. In
acord cu Freud, aceste ultima forma de nevroza nu deriva din factori psihologici
(complexe sau conflicte) dar este conectata la tulburari fiziopatologice simple, de
exemplu, o acumulare a dorintei sexuale care nu poate fi descarcata, asemanator
modelului hidraulic al libidoului. In acest mod intelege Freud modelul conditionat
si automat al atacului de panica.
In ce priveste aceasta idee, Freud sustine ca atacul de panica se intampla
cand exista o absenta a relatiilor sexuale normale. Avand legata anxietatea la
dorinta sexuala, Freud face mai departe o diferentiere intre tensiunea psihica si
dorinta psihica in ideea de a explica de ce anxietatea se manifesta la acei indivizi
care par sa nu manifeste interes fata de relatiile sexuale. El sustine ca poate exista
o tensiune psihica fara sa ajunga la o reprezentare sexuala si de aceea, fara o
dorinta constienta. In orice caz, exista o tensiune sexuala care nu este
experimentata ca dorinta sexuala si care, atingand un anumit grad de intensitate
determina apoi o stare de anxietate. Am prezentat aici primul model freudian
deoarece contine o intuitie utila: atacul de panica nu este rezultatul unui proces de
reprimare a conflictelor emotionale, ci mai degraba este sprijinit de mecanisme
primitive, automate si preverbale. De aceea, atacul de panica nu poate fi
conflictual.
11
12
furia. Aceste sentimente sunt traite ca fiind catastrofice atata timp cat aparatul
mental care sa le contina si sa le inteleaga este absent.
Problema atacurilor de panica este direct legata cu o problema larga a
anxietatii, cu originea, intelesul si modularea ei.
O intelegere psihanalitica mai buna a genezei anxietatii poate fi gasita in
schimbarea paradigmelor teoretice, de la modelul instinctual la modelul relational.
Predispozitia constitutionala catre anxietate tinde in zilele noastre sa fie inteleasa
in termeni de lipsa, distorsiune sau esec relational, mai curand decat in termeni de
caracteristici instinctuale. Acest punct de vedere este apropiat de conceptul lui
Freud (1920) de bariera protectoare. El sugereaza ca mintea este continuta intrun fel de piele care o poate proteja de stimulii excesivi, piele care poate fi, de
asemenea, strapunsa sau rupta. Pentru bebelusi si copii, functionarea barierei
protectoare sau a filtrului este asigurata de mama in masura in care aceasta are
capacitatea naturala sa evalueze ce poate tolera sau primi copilul la un moment
dat.
De exemplu, Winnicott (1958) ( unitatea duala mama-copil) sustine ca
frica de persecutie sau amenintarea de destramare deriva din lipsa raspunsului din
partea obiectului care se presupune ca primeste si vindeca anxietatea copilului. De
asemenea pentru Bion (1962) anxietatea de moarte reprezinta o forma primitiva si
naturala a comunicarii care este proiectata in mama ca sa o primeasca si mai
tarziu sa o intoarca copilului intr-o forma mai tolerabila. Daca mama esueaza in
aceasta munca de transformare, axietatea devine o frica fara nume. In acord cu
aceasta noua perspectiva, infrangerea anxietatii primitive de moarte depinde de
capacitatea mamei de a o intelege si de a o returna altfel copilului ei, mai curand
decat de puterea instinctelor infantile. Bordi (2002) accentueaza contributia
teoretica a teoriei atasamentului care arata ca disponibilitatea, capacitatea mamei
de a contine mental starile afective experimentate ca fiind intolerabile de catre
copil, se manifesta in sine, in termenii ingrijirii fizice. Ca un rezultat, stresul
emotional este modulat in asa fel incat copilul poate forma reprezentari ale
acestuia ca o conditie pentru analiza lor. Teoria atasamentului, scrie Bordi:
ajunge la concluzii similare cu punctul de vedere a lui Bion, de asemenea
adauga un continut empiric semnificativ. La baza acestor contributii, putem
considera ca anxietatea capata un inteles catastrofic la acei indivizi care, fiind
copii, n-au avut o oglinda maternala adecvata; ca rezultat, ei nu sunt echipati cu o
bariera simbolica capabila sa contina stari ale dezechilibrului fizic. Strategiile de
reglare afectiva insuficiente par sa fie legate la o prezenta interna inadecvata a
mintii maternale care poate constientiza starile fizice de stres ale copilului si le
poate poate dezbina de reprezentarea lor ca fiind tolerabile, facand astfel posibila
mentalizarea lor.(2002, pag.13)
Khan (1963) referindu-se la conceptul lui de trauma cumulativa descrie
efectul unor pagube psihice prelungite la un copil, in contextul dependentei lui,
cand mama esueaza in mod sistematic in functionarea ei ca un scut protector si eu
auxiliar. In acest sens, o astfel de mama nu permite o strategie adecvata a reglarii
anxietatii, mentalizarea, si devine ea insasi o sursa de anxietatea. Pornind de la
aceste idei , putem merge mai departe in intelegerea atacurilor de panica daca
vedem efectul interactiunii cu un parinte patologic in cele mai timpurii etape de
13
dezvoltare psihologica, cand copilul nu este inca capabil sa-si reprezinte sau sa-si
dea intelesuri la evenimente traumatice; acestea sunt incorporate apoi in
organizarea inconstienta si legate la acele proceduri automate de raspuns care sunt
inadecvate in modularea anxietatii.
Din toate cele prezentate, este clar ca analistii pot aduce in munca lor
clinica un tip de context relational care poate permite un raspuns emotional la
anxietatea pacientilor care nu este continuta adecvat. Totusi, in ciuda unui vast
aflux de cunostinte si ipoteze etiopatologice disponibile noua, managementul
atacurilor de panica in practica clinica este mereu dificil. In cursul tratamentului
analitic, ce se poate intampla este ca simptomele diminueaza sau chiar dispar
astfel incat pacientul face progrese vizibile. In acest caz, este ca si cum la un
anumit punct, pacientul a dezvoltat in mod natural o arie protectiva care stopeaza
atacurile, fara ca amandoi, pacientul si analistul sa inteleaga ce au facut ei.
Aceasta schimbare depinde de infrangerea starilor de urgenta continua care
predispun la atacuri de panica. ( O pacienta pe care am avut-o in analiza, probabil
cel mai serios caz cu aceasta simptomatologie, a intampinat rezolvarea starilor
depresive cu un sentiment de usurare. Uneori, atacurile de panica ale pacientei
erau atat de puternice incat ea simtea o urgenta de a sari de pe fereastra , de a
cauta moartea in ideea de a pune un sfarsit starii teribile de anxietate.); de
asemenea este probabil ca aceasta schimbare sa depinda de un proces de
transformare care are loc progresiv, si care restabileste un nivel adecvat al
vitalitatii emotionale si permite pacientului retragerea dintr-o stare unde corpul a
fost in mod constant in alerta crescuta.
De aceea, atacul de panica este considerat ca un simptom atat de complex,
inca nespecific, o suferinta a selfului, ca expresia a esuarii unor parametrii
necesari de functionare. Mai mult, in atacul de panica putem gasi o repetitie, in
forma acuta, a incapacitatii orginale (cel mai probabil a mamei) de diferentiere
mentala de starile fizice, de a le desface si sa le reprezinte ca suportabile.
Senzatia anxioasa de neintelegere a sine insusi produce o acumulare de
anxietate; aceasta anxietate, in cursul unei crize, se revarsa in corp si isi gaseste
expresia intr-un limbaj visceral, crescand dificultatea de a gasi reprezentari
psihice. Totusi, psihanalistii stiu ca fobia si atacurile de panica sunt simptome ale
unui tablou mult mai complex: ele sunt expresia unei personalitati defectuoase.
Deseori, atacurile de panica se intampla in timpul unor crize de
identitate(trecerea spre perioada adulta, criza varstei mijlocii) ori ca reactii
psihosomatice la separare; in orice caz, intotdeauna ele indica un esec in
structurarea functionala a selfului.
Dintr-un punct de vedere clinic, pacientii cu tulburari fobice sau atacuri de
panica necesita doua conditii terapeutice. Prima conditie consta in a-i ajuta sa
inteleaga si sa controleze anxietatea care ii devasteaza. A doua conditie este sa-i
ajutam sa construiasca un sens permanent si stabil al selfului. Aceasta inseamna
sa-i ajutam sa dezvolte propria lor individualitate cu capacitatea de a formula
opinii si ganduri autonome in ordinea de a realiza experiente emotionale care pot
fi libere de inhibitii sau conformitate neconditionata.
Din punct de vedere psihanalitic, noi putem pretinde ca atacurile de panica
sunt provocate de o fragila structura defensiva a selfului care permite o revarsare
14
15
16
unei intelegeri progresive a trecutului ei si prin introiectia unui nou obiect capabil
sa impartaseasca si sa suporte emotiile ei. In aceasta faza, fundamental a fost
analiza a tot ce poate fi deziluzionant, seductiv sau real in relatia noastra. In cursul
analizei, experienta ei emotionala a devenit asociata selfului ei real care gradual a
dezvoltat o structura de introiectie a experientelor si relatiilor reale.
In cazuri mai putin complexe, atacul de panica semnalizeaza un colaps al
unei organizari narcisice. Din acest motiv, atacurile de panica se intalnesc in criza
varste mijlocii ( cand mitul proprie eficiente, frumuseti ori succes nu mai poate
contine anxietatea privind limitele propriei existente) sau in acele situatii de
abandon unde separarea de un partener este traita ca un colaps al selfului si o
pierdere a sentimentului de securitate.
Din punctul meu de vedere, elementele excitabilitatii si fanteziei care
creeaza o placuta lume iluzorie sunt aceleasi cu cele care cauzeaza un esec
catastrofal si un colaps in gol. Intr-adevar, sunt convins ca structura de fantezii
care conduce la o teroare traumatica dupa ce defensele au esuat se afla intr-un
continuum cu cea care costruieste un self idealizat.
Panica si trauma
Trauma impiedica cresterea psihologica si poate interfera grosier cu
dezvoltarea psihica; acesta este cazul cand proiectia violentei parintilor cauzeaza
de foarte timpuriu o perturbare in selful infantil si o invazie in spatiul emotional al
copilului. In aceste cazuri, prezenta unei energice componente autodistructive
permite o balanta foarte fragila, nesigura intre anxietate si o lume amagitoare
defensiva generand un gol emotional si o lipsa a intelesului personal care este
foarte dificil de recuperat. Analizele acestor cazuri sunt cele mai complexe, si
adesea au un rezultat incert; inconsistenta experientelor pozitive reproduce
anxietatea de panica in mod repetat , in timp ce cresterea emotionala are loc
dificil, cu suisuri si coborasuri.
Voi prezenta un caz mai dificil, ce priveste cursul analizei unei paciente
borderline traumatizate. ( analiza se afla la sfarsitul celui de-al doilea an, cu o
frecventa de patru sedinte pe saptamana). La inceputul analizei, pacienta prezenta
simptome ca : o anxietate pervaziva, insomnie severa, comportament anorexic si o
dependenta totala de figurile familiei.
Trauma pentru aceasta pacienta a inceput in primele luni de viata, cand in
mod sistematic vomita laptele si alimentele solide, simptome legate de o tulburare
pilorica ce a ramas nedetectata de familia ei. A reiesit ca mama ei suferea de
depresie, cand pacienta, al doilea copil din trei, s-a nascut. Inca din prima
copilarie, pacienta a avut episoade anorexice si a aratat o tendinta de a-si vatama
propriul corp. De exemplu, copil fiind, in mod constant, ea isi agresa picioarele ei
in asa mod incat a convins un doctor sa-i puna un diagnostic de boala de
piele;gandul ca si-a inselat parintii, a facut-o sa se simta in secret triumfatoare.
Relatia dificila cu mama s-a sfarsit prin plecarea timpurie de acasa in
timpul adolescentei, si a incheierii diferitelor demersuri terapeutice unde a primit
o varietate de tratamente de la diversi terapeuti. Voi sari peste istoria ei si
simptomatologia clinica; voi spune numai ca pacienta si-a inceput analiza cand
17
avea 35 ani, era casatorita, avea trei copii si lucra ca profesor. Alaturi de aceste
rezultate pozitive, - o profesie buna, casatoria si calitatea de mama- toate realizate
intr-un context de instabilitate, pacienta aduce cu ea o lume interna devastata de
anxietate si depresie pe care incearca sa o tina sub control cu ajutorul utilizarii
masive a medicamentelor psihotrope.
Voi prezenta aici o secventa din prima etapa a analizei, o perioada in care
anxietatea ei nu putea fi inca continuta.
Intr-unul din primele vise pe care pacienta le-a adus in analiza, ce apare
este o acceptare anxioasa si pasiva a mortii, proiectata pe figura analistului: Team visat pe tine, analistul meu, ghemuit intr-un colt al camerei. Tu imi spuneai
mie despre cineva care nu s-a mai intors de la coada. Coada era a acelor
oameni din camera de gazare din lagarele de exterminare naziste, o lume care a
devenit familiara pacientei, prin lecturile ei, colectionarea de fotografii, picturi si
vizite repetate la acele lagare.
In alt vis o fata este incarcerata intr-un fel de cusca stramta de fier,
atarnata de un un perete, in afara unui balcon. Parintii ei aveau de decis daca sa
traiasca sau sa moara. I-am interpretat pacientei incertitudinea ei daca sa traiasca
sau sa moara, daca sa se sinucida sau nu, pe care ea o traieste ca fiind prinsa in
resentimentele ei fata de parinti.
Disparitia in nimic este o solutie posibila la durerea de a fi intr-o lume
care este traita ca o sursa continua de suferinte teribile. Am descoperit ca
atacurile de panica care ii devasteaza orizontul ei dezolant, apar atunci cand isi
simte mintea goala; atunci lucruri si oameni par sa fie atat de straini si lipsiti de
orice semnificatie. Pacienta spune: este o paralizie a inimii care nu mai simte
nimic pentru ca , emotional, nu mai recunoaste nimic. In acele momente ea
experimenteaza cea mai acuta anxietate a crizelor de panica.
In timpul primelor luni de analiza, am fost in cautarea unui context de
comunicare care sa imi permita sa inteleg si sa modulez anxietatea intensa si
instabila a pacientei ( care o invadeaza si noaptea; de fiecare data cand ea incearca
sa adoarma, este curand trezit de cosmaruri).
Am ramas cu impresia ca numai un mod de ascultare analitic extrem de
receptiv poate facilita stabilirea unei prime functii de continere. Acest proces a
fost intrerupt de prima vacanta de vara. Dupa un dramatic telefon ce a urmat unor
crize repetate de panica in timpul verii am inceput din nou analiza cu pacienta ( in
mintea ei, raspunsul meu succint la telefon a facut-o sa ma vada pe mine in mod
similar cu mama ei, emotional distanta si lipsita de intelegere.) Cateva saptamani
dupa ce am reinceput analiza, pacienta m-a anuntat ca este insarcinata.
Concepand un copil pare sa fie o modalitate eficace, ultima ,de a se suporta pe
sine ( de a fi ea insasi inauntru un embrion in propriul pantec). Ea spune ca si-a
dorit aceasta sarcina nu numai ca o confirmare a fertilitatii ei ( facuse inainte un
avort) dar, de asemenea, un copil, in primele luni de viata reprezinta pentru ea un
interlocutor, un receptacol linistit al anxietatii ei de moarte.
In luna urmatoare, un nou avort devine o amenintare reala. Dupa aceasta
trauma, pentru a se apara de panica pierderii copilului ei, pacienta a decis sa se
comporte ca si cum sarcina nu ar fi reala ci numai in imaginatia ei.Numai gandul
de a fi fost cu adevarat insarcinata ii putea declansa o senzatie insuportabila de
18
19
pregatita pentru ea, unde poate sta, munci si studia. Ea vede un birou de lemn
exact asa cum ii place ei. Ea asociaza aceasta camera cu prezenta unei
directoare care, asa cum isi aminteste pacienta, i-a aratat pacientei ca o
valorizeaza si a fost tandra cu ea cand a plecat de la scoala unde ea preda.
Exista in acest vis, un sentiment de bine, ca cineva a pregatit aceea camera specil
pentru ea, gandindu-se la ea. Dar aceasta senzatie de pace si liniste pastrand in
minte aceea figura feminina s-a sfarsit brusc si camera a disparut, si ea a vazut-o
pe sora ei care a fost apoi inlocuita de mama ei.
I
Concluzii
In acest articol am incercat sa iau in consideratie, in lumina cercetarilor
neurostiintifice si din experienta clinica, modurile in care crizele de panica se dezvolta.
Ipoteza formulata, care ia in considerare contributiile stiintelor neurologice, nu
este in dezacord cu punctele de vedere ale disciplinei noastre. Intr-adevar, cred ca
anumite descoperiri ale neurologiei, care ne-au permis sa elucidam calea neurobiologica a
emotiilor primare, cum ar fi frica, sunt utile in intelegerea mai multor aspecte ale
dinamicii acestei conditii misterioase, care proiecteaza propria moarte a pacientilor in fata
lor, lasandu-i inmarmuriti. Conform cu ipoteza neurologica, anxietatea somatica,
(teroarea) care transforma corpul in depozitarul dramei mortii, deriva din activarea
nepotrivita, prin sistemul limbic, a mecanismelor primitive neurobiologice si
neurochimice, care pornesc din amigdala si cauzeaza un scurtcircuit al raspunsurilor
psihosomatice. In cursul unui atac de panica, mecanismele psihologice si biologice se
intersecteaza si se amplifica reciproc.
In acelasi timp, criza necesita o lunga perioada de pregatire, care rezida intr-o
stare mentala bizara, un fel de conditie depresiva necunoscuta pacientilor, care ii face sa
se perceapa intr-o stare de continua alarma si fara aparare.
Punctul meu de vedere este ca simptomele somatice, care au o origine clara
neurobiologica, nu sunt conectate direct la conflict, ci mai degraba, la o constelatie
emotionala si psihologica in care functia de continere a anxietatii s-a pierdut.
Cred ca atacul de panica este expresia esecului acestor functii inconstiente, care
moduleaza si monitorizeaza starile emotionale. In conditii de stress, nu este posibil sa se
utilizeze acel set de operatii inconstiente, care este necesar pentru transformarea
continuturilor emotionale facandu-le potrivite pentru functionarea vietii psihice.
Intr-o lucrare precedenta, (De Massi, 2000), am definit ca inconstientul emotiv acel set
de functii inconstiente, care permite prezenta continua a acelor conditii de baza, care sunt
necesare vietii emotionale. Cu alte cuvinte, ce are loc , este o cadere psihica similara cu
ce se intampla in tulburarile posttraumatice cauzate de stress, cand un individ intr-o stare
hipervigilenta cade deodata prada atacurilor de panica, legate asociativ cu episodul
traumatic.
Atacul de panica, care este expresia suferintei eului, indica faptul ca membrana
protectoare a mintii (Freud, 1920) a fost rupta. Declansarea simptomelor, sustinuta de o
interactiune continua intre psihic si soma, este legata la un micro-delir,( limitat in timp si
spatiu si conectat la obiecte specifice) care isi are originile in izolare si anxietate.
20
21
22