You are on page 1of 4

O cercetare critica asupra poeziei romane de la

1867 de Titu Maiorescu - analiza

Aparut initial in primele numere ale Convorbirilor literare si imediat apoi in volum,
studiul va fi inclus, incepand din 1892, in toate editiile Criticelor maioresciene,
insemnatatea lui este capitala nu numai in opera autorului sau, dar si in intreaga
istorie a culturii romanesti. S-ar putea pe drept cuvant afirma ca el reprezinta
certificatul de nastere al criticii noastre literare moderne.
Maiorescu isi organizeaza expunerea in doua ample sectiuni tratand despre ceea ce
numeste el conditiunea materiala" si conditiunea ideala" a poeziei. Cele dintai
consideratii cuprind insa cateva clarificari fundamentale care indica limpede si mai
presus de toate intentia de a fixa statutul autonom, specific al poeziei si al artei in
general: Poezia, ca toate artele este chemata sa exprime frumosul; in deosebire de
stiinta, care se ocupa de adevar. Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si
frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei
manifestate in materie sensibila."
Fiecare arta isi are materialul sau propriu in care se realizeaza (lemn, piatra, culori,
sunete), o particularitate a poeziei fiind faptul ca ea nu si-l gaseste in lumea
exterioara, fizica sau naturala, cuvintele neinsemnand pentru ea decat un organ de
comunicare", distinctie cu atat mai interesanta si mai importanta cu cat confuzia
dintre limba si materia operei literare este mai raspandita si mai persistenta. in
realitate, observa pe buna dreptate Maiorescu, materialul poetic se cuprinde numai
in constiinta noastra si se compune din imaginile reproduse ce ni le desteapta
auzirea cuvintelor poetice". Am zice astazi, neputand totusi contesta caracterul
sensibil al limbii, ca adevarata ..materie" a poeziei nu este intr-adevar cea lingvistica.
in ciuda caracterului ei concret, ci aceea imagistica Maiorescu sesizeaza aici cu
exactitate statutul de existenta imaginara al creatiei literare Scopul poeziei fiind
asadar acela de a destepta prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia
auditoriului", iar nu de a formula reci idei abstracte, misiune ce revine prozei, se
intelege stiintifice, straduinta cea mare a adevaratului poet va fi de a gasi si
valorifica mijloacele cele mai expresive ale limbii. in general, cuvintele si-au pierdut
dc-a lungul timpului sensul lor concret si plastic, incat artistului i se impune in mod
imperios obligatia de a le revitaliza ori insensibiliza prin procedee speciale. in primul
rand insa, trebuie desigur preferate vocabulele care si-au pierdut intr-o mai mica
masura caracterul lor sensibil originar. Exemplele lui Maiorescu nu le indica totusi
propriu-zis pe acestea, cat mai cu seama asocierile cu valoare metaforica sau oricum
figurativa. Al doilea procedeu ar fi al intrebuintarii pe langa cuvintele tocite de vreme
a adjectivelor sau adverbelor sau, cum le numeste Maiorescu global, a epitetelor
ornante. in continuare, in al treilea rand, criticul mentioneaza personificarile, pentru
ca sa incheie prin adaugarea comparatiei, a metaforei, a tropului in genere, deja
implicate in fond si in procedeele anterioare. Simplificand, am putea spune asadar ca
pentru Maiorescu si, in definitiv, pentru toata lumea pana in prezent, posibilitatea de
a restitui limbii o anumita expresivitate tine aproape exclusiv de figuratia stilistica.

Altfel zis, semantismul lingvistic poate redobandi valori de plasticitate numai prin
fenomenul de metaferenta, adica de transfer al unor sensuri de la un cuvant la altul.
Lingvistica moderna numeste conotatii aceste intelesuri noi, figurative, adaugate
celor logice, de dictionar, sau, in aceeasi terminologie noua, denotatii.
Este incontestabil ca Maiorescu formuleaza in felul sau exact aceasta problematica,
intuind fara gres detalii si nuante dintre cele mai fine. El atrage de asemenea atentia
ca si in campul larg al procedeelor stilistice s-a produs, prin indelunga utilizare
repetitiva. un fenomen de diminuare a virtutilor expresive, incat poetul e dator sa
caute si sa inventeze noi alaturari lexicale, mai proaspete si ca atare mai apte de a
genera imagini sensibile. O a doua conditie pusa de Maiorescu este si justetea, nu
numai noutatea unor comparatii, care nu trebuie sa contrazica anumite norme de
minima plauzibilitate. $i criticul da, ca Ia fiecare pas al demonstratiilor sale. exemple
de imagini evident inacceptabile, ironizandu-le asa cum se cuvine.
Insemnatatea operei de sensibilizare a limbii e cu atat mai demna de subliniat cu
cat, dupa opinia lui Maiorescu, pe acest teren se manifesta in primul rand mult
discutata originalitate a poetului", care nu este si nu poate fi totdeauna nou in ideca
realizata: dar nou si original trebuie sa fie in vestmantul sensibil cu care o invaleste
si pe care il reproduce in imaginatiunca noastra", in acest context al discutiei, criticul
se intoarce la ideea incompatibilitatii dintre poezie si preocuparile practice, din
randul carora politica s-a dovedit a fi cea mai pernicioasa, ea fiind un product al
ratiunii", in timp ce poezia este si trebuie sa fie un produci al fantaziei". E limpede
prin urmare ca inainte de a putea fi vorba de poezie, trebuie cel putin sa se
implineasca conditiunea mehanica a orcarei opere de arta: aflarea materialului
sensibil care pentru poezie consista in imaginile sensibile desteptate prin cuvinte".
Abia dupa aceea incepe taramul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetica, si
de aci inainte vin apoi cerintele artistice". Gandul mai adanc al lui Maiorescu pare a fi
ca inainte de orice poezia trebuie sa devina constienta de regimul sau specific si
numai dupa aceea urmeaza a fi judecata sub aspectul calitatilor sale. Or, recunoaste
el, de aceste considerari mai inalte nu s-a tratat in paginile precedente, si nici nu
credem oportun a se trata in literatura noastra, prea tanara inca pentru o estetica
mai rafinata".
Al doilea element definitoriu al poeziei este conditiunea ideala", constand in
obligatiile ce trebuie respectate in raport cu obiectul sau ideile exprimate de poet"
care de fapt se identifica in conceptia criticului cu simtamantul" sau pasiunea,
neputand fi niciodata, cum a repetat-o el de atatea ori, o cugetare exclusiv
intelectuala sau care se tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare
practica". Reamintind deci ca iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea, mania etc.
sunt obiecte poetice", in vreme ce invatatura, preceptele morale, politica etc. sunt
obiecte ale stiintei", Maiorescu remarca oportun si cu subtilitate ca si acestea din
urma pot totusi avea un rol si anume acela de a servi de prilej pentru exprimarea
simtamantului si pasiunii, tema eterna a frumoaselor arte". Apare aici destul de clar
ca ganditorul nu exclude in fond din cuprinsul inspiratiei artistice nici preocuparile
intelectuale si pragmatice, cu conditia insa esentiala ca ele sa nu se infatiseze ca un
scop in sine, ci doar ca un mijloc al emotiei estetice.

Incompatibilitatea principiala dintre arta si suszisele preocupari o motiveaza


Maiorescu prin imprejurarea ca cea dintai nu arc caracter utilitar si nici
segregationist, interesand adica numai o restransa parte a publicului, precum
problemele de ordin stiintific, ci dimpotriva marea majoritate a poporului". Pe de
alta parte, adevarurile stiintifice evolueaza, ca si interesele practice, incat poetul
care le face obiect al operei sale va fi abandonat de cititorii sai cu timpul. in schimb,
sentimentele si pasiunile umane sunt eterne.
Totodata, daca activitatea stiintifica presupune o continua incordare a inteligentei,
obligand la inscrierea in lantul infinit de cauze si efecte ale fenomenelor, poezia
constituie dimpotriva un repaos intelectual", care aduce omului mereu activ o
mangaiere binefacatoare", scotandu-l din cursul continuu al ..nexului cauzal" si
indreptandu-l spre sentimente si pasiuni care sunt actele de sine statatoare in viata
omeneasca: ele au o nastere si o terminare pronuntata, au un inceput simtit si o
catastrofa hotarata si sunt dar obiecte prezentabile sub forma limitata a
sensibilitatii."
Intre poezie si afectivitate exista de altfel niste asemanari prin care ele se
diferentiaza net de alte manifestari omenesti. Maiorescu enumera trei dintre acestea
si anume rapiditatea si bogatia proceselor interioare (autorul zice: a ideilor!), apoi
exagerarea sau reinterpretarea obiectelor sub puterea sentimentului si pasiunii si, in
sfarsit, evolutia graduala si accelerata in directia culminatiei finale. Am reformulat in
termeni moderni aceste trasaturi specifice in care criticul descopera totodata si cele
trei calitati ideale ale poeziei". Exemplele date in continuare incearca si in cea mai
mare parte izbutesc sa sustina si sa ilustreze punctele de plecare, atat prin modele
demne de admirat, luate din Heine si din Alecsandri, cat si prin texte contrare si
neinspirate.
Observand la un moment dat relatia dintre calitatea unei poezii si scurtimea ei,
autorul se intreaba cum se impaca o atare imprejurare cu abundenta ideilor" pe
care o intalnim in genere in Poezia buna si avanseaza un punct de vedere extrem de
interesant, Prefigurand intr-adevar cunoscuta teorie moderna a deschiderii estetice"
(U. Kco). El nolcaza astfel ca la lectura ne apar o multime de idei de ale noastre
proprii, desteptate cu prilejul cetirii si alaturea de cuvintele poetului." Dincolo asadar
de ceea ce o poezie ne spune in mod expres, ea intra in raport ,.cu alte cercuri de
gandiri ale noastre, incat si acestea sunt reproduse in constiinta si insotesc si
ilustreaza oarecum perceptiunea poetica. Farmecul acestui fel de poezii nu este atat
in ceea ce spun, cat in ceea ce retin si ce Iasa in liberul joc al fantazici lectorului."
Maiorescu intuieste aici in chip indubitabil functia de sugestie a expresiei artistice si
o face cu o surprinzatoare exactitate nu numai inaintea unor Empson sau Umberto
Eco, dar si a unui contemporan ca Mallarmc. Fara a face din ideea lui un element de
modernitate, criticul roman o leaga mai curand de vechea vorba a lui Voltaire, le
secret d'etre cnnuycux c'cst de tout dirc", interpretand-o astfel mai ales ca un
principiu clasic (non multa sed multum, cum recomandau latinii), caci daca prima
cerinta pentru un artist este ca sa stie ce sa spuna, desigur a doua cerinta este ca sa
stie ce sa nu spuna."
Analizand in continuare obiectul poetic, criticul pune in lumina necesitatea
sublinierii sau exagerarii sale, ca si a potrivitei lui alegeri, si ia in discutie relatia
dintre viziunea poetica si realitate pentru a constata cu obisnuita lui acuitate ca in

toate cazurile cuvantul adevarat, in aplicarea sa la arta, trebuieste inteles cum grano
salis." Asa ajunge Maiorescu la o alta remarcabila concluzie, pe deplin consonanta cu
intreaga gandire estetica moderna, si anume aceea ca adevarul artistic nu este unul
obiectiv, ci este un adevar subiectiv", adica un adevar al simtirii, iar nu al realitatii
din afara ei. Si autorul accentueaza inca o data, si pe acest temei, deosebirea
radicala dintre arta si stiinta, o deosebire pe care uneori chiar si modernii tind a o
uita vazand in arta o modalitate sau o forma de cunoastere si nu, cum e corect,
expresia neingradita si esentiala a subiectivitatii noastre in raporturile ei cu lumea.
Mereu pe baza de exemple, Maiorescu consemneaza efectul amplificativ al
contrastelor, inconvenientul excesului de diminutive, prilej cu care ironia lui se
valorifica din nou cu stralucire, si atrage atentia asupra diverselor pericole de injosire
sau de degradare a efectului poetic prin folosirea unor cuvinte nepotrivile. inclusiv a
unor nume proprii. Spiritul clasic nu-i permite criticului sa intrezareasca posibilitati
expresive in acest domeniu pe care abia Arghczi il va integra, mult mai
tarziu, limbajului artistic.
Dupa ce trece in fine in revista erorile unei inadecvate gradatii si organizari a
discursului poetic in vederea atingerii momentului de culminatie, pe care il considera
esenta insasi a intregii poezii, Maiorescu incheie metodic prin cateva concluzii ale
esteticii sale practice, cum si-o numeste singur, repetand ideea, care avea sa-i aduca
atatea obiectii, a incompatibilitatii artei cu politica, din imprejurarea pura si simpla a
apartenentei acestora la sfere diferite de activitate: aceste sfere provin din
operatiuni asa de radical deosebite ale mintii omenesti, incat confundarea lor este cu
neputinta, si anume cu neputinta intr-o stare sanatoasa a literaturci."
Reluand succint ideile demonstrate anterior, pe cat se poate demonstra in materie
estetica", privitoare la cele doua conditii ale poeziei, criticul evidentiaza utilitatea lor
pentru constiinta artistului dornic sa se perfectioneze si pentru nevoia publicului de a
avea o masura mai sigura" sa poata distinge frumosul de contrariul sau. Dar gestul
clarificator al criticului se justifica si mai mult intr-o literatura cum era a noastra la
acea data. primejduita adica de confuzia cea mai elementara prin care se consacra
un statut cu totul fals al faptului artistic, ceea ce poate conduce in final la
degradarea culturii incepandc". Criticii ii revine de aceea misiunea separarii valorilor
de nonvalori, pentru a eradica astfel literatura de multimea erorilor" si a pregati
junei gene-ratiuni un camp liber pentru indreptare".
Chiar daca ideile de baza ale lui Maiorescu nu sunt neaparat originale, cum s-a aratat
de alatea ori de la Aron Densu-sianu pana in prezent, meritul lor este urias in cultura
romana si consta in a fi argumentat convingator si a fi impus cu incomparabila
autoritate principiul fundamental al autonomiei esteticului, adica n'ci mai mult nici
mai putin decat insasi ratiunea de a fi a criticii literare moderne. Si. bineinteles, a
artei in totalitatea ei.