MASTER

CURS BALNEOLOGIE
Semestrul II
2009

1
 Partea 1
A. HIDROLOGIE MEDICALĂ

Apa acoperă aproximativ 71% din suprafaţa globului. Hidrosfera propriu-zisă este compusă din: mări şi oceane
97,2%, ape continentale profunde 2,15%, ape de suprafaţă 0,3%, gheţari 0,38%, vaporii din atmosferă 0,01%.
Apa prezintă anumite proprietăţi specifice: căldură specifică mare, căldură latentă de vaporizare, densitate maximă
în stare lichidă la +4°C, tensiune superficială şi constantă dielectrică (permitivitate) mari, transparenţă pentru lumina
vizibilă, plasticitate.
1. Rolul apei în organism este important, în primul rând, chiar prin proporţia acesteia în organismul uman: plasma
conţine 90% apă, ţesutul osos, 25-30%, ţesutul gras, 20% apă.
În ţesuturile tinere, proporţia de apă este mai mare: la nou născut 70% este apă, în timp ce la un adult din 70 kg, 46
kg sunt reprezentate de apă, ceea ce înseamnă puţin peste 65%, iar la bătrân cantitatea de apă este mai puţină.
Şi în organismele vegetale procentele de apă sunt importante: 80% în frunze, dar numai 14% în seminţele uscate.
Unele organisme inferioare, când sunt lipsite temporar de apă, îşi încetează aparent orice manifestare vitală, dar cum
beneficiază de o cantitate cât de mică de apă, îşi revin la normal. Omul poate trăi până la 30 de zile fără hrană, dar fără
apă, numai 4-5 zile. Dacă apa ţesuturilor scade cu numai 15%, viaţa omului încetează (Zamfir, Munteanu, în Mănescu,
1984).
Apa este, totodată, elementul esenţial pentru desfăşurarea tuturor proceselor fiziologice: absorbţie, difuziune,
excreţie. Totodată, ea contribuie la întreţinerea homeostaziei corpului, adică la menţinerea constantelor de bază ale
organismului: izotonia (menţinerea echilibrată a presiunii osmotice), izotermia (proprietatea organismului de a-şi menţine
temperatura internă constantă), echilibrul acido-bazic, metabolismul.
Nevoile fiziologice de apă ale omului se estimează la aproximativ 2 500 ml zilnic. Bilanţul realizat între aportul de
apă şi eliminarea apei din organism este pozitiv sau negativ. Reglarea volumului de apă din organism se face atât pe cale
nervoasă (hipotalamus), cât şi pe cale hormonală (hipofizo-suprarenală).
Pierderile de apă zilnice ale organismului se realizează prin urină (1 500 ml), fecale (150 ml), tegumente (500 ml),
pulmoni (350 ml). în condiţii de efort fizic deosebit sau într-o ambianţă termică ridicată, pierderile de apă prin tegumente
şi pulmoni pot fi crescute şi atunci şi aportul de apă trebuie să fie crescut.
Volumul constant de apă din organism este reglat de senzaţia de sete crescută, care apare când pierderile de apă
ating 0,5% din greutatea corpului.
Aportul de apă se realizează prin ingestie şi prin apa formată în cursul metabolismului proceselor oxidative. Prin
metabolizarea a 100 gr. lipide, rezultă 107 gr. apă, la 100 gr. proteine, 41,3 gr. apă, la 100 gr. alcool, 117,4 gr. apă. Un
regim mixt obişnuit produce 300-350 gr. apă zilnic sau 14 gr./100 cal.
Apa şi sărurile sunt indispensabile în toate procesele chimice şi fizice vitale. Orice tulburare sau abatere cu +/-10%
a apei, a sărurilor, a fiecărui electrolit în parte, a raportului între diverşi anioni sau cationi, duce la tulburări grave şi, în
cele din urmă, la moarte.
Folosirea apei pentru băut constituie o necesitate fiziologică a organismului uman. Dar există şi o necesitate a
aprovizionării cu apă a colectivităţii, care influenţează indicatorii de morbiditate specifică.
Bolile transmisibile sunt favorizate de circulaţia apei, dar există şi boli determinate de compoziţia chimică a
acesteia. Apa influenţează nivelul de igienă a unei colectivităţi, contribuind la întărirea sănătăţii. Călirea organismului
prin apă favorizează funcţiile fiziologice de termoreglare a organismului. Apa caldă produce vasodilataţie periferică,
scade sensibilitatea pielii, are efect calmant asupra sistemului nervos. Apa rece antrenează vasoconstricţie periferică,
intensifică circulaţia, creşte sensibilitatea pielii, tonifică organismul. Alternanţa de apă rece -apă caldă măreşte rezistenţa
nespecifică a organismului la infecţii. În acest sens, este cunoscută şi astăzi „Cura de apă... pentru vindecarea boalelor" de
pastorul bavarez Sebastian Kneipp, între altele, plimbarea cu picioarele goale, dimineaţa, pe iarba acoperită de rouă, tot
aşa cum şi azi se utilizează prişniţa, a medicului Prisnitz.
Cantitatea de apă necesară pentru nevoile publice variază între 25-60 l/om pe zi, până la 280 l/om pe zi, în funcţie

2
de zona şi gradul de dotare a clădirilor -instituţii, unităţi de învăţământ, policlinici, restaurante, pieţe etc, pentru spălatul şi
stropitul străzilor, pentru industria locală etc.
2. Circuitul apei în natură. Apa de la suprafaţa oceanelor, mărilor, fluviilor, lacurilor se evaporă şi trece în
atmosferă, sub formă de vapori, formând norii, care circulă şi ajung în zone cu temperaturi mai scăzute, unde condensează
şi cad la suprafaţa pământului, sub formă de precipitaţii. Dacă solul este permeabil, acestea se infiltrează în interiorul
pământului, până ajung la un strat impermeabil, devenind apă subterană, care curge în sensul înclinării straturilor, până
ajunge la suprafaţă. Dacă solul este impermeabil, apele din precipitaţii se scurg pe suprafaţa solului, devenind ape
curgătoare sau stătătoare.
3. Sursele de apă. Apele meteorice provin direct din precipitaţii atmosferice. Ele nu îndeplinesc cerinţele igienice
(prin impurificări din atmosferă şi de la sol cu substanţe organice şi anorganice) şi nu sunt indicate pentru alimentare ca
apă de băut (debit variabil, redus, gust fad, datorită lipsei de săruri, cu conţinut crescut în germeni microbieni). Apa
meteorică este bună de spălat şi de gătit, fiind o apă moale (fără Ca, Mg).
Apele subterane prezintă un mod de filtrare direct, în funcţie de sol.
Solurile cu permeabilitate redusă au o bună capacitate de filtrare, substanţele impurificatoare în suspensie,
germenii, ouăle de paraziţi sunt reţinute, apa se încarcă cu CO2 şi are o acţiune mai puternică de dizolvare a sărurilor.
Sunt ape dure, cu o cantitate de substanţă minerală crescută.
Solurile cu permeabilitate crescută (ex. solurile calcaroase) permit ca apa să se infiltreze rapid prin crăpături, prin
roadere şi dizolvare, crăpăturile se lărgesc, poluarea este intensă, contaminarea poate proveni chiar de la mari distanţe,
provocând boli hidrice: febră tifoidă, dizenterie.
În funcţie de adâncime, apele se împart în două categorii.
Apele freatice se găsesc între_două straturi impermeabile, cel inferior permite acumularea apei, cel superior asigură
protecţia ei. Se află adesea sub presiune. Au o puritate mare. Au debit constant, iar proprietăţile fizice şi chimice variază
puţin. Se caracterizează prin concentraţii mari de săruri, iar conţinutul de oxigen este redus. Compoziţia minerală depinde
de natura rocilor traversate. În funcţie de cantitatea de săruri, pot fi folosite ca ape de băut sau numai pentru nevoi
industriale şi urbanistice (alimentarea băilor, încălzit). Pot fi poluate prin tehnicile tuburilor de foraj, fisuri, excavaţii la
nivelul solului, iar eventualii germeni patogeni, ajunşi în apele subterane pot avea o viabilitate îndelungată (prin lipsa
radiaţiilor solare, prin concurenţa microbiană redusă etc).
Apele de suprafaţă provin din precipitaţii atmosferice, din topirea zăpezilor şi din izvoare. Curg la suprafaţa solului
şi spală suprafaţa lui, antrenează impurităţile (germeni microbieni, suspensii, pesticide, fertilizanţi etc). Ele sunt folosite în
diverse scopuri: menajere, industriale (energie electrică), agricole (piscicultura), cultură fizică şi sport. Proprietăţile lor
fizice, chimice şi biologice se pot deteriora în special, după deversări de ape reziduale şi fecaloid-menajere, astfel încât nu
pot fi folosite decât după o prealabilă tratare şi dezinfectare.
În apele curgătoare debitul variază în funcţie de precipitaţii, compoziţia chimică depinde de alimentarea
superficială (precipitaţii şi topirea zăpezilor) şi de cea subterană, germenii patogeni sunt transportaţi uneori în timp foarte
scurt la mari distanţe, favorizând epidemiile de febră tifoidă sau dizenterie. Există condiţii de dezvoltare a microflorei
saprofite, adesea patogenă, aşa încât obiceiul de a folosi apa râurilor care traversează localitatea (aşa-numita aprovizionare
neorganizată) este periculoasă.
Apele stătătoare cuprind lacuri naturale care, în zonele de munte au, în general, apă foarte pură, dar cele din
apropierea centrelor populate pot prezenta grade accentuate de poluare, şi lacuri de acumulare. Înainte de a fi construite,
ele necesită măsuri speciale pentru prevenirea poluării viitorului lac şi anume pregătirea sanitară a teritoriului care
urmează a fi inundat, demolarea gospodăriilor şi anexelor, excavarea reziduurilor umane şi animale, asanarea cimitirelor
umane, dezinfectarea instalaţiilor de canalizare, îndepărtarea vegetaţiei, astuparea fântânilor şi a puţurilor arteziene
(Zamfir, în Mănescu, 1984).
Apa mărilor şi oceanelor are o compoziţie chimică complexă, conţinând cantităţi crescute de săruri, constituite din
clorură de sodiu, clorură şi sulfat de magneziu, mai puţin bromură de magneziu, carbonat de calciu.
Pentru folosirea ei ca apă de băut, apa de mare necesită tratamente speciale pentru desalinizare. Salinitatea este

3
diferită în funcţie de zonă, de pildă Marea Roşie are 40-50 gr.%o, Marea Mediterană 37-38 gr.‰, Marea Neagră între 14
gr. ‰ la Mangalia şi 6 gr. ‰ la Sulina, Marea Baltică 7-8 gr. ‰.
4. Poluarea apelor. Apele subterane pot fi poluate prin ape reziduale, rezultate de la centrele populate şi industrii,
din reziduuri solide şi semisolide, din reziduuri fecaloid-menajere, din reziduurile provenite din agricultură, din
rezervoare subterane în care se depozitează petrol, uleiuri şi alte substanţe, sau prin conducte subterane insuficient
etanşate, sau prin avarii, de asemenea prin apa lacurilor de acumulare, poluată chimic sau microbiologic (Mănescu, 1984),
Apele de suprafaţă se poluează prin surse neorganizate (utilizarea apelor pentru nevoile casnice, reziduuri, scăldat
etc.) sau prin surse organizate (industriale, menajere). Autopurificarea naturală se produce prin procese fizice: diluţie şi
amestec, sedimentare, radiaţii solare, mai ales ultraviolete, temperatura apei (mai scăzută decât temperatura corpului
uman, la care sunt adaptaţi germenii patogeni), prin procese chimice: neutralizare, oxidare, reducere, floculaţie,
precipitaţie, adsorbţie, în general secondate, prin procese biochimice, de transformare şi descompunere a materiei
organice, prin asimilare, fotosinteză, pe cale aerobă sau anaerobă etc.
Există o poluare termală a apei, produsă de termocentrale, care afectează flora şi fauna acvatică, producând
dispariţia sau regresia unor specii, migrarea sau înlocuirea lor prin altele, înmulţirea bacteriilor, mai ales patogene (în
special virusuri enterice), proliferarea algelor albastre-verzi care secretă substanţe toxice şi produc miros dezagreabil. De
asemenea, se modifică reproducerea peştilor şi chiar au efecte letale.
Poluarea chimică a apei se produce cu reziduuri petroliere, cu fenoli proveniţi din distilarea cărbunilor,
gudroanelor, lemnului din industria petrochimică, cu detergenţi, cu substanţe eutrofizante (îmbogăţirea apelor cu
substanţe nutritive, în special azot şi fosfor, din ape uzate, ceea ce conduce la proliferarea excesivă a algelor şi a altor
plante acvatice).
Poluarea apei se mai produce cu nitraţi proveniţi din fertilizarea terenurilor agricole cu îngrăşăminte naturale
(gunoi de grajd) şi cu îngrăşăminte azotoase sintetice, care produc intoxicaţii, în special, la sugari alimentaţi cu lapte praf,
la care se foloseşte apă cu conţinut de nitraţi, determinând aşa numita „boală albastră", cu cianoza feţei, tulburări
respiratorii şi gastrointestinaîe (metheglobinemie). La adulţi se manifestă prin cefalee, greaţă, diaree, care se poate
transforma în intoxicaţie cronică, cu scăderea rezistenţei organismului la infecţii, dezvoltare fizică întârziată.
Poluarea apei cu metale grele: plumbul determină saturnism hidric cu anemie caracteristică, dureri şi colici
abdominale, constipaţie, paloare, pierdere în greutate, amorţeala membrelor, nefrită cronică (Leipzig, 1930); mercurul
determină tulburări nervoase, vegetative, mentale (encefalopatie difuză cu atingere cerebeloasă) (Japonia, la Minamata,
1953-1960 şi Niimate, 1965); cadmiul determină hipocalcemie, cu dureri lombare şi fracturi spontane; arsenicul
determină cancerul pielii (Taiwan, Argentina).
Poluarea apei cu pesticide se produce prin apele de şiroire, care au spălat terenurile şi vegetaţia tratată cu pesticide
şi care apă se infiltrează în straturile subterane, prin deversarea apelor reziduale naturale, prin tratamente aeriene efectuate
cu DDT etc. Efectele sunt: moartea peştilor, modificarea planctonului, acumularea pesticidelor în organism, în special în
ţesutul adipos, care pot duce la intoxicaţii, iar în timp mai îndelungat se incriminează efecte mutagene, teratogene şi
cancerigene.
S-a mai constatat o poluare a apei de băut cu azbest, care ar putea duce la cancer pulmonar (Ottawa, Toronto,
Montreal, 1971).
Substanţele cancerigene, cum ar fi hidrocarburile aromatice policiclice (HAP), pot produce o poluare a apei,
alături, de pildă, de clorul cu care se dezinfectează (pe numeroase râuri ca Sena, Rin, Elba, Main, Dunăre).
Există şi o poluare radioactivă, direct din apă, aer, suprafaţa solului, prin consumare de produse acvatice, în special
peşti, sau de carne şi lapte, provenind de la animale care se adapă din surse contaminate. Efectele asupra organismului
uman sunt diferite, în funcţie de sensibilitatea diferită a ţesuturilor şi organelor - cele mai sensibile fiind gonadele,
organele hematopoetice, pielea, mucoasa intestinală, cristalinul etc. Perioada de latenţă poate fi îndelungată, organismul
neavând cunoştinţă că este supus unei acţiuni nocive (Zamfir, în Mănescu, 1984).
Poluarea microbiană. Apa este o cale de transmitere a îmbolnăvirilor microbiene, virale şi parazitare.
Bolile microbiene sunt: febra tifoidă şi paratifoidă, dizenteria bacilară, holera, enterocolitele, leptospiroza,

4
bruceloza, tularemia, tuberculoza, antraxul.
Bolile virale sunt: afecţiuni respiratorii, oculare, digestive, paralizii, meningita, exantemul, diareea, miocarditele,
encefalitele, conjunctivita hemoragică acută, hepatita (epidemia de la Delhi, în India, în 1955-1956, din apa de consum, cu
29 300 de cazuri de icter şi, probabil, aproximativ un milion fără icter, la o populaţie de 1,7 mil. locuitori).
Enterovirusurile au fost detectate în ape uzate, în apă de râu, apă de mare, apă de băut, în numeroase regiuni
(inclusiv în Dunăre şi Marea Neagră).
Se mai înregistrează boli determinate de protozoare (ex. giardioza), de cestode (chistul hidatic, cauzat de forma
larvară a Teniei), de trematode (Bilharzioza intestinală sau vezicală sau arteriovenoasă), de filarii (Zamfir, Mănescu,
1984).
5. Epidemiile hidrice au următoarele caractere generale:
- izbucnire explozivă, în timp scurt, cu număr mare de cazuri care au consumat apă contaminată;
- epidemia se manifestă pe teritoriul alimentat de sursa contaminată;
- îmbolnăvirile scad brusc, după oprirea consumului de apă contaminată;
- epidemia poate surveni în orice anotimp (Zamfir, Nestor, în Mănescu, 1984).
6. Microelementele din apă şi importanţa lor pentru sănătate. Celulele umane prezintă o sensibilitate diferită
faţă de elementele chimice din apă, în funcţie de solubilitatea compuşilor acestor elemente. Astfel, deşi aluminiul, siliciul,
titanul se găsesc în scoarţa pământului în concentraţii relativ mari, în organismul uman şi animal, aceste elemente sunt în
cantităţi mici, deoarece formează compuşi greu solubili. Din contră, elementele care formează uşor gaze sau compuşi
solubili în apă, deşi se găsesc în cantităţi relativ mici în factorii de mediu, cum ar fi fosforul, calciul, sodiul, potasiul,
azotul ş.a., se concentrează în organism datorită solubilităţii compuşilor, în condiţiile biosferei.
Elementele de origine minerală în cantităţi extrem de mici şi la care celulele sunt sensibile, au fost numite
oligoelemente. Ele intră în constituţia organismului în „urme" (engl. trace elements) şi abia în ultimul timp concentraţia
lor a putut fi determinată cu exactitate prin metode moderne (spectroscopie în absorbţie atomică, activare neutronică etc).
Microelementele în doze mari devin toxice, dar în anumite concentraţii sunt necesare organismului. Astăzi sunt
considerate ca necesare organismului uman şi animal 14 microelemente: fierul, iodul, cuprul, zincul, manganul, cobaltul,
molibdenul, seleniul, cromul, nichelul, staniul, siliciul, fluorul şi vanadiul -denumite şi esenţiale. Clasificarea
microelementelor în necesare, neutre şi toxice va suferi modificări, pe măsura evoluţiei cunoştinţelor asupra raportului
dintre ele şi organism, iar intensificarea industrializării, a urbanizării şi a creşterii numărului de autovehicule duce la
creşterea şi modificarea acţiunii unor microelemente care devin toxice, printre care aluminiul, siliciul, titanul, vanadiul,
manganul, fierul, nichelul, zincul, molibdenul, staniul. Este posibilă şi modificarea acţiunii altor elemente, precum cuprul,
plumbul, cromul, bariul, litiul, argintul, bismutul. Apa rămâne oricum una din sursele importante de oligoelemente pentru
organism (v. şi subcap.5.6.).
Iodul este concentrat, în principal, în glanda tiroidă. La carenţa în iod, organismul reacţionează prin hiperplazia
glandei tiroide, apărând guşa. Fenomenele care caracterizează guşa endemică sunt retardarea în dezvoltarea fizică şi
intelectuală, cretinismul, surdomutitatea, în hipotiroidism, în boala numită distrofie endemică tireopată (DET) şi/sau
hipertiroidism, în boala lui Basedow. Morbiditatea prin guşă endemică, în zonele cu carenţă de iod se constată nu numai
la oameni, ci şi la animale (stare de slăbiciune, dezvoltare încetinită, fertilitate redusă, vacile dau puţin lapte etc).
În România s-au înregistrat focare multiple de guşă endemică pe valea Argeşului, în Subcarpaţii Moldovei, în
Munţii Apuseni. Nivel scăzut de iod se găseşte în soluri calcaroase, podzolice, nisipoase, de turbă, în ape de suprafaţă. Un
nivel crescut de iod se găseşte în solurile de cernoziom, cu mult humus, în teritoriile din apropierea mării, în depresiuni, în
unele ape minerale şi în alimentele de origine marină. În Norvegia, de pildă, morbiditatea prin guşă endemică apare la o
parte din populaţia din zona fiordurilor, prin utilizarea grăsimilor care inhibă asimilarea iodului.
În România, peste 50% din sursele de aprovizionare cu apă sunt deficitare în iod (numai 5 micrograme/l), ceea ce
reflectă un fond natural carenţial în factorii de mediu.
În etiologia DET au importanţă şi alte microelemente şi alte substanţe din factorii de mediu, de ex. fluorul. În doze
mari, acesta are acţiune stimulantă asupra glandei tiroide. Cu creşterea durităţii apei, cantitatea de iod şi fluor scade,

5
întrucât calciul în exces inhibă absorbţia iodului. Profilaxie: sare iodată, tablete de iod.
Fluorul se află în apă, în cea mai mare parte, sub formă de compuşi cu un coeficient ridicat de solubilitate, deci uşor
asimilabil de organism. Carenţa în fluor (sub 0,5 mg/l) se manifestă prin carii dentare, iar excesul de fluor (peste 2 mg/l),
determină apariţia fluorozei.
Împotriva carenţei în fluor s-a impus ca mijloc de profilaxie, în caria dentară, metoda fluorizării apei, a sării de
bucătărie, pasta de dinţi cu fluor etc.
Valori maxime de fluor au fost întâlnite în Banat (8 mg/l), pe valea Târnavei, în unele zone din Moldova şi în
Ialomiţa. Îmbolnăviri endemice prin exces de fluor au fost observate în teritoriile vulcanilor activi sau stinşi, în regiuni cu
zăcăminte bogate în minerale. Fluoroza se manifestă prin apariţia la suprafaţa smalţului dentar a unor pete mate, care se
pigmentează, dinţii capătă un aspect de parcă ar fi mâncaţi de molii şi devin friabili. Au fost descrise endemii grave în
Maroc (boala „Darmous"), în Argentina, Japonia, Italia, Spania, Federaţia Rusă. Pe lângă alterări dentare, apar modificări
ale oaselor, asemănătoare rahitismului şi epuizare fizică şi nervoasă (caşexie fluorotică), alterări la nivelul coloanei, cu
calcifieri ale diferitelor ligamente şi chiar deformări anchilozante (Straus, Diaconescu, în Mănescu, 1984).
7. Macro- şi microelementele din apă şi relaţia cu bolile cardiovasculare.
Gradul scăzut de duritate (de mineralizare) a apei se corelează cu o mortalitate crescută prin boli cardiovasculare.
Duritatea apei este dată de sărurile de calciu şi magneziu şi de suma cationilor metalici. Îndeosebi ionul de magneziu este
modulatorul principal al tensiunii muşchiului cardiac. În statul Ohio, unde apa are numai 15 mg/l, mortalitatea prin boli
cardiovasculare este mai mare decât în zone unde apa are 36 mg/l.
Un studiu efectuat în Suedia demonstrează că magneziul în apa de băut este un important factor protectiv împotriva
morţii prin infarct miocardic acut (Rubenowitz et al, 1996).
Şi alte elemente au rol de protecţie asupra cordului şi vaselor. Lipsa cromului provoacă mortalitate şi morbiditate
prin ateroscleroză. Cromul, zincul, manganul, vanadiul influenţează favorabil metabolismul lipidelor şi, deci, ar putea
împiedica apariţia aterosclerozei. Cuprul intensifică oxidarea grăsimilor şi este considerat factor aterogen, iar cadmiu! are
rol în apariţia hipertensiunii.
Unii cercetători infirmă totuşi relaţiile acestea.
În mediul ambiant, în mod natural sau în urma poluării, pot apărea fenomene antagonice, care pot influenţa
metabolismul microelementelor din organism, fie favorizând eliminarea unor oligoelemente, fie împiedicând asimilarea
lor, creând un deficit sau o cumulare a lor (Straus, Diaconescu, în Mănescu, 1984).
8. Mineralizarea apei şi bolile renale. La apariţia litiazei renale s-a observat influenţa diferiţilor factori exogeni
(climatici, geochimici).
Folosirea apei cu duritate ridicată determină creşterea concentraţiei de calciu în urină, modificarea raportului Ca/P,
scăderea diurezei, creşterea greutăţii specifice, sediment patologic, modificări ale acidităţii - se produc modificări de
metabolism purinic şi calcic, predispoziţie pentru formarea sărurilor acide de urat de calciu.
Nefropatia endemică constatată în unele localităţi din România (Banat) nu prezintă o etiopatogenie clară, se
presupune, însă, că factorul hidric este preponderent (Straus, Diaconescu, în Mănescu, 1984).
9. Apele minerale ca factor terapeutic. Se utilizează cel mai frecvent în cura internă (crenoterapie) dar, în funcţie
de conţinut, şi în cura externă, pentru băi, prin inhalaţii, irigaţii etc.
Apele carbogazoase (>1 g CO2/l), se folosesc în cură internă în gastrite cronice hipoacide, dispepsii, enterocolite,
dischinezii biliare, cure de diureză. În cură externă sunt utilizate în boli cardiovasculare (circulaţie periferică), în
hipertiroidie, insuficienţă ovariană, în polinevrite, nevralgii.
Apele alcaline (>1 g hidrocarbonat de sodiu/l =726 mg anion carbonic) se indică în gastroduodenite cronice, ulcer,
dispepsii, enterocolite cronice, colecistite cronice, litiază biliară, urinară. Inhalaţiile cu aerosoli sunt aplicate în
rinofaringite şi traheobronşite cronice.
Apele clorurate - sodice (ClNa>l g/l = 393 mg Na/l şi 607 mg Cl/l), în cură internă, se indică în gastrite cronice,
colite, enterocolite, diabet zaharat, iar în aerosoli, în rinofaringite cronice. In cură externă dau rezultate în afecţiuni
ginecologice, reumatism, boli de piele.

6
 Apele sulfatate (mineralizare peste lg/l, anion sulfat, 20 miliechiv.), în cura internă reduc secreţia gastrică, au efect
asupra peristaltismului intestinal şi efect diuretic.
Apele sulfuroase sunt utilizate în gastrite cronice cu hiposecreţie, enterocolite, diabet zaharat. Ca aerosoli, sunt
indicate în rinofaringite cronice, iar ca băi, în reumatismul articular, poliartroze, afecţiuni ale sistemului nervos periferic,
în tulburări de circulaţie periferică, în afecţiuni dermatologice, de asemenea în irigaţii vaginale.
Apele iodurate se folosesc în cură internă în afecţiuni endocrine, metabolice, ovariene, iar în cură externă, în boli
reumatice, degenerative, ginecologice cronice, boli de piele.
Apele feruginoase şi cele arsenicale, recomandate altădată în anemii şi convalescenţe, se contraindică în prezent, ca
şi apele radioactive.
Lacurile terapeutice, cu un conţinut variat de substanţă minerală clorurate -sodice, magneziene, sulfatate, sunt
recomandate în cura externă rece, în afecţiuni reumatismale, ginecologice, dermatologice, neurologice, posttraumatice,
cardio- vasculare etc, dar şi ca băi calde şi pentru irigaţii vaginale, indiferent dacă sunt limane marine sau se află în
sedimente de sare (ocne prăbuşite);
10. Mediul oceanic. Date de oceanografie medicală. Problemele ridicate de poluare sunt asemănătoare cu cele ale
apelor continentale: poluarea chimică (dejecţiile toxice din industrie, detergenţii, poluarea cu hidrocarburi, cu pesticide),
poluarea datorată radioactivităţii şi poluarea bacteriologică.
Puterea de autoepurare a mediului marin se datoreşte mai multor procese:
- dispersia bacteriană;
- dispariţia bacteriilor terogene în mediul marin;
- acţiunea factorilor fizico-chimici (lumina solară şi anume UV, care influenţează dezvoltarea bacteriilor, dar numai
(până la 20 cm adâncime, temperatura scăzută care este neprielnică virusurilor, presiunea hidrostatică ce încetineşte
creşterea bacteriei E. Coli la o adâncime de peste 300 m);
- acţiunea factorilor chimici (E. Coli mor în prezenţa sării, oxigenarea apelor, elementele nutritive, pH, unele săruri
minerale şi ioni metalici grei - sunt factori controversaţi);
- acţiunea factorilor biologici (activitatea directă a bacteriofagilor şi indirectă
a unor mediatori chimici, sintetizaţi de organismele marine etc).
Fiinţele marine determină, uneori, o hipersensibilitate la om care antrenează fenomene alergice şi chiar şoc
anafilactic (manifestat prin scăderea presiunii arteriale, hipotermie, zone hemoragice interne diseminate, congestia
ficatului, rărirea ritmului cardiac, contracţii musculare, leucopenie, necoagularea sângelui).
Fiinţele marine, responsabile de efecte toxice, pot determina la om unele manifestări alergice: astm, urticarie,
eczemă, coriză spasmodică - reacţii imediate şi hipersensibilitate la stări infecţioase - ca reacţii tardive. Dintre acestea, în
plancton se remarcă flagelatele (în 1947, în Florida a fost o epidemie mortală la peşti, iar la populaţie au apărut simptome
tipice de iritare respiratorie) - în special în ţările calde, când temperatura este crescută, determinând o poluare crescută
biologică, cu efecte pentru animale, dar şi pentru om. Atunci terapeutica marină, sub formă de aerosoli, ingerare de
băuturi, spălături, injecţii, poate prezenta pericole şi se contraindică. Curativ, se iau medicamente contra alergiei.
Celenteratele (ex. meduzele) secretă substanţe toxice, determinând la om accidente cutanate, arsuri, edeme, frisoane,
vomă, cefalee, sete, hipertermie (în 1903 -maladia pescarilor de bureţi de la Skevos Zevos); unele moluşte şi crustacee pot
provoca intoxicaţii, dispnee, angine, vomă, hipertermie, ameţeli, paralizie. Peştii veninoşi elimină o toxină care determină
oprirea respiraţiei, necoagularea sângelui, hemoliza hematiilor (în mările tropicale, lat. între 30° N şi S - în Melanesia,
Polinesia); (Aubert el al, 1969).
Marea, însă, este şi furnizoare de elemente marine folosite de către om: peşti, moluşte, alge pentru alimentaţie, cu
un potenţial energetic ridicat - mult utilizate în ţările Extremului Orient.
O problemă mai deosebită o reprezintă utilizarea apei de mare pentru alimentaţie, ceea ce poate determina
hipertensiune arterială la întreaga populaţie care o foloseşte (ingestie de sare de peste 20 g/zi în unele insule din nordul
Japoniei, în insulele Solomon, Naosuke Sasaki, 1980).
Este interesant că localizarea geografică poate determina apariţia unor boli endemice, în funcţie de obiceiurile

7
alimentare care, la rândul lor, sunt în funcţie de factorii geografici. Studiul lui Sasaki (1980), citat mai sus, cu privire la
relaţia dintre sare şi hipertensiunea arterială, arată că populaţia din nordul Japoniei, din insulele Solomon, din Bahamas
utilizează până la 20-30 mg/100 ml lichid sau mai mult, fie gătind mâncarea cu apă de mare, fie folosind peşte sărat şi
conservat prin uscare la soare, fie utilizând apa puţurilor cu o concentraţie de sare de până la 100-150 mg/100 ml. În mod
corespunzător, presiunea arterială este ridicată şi se înregistrează frecvent accidente cerebrovasculare la locuitorii din
regiunile respective. Unele triburi „inculte" care nu folosesc deloc sare, de exemplu Yanomama, din pădurea tropicală din
Brazilia prezintă la vârsta adultă o presiune arterială sistolică de 100 mm Hg şi o presiune diastolică medie de 60 mm Hg.
Medicina dietetică face efortul de a convinge lumea „civilizată" să-şi modifice obiceiurile alimentare, în sensul de a
utiliza cantităţi minime de sare de 0,2 până la 2 g/zi şi numai în condiţii de transpiraţie excesivă, 8 —9 g/zi.
11. Terapeutica marină este cunoscută de multe secole (se ştie, de pildă, că regele Henri al Ill-lea făcea băi la
Dieppe, pentru vindecarea de răni galle = excrescenţe produse de paraziţi). În 1770, s-a înfiinţat primul Institut de
talasoterapie francez la Dieppe. Cercetările din anii următori s-au axat pe mediul biometeorologic, apa mării, nămolul
marin, utilizarea algelor (Aubert et al., 1969).
În terapie, apa mării se foloseşte extern - pe mucoase, în bolile ORL, şi intern - se bea, pentru regularizarea
fenomenelor chimice în digestie, iar prin injecţii intratisulare, în diaree şi atrepsie (tulburare gravă a stării de nutriţie a nou
născuţilor), în toxicoza sugarului, în deshidratare, dermatoze şi fenomene alergice.
Din mediul marin se realizează şi se administrează medicamente pentru tulburări metabolice (în special,
metabolismul calciului), în avitaminoze (A şi D, din ficat de morun), iar din alge marine, medicamente utile în patologia
digestivă şi ca agenţi hipocolesterolici. Agar-agar (geloză) produsă de unele alge marine se utilizează în industria
alimentară şi ca laxativ uşor (Aubert et al, 1969).
12. Hidroterapia cuprinde tratamentul prin baia în apă de mare (talasoterapia), în râuri sau în lacuri (în special
sărate) sau bazine deschise sau acoperite, tratament diferenţiat după sezon, temperatura apei, salinitate, starea mării sau a
lacului (valuri) sau viteza curentului de apă în râu, vârstă, antrenament, afecţiuni. Efectul băilor este excitant şi tonic, într-
o apă mai rece şi agitată, şi sedativ, într-o apă caldă, liniştită, cu contraste termice relativ reduse faţă de aerul înconjurător.
Iată o clasificare a băilor de mare, utilizată în staţiunile balneoclimatice din Crimeea. După temperatura apei, băile
sunt de la foarte reci (8-13°C), la răcoroase (17-19°C) şi foarte calde (>27°C). După starea mării, băile sunt hidrostatice,
slab dinamice sau dinamice, în funcţie de unităţi de agitaţie cuprinse între 0-1 şi >3. După regimul radiaţiei atmosferice, în
funcţie de valoarea temperaturii efectiv echivalente (TEE), băile sunt răcoroase dacă valoarea TEE este 17°-20° TEE la
umbră şi <12°TEE la soare, calde la 21°-22°TEE, respectiv 12°-16°TEE şi foarte calde la >23°TEE, respectiv >16°TEE
(Baibakova et al, 1964, cf. Teodoreanu, 2002),
În funcţie de temperatura apei şi, deci, de pierderea de căldură din organism, dozarea băilor de mare are o acţiune
fiziologică slabă, la o pierdere de căldură în timpul băii de 4 cal/cm2/sec. (de 1/2 minut la băi foarte reci, până la 8 minute
la baie caldă), o acţiune medie la o pierdere de căldură de 6 cal/cm2/sec. (şi un număr dublu de minute) şi intensă, la o
pierdere de căldură de 7-8 cal/cm2/sec. la o durată triplă a timpului în minute.
Băile de mare acţionează asupra organismului prin factori multipli:
- contrastul dintre temperatura apei mării şi cea a aerului acţionează asupra circulaţiei periferice şi asupra tuturor
proceselor metabolice;
- mişcarea valurilor constituie un masaj continuu;
- salmitatea apei de mare stimulează metabolismul şi excitabilitatea receptorilor cutanaţi.
Dacă asociem baia de mare cu baia de aer, baia de soare, baia de nisip, baia sau ungerile de nămol, eficacitatea
acesteia poate creşte.
Hidroterapia efectuată în lacurile helioterme, utilizează contrastul termic între stratul superior şi cel de la fund, care
au o temperatură apropiată de cea a aerului (vara) şi stratul intermediar, cu o temperatură mai ridicată, cu 20-30°C, sedativ
- calmantă pentru zona bazinului, în timp ce partea superioară a corpului, rămâne în stratul de apă mai rece.
Hidroterapia de exterior sau în baza de tratament mai cuprinde numeroase forme de tratament, printre care:
- hidrotermoterapia, considerată caldă la peste 35°C, indiferentă la 35°C

8
(fiind apropiată de temperatura pielii), răcoroasă la 35-25°C, rece la 18-20°C. În această categorie intră baie totală sau
parţială, comprese, împachetări, duşuri etc.
Uneori, la indicaţia medicului, se pot practica băi alternante;
- hidrokinetoterapia, adică mişcarea în scop terapeutic, în mediu acvatic;
- hidroterapia prin băi medicinale, cu plante medicinale, cu substanţe chimice
şi medicamentoase, cu gaze terapeutice (CO2, O2, radon); (Elena Berlescu, 1978).
13. Ziua mondială a apei. Semnificaţia stabilirii unei zile a apei vizează sensibilizarea opiniei publice asupra
ravagiilor cauzate de lipsa apei în prezent, dar care va lovi şi în viitor o mare parte din populaţia globului, precum şi
implicaţiile acestei situaţii asupra stării de sănătate a numeroase popoare şi investiţiile necesare pentru a rezolva aceste
probleme.
OMS subliniază că apa este prima cauză de mortalitate din lume, căci lipsa aprovizionării cu apă potabilă provoacă,
în fiecare an, moartea a trei milioane de copii cu vârsta sub 5 ani, în special prin maladii tropicale, transmise prin vectori.
Apa este şi prima cauză de morbiditate din lume. Se apreciază că un miliard de oameni nu au în prezent acces la apa
potabilă, 2,4 miliarde de indivizi nu beneficiază de structuri tehnice de potabilizare a apei, iar o treime din populaţia
mondială trăieşte în zone de stres hidric (La Tribune, 2001).
Măsuri simple de sterilizare a apei şi igienă individuală ar putea ameliora această situaţie, fără a mai aştepta
construirea unor reţele costisitoare de captare sau tratare a apei. Pe de altă parte, organismele financiare internaţionale
sunt îngrijorate pentru viitorul Pământului, în funcţie de utilizarea apei prin: supraexploatarea fluviilor şi a pânzelor
freatice, poluarea sau risipa apei, creşterea demografică, urbanizarea anarhică, care ar putea transforma penuria de azi,
care atinge 250 de milioane de locuitori din 26 de ţări, într-o gigantică sete care va afecta două treimi din populaţia
mondială în 2050.
Comunitatea internaţională trebuie, deci, să acţioneze. Necesităţile financiare sunt estimate la 180 de milioane de
dolari pe an, pentru următorii 25 de ani (Canton, 2001). În prezent, se cheltuiesc 75 de miliarde de dolari pe an, din care
guvernelor şi sectorului public naţional le revin 48 de milioane, sectorului privat 14 miliarde, sursele multinaţionale
consumă 4 miliarde, iar diversele sponsorizări publice pentru dezvoltare consumă 14 miliarde de dolari. Pricewaterhouse
Coopers vorbeşte chiar de o bancă internaţională a apei. Specialiştii se contrazic în privinţa apei, dacă nu cumva aceasta
poate deveni o sursă de război (ceea ce se poate întâmpla în zona Turcia - Siria - Irak, pe marginea barajelor turceşti
construite deja în amonte de Tigru şi Eufrat) sau, dimpotrivă, dacă gestionarea comună a apei nu ar putea deveni un factor
de pacificare a conflictelor (exemplu ar putea fi India şi Pakistan, care în ciuda războaielor din anii şaizeci, nu au întrerupt
niciodată total finanţarea lucrărilor de amenajare a fluviului Indus). Este clar că problema apei rămâne vitală pentru
existenţa omenirii şi monitorizarea ei este o necesitate absolută. În acest sens, perioada 1980-1990 a fost numită Deceniul
Internaţional al Apei de Băut şi Salubrităţii (International Drinking Water and Sanitas Decade).

9
 Partea a 2-a

I. FARMACODINAMIA FACTORILOR NATURALI DE CURĂ

Scurt istoric
În practica multiseculară de folosire a factorilor naturali ca mijloc terapeutic, observaţia clinică a stat la baza
aprecierii eficienţei curelor şi rămâne şi astăzi criteriul principal al indicaţiei unei cure individualizate, însă o indicaţie
corectă presupune, în egală măsură, cunoaşterea bolnavului şi a factorului folosit. Cercetarea ştiinţifică modernă a apelor
minerale şi nămolurilor terapeutice urmăreşte atât caracteristicile lor fizico-chimice, cât şi acţiunea lor farmcodinamică şi
terapeutică.
Studiile asupra compoziţiei chimice au precedat intr-o oarecare măsură pe cele farmacodinamice şi terapeutice. În
secolul trecut cercetări fizico-chimice ale apelor minerale au fost efectuate de Ladislau Pop (1821), Anastasie Fătu (1851),
Mihai Zotta (1854), după anul 1900 impunându-se lucrările lui Al. Saabner-Tuduri, considerat părintele balneologiei
româneşti.
Cercetarea clinico-experimentală este legată de activitatea ştiinţifică a lui A. Theohari (1873-1933), a lui Gh.
Băltăceanu (1895-1952), precum şi de şcoala acestora reprezentată prin Gh. Tudoranu, Gh. Niculescu, I. Gheorghian-
Popescu, E. Cociaşu etc.
O dată cu înfiinţarea în anul 1924 a Institutului de balneologie din Bucureşti începe o perioadă de cercetare
susţinută, caracterizată printr-o activitate de pionierat, care a pus bazele activităţii ştiinţifice în această specialitate.
Reorganizarea institutului pe baze moderne în anul 1949, sub conducerea prof. dr. Marius Sturza (1876-1954), a
permis efectuarea unor cercetări ştiinţifice sistematice fizico-chimice, biologice şi microbiologice de inventariere a
bogăţiilor in factori naturali de cură din ţară, concretizate în patru volume editate în perioada 1961-1973.
Cercetări de farmacodinamie au stabilit eficienţa lor terapeutică potenţială, prin studiul efectelor asupra tuturor
aparatelor şi sistemelor funcţionale, ce alcătuiesc aşa-numitul „profil farmacodinamic" al unui factor natural de cură.
Studii clinice efectuate pe loturi mari şi comparative de bolnavi testaţi şi studiaţi înainte, în timpul şi după
terminarea curei balneare au încununat aceste cercetări complexe asupra factorilor terapeutici balneari.

A. CURA INTERNĂ CU APE MINERALE TERAPEUTICE

Terapia hidrominerală prin ingestie se adresează îndeosebi afecţiunilor digestive, metabolice şi ale căilor urinare.
Indicaţiile şi metodologia de cură se bazează pe efectele farmacodinamice în etapa pre-resorbitivă şi după resorbţia apei
minerale în tubul digestiv.

1. APELE MINERALE ALCALINE

Studiile asupra secreţiei gastrice au dovedit că, în principiu, orice apă alcalină ingerată tamponează aciditatea
sucului gastric prin anionii bicarbonici pe care-i conţine; ulterior, mecanisme de contrareglare exercită un efect
gastrosecretor secundar.
Apele alcaline simple sînt rare. La Slănic-Moldova, în Valea Ciungetului, există un izvor ce se apropie de apele
alcaline simple. Pe cîini cu stomac Pavlov această apă inhibă secreţia gastrică (Cociaşu E.) cercetări clinice au demonstrat
eficienţa curei în gastritele hipoacide şi în boala ulceroasă (Kahane S.). La şobolani cu ulcer gastric experimental provocat
prin zaharoză s-a pus în evidenţă un efect profilactic antiulceros (Cociaşu E.). La bolnavi şi pe loturi de cobai apa din
Valea Ciungetului inhibă aciditatea peptică, reduce anhidraza carbonică din mucoasa gastrică şi stimulează secreţia
de mucină, crescând astfel capacitatea de apărare a mucoasei la agresiunea clorhidro-peptică (Stoicescu C).
Majoritatea apelor alcaline din ţară sunt ape mixte, teroase şi carbogazoase. Din această categorie fac parte
borvizurile calcice, folosite pe scară largă şi ca ape de masă. Astfel, apele de la Borsec au fost studiate cu precădere de-a

10
lungul anilor, constatându-se efectele gastrosecretor şi de creştere a acidităţii sucului gastric. Apa de Bodoc are acţiune
farmacodinamică asemănătoare. Apele de la Lipova, Bilbor şi Zizin stimulează secreţia şi cresc aciditatea sucului gastric.
Intensitatea răspunsului gastrosecretor este imprimată de raportul CO3H2/CO3HNa din apa minerală respectivă,
de concentraţia în Ca++, precum şi de reactivitatea bolnavului (C. Stoicescu). Apele carbogazoase de la Buziaş
(izvoarele Republica, Phenix şi sonda nouă) stimulează şi ele secreţia gastrică (Cociaşu E.).
Studiul activităţii enzimelor digestive a arătat că, în contact cu sucul duodeno-pancreatic recoltat de la bolnavi,
apele alcaline stimulează activitatea triptică. Cationul de calciu, prezent în mod obişnuit în aceste ape minerale, are un rol
important în activarea tripsinogenului în tripsină activă, aşa cum s-a remarcat în incubaţii ale sucului intestinal cu soluţii
calcice.
Digestia amilolitică este, de asemenea, stimulată de apele alcaline mixte. Efectul se datoreşte prezenţei ionilor
bicarbonic, calcic şi magnezian.
Din cercetările referitoare la acţiunea farmacodinamică asupra hepatocitului şi colerezei (secreţia de bilă) a rezultat
că apele alcaline mixte au un efect trofotrop şi de stimulare a proceselor oxibiotice hepatocitare.
Concentraţia mare de bioxid de carbon din apa minerală reduce însă glicogenul hepatic şi inhibă sistemul
enzimatic de reînnoire a fosfolipidelor hepatice. De aceea se recomandă ca în hepatite cura hidrominerală să se facă cu
apă vânturată, fără bioxid de carbon.
Cura cu apele minerale alcaline ce îmbogăţesc ficatul în glicogen are efecte coleretice. Curele minerale cu ape
alcaline hipotone cresc colereza şi diluează bila.
Prezenţa bicarbonatului de sodiu în stomac creşte colereza (Bălţăceanu Gh.), ca de altfel şi Ca++ şi Mg++ din apa
minerală (Amelung W.).
Folosindu-se metoda experimentală a fistulelor cronice biliare (Eichler-Latz), numeroşi cercetători au
raportat efecte coleretice cu apele de tip alcalin de la Borsec, Bodoc, Boholţ, Valea Ciungetului, Tinca, Băile
Tuşnad etc.
Există deci în timpul curei cu apele alcaline un schimb permanent polivalent ionic între diferite compartimente
funcţionale. Azotul ureic urinar creşte, apele alcaline favorizînd eliminarea urinară de azot Efectul apelor biearbonatate
asupra echilibrului acidobazic al organismului. La încărcarea cu valenţe alcaline, într-o primă etapă excesul este tamponat
de sistemele tampon sanguine, anionul bicarbonic intră în compartimentul celular în schimbul anionului fosfat, care iese
din celule; excesul alcalin este eliminat prin urină.
Există deci în timpul curie cu apele alkaline un schimb permanent polyvalent ionic între diferite compartimente
funcţionale. Azotul ureic urinar creşte, apele alcaline favorizând eliminarea urinară de azot.
Experimentele cu ape alcaline româneşti pe loturi de şobolani şi câini cu fistule cronice urinare, cu dozarea
zilnică a eliminărilor de valente acide sau alcaline, au arătat că în primele 4-5 zile de cură se reduc eliminările de valenţe
acide, urmează apoi creşteri progresive de valenţe alcaline până in ziua a 15-a, după care debitele alcaline scad
progresiv, deşi cura se continuă (Stoicescu C).
Efectul hipoglicemiant al curelor cu ape alcaline a fost demonstrat de mult timp (Phannenstiel W.).
Ca mecanisme de acţiune sînt incriminate creşterea glicogenogenezei hepatice şi potenţarea acţiunii insulinice.
Efecte hipoglicemiante s-au observat după cure cu ape de Bodoc, Poiana Negri, Malnaş-Băi şi Borsec.
Pe loturi de şobolani s-a demonstrat că apa de la Lipova are efect de protecţie în diabetul aloxanic (Stoicescu C,
Bîrcă Valeria, 1980).
Au fost remarcate efecte asupra metabolismului lipidic al apelor de la Slănic-Moldova (sonda 2) şi Bilbor (sonda
5), constînd în reducerea acizilor graşi liberi din sânge (Stoicescu C).
Studii mai vechi au menţionat scăderi ale colesterinemiei după cure cu apele de la Bodoc, Malnaş-Băi şi Borsec.
Efecte protectoare faţă de conflictul alergen-anticorp au fost observate clinic şi demonstrate experimental pe loturi
de cobai sensibilizaţi cu ser de cal (Stoicescu C, Bîrcă Valeria) după apele alcaline de la Slănic-Moldova (sonda 2),
Poiana Vinului, Bodoc, Bilbor (sonda 5), Poiana Negri, Zizin, Malnaş-Băi, Covasna (sonda 7), cu diferenţe faţă de
martori între 45% şi 69%.

11
 Animalele sensibilizate şi tratate cu aceste ape minerale au avut, de asemenea, o reacţie mai redusă la testările cu
histamină şi acetilcolină.

2. APELE MINERALE CLORUTATE SODICE

Apele minerale clorurate sodice sunt puţin folosite în cura internă şi numai dacă au o concentraţie mică de clorură
de sodiu (hipotone). De obicei şi aceste ape sînt mixte, în compoziţia lor chimică intrînd şi ionii bicarbonic, calcic,
magnezian. La Bixad, Săpînţa, Sîngeorz-Băi, Slănic-Moldova, Someşeni, Stoiceni există asemenea izvoare minerale.
Secreţia gastrică este stimulată de apele clorurate sodice hipotone de la Someşeni (izvoarele 1, 2 şi 14) (Cociaşu
E.), izvorul Hygeea de la Băile Herculane (Stoicescu C), izvoarele Clara şi Maria de la Bixad, Tămăduirea de la Stoiceni
(Theohari A.), izvoarele de la Săpînţa şi de la Malnaş (Cociaşu E.).
Izvoarele alcaline, clorurate sodice de la Sîngeorz-Băi (Hebe 1, 5 şi 6) reduc secreţia gastrică (Gheorghian-
Popescu I.).
Izvoarele 1, 1 bis şi 3 de la Slănic-Moldova reduc secreţia gastrică, jar 6, 8, 10 şi 13 au un efect gastrosecretor
(Tudoranu Gh.).
Activitatea enzimelor digestive este stimulată, prezenţa în apa minerală a ionilor Cl - şi Ca++ ducând la activarea
amilazei şi tripsinei.
Efectele asupra hepatocitului şi colerezei sînt privite cu rezervă, date fiind efectele negative ale ingestiei de sare la
bolnavii cu hepatită, la care se observă alterări ale probelor ce explorează hepatocitul (apele de la Malnaş-Băi, Sângeorz-
Băi, Slănic-Moldova) şi o reducere a colerezei (Băltăceanu Gh., Opreanu I., Stoicescu C).
Izvoarele slab mineralizate de la Someşeni (9, 12, 14, 19 şi 25) sînt coleretice şi fluidifică bila (Cociaşu E.).
După resorbţia intestinală, acţiunea apelor minerale se repercutează asupra unor funcţii metabolice.
Se acceptă, în general, că apele hipotone clorurate sodice de la Sângeorz-Băi (izvoarele Hebe şi nr. 4), Slănic-
Moldova (izvorul nr. 3), Malnaş şi Someşeni (izvorul nr. 2) cresc toleranţa bolnavilor la glucoză şi reduc glicemia la
diabetici.
Reduceri ale colesterolemiei au fost semnalate în cercetările efectuate pe bolnavi trataţi cu apele de la Sângeorz-
Băi (izvorul nr. 4), Malnaş-Băi, Stoiceni şi Zizin.
Cura cu ape minerale clorurate sodice hipotone reduce diureza apoasă, retenţia de sare în organism fiind
direct proporţională cu concentraţia ei în apa minerală. În cursul curelor s-au semnalat pierderi de potasiu.
Deşi cura cu apele clorurate sodice nu produce o diureză apoasă, ea acţionează asupra schimburilor ionice,
schimburi ce se repercutează asupra întregului metabolism electrolitic.

3. APELE MINERALE SULFUROASE ŞI SULFATATE

Apele minerale sulfuroase şi sulfatate nu pot fi utilizate decât ca ape medicinale nu şi ca ape de masă.
Hidrogenul sulfurat prezent în apele sulfuroase chiar în concentraţii foarte reduse stimulează procesele metabolic-
enzimatica din epiteliul gastro-intestinal cu care apa minerală vine în contact la ingestie şi excită chemoreceptorii din
mucoasă, aşa cum au dovedit cercetările experimentale efectuate pe cîini cu . anse intestinale izolate circulator, dar cu
legăturile nervoase păstrate, prin perfuzarea ansei cu apă sulfuroasă de la izvorul Căciulata 1. Apa sulfuroasă mai
concentrată în hidrogen sulfurat a izvorului Neptun 2 de la Băile Herculane are efecte inhibitorii. Izvoarele sulfuroase de
la Mangalia stimulează activitatea unor enzime din mucoasa gastrică (Stoicescu C).
Secreţia gastrică este în general stimulată de apele sulfuroase slab mineralizate de la Mangalia (Hoancă V.,
Cociaşu E.), de la Călimăneşti, izvorul 7 (Băltăceanu Gh.), de la Băile Olăneşti, izvoarele 24 şi 10 şi de la Sinaia, izvorul
Câinelui, care excită la început secreţia gastrică, după care se instalează o fază de inhibiţie. Efectul gastrosecretor este
atribuit hidrogenului sulfurat.
Apele sulfuroase cu compoziţie chimică mai complexă au efecte diferenţiate asupra secreţiei gastrice. Izvorul
Căciulata 1 exercită secreţia gastrică şi este contraindicat în maladia ulceroasă (Frumuşanu I.). Cercetări experimentale pe
cîini au stabilit că mecanismul gastrosecretor se datoreşte inhibării reflexelor frenatoare plecate de la duoden (Stoicescu

12
C). Izvoarele Păuşa 1 şi 2 de la Călimăneşti excită secreţia gastrică, iar izvorul 8 stimulează secreţia după o fază iniţială de
inhibiţie (Cociaşu E.). Izvoarele 5, 7 şi 12, de la Băile Olăneşti, deprimă secreţia gastrică (Catrina S.), iar izvoarele 10, 14
şi 19 o stimulează (Cociaşu E.). Izvorul Neptun 2 de la Băile Herculane inhibă secreţia gastrică dacă este administrat cu o
oră înaintea meselor (Cociaşu E.).
Apele sulfatate exercită, de asemenea, efecte diferenţiate. Apa de la Amara reduce secreţia şi aciditatea sucului
gastric, ca şi cea de la Ivanda (fântâna Magus) (Cociaşu E.). Izvorul 1 de la Bizuşa stimulează puternic secreţia şi
aciditatea sucului gastric, în timp ce apa de la Să-rata-Monteoru (izvorul de stomac) creşte discret secreţia (Stoicescu C).
Activitatea enzimelor digestive este potenţată de contactul apei minerale sulfuroase cu sucul gastric sau
pancreato-intestinal. Apele sulfatate inhibă însă activitatea pepsinei.
Acţiunea asupra hepatocitului şi colerezei a fost cu precădere studiată, avându-se în vedere că majoritatea
relatărilor semnalează agravări ale probelor de citoliză hepatică în cursul curelor cu ape minerale sulfuroase. Se apreciază
de majoritatea balneologilor că prezenţa în apa minerală a hidrogenului sulfurat, mai ales în concentraţii de peste 20 mg/l,
este citotoxică. Spre deosebire de apele sulfuroase, apele hipotone sulfatate calcice şi alcalino-sulfatate sunt considerate
însă „hepatotrope", având unele efecte favorabile în anumite forme de hepatită.
Izvorul Căciulata 1 creşte glicogenul hepatic (Gonţea I.), stimulează oxidazele şi fosfataza alcalină hepatocitară
(Stoicescu C), reduce circulaţia sanguină hepatică în formele evolutive (Georgescu Gh.), însă are efecte foarte bune în
afecţiunile biliare funcţionale (Banciu T.r.), precum şi efecte ccleretice (Băltăceanu Gh.).
Dintre sondele forate la Cozia, apa sondei 2 creşte glicogenul hepatic şi are efect coleretic (Stoicescu C).
Apa izvorului Călimăneşti 8 are efecte evidente agresive asupra hepatocitului şi este contraindicată în tratamentul
hepatitelor (Dineulescu Tr.).
La Băile Olăneşti, cercetările experimentale au demonstrat că izvoarele 14 şi 24 îmbogăţesc ficatul în glicogen
(Gonţea I.).
Apele sulfatate studiate experimental au demonstrat creşteri ale succindehidrogenazei şi transaminazelor din
hepatocit (Stoicescu C). S-a dovedit experimental că apele de la Amara şi Bizuşa (Cociaşu E.) au efecte coleretice.
Acţiunea metabolică a apelor cu sulf se exercită după resorbţia lor în intestin. Hidrogenul sulfurat este rapid
absorbit în intestin şi încorporat în molecula organică (Bostrom H.).
Primele dovezi de creştere a glutationului sanguin după cure cu ape minerale sulfuroase au fost aduse de şcoala
românească (Niculescu Gh).
Izvorul o de la Băile Olăneşti are efect hipoglicemiant şi creste toleranţa la glucoza a bolnavilor (Daniel I.,
Stoicescu C).
Izvorul Neptun 2 de la Băile Herculane exercită, de asemenea, efecte hipoglicemiante, iar cercetări
experimentale au dovedit că perfuzia circulaţiei izolate splenice cu apa izvorului produce reflexogen hipoglicemie
în circulaţia sistemică a animalului (Cociaşu E.).
Apa sulfatată de la Amara are efecte de protecţie la şobolanii cu diabet aloxanic (Stoicescu C).
Metabolismul lipidic studiat prin determinări de colesterol în sânge a fost influenţat de cura cu izvoarele 5 şi 24 de
la Băile-Olăneşti (Gheorghian Popescu L, Stoicescu C.).
Izvorul Căciulata 1 stimulează catabolismul colesterolului şi sinteza de acizi biliari (Vasilescu Sofia).
Metabolismul hidroelectrolitic a fost studiat clinic şi experimental cu majoritatea apelor sulfuroase de la
Călimăneşti, Căciulata şi Cozia (Coca L, Frumuşianu I., Băltăceanu Gh.).
Izvorul Căciulata 1 are efect diuretic începând cu ziua a 3-a de cură şi creşte clearance-ul creatininei endogene
(Baltă N.).
Cercetări asupra diurezei şi asupra afecţiunilor renoureterale, cu deosebire în litiază, au fost efectuate cu insistenţă
la Băile Olăneşti. Dintre izvoarele staţiunii cel mai mult a fost studiat izvorul 24 (Daniel I., Buzagiu D., Băltăceanu Gh.).

13
 B. CURA EXTERNA CU APE MINERALE TERAPEUTICE

Acţiunea apelor carbogazoase folosite în cura externă

Efectele terapeutice ale băilor minerale carbogazoase se bazează pe acţiunea bioxidului de carbon şi mai puţin pe
acţiunea farmacodina-mică a sărurilor minerale din compoziţia apei minerale.
Factorul termic, care în curele externe este de obicei important, în băile carbogazoase are un rol particular. Aceasta
se datoreşte faptului că temperaturile folosite la băile carbogazoase se situează sub valorile de 34°C, deci sub temperatura
de termoindiferenţă a apei.
În baia carbogazoasă asupra pielii se produce o excitaţie rezultată din contrastul simultan şi în continuă mişcare
dintre faza apoasă sau gazoasă din baia minerală. Suprafaţa pielii se acoperă cu bule mici de gaz (extrem de fine în cazul
băilor cu apă naturală carbogazoasă), care atingând o anumită dimensiune se desprind, în locul lor luând naştere alte
vezicule (efect mecanic de lovire).
Apa şi bioxidul de carbon au valori diferite ale conductibilităţii termice, astfel încît într-o baie de 28-32°C zonele
pielii ce vin în contact cu faza apoasă se găsesc sub punctul de termoindiferenţă, pe cînd cele aflate în contact cu faza
gazoasă au depăşit acest punct. Se declanşează astfel stimuli simultani de rece şi de cald, suprafeţele de contact cu
termoreceptorii pielii fiind schimbate în permanenţă pe toată durata băii minerale.
Ca rezultat al însumării excitaţiilor în spaţiu şi timp, evidenţiat de cercetări electrofiziologice, baia carbogazoasă
reduce sensibilitatea receptorilor pentru rece (Krause) şi o creşte pe aceea a receptorilor pentru cald (Ruffini).
Baia carbogazoasă creşte, de asemenea, fluxul sanguin arteriolar din piele, aşa cum s-a demonstrat cu fluvograful
(Hille V.), efectul vasodilatator fiind direct proporţional cu concentraţia de bioxid de carbon din baia minerală. Bioxidul
de carbon se absoarbe prin piele chiar dacă nu face bule gazoase (Hediger Şt.).
Toate acestea explică senzaţia de căldură în baia carbogazoasă, deşi temperatura apei este sub punctul de
termoindiferenţă. Ca urmare se produce şi un efect hipotermizant asupra organismului, care explică unele efecte
favorabile asupra sistemului circulator.
Efectul curelor externe cu băile minerale carbogazoase, foarte complex, se bazează atât pe acţiunea mecanică şi
termică, cât şi pe calităţile chimice ale bioxidului de carbon, influenţa sa fiind fie locală, fie postresorbtivă.
Cercetări farmacodinamice sistematice au fost efectuate la Vatra Dornei, Buziaş, Borsec şi Covasna.
La Vatra Dornei, în condiţiile unui climat dulce subalpin, care reduce tonusul şi reactivitatea centrilor vasomotori,
beneficiază de cură bolnavii cu hiperreactivitate vasculară, hipertiroidienii sau cei suferinzi de nevroză astenică (Pascu
Şt., Modval M.). Apele minerale din staţiune, slab mineralizate, sunt bogate în bioxid de carbon şi fier.
Acţiunea farmacodinamică a băilor cu aceste ape a fost studiată cu
precădere în bolile cardiovasculare.
În ateroscleroza cu hipertensiune arterială sau ischemie periferică s-a constatat ameliorarea circulaţiei periferice şi
normalizarea hiper-reactivităţii vasculare, explorată prin testul Hines (Opreanu L), ameliorarea circulaţiei colaterale şi a
indicelui de claudicaţie, evaluate prin metode radioizotopice şi clinice (Radu Victoria), reducerea valorilor tensionale şi
tendinţa bradicardizantă a curelor (Nieder I.).
Ameliorările clinico-funcţionale au fost însoţite de normalizări ale sindromului biochimic, respectiv reducerea
fibrinemiei (Stănescu P.), normalizarea testelor la heparină şi reducerea timpului de protrombină (Balmuş P.), scăderea
concentraţiei acizilor graşi liberi plasmatici, precum şi a lipemiei (Antonescu Claudia), intensificarea catabolismului
colesterolului şi ameliorarea dislipidemiei (Vasilescu Sofia).
Studiul reactivităţii corticosuprarenalei, prin determinări de 17-cetosteroizi în urină, a pus în evidenţă creşteri în
primele 10 zile de cură (Popa Maria Magdalena).
Prin cura externă în staţiune s-au obţinut bune rezultate în sechelele flebitice ale membrelor inferioare, cura fiind
indicată la cel puţin 8—10 luni de la stingerea fazei acute de boală (Nieder I.).
Efectele terapeutice în asocieri reumatice sunt explicate prin stimularea corticosuprarenalei şi prin creşterea
activităţii sistemului reti-culoendotelial (Agârbiceanu T.).

14
 Staţiunea Buziaş, cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, clorurate sodice, calcice, magneziene, feruginoase,
hipotone, are un climat de tranziţie continental-mediteranean, cu efecte sedative asupra bolnavilor, permiţând
tratamentul unor forme hiperreactive de boală.
Afecţiunile cardiovasculare constituie profilul principal de cură al staţiunii.
A fost studiată în mod deosebit ateroscleroza cu localizare coronariană, raportându-se rezultatele bune atât asupra
sindromului dureros, cât şi asupra capacităţii de muncă (Mustaţă L). Sunt indicate formele clinice incipiente, deşi
rezultatele nu au fost durabile (Opreanu I.). Eficienţa terapeutică este maximă la vârstele mai tinere (Dinculescu Tr.).
Scăderea reactivităţii vasculare după cură la Buziaş a fost apreciată prin testele Shellong şi Hines (Opreanu L).
Studii clinico-biologice au remarcat normalizarea valorilor colesterolului, dislipidemiei şi fibrinemiei, proporţional
cu ameliorarea clinică (Brînzan I.).
Studii mai noi (Berlescu Elena; Florian Mariana) atestă efectele favorabile ale curei carbogazoase la Buziaş în
hipertensiunea arterială, stadiul II, iar în experiment acut, scăderi tensionale sistolo-diastolice după băile cu bioxid de
carbon, mai accentuate decât după mofete.
La Borsec, cura cu apele din staţiune este indicată în afecţiuni cardiovasculare, ţinându-se însă neapărat seama de
altitudinea mare la care se află staţiunea (900 m).
S-au remarcat reducerea tensiunii arteriale la hipertensivi (Borgovan L), ameliorarea indicelui de claudicaţie şi
creşterea temperaturii cutanate în trombangeita obliterantă (Brassai Z.).
Bioxidul de carbon gaz, provenit, din degazeificarea apelor de la Borsec şi aplicat sub formă de mofete
(Agîrbiceanu T.), a produs experimental hiperemie capilară tisulara, precum şi activarea oxidazelor şi a grupelor
sulfhidrice.
O atenţie deosebită s-a acordat bolnavilor hipertiroidieni ce fac cură la Borsec. S-a constatat reducerea
metabolismului bazai (Milcu Şt.) şi normalizarea echilibrului neurovegetativ (Borgovan I.).
La Covasna sunt folosiţi ca factori terapeutici naturali, în condiţiile unui climat de cruţare, atât băile carbogazoase
cât şi emanaţiile de gaz natural, cunoscute sub numele de mofetă.
Funcţionarea în staţiune a unui spital de cardiologie, precum şi a unui sanatoriu pentru copii, asigură în cele mai
bune condiţii cazuistica pentru cercetarea ştiinţifică a factorilor naturali din staţiune.
Un studiu amplu, efectuat pe 1000 bolnavi cu hipertensiune arterială, a demonstrat efectul hipotensiv şi
vasodilataţia capilară, evaluată prin capilaroscopie (Benedek G.; Szentpetery I.).
În afecţiunile ischemice periferice s-a raportat ameliorarea indicelui de claudicaţie, a valorilor oscilometrice
periferice, precum şi îmbunătăţirea circulaţiei transversale în membrul afectat (Brassai Z.Csorba L.).
După cura la Covasna s-a remarcat creşterea heparinemiei (Birek L.).
Efectele circulatorii influenţează favorabil şi resorbţia procesului inflamator din metroanexita cronică (Szabo I.)
Acţiunea farmacodinamică a bioxidului de carbon administrat sub formă gazoasă a fost studiată şi în trecut prin
măsurători ale temperaturii cutanate (Stroescu V.).
Senzaţia intensă de căldură, ce apare mai ales în zona genitală în primele 20-30 de secunde de la imersia în gazul
mofetarian, precede creşterea temperaturii cutanate, astfel că senzaţia calorică incipientă; nu pare să ţină de fenomenul
vascular, ci mai de grabă de o hiperestezie termică, însoţită deseori de prurit şi înţepături.
Măsurători ale excitabilităţii pielii prin metoda cronaximetrică confirmă această ipoteză (Cociaşu E.)
Cercetările efectuate în ultimii ani de colective ale Institutului de medicină fizică, balneologie şi recuperare
medicală (Florian Mariana,. Georgescu Gh.) şi de colective din staţiunea Covasna (Benedek G. şi. col.) au pus în evidenţă
unele mecanisme de acţiune ale mofetelor de la Covasna, respectiv, intervenţia bioxidului de carbon mofetarian inhalat de
bolnavi în timpul efectuării tratamentului la mofetă (concentraţia, de bioxid de carbon în aer de 1,5-2 volume %,
demonstrată prin capnografie). În urma inhalării de bioxid de carbon creşte fluxul sanguin cerebral, cu valori în jur de
75%, ca şi fluxul sanguin în musculatura scheletică, cu valori de 40-50%, cu consecinţe asupra utilizării oxigenului în
periferie, prin care se explică atât ameliorarea parametrilor performanţei cordului, cât şi a capacităţii de efort la bolnavii
coronarieni şi cu sechele de infarct de miocard studiaţi.

15
 Sintetizând rezultatele cercetărilor în aceste patru staţiuni cu ape carbogazoase, reţinem indicaţia majoră a curei
externe în afecţiuni cardiovasculare, indicaţie bazată, în special, pe acţiunea farmacodinamică a bioxidului de carbon
asupra circulaţiei.
Condiţiile climatice diferite din aceste staţiuni permit diferenţiere indicaţiilor de cură în funcţie de faza de boală
şi de reactivitatea bolnavului.

Acţiunea apelor clorurate sodice folosite în cură externă

În cura externă sunt utilizate şi apele clorurate sodice hipertone sau cele puternic concentrate (ape sărate), care
conţin, de obicei, calciu, magneziu sau sulfaţi, precum şi iod şi brom.
După clasificarea întocmită de M. Sturza încă din anul 1950, apele clorurate sodice româneşti se împart în: apa
sărată a Mării Negre (cu c concentraţie de 13-18 g/l) şi a limanurilor litorale din Dobrogea (cu o concentraţie de 50-90
g/l); apele sărate şi izvoarele din regiunile masivelor de sare (cu o concentraţie de 150-250 g/l); lacurile sărate din
Bărăgan (cu o concentraţie situată sub 16-17 g/l); apele fosile (veterice) (cu o concentraţie cuprinsă între 80-200 g/l);
apele carbogazoase din regiunile vulcanice, slab concentrate, cantitatea de sare existentă în ele avându-şi originea în
terenurile cu sare reziduală sau în formaţiunile cu zăcăminte de sare.
Băile sărate îşi exercită acţiunea asupra organismului prin factorii mecanici reprezentaţi de „presiunea
hidrostatică" şi de „puterea de ridicare" a corpului în baie, care în băile sărate este direct proporţională cu concentraţia
apei. Dacă un bolnav de 70 kg cufundat în apă dulce cântăreşte 7,9 kg, în apă sărată va cântări numai 2,8 kg, fapt ce
favorizează mişcările corpului în baie.
Factorul termic, reprezentat de temperatura băii, care este de 36-380 C, contribuie la relaxarea musculară şi la
activarea circulaţiei sanguine.
Baia sărată excită receptorii cutanaţi, excitaţie la care participă şi componentele chimice din apa minerală. Încă
din anul 1876 Lehmann a constatat pătrunderea clorurii de sodiu în piele, sarea absorbită fiind prezentă în urina bolnavilor
şi după câteva luni de la cura balneară. În piele se formează o adevărată „manta" de sare (Frankenhausen), care atrage apa
din mediul ambiant, crescând turgescenţa pielii şi eliberând, treptat, în circulaţie sărurile absorbite din apa băii minerale.
Baia sărată îşi mai exercită acţiunea la distanţă pe căi nervoase, producând un efect vagotonic sau endocrin,
modificând reactivitatea organismului şi schimburile nutritive-metabolice (Sthal B., Moser R., Groedel M.).

Rolul iodului şi bromului din apele clorurate

Efectele farmacodinamice produse de băile sărate se datoresc în bună parte şi iodului sau bromului, când sunt
prezenţi în apa minerală.
Iodul este farmacodinamic activ, chiar dacă se află în concentraţii mici în apa minerală. Apele minerale româneşti
cuprind cantităţi reduse de iod la Amara (1,2 mg/l), Bălţâteşti (2,7 mg/l), Bazna (3,8 mg/l) şi mai ridicate la Sărata-
Monteoru (28 mg/l), Vulcana-Băi (13,4 mg/l) şi Băile Govora (42 mg/l).
Băile sărate iodurate ameliorează circulaţia periferică, aşa cum s-a evidenţiat prin testări cu iod radioactiv injectat
intradermic (Hoffan-Credior). Absorbţia iodului din apă băii iodate a fost dovedită de Dirnagel şi Presch. După o cură cu
apele sărate iodurate, „mantaua" de sare formată în piele eliberează treptat ionii absorbiţi în circulaţie, asigurând efectele
farmacodinamice ce se produc postcură.
S-a demonstrat recent că după o singură baie cu apa sărată iodu-rată se produce reducerea rezistenţei circulaţiei
periferice şi scăderea presiunii arteriale medii. Au fost. remarcate, de asemenea, ameliorări ale indicelui de presiune-
frecvenţă (Robinson), ale indicelui necesităţii de oxigen pentru miocard (Bretschneider), ale indicelui presiune-timp (Hill-
Sarnoff), precum şi ale indicelui de perfuzie coronariană (Porenel H.).
Perfuzia circulatorie cu iod produce vasodilataţie (Guggenheiner H.).
Asocierea curelor interne cu ape iodurate la tratamentul prin băi potenţează efectele terapeutice. Numeroase
izvoare destinate curei interne conţin iod în concentraţii farmacodinamic active (Băile Olăneşti, Slănic-Moidova).
S-a demonstrat că după ingestia apei minerale iodurate creşte mult concentraţia iodului în limfă (Araki).

16
 În prezenţa iodului se activează transportul de H+ în lanţul respirator celular şi se stimulează activitatea
citocromoxidazei (Goodman I.).
Prin activarea circulaţiei, a stimulării catabolismului şi a proceselor de apărare, iodul contribuie la resorbţia activă
a proceselor inflamatorii (Chiari A.).
S-a afirmat în trecut eficienţa iodului în tratamentul aterosclero-zei. Cercetări experimentale au demonstrat că
iodul şi tiroxina mobilizează colesterina acumulată în peretele arterial la animalele cărora li s-a produs modelul
experimental de ateroscleroză (Brensch J.).
Bromul, provenit din apa mărilor de odinioară, nu prezintă o concentraţie atât de mare în apele pentru cura
externă," încît să se poată conta pe o acţiune certă farmacodinamică din partea sa. În apele sărate concentrate de la
Techirghiol, Sărata-Monteoru, Vulcana-Băi şi Băile Govora cantitatea de brom se ridică la aproximativ 25 mg/l.
În apele de la Slănic-Moidova, Covasna, Băile Tuşnad, Băile Olăneşti, Sângeorz-Băi şi Călimăneşti, utilizate în
cura internă, bromul atinge o concentraţie de cca. 5 mg/l, suficientă pentru a produce efecte farmacodinamice specifice.
Cercetări efectuate cu Br82 radioactiv au demonstrat sensibilitatea deosebită a celulei nervoase faţă de brom
(Goodman L).
Soluţiile bromurate calcice au efect excitant asupra secreţiei gastrice (Băltăceanu Gh.), ca şi soluţiile bromurate
sodice (Cociaşu E.).
După absorbţie, bromul înlocuieşte clorul în spaţiile extracelulare.
Bromul se excretă prin urină lent, timp de săptămîni. Deoarece tubul renal reabsoarbe preferenţial bromul faţă de
clor, raportul Br/Cl urinar este inferior raportului plasmatic (Goodman L).
Apa Mării Negre nu conţine practic iod, deoarece acesta este fixa: de organismele marine, iar bromul nu depăşeşte
concentraţia de 15 mg/l.
Numeroase lucrări clinice au studiat efectele complexului talasoterapic al litoralului marin în afecţiuni ale
aparatului locomotor, ale sistemului nervos, ale afecţiunilor ginecologice, dermatologice, bronhopulmo-nare etc.
Din complexul talasoterapic fac parte, pe lângă apa clorurată sodică a mării, radiaţiile calorice şi ultraviolete,
condiţiile climatice specifice litoralului marin, astfel incit este dificil de precizat farmacodinamia esclusivă a băilor de
mare.
Pe bolnavii trataţi prin, băi în mare şi în apa lacului sărat Techirghiol, băi asociate oncţiunilor cu nămol sapropelic
de lac, s-a constatat inhibiţia activităţii hialuronidazei cutanate şi a activităţii sistemului reticulo-endotelial din piele
(Stoicescu C).
Studii ale reactivităţii locale cutanate şi generale s-au făcut prin proba Aldrich-McClure (hidrofilia cutanată) şi a
testului Shellong I. Se remarcă relaţia între timpul de resorbţie prelungit al „bulei de edem" şi tipurile reacţionale
vasculare hipertonice. După talasoterapie se constată reducerea timpului de resorbţie o dată cu reducerea reflexelor de tip
de apă minerală (Dinculescu Tr.).
Studiul mecanismelor neurovegetative prin care organismul participă adaptativ în cursul talasoterapiei a
demonstrat creşterea excitabilităţii la bolnavii care au răspuns favorabil la cura pe litoral (Stoicescu C, Stoia I.).
Reactivitatea sistemului nervos a fost studiată atît pe adulţi cît şi pe copii (Hurmuzache E., Modval Măria,
Opreanu I.).
Au fost studiate mecanismele endocrine (tiroidă şi corticosupraremală) în cursul talasoterapiei.
Cercetări prin metode radioizotopice au remarcat captări crescute de radioiod la începutul curei marine (Berlescu
Elena). Pe grupe mari de copii cu guşă, prin cercetări clinice şi de laborator, s-a constatat că după talasoterapie volumul
glandei se reduce evident şi că timpul de latenţă nervoasă determinat faţă de diverşi excitanţi este prelungit către valorile
normale ale eutiroidienilor (Tănasescu Gh., Bălan M.).
Studiul suprarenalei prin determinări de 17 KS şi de 17 OH în urina bolnavilor care au făcut băi de mare a
evidenţiat eliminări crescute şi stimularea glandei în prima parte a tratamentului (Berlescu Elena).
Explorându-se suprarenala prin testul Thorn, s-a relevat stimularea axului hipofizo-corticosuprarenal după băile în
apa sărată a lacului Techirghiol (Dărîngă Odette).

17
 Mecanismele farmacodinamice ale apei sărate din lacurile masivelor de sare au fost studiate la Sovata.
Mecanismele imunitare au fost explorate prin determinări de opsonine serice, precum şi prin determinarea
avidităţii fagocitare; s-a raportat creşterea capacităţii imunitare în urma băilor în apa lacului Ghera (Dinculescu Tr.).
Efecte similare s-au constatat şi la bolnavii care au făcut cura în apa lacului Ursu din staţiune (Dinculescu Tr.).
Staţiunea Sovata, avînd profil de ginecologie, au fost studiate mecanismele hormonale legate de sfera genitală,
obţinându-se ameliorări clinice, creşterea uterului hipoplazic şi retrocedarea maselor anexiale macrolezionale (Haimovici
I.). Cura cu băi sărate stimulează funcţia ovariană, imprimând tendinţa spre hiperfoliculinemie (Şerban A.). Apa lacului
însuşi şi nămolul de la Sovata au proprietăţi estrogene (Milcu St.)
La Ocna Sibiului s-au raportat reduceri evidente ale uricemiei şi colesterinemiei la bolnavii poliartrozici (Ciovică
I.).
La Slănic s-au obţinut bune rezultate clinico-funcţionale pe un grup mare de bolnavi, trataţi cu apa sărată a lacului
din staţiune (Grigoropol F.).
Apele sărate fosile, ce conţin iod, brom şi sulf, au făcut obiectivul multor studii clinico-experimentale.
La Băile Govora s-a studiat pe 188 copii cu reumatism Bouillaud-Sokolski comportamentul reacţiei la injectarea
intradermică a hialuro-nidazei. La grupul tratat cu apele sărate-iodurate din staţiune s-a remarcat reducerea
depolimerizării faţă de hialuronidază în formele latente clinico-biologic.
În cursul puseelor acute faringo-amigdaliene efectele au fost inverse (Geiculescu V.).
Studiul sistematic pe 60 bolnavi cu ateroscleroză a evidenţiat reduceri ale coilnesterinemiei după băile sărate
iodobromurate de la Băile Govora (Geiculescu V.).
S-au comparat, de asemenea, durata şi intensitatea crizei balneare. Băile sărate sulfuroase din staţiune declanşează
criza după 4-6 zile de cură, iar cele sărate- iodurate după 5-8 zile de cură. Apărută mai devreme, criza balneară după apele
sărate-sulfuroase este mai intensă şi durează mai mult decât criza declanşată de apele sărate-iodurate. Băile iodurate
accentuează simpaticotonia bolnavilor, pe când cele sulfuroase accentuează vagotonia din timpul acestor crize (Ciunganu
L.).
Pe baza reacţiei balneare şi pe baza capacităţii de adaptare la cură, s-au făcut la Băile Govora indicaţii
individualizate. Apele iodurate sunt indicate la obezi şi hipotiroidieni; apele cu sulf accentuează hiperfoliculinemia.
Vagotonici se adaptează greu la acest din urmă tip de apă minerală (Dinculescu Tr.).
Sindromul lombosciatic beneficiază mai ales după băile sărate-iodurate, probele vegetative normalizându-se
paralel cu ameliorarea clinică (Sărătură Maria).
În trecut s-a acordat o atenţie deosebită şi ionului magneziu prezent în apa minerală, atribuindu-se acestuia rolul de
desensibilizare şi sedare a sistemului nervos vegetativ, observate în cursul curelor de la Băile Govora (Niculescu Gh.).
Mecanismele endocrine au fost studiate la Băile Govora în maladia artrozică asociată cu insuficienţă tiroidiană
moderată. Tratamentul stimulează tiroida şi suprarenala (Milcu Şt.).
Cura cu apa sărată-sulfuroasă de la Băile Govora creşte tiemia la bolnavii care înainte de cură au prezentat valori
scăzute (Cociaşu E.).
La Bazna s-a studiat eficienţa curativă a apelor sărate-iodurate în afecţiuni reumatismale şi ginecologice.
Mecanismul endocrin în artrozele de menopauză a fost studiat prin frotiuri citohormonale. În menopauza recentă
s-au obţinut modificările cele mai evidente, constând în apariţia celulelor de tip superficial, iar frotiul de tip intermediar
devine de tip superficial. Frotiul de tip parabazal şi bazal devine intermediar (Bejan V.).

Acţiunea apelor sulfuroase folosite în cura externă

Efectul terapeutic al apelor minerale ce conţin sulf, folosite în cură externă, este rezultanta a cel puţin trei factori
ce îşi însumează acţiunea farmacodinamică : temperatura apei din baie ; mişcarea corpului sau a segmentelor acestuia în
condiţii hidrostatice particulare ; compoziţia chimică a apei.
Factorul chimic este mult mai eficient farmacodinamic cu apele sulfuroase decât cu cele sulfatate.
Considerată în egală măsură ca „barieră" ce separă organismul de mediul ambiant, dar şi ca structură „ce leagă"

18
organismul de acest mediu, pielea a constituit subiectul multor discuţii contradictorii în privinţa permeabilităţii ei şi a
capacităţii de resorbţie a unor componente din apele minerale.
Numeroase argumente experimentale sunt valabile pentru demonstrarea rolului activ metabolic al pielii,
mecanism ce stă la baza schimburilor prin piele. Mecanismul esenţial farmacodinamic este „îmbibareai" epidermului cu
apa minerală clin baie, îmbibare urmată de o resorbţie tardivă şi gradată.
Hidrogenul sulfurat din apa minerală difuzează rapid prin piele (W. Filehme), iar sulfaţii din apă sunt preluaţi de
piele de 150 de ori mai rapid decât sulful coloidal (Maliwa). Băile, sulfuroase cresc capacitatea de reducere a pielii; pielea
se îmbogăţeşte în grupe SH (Richter R.). Excitabilitatea receptorilor cutanaţi este modificată, de mantaua de săruri
depozitate in piele.
S-a constatat că băile sulfuroase ridică pragul pentru durere, efect ce poate fi explicat pe baza migraţiei calciului
din straturile profunde către suprafaţa epidermului în cursul băii sulfuroase (Klander .J.). Băile sulfuroase cresc
sensibilitatea receptorilor pentru cald (Ruffini) şi reduc sensibilitatea receptorilor pentru rece (Krause).
Vasodilataţia cutanată produsă de băile sulfuroase a fost demonstrată prin metode termografice, pletismografice,
capilarosco.pice şi prin metode radioizotopice.
Folosind metoda pietismografică a extremităţilor şi aplicând apa izvorului Diana de la Băile Herculane sub forma
de aerosoli sau în injecţii intravenoase, s-a remarcat la bolnavi instalarea unei vasodilataţii digitale imediate (Stoicescu C).
Pe loturi de bolnavi artrozici ce au efectuat cura externă la Băile Herculane, s-a constatat vasodilataţia cutanată,
apreciată prin termometrizare (Opreanu I.).
Cura balneară sulfuroasă duce la dispariţia stazelor sanguine şi la activarea circulaţiei cutanate. Baia
termosulfuroasă deschide o bună parte din teritoriul capilar scurt circuitat, ajungând astfel şi la absorbţia prin piele a
substanţelor minerale din apa băii.
Prezenţa în apă a altor componente modifică intensitatea resorbţiei sulfului din baie. Sulfaţii se resorb mai bine în
prezenţa clorurii de sodiu, observaţie importantă în terapia cu apa Mării Negre sau a lacurilor sulfatate, sărate, de liman
sau continentale.
Reflexele locale şi eliberarea unor mediatori umorali (histamina, bradichinina, prostagiandine etc.) sunt
mecanisme importante ce stau la baza efectului terapeutic al balanţei sulfuroase. Prostaglandinele (PGE 2.) sunt crescute în
iritaţia pielii, iar în baia sulfuroasă au loc asemenea iritaţii cutanate. PGE2 produc vasodilataţie capilară prin creşterea
AMP-ciclic şi captare crescută de Ca++ în celulele peretelui capilar (Topperman J.).
Efectele farmacodinamice locale asupra pielii explică bunele rezultate obţinute prin băile sulfuroase în dermatoze
şi prurigouri.
Acetilcolina este eliberată chiar şi numai sub influenţa termică a apei din baia sulfuroasă (Goldwitrer-Mayer K.).
Eliberarea de histamină, prin degranulare mastocitară, a fost, de asemenea, demonstrată prin folosirea băilor minerale
(Wegekins O.). Mediatorii chimici eliberaţi în piele stimulează activitatea metabolică locală. Dovezi în acest sens sunt
aduse de creşterea consumului de oxigen. În pielea antebraţului se consumă, la punctul de termoindiferenţă a apei din
baie, 0,199 ml oxigen/100 g ţesut/minut, consum ce creşte la 0,369 ml în baia de 39°C. Prin cercetări histoenzimatice s-a
demonstrat stimularea activităţii ATP-azei, fosfatazei alcaline, precum şi creşterea grupelor SH clin piele sub influenţa
băilor cu apa sulfatată de la Amara, a apei de mare sau a apei lacului Techirghiol (Zirra Ana Maria).
Toate aceste dovezi fundamentează ştiinţific rolul pe care îl are pielea în explicarea mecanismelor complexe
produse de curele balneare.
Mobilizarea apei şi sărurilor minerale din depozitul cutanat, cu pătrunderea în spaţiile extracelulare subcutanate, se
face foarte, lent, astfel că nu apar mecanisme de contrareglare acute, aşa cum se petrece după ingestie şi absorbţie în
intestin (Kerigan G.). Depozitarea electroliţilor în piele se face la nivelul stratului cornos (Lotmar).
Faţă de electroliţi, pielea se comportă ca o membrană electronegativă, pH-ul ei izoelectric fiind de 3-4; se permite
astfel pătrunderea selectivă a cationilor (Harpuder K.). În băile concentrate în săruri minerale, pielea pierde
electronegativitatea, scăderi selectivitatea de permeabilitate ionică şi devine, în egală măsură, permeabilă atât pentru
anioni, cât şi pentru cationi. .

19
 Ca urmare a contactului pielii cu apa minerală sulfuroasă, băile sulfuroase îşi găsesc indicaţii terapeutice
în afecţiunile dermatologice.
Activarea circulaţiei cutanate, efectul cheratolitic şi desensibilizant, reechilibrarea tonusului vegetativ sunt factori
ce influenţează pozitiv alergodermiile, neurodermitele, prurigourile, eczemele etc.
Bogăţia ţării noastre în ape minerale sulfuroase, precum şi tradiţia au stimulat numeroase cercetări în acest
domeniu. La Călimăneşti, Mustăciosu M. a obţinut foarte bune rezultate în dermatozele pruriginoase, urticarii şi eczeme
cronice, iar Mămularu Gh. în alergozele cutanate, apreciate prin indexul histaminic cutanat.
La Băile Olăneşti cele mai bune rezultate în dermatoze au fost obţinute prin asocierea la cura externă a injecţiilor
cu apa izvorului 7 (Catrina S., Iofcea S.). Având în vedere legătura cauzală dintre eczeme şi tulburările digestive, la
bolnavii trataţi în staţiune s-a asociat cura internă cu apa izvoarelor 5, 14 şi 24, procesele cutanate fiind evident ameliorate
(Teodorescu Şt.).
La Băile Herculane s-au studiat experimental efectele apelor sulfuroase în conflictul alergo-anafilactic. Stoicescu
C. a observat efectul antihistaminic al apei izvorului Diana, evidenţiat prin intensificarea histaminazelor tisulare şi
creşterea capacităţii histaminopexice a serului sanguin.
Prin metoda experimentală a şocului anafilactic la cobai, Stoicescu C. a constatat efectul de protecţie asupra
conflictului antigen-anticorp al apelor sulfuroase de la Amara, Băile Govora şi Buziaş.
Acest rol protector al apelor minerale ce conţin sulf poate explica parţial rezultatele terapeutice obţinute cu aceste
ape în afecţiunile dermatologice.
Cura externă cu apele sulfuroase îşi are însă indicaţiile majore în afecţiunile cronice reumatismale.
La Băile Herculane maladia artrozică a fost studiată de numeroşi cercetători. Un studiu amplu efectuat în staţiune
de Stoica I. pe un mare număr de bolnavi reumatici în diferite stadii de evoluţie a maladiei artrozice a indicat cura
sulfuroasă cu precădere în formele hiporeactive de boală, în neuromialgiile simple, fără focare de infecţie; starea
bolnavilor hiperreactivi şi nevrotici se agravează datorită curei. Pe baza studiului reactivităţii nervoase, Dinculescu Tr. a
diferenţiat procedurile în „forte", ,,medii" şi „slabe". Excitabilitatea corticală a bolnavilor trataţi, determinată prin metoda
cronaximetrică, este crescută.
Opreanu I. a remarcat creşterea reactivităţii parasimpatice. În cercetările experimentale, Stoicescu C. a demonstrat
că apa izvoarelor Diana şi Neptun 2 de la Băile Herculane creşte reflectivitatea vagală şi potenţează mecanismele
colinergice.
Participarea tiroidei a fost studiată de Berlescu Elena prin metode radioizotopice, remarcând o creştere în primele
24-48 ore, cu revenirea la valorile iniţiale după 15 zile de cură. Milcu Şt. a constatat creşterea eliminărilor urinare de 17
cetosteroizi şi în general stimularea funcţiei suprarenaliene. A fost elaborată astfel teoria cortizonică a curelor sulfuroase,
ca mecanism posibil în explicarea efectului lor terapeutic.
La Călimăneşti cura cu apele sulfuroase din staţiune este, de asemenea, folosită în afecţiunile reumatismale.
Ţepuşel Gh. a studiat efectul curelor, asupra stărilor preartrozice, recomandându-le profilactic în maladia
artrozică. Poliartrozele şi unele forme inflamatorii reumatismale beneficiază de tratament diferenţiat sulfuros, mai
ales dacă bolnavii cu afecţiuni asociate renale, metabolice sau digestive fac şi o cură internă cu apele sulfuroase din
staţiune.
La Băile Govora se obţin, de asemenea, rezultate bune prin cură diferenţiată în maladia reumatismală.
Stroescu I. a făcut o analiză diferenţiată a factorilor curativi din staţiune în tratamentul reumatismelor degenerative
şi inflamatorii de debut.
În numeroase alte staţiuni în care se practică cura balneară cu ape sulfuroase termale s-au efectuat observaţii
clinico-biologice, ce atestă eficienţa acestora în afecţiunile aparatului locomotor.

C. CURA CU NĂMOLURILE TERAPEUTICE

Studierea nămolurilor terapeutice a constituit un obiectiv principal pentru balneologi, cu atât mai mult cu cât
utilizarea în scop curativ a ungerilor cu nămol are o tradiţie milenară.

20
 Cercetările s-au axat fie asupra calităţilor termofizice ale peloidelor, fie asupra celor chimice datorate, posibil,
substanţelor biologice active sau ionilor din peloid. Deoarece, în practică, metodologia aplicării peloidoterapiei este
folosită cu precădere în maladiile aparatului locomotor, majoritatea cercetărilor s-au adresat acestui aparat.
Cercetări sistematice privind acţiunea oncţiunilor cu nămol în maladia artrozică au fost efectuate la Eforie Nord de
I. Stoia. Pe lângă analiza evoluţiei clinice, s-a remarcat creşterea valorilor VSH, a eozinofiliei, precum şi prezenţa reacţiei
de cură în cazurile cu focare de infecţie neasanate anterior peloidoterapiei.
Cercetările efectuate de I. Opreanu au comparat la bolnavii artrozici efectele împachetărilor cu nămol cu cele
obţinute prin preparatele din nămol. Deşi rezultatele obţinute cu nămolul natural au fost superioare, totuşi uşurinţa de
manipulare chiar şi în condiţii extrabalneare a preparatelor din nămol asigură acestora din urmă unele avantaje.
Tincu Lidia de la Eforie Nord a comparat efectele băilor cu nămol concentrat (70-150 kg/300 l apă de lac)
cu cel al băilor diluate (1 kg/300 l apă de lac), remarcând efecte terapeutice superioare la astrozicii cărora li s-a
aplicat forma de nămol diluat.
Pe grupe de bolnavi artrozici internaţi în Clinica de balneologie din Bucureşti, Agârbiceanu T. a comparat
rezultatul băilor diluate de nămol cu cel al împachetărilor cu nămol şi cu efectul injecţiilor cu, preparate din nămol.
Rezultatele terapeutice au fost asemănătoare. Aceiaşi cercetător a remarcat efectul încurajator al aplicării preparatelor din
nămol şi creşterea avidităţii fagocitare la bolnavii suferind de reumatism secundar infecţios. Cu aceleaşi preparate din
nămol autorul a avut rezultate satisfăcătoare în spondilite şi în poliartrite.
În staţiunile cu profil ginecologic se folosesc, cu urmări pozitive, împachetările regionale cu nămol, precum
şi tampoanele vaginale cu nămol. Cele mai multe cercetări au fost efectuate la Sovata şi la Techirghiol.
Mecanismele hormonale de acţiune în metroanexite au fost evaluate de Haimovici I.
Rezultatele bune ale peloidoterapiei în boli de piele au generat cercetări şi în acest domeniu de patologie.
Importanţa schimburilor de substanţe chimice dintre piele şi nămol a fost demonstrată prin metode histochimice de
colectivul condus de Zirra Ana Maria. S-a relevat astfel trecerea componentelor din faza lichidă a nămolului în celulele
epiteliale, trecere activată de o „barieră enzimatică" cutanată (citocromoxidaza, fosfataza alcalină şi A.T.P.-aza). Cu cît
nămolul este mai diluat, cu atît schimburile cu pielea sînt mai intense. S-a încercat cu bune rezultate de către Agârbiceanu
T. tratamentul cu preparate din nămol a unor dermatoze.
Diferite cercetări s-au axat pe efectele peloidelor asupra aparatului cardiovascular. Pe un număr de bolnavi
suferinzi de hipertensiune arterială băile diluate cu nămolul de la Techirghiol au redus valorile tensionale după şase-şapte
zile de tratament (Bunescu R.).
S-au întreprins încercări de studiu farmacodinamic prin administrarea per os a nămolului asupra unor funcţii
digestive. Astfel, Cociaşu E. a remarcat reducerea secreţiei şi acidităţii sucului gastric la cîini cu stomac Pavlov, precum şi
reducerea colerezei la câini cu fistule biliare.
Studiul mecanismelor generale de acţiune ale peloidoterapiei a fost concretizat prin cercetări privind reactivitatea
organismului. Reactivitatea cutanată a fost testată prin metoda cronaximetrică, remarcându-se creşteri ale excitabilităţii
cutanate la bolnavii cu artroze, care au avut o evoluţie favorabilă clinică, aşa cum au demonstrat cercetările colectivului
condus de Stoicescu C.
Colectivul condus de Agârbiceanu T. a testat reactivitatea faţă de mediatori chimici nervoşi (acetilcholină şi
adrenalină) sau faţă de ioni corelaţi cu reactivitatea vegetativă (Ca, Mg, K). Experienţele efectuate pe animale care au
primit tratament cu nămol sau preparate din nămol au arătat, în ambele situaţii, o reactivitate crescută.
Reactivitatea vegetativă testată de colectivul Stoia I. prin proba Tur şi McClure după cura cu nămol la Sovata,
demonstrează tendinţa de reglare a tonusului vegetativ, precum şi reducerea timpului de resorbţie a bulei de edem
intradermice.
Reactivitatea imunologică, îndeosebi faţă de preparatele din nămol, testată de colectivul condus de Agârbiceanu
T., a evidenţiat un efect antimicrobian net faţă de stafilococ, precum şi creşterea indicelui opsonocitofagic.
După împachetări cu nămolul de la Sovata, colectivul Dinculescu Tr. a constatat la bolnavii artrozici creşterea
polinuclearelor bazofile şi a granulocitelor tinere iar curba opsoninelor a devenit ascendentă.

21
 Şi în metroanexitele cronice tratate cu împachetări de nămol şi tampoane vaginale cu nămol la Sovata, colectivul
Bonciu Olga a remarcat ascendenţa curbei opsoninelor serice, aviditate fagocitară dublată, precum şi creşterea
precipitinelor serice antistreptococice.
Colectivul Stoicescu C. a testat la bolnavii artrozici capacitatea de difuziune în piele a hialuronidazei şi
reactivitatea sistemului reticulo-endotelial cutanat cu albastru de tripan după oncţiunile cu nămol de Techirghiol,
remarcând reducerea reacţiei la hialuronidază, precum şi normalizarea diferenţiată a reactivităţii reticulo-endoteliale.

Mecanismul endocrin a fost explorat atît în cercetări clinice, cât şi experimental. Pe copii trataţi la Techirghiol,
Lungu Al. a constatat eliminări crescute de 17-cetosteroizi urinari. La adulţii cu forme inflamatorii reumatice trataţi cu
preparate din nămol s-au remarcat modificări în funcţia glandelor suprarenale (Agârbiceanu T.). Zirra Ana Maria a
urmărit histochimic activitatea metabolic enzimatică din hipofiză, tiroidă, gonade şi suprarenale la cobai care au făcut băi
cu nămol, constatând stimularea acestei activităţi după terminarea procedurilor.
Mecanismul metabolic a fost studiat îndeosebi în cercetări experimentale. Agârbiceanu T. a studiat acţiunea
farmacodinamică a preparatului din nămol (Pelobiol), demonstrând pe loturi de cobai creşterea oxidazelor în piele, după
oncţiuni cu pomadă pelobiol, şi în ficat, rinichi şi suprarenale după preparatul injectabil. Pielea se îmbogăţeşte în grupe
sulfhidrice, dar ficatul sărăceşte în glicogen. Organele se îmbogăţesc în vitamina C, în special creierul, testiculul şi
pulmonul.
În cursul tratamentului balnear cu nămol la Techirghiol valorile glutationemiei sunt crescute la bolnavii artrozici
(Demayo A.).
Colectivul P. Belc a remarcat stimularea metabolismului proteic şi creşteri ale transaminazelor serice după cura cu
nămol la Eforie Nord la copii cu sechele de reumatism Bouillaud-Sokolski.
Stoicescu C. a urmărit sistematic stress-ul metabolic al curelor cu nămol, determinând în ficat activitatea
enzimatică a aldolazei, succinat dehidrogenazei şi citocromoxidazei. La începutul tratamentului predomină procesele
anoxibiotice, iar spre sfârşitul curei îşi intensifică activitatea enzimele legate de metabolismul oxibiotic.

II. FACTORII NATURALI DE CURĂ

În arsenalul medical folosit în scop profilactic, curativ sau de recuperare, factorii naturali şi-au cîştigat, printr-o
milenară tradiţie, un binemeritat renume, iar utilizarea lor organizată în staţiuni balneare a contribuit la orientarea
indicaţiilor de cură.
Apele minerale naturale, apa lacurilor şi nămolurile terapeutice, apa Mării Negre, gazele naturale, climatul
sînt factori folosiţi sub forma unor cure repetabile de-a lungul anilor, cu certă eficienţă terapeutică.

A. APELE MINERALE

După originea şi provenienţa lor, apele minerale din ţara noastră folosite în scopuri balneare se grupează în două
mari categorii: ape din hidrosferă, incluzând Marea Neagră, lagunele şi lacurile sărate de la suprafaţa uscatului, şi ape
intratelurice, în cuprinderea cărora intră pinzele de apă şi apele subterane circulante (Mrazec L.).
Pânzele de apă stagnează în rocile permeabile, dar pot forma şi curenţi ce se îndreaptă spre punctele de
emergenţă, loc unde apare la zi izvorul mineral.
Unele ape din această categorie, mai tinere sub raport geologic, sânt denumite şi ape freatice. Altele, reţinute
în straturile geologice încă din timpul sedimentării depozitelor, poartă denumirea de ape fosile (veterice) sau ape de
zăcământ.
Apele subterane circulante se mişcă liber prin rocă. În rocile argiloase circulaţia apei se face prin difuziune, dar,
în general, legăturile subterane ale apelor intratelurice sunt determinate de diferenţele de presiune hidrostatică şi de

22
gravitaţie.
Izvoarele minerale depun la emergenţa lor săruri ce pot fi ulterior Tedizolvate de apă şi transportate în alte locuri.
În zonele aride apele clorurate sodice sau cele alcaline sulfatate impregnează solul şi formează eflorescenţe, care
redizolvate sau erodate şi purtate de vânt vor alimenta bălţile sărate.
Apele circulante întâlnesc diferite formaţiuni geochimice şi se mineralizează corespunzător compoziţiei chimice a
acestor formaţiuni, împreună cu apele minerale se formează nămolurile şi gazele, utilizate, de asemenea, în scopuri
terapeutice.
Sânt considerate ape minerale terapeutice apele, ivite la suprafaţă dintr-o sursă naturală sau aduse la zi prin foraje
şi ale căror calităţi, fizico-chimice pot exercita efecte farmacodinamice întrebuinţate terapeutic.
În definiţia dată apelor minerale terapeutice de către Federaţia Internaţională de Balneologie şi Climatologie
(F.I.T.E.C), federaţie la. care este afiliată şi România, se precizează, printre altele, că acestea nu trebuie supuse unor
modificări artificiale, ele deosebindu-se de apa comună (potabilă) prin compoziţie, termalitate sau radioactivitate ; în
plus, este obligatoriu ca o Academie de Ştiinţe Medicale să confirme calităţile lor terapeutice.
La noi în ţară, atestarea calităţilor terapeutice se face pe baza cercetărilor efectuate de către Institutul de medicină
fizică, balneoclimatologice şi recuperare medicală din Bucureşti, al cărui plan de cercetare este condus de Academia de
Ştiinţe Medicale.
Rezultă din cele expuse până acum că nu orice apă minerală este şi apă terapeutică.
Pentru a fi considerată minerală, o apă trebuie să conţină cel puţin 1 g săruri dizolvate la litru, sau, dacă nu
atinge această mineralizare minimă obligatorie, apa trebuie să conţină elemente chimice sau gaze cu recunoscută
acţiune farmacodinamică sau să aibă la izvor temperatura de cel puţin 20°C.
Dacă la definirea unei ape minerale sînt luate în consideraţie limitele minime ale mineralizării ei, în cazul apei
potabile obişnuite (de robinet) sânt obligatorii limite maxime ale fiecărui component chimic. Pentru apa potabilă de
robinet, conform STAS 1342-71, elaborat de Institutul Român de Standardizare, sânt admise următoarele concentraţii
maxime ale unor componente din apă :

Calciu : 100 mg/dm3 (max. 180)

Magneziu : 50 mg/dm3 (max. 80)
Clor : 250 mg/dm3 (max. 400)
Sulfat : 200 mg/dm3 (max. 400)
Fluor : 1 mg/dm3
Zinc : 5 mg/dm3
Mangan : 0,1 mg/dm3
Fier : 0,1 mg/dm3
Arsen : 0,05 mg/dm3
Cupru : 0,05 mg/dm3
Fosfaţi : 0,1 mg/dm3
Nitraţi : 10 mg/dm3
Nitriţi : absent

Între concentraţiile maxime admise în apa potabilă şi concentraţiile minime ale apelor minerale există o zonă
de graniţă în care sînt situate apele oligominerale reci (acratopege).

În ultimii ani, perfecţionarea tehnicilor de dozare a oligoelementelor din apele minerale, a modalităţilor de
determinare a structurii supramoleculare a apei, precum şi a metodologiei de cercetare farmacodinamică au
contribuit la o mai precisă delimitare intre apa minerală şi apa potabilă în această zonă de graniţă menţionată.
Apele minerale terapeutice, prin destinaţia lor, sunt ape medicinale.
Faptul că unele categorii de ape de cură internă, datorită gustului lor plăcut, sunt folosite şi ca ape de
masă nu ne indreptăţesc să neglijăm rolul lor terapeutic. Apele de masă au în general o mineralizare foarte

23
redusă şi conţin suficient acid carbonic pentru a le imprima un gust acidulat. Totuşi, prezenţa în compoziţia
lor a unor elemente chimice (sodiu, arsen, bor etc.) nu permite un consum necontrolat şi, mai ales, abuziv de
către bolnavii cu hipertensiune arterială, cardio-renali, cei cu hepatite evolutive, obezi sau vârstnici.

1. Originea apelor minerale

Planeta noastră reprezintă un imens rezervor de apă în care se găsesc dizolvate săruri minerale.
Cercetătorii au stabilit că pentru fiecare cmp din suprafaţa Terrei există o corespondenţă de 273 1 apă, din
aceştia 268,4 1 revenind apei mineralizate oceanice şi numai 0,1 l reţelei de apă dulce circulantă (Goldschmith).
Din reacţiile chimice petrecute în materia planetară primară, între carburile, hidrurile sau nitrurile
metalice cu paroxizii metalelor a luat naştere un imens volum de apă, precum şi oxizi metalici.
Prin răcirea magmelor topite s-au diferenţiat mineralele magmatice împreună cu soluţiile minerale
respective.
O clasificare a apelor minerale făcută de Ed. Suess pe baza originii lor distinge:
Ape de profunzime, provenite din apa de condensare a magmelor vulcanice şi denumite „ape juvenile";
ape de suprafaţă, infiltrate în sol şi mineralizate la nivelul formaţiunilor geochimice, cunoscute şi sub numele
de „ape vadoase"; ape provenite din pânzele subterane captive, formate în perioade geologice foarte vechi şi
situate în preajma zăcămintelor petrolifere, denumite „ape veterice" sau „ape fosile".
Indiferent de originea lor, compoziţia chimică a apelor minerale este condiţionată de calitatea
mineralelor din rocile străbătute de apă în circuitul ei subteran, ca şi de viteza sa de circulaţie. Capacitatea de
solubilitate a elementului chimic din mineralul rocilor participă la mineralizarea diferenţiată a apelor minerale.
Gradul cel mai mare de solubilizare în apă îl are sarea şi apoi, în ordine descrescândă, ghipsul, calcarele,
dolomitele, marnele, argilele, bazaltele, granitele, şisturile cristaline şi cuarţul.
Apa care circulă liberă prin porii rocilor se numeşte apă de percolaţie. O parte din ea, absorbită în rocă
în zonele de circulaţie mai lentă, formează la suprafaţa granulelor rocii o peliculă fină prin intermediul căreia
au loc schimburile de substanţe minerale între apa circulantă, şi rocă.
După viteza de circulaţie a apelor subterane, s-a emis o clasificare a apelor minerale, care exprimă
intensitatea schimbului dintre apă şi rocă:
Ape cu dinamică mare, cu circulaţie rapidă, slab mineralizate, cum: sunt apele bicarbonatate, la care se adaugă şi
sarea dizolvată uşor ; viteza mare de curgere nu permite insă apei de infiltraţie să dizolve şi iodul sau bromul,
prezente eventual în rocă alături de sare; ape cu dinamică -medie, între care apele sulfatate, calcice, magneziene slab
mineralizate; ape cu dinamică redusă, care, circulând prin roci bogate în sare, iod şi brom, au timpul necesar să
extragă şi aceste ultime două elemente.
Apele minerale conţin o mare varietate de săruri extrase din rocile spălate de apele subterane. Dintre toate
elementele chimice ce participă la structura Terrei, 14 acoperă 99,5% din alcătuirea scoarţei terestre. Elementele nu
apar libere, ci în combinaţii chimice (oxizi, sulfuri, silicaţi, carbonaţi, sulfaţi etc), alcătuind mineralele.
Mineralele se asociază, formând rocile, clasificate în roci magmatice, sedimentare şi. metamorfice. Rocilele
magmatice provin din solidificarea magmelor topite. Rocile sedimentare s-au format din acumulările stratificate şi s-au
litificat treptat formând roca sedimentară. Unele roci sedimentare au cristalizat (sarea, ghipsul), altele s-au format
prin cimetarea unor particule nisipoase (gresia) sau a prafului şi mâlului (argila). Alte sedimente au luat naştere prin
precipitarea în apa mărilor a sărurilor minerale, iar din scheletele faunei şi florei depuse au luat naştere sedimentele
organogene. Toate mineralele şi rocile formate sunt în permanenţă transformare, metamorfismul lor fiind un proces
legic al scoarţei terestre. Rocile metamorfice provin deci din transformările unor roci magmatice sau sedimentare.
Alături de presiune şi temperatură, apa joacă rolul principal în procesele fizico-chimice ce contribuie la
metamorfismul rocilor şi mineralelor. Biosfera participă şi ea în mare măsură la transformările menţionate.
Prin molecula ei bipolară, apa intră în reţeaua cristalină a mineralului, participă la smulgerea particulelor,

24
formând soluţii omogene minerale, în schimb permanent cu apa circulantă subterană.
Din schimbul rocă-apă subterană se remarcă unele observaţii generale: fuga sodiului şi clorului către
bazinele oceanice, ce conduce, bineânţeles la scară geologică, la desărarea sedimentelor ; retenţia potasiului în rocile ce
rezultă din descompunerea feldspaţilor, ca şi în mâlurile argiloase, care ulterior devin roci argiloase; calciul şi
magneziul, asociate sau nu, se depun sub formă de carbonaţi, sub influenţa biosferei; siliciul şi aluminiul, care au o
slabă solubilitate în apă, se depun în mâluri sub forma de compuşi coloidali.
Pânzele de apă şi circulaţia apei subterane sunt dependente de configuraţia spaţială a straturilor permeabile sau
impermeabile. Reţeaua acviferă subterană este aşezată pe un strat impermeabil şi este alimentată de la suprafaţă prin
infiltraţii ce străbat straturi permeabile. Dacă este acoperită de un strat impermeabil, pânza de apă devine captivă şi
este alimentată de la suprafaţă într-o zonă unde terenul acvifer se pierde.
Apa subterană poate ajunge spontan la suprafaţă sub forma izvoarelor arteziene (Artois-Franţa). Nivelul
piezometric sau presiunea exercitată de gazele ce însoţesc depozitul de apă forţează ivirea spontană la zi a apei
minerale.
Omul intervine activ în dirijarea emergenţei izvoarelor minerale prin captări, instalaţii de pompare, bazine,
aducţiuni şi foraje. Se stabilesc în acest scop perimetre de protecţie prin degajări de teren, împrejmuiri etc.

2. Fizica şi chimia apelor minerale

Apele minerale conţin o mare varietate de elemente chimice extrase din rocile prin care acestea s-au infiltrat.
Moleculele sărurilor minerale sunt disociate în ioni şi numai o parte a lor rămân.disociate, respectivul sistem
fizic fiind alcătuit dintr-un mediu de dispensare, apa, şi dintr-o fază dispersă, ionii sau moleculele.
Apa minerală este o soluţie adevărată „optic goală", particulele având dimensiuni sub un milimicron.
Combinaţiile chimice mai greu solubile in apă se găsesc sub forma unor soluţii coloidale, sistem fizic
microheterogen, particulele din soluţie fiind reţinute de ultrafiltre. În apa minerală aceste particule rămân uniform
dispersate, deoarece energia lor cinetică este mai mare decât forţa gravitaţională. Având sarcini electrice identice ce
nu se atrag, coioizii dintr-o apă minerală echilibrată fizico-chimic nu cresc şi nu precipită. Sub forma coloidală sunt
prezenţi acidul silicic (în parte), sulful elementar sau alumogelurile, ferogelurile, manganogelurile, fosfogelurile, precum
şi acidul metaboric.
Apa este prezentă sub forme foarte variate de agregare moleculară, astfel că fiecare izvor mineral are, din acest
punct de vedere, o individualitate proprie, în natură neexistînd apă pură chimic. În apele minerale naturale întîlnim
diferenţe de structură şi de ordonare a moleculelor de apă, iar existenţa în apă a ionilor determină rearanjarea
moleculelor de apă şi deci schimbarea structurii ei supramoleculare.
Polimerizarea moleculelor de apă sub forma de agregate moleculare se face prin punţile de hidrogen şi prin
atracţia electrostatică dintre molecule.
În molecula de apă, hidrogenul nu poate exista ca ion separat (H +), deoarece este imediat captat de o moleculă
vecină de apă, formând cu aceasta ionul de hidroniu (H3O+).
Tendinţa atomului de hidrogen de „a sări" la atomul de oxigen al moleculei vecine de apă are o mare
importanţă în procesele de oxido-reducere atât fizico-chimice, cât şi biologice. Mobilitatea electrică a H+ faţă de alţi ioni
este deosebit de mare, iar posibilitatea desfacerii şi refacerii legăturilor de hidrogen este impresionantă. Polarizarea
covalenţei face ca norul electronic molecular să fie asimetric, aranjament spaţial denumit dipolul electric al apei.
Datorită dipolului electric, molecula de apă este asimetrică şi are deci tendinţa de a se aranja supramolecular diferit.
Legăturile de hidrogen între moleculele de apa sunt foarte numeroase, în continuă schimbare şi cu atât mai
labile cu cât temperatura apei este mai ridicată. Dacă la temperatura de 0°C se desfac numai 15°/o din legăturile de
hidrogen, la 40°C se desfac 50% din legături.
Apa este formată dintr-un amestec de molecule libere mono-di- tetra-octomeri, iar particula de apă, în continuă

25
mişcare de rotaţie în jurul axei sale, are şi o mişcare de oscilaţie în jurul poziţiei supramoleculare date.
Apele naturale termale prezintă, faţă de apele reci, deosebiri în echilibrul agregatelor moleculare.
Termalitatea naturală a unei ape are o mare are importanţă, ea fiind inclusă printre criteriile de clasificare a apelor
minerale.
Ţara noastră este foarte bogată in ape termale naturale. Nu este încă demonstrată în totalitate originea
juvenilă vulcanică a apelor termale ,deşi la Băile Herculane este posibilă o astfel de origine. Se admite că în ţara
noastră apele de suprafaţă se infiltrează la adâncimi mari, capătă temperatura locală şi revin la suprafaţă ca ape
termale naturale de origine vadoasă, termalitatea lor fiind condiţionată de treapta geotermică locală. În principiu,
până la 20 m adâncime, depozitele de ape minerale subterane împrumută temperatura atmosferică locală, cu variaţii
termice respective. Între 20-30 m apa are temperatura medie anuală a regiunii, fără a mai suferi variaţiile
sezoniere. La o adâncime de peste 30 m, pânza de apă se încălzeşte cu câte un grad la fiecare aproximitiv 30 m
profunzime. Pentru România, treapta geotermică medie, de 33 m, este mai mică în zonele cu roci vulcanice (6-12 m)
şi mai crescută acolo unde există roci sedimentare (60-120 m).
În funcţie de temperatura lor naturală, apele minerale pot fi reci (sub 20°C), izoterme (34-37°C) şi
hiperterme (peste 37°C).
Electroliţii dizolvaţi în apa minerală sunt variaţi, procesul de dizolvare bazându-se pe hidratarea lor: ionii
de la suprafaţa cristalului de electrolit sunt înconjuraţi de molecule de apă şi cu cât energia de hidratare a ionului
depăşeşte energia lui de reţea, cu atât ionul respectivtrece mai uşor în soluţie.
În apele minerale s-au evidenţiat aproape toate elementele chimice cunoscute. Dintre acestea se comportă ca
anioni (sarcini electrice negative) clorul, bromul, fluorul, arsenul, precum şi ionii bicarbonic, sulfat şi fosfat.
Clorul (Cl-), extrem de răspândit în apele minerale, cu originea în rocile sedimentare bogate în sare, în
depozitele lagunare şi în salinitatea reziduală a unor roci, este foarte solubil sub forma de cloruri ale metalelor
alcaline sau alcalino-teroase, fiind transportat de ape spre bazinele oceanice. Apele minerale cu o predominanţă a
clorurii de sodiu sunt denumite ape clorurate sodice, iar cele cu mari concentraţii de clorură de sodiu poartă numele de
ape sărate.
Bromul (Br-) îşi are originea în rocile sedimentare marine, deoarece el se concentrează în organismele marine
(corali, spongieri, gasteropode etc.) sub forma de compuşi organici cu rol biologic. Bromul din apele fosile asociate
zăcămintelor de petrol are, de asemenea, origine biogenă. În apele minerale se găseşte sub formă de bromuri, în
concentraţii de cel puţin 5 mg/l. Sunt întâlnite deseori concentraţii de brom sub 15 mg/l în zonele cu masive de sare
şi în apele de zăcămînt, însă există şi ape foarte bogate în brom, ca, de exemplu, izvorul 1 de la Sărata-Monteoru, cu
297 mg/l, la Bazna (bazinele 1 şi 3) şi la Băile Govora sonda 6) cu 75 mg/l, la Vulcana-Băi, cu un conţinut de 30-
40 mg/l brom.
Iodul (I-) provine din rocile sedimentare organogene, cu alge şi diatomee foarte bogate in iod. Iodul prezent în
apele fosile are, de asemenea, origine biogenă. Apele minerale iodurate trebuie să conţină cel puţin 1 mg/l iod.
Majoritatea izvoarelor de cură internă conţin sub 10 mg/l iod, dar în apele de zacământ (Băile Govora) pentru balneaţie
întâlnim concentraţii de peste 40 mg/l.
Fluorul (F-) apare în apele minerale din rocile fosfatice. Apele minerale ce conţin 5 mg/l fluor pot produce smalţul
dentar cu picăţele; curele nu au valoare profilactică faţă de cariile dentare.
Arsenul (As-) îşi are originea în rocile cristaline de origine eruptivă. Sunt considerate arsenicale apele minerale
cu o concentraţie de minimum 1,3 mg/l hidroarseniat. Indicaţiile mai vechi ale apelor arsenicale, ca şi ale
medicamentelor, cu arsen în anemii şi debilitate sunt astăzi limitate, de riscurile cancerigene ale acumulărilor de arsen în
organism.
Ionul bicarbonic (CO3H-) îşi are originea în rocile sedimentare carbonatate şi împreună cu bioxidul de carbon
dizolvat în apa minerală asigură echilibrul acido-bazic ce condiţionează prezenţa celorlalţi elec-troliţi din apă. În apele
minerale româneşti concentraţia ionului bicarbonic variază de la 500 la 7000 mg/l. Concentraţia minimă de 726 mg/l
anion bicarbonic este obligatorie pentru ca o astfel de apă să fie încadrată în categoria apelor bicarbonatate. De obicei,

26
apele bicarbonatate sunt din punct de vedere chimic ape mixte.
Ionul sulfat (SO4-) provine din zăcămintele ghipsifere. Rocile sedimentare conţin sulfaţi de sodiu, calciu,
magneziu etc. În apele minerale sulfatate concentraţia anionului sulfat trebuie să depăşească proporţia de 20% din
totalul anionilor. Bacteriile pot transforma forma oxidată a sulfului în altele mai reduse de tipul sulfurilor, tiosulfaţilor,
astfel că în apele sulfatate apar şi astfel de forme mai reduse şi chiar hidrogen sulfurat.
Ionul fosfat (PO4-) provine din rocile sedimentare fosfatice (calcare fosfatice, argile fosfatice), fosfatul de calciu
(apatitul) fiind sursa principală de fosfor din organism şi din sedimente. În clasificările chimice ale apelor minerale nu
sînt definite apele cu conţinut mai ridicat în fosfaţi.
Dintre celelalte elemente prezente în apele minerale sunt cationi (sarcini electrice pozitive) sodiul, potasiul,
calciul, magneziul şi fierul.
Sodiul (Na+), prezent în toate apele minerale, dar predominând în cele sărate, bicarbonatate sodice şi sulfatate
sodice, îşi are originea în salinitatea reziduală a rocilor sedimentare; clorura de sodiu este spălată din sedimentele marine
şi readusă de apele în circulaţie spre hidrosfera marină. Apele fosile şi cele care infiltrează masivele de sare conţin, de
asemenea, clorură de sodiu. Dacă apa minerală îşi are originea în roci vulcanice, conţine puţin sodiu extras din feldspaţii
sodici sau sodico-potasici prezenţi in aceste roci. Sodiul a apărut mai tîrziu în apa oceanului primitiv şi nu este capabil
să facă combinaţii organice. În organism, deşi are tendinţa de a pătrunde în celule, este permanent pompat de acestea
printr-un mecanism metabolic, denumit pompa de sodiu.
Potasiul (K+), cu o concentraţie mai mare în apele minerale deoarece este reţinut în rocile argiloase, provine din
rocile de feldspat şi mică, precum şi din salinitatea reziduală a sedimentelor. Spre deosebire de sodiu, care „fuge"
spre bazinele oceanice, potasiul este reţinut în sedimentele (argiloase). Raportul Na/K în apele minerale este de 10-20.
Prezent în apa oceanului primitiv în care a apărut viaţa, potasiul este ionul esenţial al protoplasmei celulare şi
participă la toate reacţiile metabolice ale acesteia. Pompa de sodiu amintită mai sus este cuplată cu o pompă de potasiu,
în sensul că expulzia metabolică din celulă a sodiului are loc prin schimb cu atragerea în celulă a potasiului.
Calciul. (Ca++), prezent în multe ape minerale, mai ales în grupa celor alcalino-teroase sau sulfatate calcice,
provine din straturile geologice (roci sedimentare calcaroase şi ghipsuri) în care apa minerală, extrăgând cationul,
este biogenă. Organismele vii fixează calciul solubil din apa mărilor, încorporându-1 în structurile lor dure. Calciul
are un rol funcţional deosebit în activitatea metabolică celulară. Energia biotică reţine calciul în hidrosferă.
Magneziul (Mg++) este prezent în apele minerale de obicei împreună cu calciul, apele alcalino-teroase conţin
atât calciu, cât şi magneziu, în apele amare acesta din urmă fiind întâlnit sub forma de sulfat de magneziu. Marea
bogăţie de magneziu şi potasiu în apa oceanului primordial explică participarea respectivilor anioni în numeroase
reacţii enzimatice şi metabolice celulare (de exemplu, asimilaţia clorofilană, proces ce stă la baza vieţii pe pământ,
are loc numai în prezenţa magneziului). Originea magneziului în apele minerale o găsim în rocile dolomitice (carbonaţi
dubli de calciu şi magneziu). Apele minerale utilizate în cura internă sunt considerate magneziene atunci când
concentraţia acestuia atinge, în general, 70-300 mg/l. În apele sărate concentrate întrebuinţate, de obicei, în cura externă
magneziul poate atinge concentraţii de până la 6.000 mg/l (Sonda 1 de la Bălţăteşti).
Fierul (Fe++), cu origine în mineralele eruptivului, în magmatite bazice, dar şi în zăcămintele sedimentare,
este prezent în unele ape minerale, denumite feruginoase numai dacă concentraţia sa depăşeşte 10 mg/l. În
apele proaspete de izvor, fierul se găseşte sub forma lui redusă (Fe ++), dar în contact cu aerul apa se oxidează
repede, fierul bivalent redus trecând în forma hidroxidului feric coloidal (Fe +++). Bicarbonatul de fier este forma
chimică sub care se găseşte de obicei fierul în apa minerală. Pierderea bioxidului de carbon prezent în apă contribuie
la precipitarea fierului, fenomen de care trebuie să se ţină seama în tehnologia de îmbuteliere a apelor minerale
feruginoase. Dintre apele minerale româneşti cele mai mari cantităţi de fier conţin cele de la izvorul Unirea din Vatra
Dornei (49,7 mg/l) şi de la Băile Usturoi din judeţul Maramureş (313 mg/l). Apele minerale îmbuteliate folosite ca
apă de masă sînt prealabil deferizate.
Alături de ionii menţionaţi mai sus prezenţi în apa minerală în concentraţii ce permit clasificarea chimică
a acesteia după importanţa cantitativă a ionului respectiv, în apele minerale se mai găsesc, în stare ionizată, în

27
concentraţii extrem de reduse, şi alte elemente chimice din grupa oligomineralelor. Acţiunea lor biologică, foarte
importantă, se aseamană cu activitatea vitaminelor, catalizând, ca şi ele, anumite reacţii enzimatice.
Deoarece lista oligoelementelor este foarte mare, vom enumera numai pe acelea identificate în apele minerale
şi care au o valoare biologică şi terapeutică legată de curele hidrominerale.
Manganul (Mn++) are aceeaşi origine ca şi fierul şi este asociat acestuia în apele minerale. Apele minerale de
cură internă conţin până la 2 mg/l Mn. La Sângeorz-Băi, izvorul Hebe prezintă însă o concentraţie de 9,28 mg/l Mn, iar la
Covasna apa îmbuteliată conţine 7,3 mg/l. Mn. Ca şi fierul, manganul se oxidează în apa ce stagnează, dar după ingestie
se reduce din nou în intestin. Rolul biologic mai însemnat al manganului constă în sinteza de mucopolizaharide, în
activitatea arginazei din ficat. Manganul are efect hipoglicemiant şi se comportă şi ca factor lipotrop.
Litiul (Li), răspândit în apele minerale, este reţinut în circulaţia lui subterană, ca şi potasiul, în mâlurile argiloase.
Apele minerale cu o concentraţie de peste 3 mg/l Li sunt considerate ape litinifere. Dintre apele minerale româneşti bogate
în litiu menţionăm izvorul Matilda de la Bodoc cu 5,3 mg/l, izvorul Maria de la Malnaş-Băi cu 5,6 mg/1, izvorul de la
Harghita cu 6.2 mg/l şi izvorul de la Caşin-Iacobeni cu o concentraţie de 6,6 mg/l. Apele termale solubilizează uşor litiul
şi, din punct de vedere.biologic, s-a demonstrat că litiul activează pompele de Na/K şi Mg/Ca la nivelul membranelor
celulare. În indicaţiile balneare mai vechi apele litinate erau folosite in tratamentul gutei.
Aluminiul (Al3+) aflat în compoziţia rocilor silicatice care formează scoarţa Terrei se întâlneşte în cantităţi mici in
apele minerale sub aspectul unor suspensii coloidaie. Dintre apele minerale româneşti cele mai mari concentraţii de
aluminiu le au izvorul aşa-numit „de stomac" de la Harghita (12,9 mg/l) şi sonda 1 bis de la Biborţeni (5,5 mg/l).
Zincul (Zn2+) îşi are originea în rocile sedimentare, apele minerale din România conţinând până la 4 mg/l Zn. În
organism zincul participă la numeroase procese metabolice (de exemplu, la sinteza proteinelor). Insulina conţine, de
asemenea, zinc, iar anhidraza carbonică, o enzimă ce contribuie la formarea acidului clorhidric în mucoasa gastrică, este
zinc-dependentă.
Cuprul (Cu2+) îşi are originea în rocile argiloase şi apare în concentraţii reduse în apele minerale (de exemplu, în
Franţa, la Neris apa minerală cu un conţinut de 1,5 mg/l Cu este considerată apă cuproasă). În organism cuprul se găseşte
depozitat în ficat, el fiind folosit în mitocondrii pentru sinteza citoeromoxidazei. Manganul, zincul şi cuprul cruţă aparatul
insular pancreatic şi au eficienţă terapeutică în diabetul zaharat.
Molibdenul (Mo) este, de asemenea, prezent în apele minerale. Cura cu ape minerale sulfatate tinde să sărăcească
organismul în molibden, prin creşterea eliminării acestuia. Xantinoxidaza, enzimă implicată în metabolismul purinelor,
este molibden-dependentă. Molibdenul mai contribuie la păstrarea elasticităţii pereţilor arteriali.
Vanadiul (V), foarte activ biologic, apare şi el în apele minarale (cea mai mare cantitate de vanadiu, 9 mg/l,
întâlnită până în prezent în ape minerale se găseşte la Reichenhall). Efectul biologic principal al vanadiului constă în
activarea coenzimei vitaminei B1. Menţionăm că vanadiul este contraindicat in profilaxia aterosclerozei. Pe lângă forma
ionică, apele minerale mai conţin sub aspect nedisociat (neionizat) siliciu, bor şi titan.
Siliciul (Si), prezent în rocile silicatice ce compun scoarţa pământului, solubil în apele minerale termale sau
alcaline este foarte slab reprezentat în apele minerale. Deoarece molecula de acid silicic se asociază în forme
macromoleculare, siliciul din apa minerală trece extreme de uşor în starea de sol coloidal (silicaţi alcalino-teroşi). Siliciul
din apa minerală îşi are originea în rocile sedimentare argiloase. Concentraţii de 10-120 mg/l Si sînt obişnuite în apele
noastre minerale. Deşi nu este demonstrat un efect biologic direct al siliciului în ateroscleroză, s-a constatat scăderea
siliciului în peretele arterial la vârstnici şi în ateroscleroză.
Borul (Bo) îşi are originea în legătură cu activitatea vulcanică a zonei respective şi dozat ca acid metaboric
(HBO2) este prezent în apele minerale în concentraţii ce pot avea, uneori, efecte toxice, limita sa superioară-admisă
pentru apa de băut fiind de 0,5 mg/1. Apele minerale cu o concentraţie de peste 5 mg/l Bo sunt considerate ape borice.
Titanul (Ti) aflat în apele minerale nu prezintă interes medical.
Unele gaze prezente în apele minerale naturale au efecte farmacodinamice dovedite, folosite în scopuri terapeutice.
Gazele, din natură provin fie din reacţii chimice generate de metamorfismul rocilor magmatice (bioxidul de
carbon, hidrogenul sulfurat, hidrogenul, metanul), fie din procesele metabolice ale substanţelor organice care produc

28
metan, hidrogen, bioxid de carbon şi acid sulfuric. Unele gaze, cum este radonul, îşi au originea în procesele radioactive.
Hidrogenul sulfurat (H2S) rezultă din procesele organice prin care bacteriile reduc sulfaţii rocilor sedimentare, el
fiind forma cea mai redusă a sulfului (stadiile intermediare le reprezintă tiosulfaţii, sulfurile etc). Hidrogenul sulfurat
poate avea şi origine vulcanică. Prin contactul cu aerul atmosferic, apa minerală sulfuroasă se oxidează, iar sulful redus se
transformă treptat din nou în forme mai oxidate, imprimând apoi o culoare gălbuie-lactescentă şi favorizând
precipitaţiile sulfului.
Bioxidul de carbon (CO2) din apele denumite carbogazoase este legat de fenomenele vulcanice. Aureola mofetică
a lanţului vulcanic Călimani-Harghita aprovizionează cu bioxid de carbon toate „borvizurile" din zonă. Gazul menţine
echilibrul hidroelectrolitic al apei minerale proaspete. Pierderea lui în atmosferă şi contactul apei minerale carbogazoase
cu aerul sunt urmate de precipitarea fierului, calciului şi magneziului din apă.
Radonul (Rn) din apă provine din emanaţiile de radium. Apele minerale româneşti au valori de radioactivitate
situate sub limita minimă admisă pentru apele radioactive. Nu pot fi omise însă unele efecte terapeutice ale apelor
minerale cu doze reduse de radioactivitate.

3. Individualitatea fizico-chimică a apelor minerale

Datorită complexităţii lor, apele minerale au o individualitate fizico-chimică, la care participă atât structura
diferenţiată supramoleculară a apei, cât şi echilibrul ionic specific fiecărei ape minerale, aceste două stări
intercondiţionându-se reciproc.
Schimbări ale echilibrului fizico-chimic au loc şi în aceeaşi apă minerală dacă este pusă în condiţii diferite de
circulaţie subterană, de contact cu aerul atmosferic, de încălzire artificială sau chiar prin păstrare necorespunzătoare în
vase sau în sticle necorespunzător îmbuteliate.
Tradiţia balneară consideră apa proaspătă, de la sursă, ca „apă vie".
Din punctul de vedere al stabilităţii lor fizico-chimice, unele ape minerale au o labilitate mai mare decât altele,
acest proces de metaplazie fiind studiat sistematic în balneologie.
Importanţa cunoaşterii tuturor cauzelor ce modifică echilibrul hidric şi ionic al unei ape minerale se reflectă mai
ales în adoptarea unei metodologii ştiinţifice de păstrare în condiţii optime şi cît mai îndelungată a unei ape minerale
îmbuteliate.
Una din cauzele ce schimbă calitatea unei ape naturale este modificarea potenţialului oxido-reducător al acesteia.
Măsurarea acestui potenţial denumit redox poate aprecia cantitativ capacitatea reducătoare sau oxidantă a unei ape
minerale. Indicele Clark, citit pe o scală cu valori de la 0 la 42,7 exprimă potenţialul redox al unei ape minerale într-un
anumit moment. Apele minerale de profunzime sînt în general ape cu un indice Clark mai redus (20-25), valori ce traduc
o capacitate predominant reducătoare. Prin învechirea apei minerale, valorile redox cresc (30-32), apa căpătând calităţi
preponderent oxidative. Faptul nu este fără importanţă practică, deoarece de valoarea redox depinde activitatea
microorganismelor şi a enzimelor celulare. Gazele dizolvate în apele minerale au rol hotărâtor pentru capacitatea lor
oxido-reducătoare şi instabilitatea lor.
În primele 24 de ore de la contactul apei minerale cu oxigenul atmosferic se oxidează elementele reducătoare din
apă (Fe++, Mn++), trecând în forma lor oxidată (Fe++, Mn+++), iar redoxul apei minerale creşte remarcabil. Urmează apoi o
oxigenare continuă (136 ore), oxigenul din aer dizolvându-se se treptat în apa minerală cu care vine în contact.
În contact cu aerul, apele carbogazoase pierd CO2 dizolvat. Reducerea consecutivă a acidităţii apei contribuie la
precipitarea unor ioni, care in apa acidă se găsesc in stare solubilă (Ca++ şi Mg++).
Apele sulfuroase au, de asemenea, o dinamică oxido-reducătoare, în care sulful redus (hidrogen sulfurat, sulfuri)
este treptat oxidat către forme mai stabile (tiosulfaţi, sulfaţi).
Unele cercetări asupra potenţialului redox al apelor minerale de tip carbogazos (borvizuri calcice) de la Borsec, au
arătat că aceste ape uşor oxidate chiar la sursă (27-31), se oxidează în continuare pînă în ziua a 50-a de la îmbuteliere.
Studiile efectuate asupra apelor sulfuroase de la Băile Olăneşti au arătat că ele sînt reducătoare la sursă (19-21),
intensitatea procesului oxidativ fiind determinată de concentraţia hidrogenului sulfurat din apa minerală. Izvorul 24 de la

29
Băile Olăneşti, slab sulfuros, devine oxidant după 15 zile de la îmbuteliere, în timp ce izvoarele 5 şi 14, mai concentrate în
hidrogen sulfurat, se menţin reducătoare 125 de zile.
O altă metodă ce apreciază metaplazia unei ape minerale este determinarea coloizilor din apă la diferite intervale
de timp. Este de preferat ca această determinare să se facă în paralel cu redoxul.
În cursul învechirii apelor minerale se observă apariţia unor agregate formate din particule coloidale, care
floculează ulterior dând naştere coloizilor secundari.
O soluţie adevărată conţine particule cu dimensiuni sub un milimicron, în timp ce în soluţiile coloidale particulele
pot atinge dimensiuni de peste 100 milimicroni.
Complexele cooidale din apele minerale sunt formate din siliciu, aluminiu etc.
Prin definiţie, se consideră ape minerale acelea care au o mineralizare totală de minimum 1 g/l. În această grupă
sunt cuprinse apele clorurate, bicarbonatate şi sulfatate.
De asemenea, anumiţi ioni sau gaze prezente în cantităţi stabilite ca minim necesare dau apelor care le conţin
caracterul de ape minerale, În această categorie intră apele feruginoase, arsenicale, iodurate, sulfuroase, carbogazoase.
În sfârşit, apele cu mineralizări totale chiar sub 1 g/l şi care nu au în concentraţie minimă elementele menţionate
mai sus, dar care au efecte terapeutice dovedite, se încadrează în categoria apelor oligominerale.
Pe lingă compoziţia chimică, temperatura naturală a unei ape, dacă depăşeşte 20°C, o încadrează în
categoria apelor termale.

4. Clasificarea fizico-chimică a apelor minerale

O clasificare fizico-chimică a apelor minerale, unanim acceptată pe plan internaţional, nu există până in prezent.
Ţara noastră, datorită bogăţiei şi diversităţii apelor sale minerale, are propria ei clasificare care cuprinde următoarele 11
grupe:
Ape oligominerale cu un conţinut mai mic de 1 g/1 substanţe dizolvate şi mai puţin de 1 g/l bioxid de carbon.
Apele oligominerale termale (acratotere), întâlnite la Băile Felix, Geoagiu-Băi, Călan, Vaţa de Jos, Moneasa, Călacea etc.
se folosesc în cura externă, pe când cele reci (acratopege) de la Călimăneşti (izvoarele 7 şi 14), Slănic-Moldova (izvorul
300 de scări), Băile Olăneşti (izvoarele 4, 10, 11 şi 12) etc. se utilizează în cura internă. În străinătate ape similare sunt la
Fiuggi, Apuania, Bormio (Italia), Evian, Thonon, Plombieres, Neris, Saint-Perrier, Saint-Nectaire (Franţa), Bath, Buxton
(Marea Britanie), Joachimov, Trencianske Teplice (Cehia), precum şi în alte multe ţări.
Ape carbogazoase cu un conţinut de cel puţin 1 g/l bioxid de carbon folosite, în paralel, ca ape de masă şi ca ape
medicinale şi întrebuinţate în cura externă sub forma băilor carbogazoase. Apele carbogazoase simple sunt destul de rare;
în ţara noastră ape carbogazoase mixte se află la Buziaş, Lipova, Biborţeni, Borsec etc. În străinătate, ape similare se
găsesc la Borjomi, Kislovodsk (Rusia.), Narcen, Prohod (Bulgaria), Vals-les-Bains, Royat (Franţa), La Pellegrino,
Chianciano (Italia), Bad Bruckenau, Bad Homburg, Bad Wildungen (Germania)).
Ape alcaline cu un conţinut de cel puţin 1 g/l bicarbonat de sodiu, respectiv 726 mg/l anion bicarbonic, folosite,
mai ales, în cura internă. Apele de la Bodoc, Zizin, Poiana Negri, Valea Vinului, Borsec sunt ape mixte carbogazoase;
apele alcaline de la Malnaş-Băi, Slănic-Moldova, Sângeorz-Băi conţin, în plus, clorură de sodiu. Peste hotare ape similare
se întîlnesc la Vichy, Pougues, Chatel-Guyon (Franţa), Esentuki, Arzîn, Borjomi (Rusia), Neuenahr, Apolinaris, Ems
(Germania), San Marco, Ischia, Recoaro (Italia), Vranyci (Serbia).
Ape alcalino-teroase cu un conţinut de peste 1 g/l substanţe dizolvate, în care predomină anionul bicarbonic,
precum şi cationii de calciu şi magneziu, sunt utilizate, cu precădere, în cura internă. Dintre acestea, la noi în ţară amintim
apele minerale de la Borsec, Lipova, Biborţeni, Zizin, Valea Vinului, Bodoc, Stoiceni, Săpânţa etc.
Ape feruginoase cu un conţinut de cel puţin 10 mg/1 fier, deferizate sau încărcate suplimentar cu bioxid de carbon,
preîntâmpinându-se astfel, precipitarea fierului după îmbuteliere, dacă sunt destinate folosirii ca ape de masă. La Băile
Tuşnad, Broşteni, Buziaş, Lipova, Vatra Dornej, Vîlcele, Vîrghiş etc. există ape minerale bogate în fier. în străinătate
asemenea ape se găsesc la Saint-Nectaire, Vals (Franţa), Kissingen, Nauheim, Bad Bruckenau (Germania), Bukoviza-
Banja (Serbia), Passug (Elveţia), Spa (Belgia), Recoaro (Italia).

30
 Ape arsenicale cu un conţinut de cel puţin 0,7 mg/l arsen, întâlnite în ţara noastră la Şaru Dornei şi Covasna, iar
peste hotare la Bouboule, Mont Dors (Franţa), Pozzuolli (Italia), Bad Durckheim (Germania).
Ape clorurate sodice cu un conţinut de peste 1 g/l de clorură de sodiu, utilizate în cura internă, se află la Băile
Herculane (izvorul Hygeea), Someşeni (izvorul 1), Ocna Sibiului (izvorul Horia); cele întrebuinţate în cura externă se
găsesc la Sărata-Monteoru, Ocna Mureş, Telega, Bazna, Ocnele Mari, Ocna Sibiului etc. Apele clorutate sodice de la
Slănic-Moldova, Sângeorz-Băi şi Malnaş-Băi folosite în cura internă sunt ane mixte. În străinătate ape similare există la
Kissingen, Wiesbaden, Baden-Baden, Homburg (Germania), Birstonas, Mirgoros (Rusia), Ischl (Austria), Balaruc, Salins-
de-Bearn, Salins de Jura (Franţa), Salsomagiore, Montecatini (Italia), Droitwich (Anglia).
Ape iodurate cu un conţinut de cel puţin 1 mg/l iod. Apele hipotone iodurate utilizate în cura internă ca cele de la
Băile Olăneşti, Călimăneşti, Cozia au concentraţii de 3-5 mg/l iod, iar cele de la Bazna şi Băile Govora întrebuinţate în
cura externă ating concentraţii de 50-70 mg/1 iod. Peste hotare asemenea ape se găsesc la Bad Tolz, Bad Wiesse
(Germania), Ciz, Lazne Luhacovice (Cehia), Buske (Polonia), Bad Goisern (Austria), Agagne, Salice (Italia).
Ape sulfuroase cu un conţinut de cel puţin 1 mg/l sulf titrabil, în care predomină formele reduse ale sulfului
(hidrogen sulfurat, sulfuri). Apele cu concentraţii de peste 50 mg/l hidrogen sulfurat trebuie administrate cu prudenţă în
cura internă; în cura externă concentraţia de hidrogen sulfurat poate ajunge până la 200 mg/l (Nicolina-Iaşi). Ţara noastră
dispune de foarte multe ape sulfuroase întâlnite la Băile Herculane, Călimăneşti, Băile Olăneşti, Pucioasa, Săcelu etc. În
străinătate asemenea ape se găsesc la Maţesta, Piatigorsk (Rusia), Luchon, Cautrets, Challes, Uriage (Franţa), Harrogate
(Marea Britanie), Aachen (Germania), Trencianske Teplice (Cehia).
Ape sulfatate ce conţin sulful sub forma lui oxidată şi care sunt, în general, ape hipotone (sodice, calcice,
magneziene), indicate pentru cura internă. În ţara noastră asemenea ape întâlnim la Amara, Ivanda, Breazu, Vata de Jos
etc. Peste hotare ape similare se găsesc la Capvern, Vittel (Franţa), Fiugi, San Pellegrino (Italia), Marianske-Lazne,
Karlovy Vary (Cehia), Tuzla (Turcia), Tarasp (Elveţia).
Ape radioactive cu o radioactivitate de cel puţin 29n Curie sau 10-7 mg/l sare de uraniu. Apele minerale din ţara
noastră au concentraţii sub această limită minimă. Unele izvoare de la Băile Herculane (7 izvoare, Hygeea, Hercules),
Sîngeorz-Băi sau Borsec (izvorul P. Curie) pot fi considerate terapeutice şi prin componenta lor radioactivă. În străinătate
ape radioactive se întâlnesc la Plombieres, Neris (Franţa), Joachimov, Piestany (Cehia), Bad Brambach, Kreuznach
(Germania), Abatsumi, Goriacinsk (Rusia).
În interpretarea unui buletin de analiză chimică a unei ape minerale trebuie să se ţină seama atât de caracteristica
ionică, cât şi de clasificarea apelor minerale.
În definirea chimică a unei ape minerale se vor menţiona anionii şi apoi cationii cu semnificaţie (peste 20 mEq%).
Se vor mai consemna, dacă este cazul, gazele prezente în apă. În final, se va indica gradul de osmolaritate a apei minerale
(hipo-, izo- sau hipertonică) şi eventual gradul termalităţii (dacă se depăşeşte 20°C în condiţiile naturale de la izvor sau
foraj.
Deşi caracterizarea chimică a unei ape minerale aparţine chimistului, interpretarea trebuie făcută de medicul
balneolog.
În vederea exprimării sintetice şi uşor accesibile a buletinului chimic au fost prezentate de-a lungul anilor diferite
formule şi diferite forme de prezentare grafică, fie sub forma unor coloane, fie sub formă circulară.
Atât înălţimea coloanelor, cât şi suprafaţa ocupată în cerc sunt direct proporţionale cu cantităţile ionilor din apa
minerală.
O formulă concepută sub forma unei fracţii (formula Kurlow) atrage atenţia asupra elementelor mai importante din
apa minerală,, cuprinzând în acelaşi timp şi cantităţile diferitelor elemente. De exemplu, caracterizarea apei de la Borsec
după această formulă arată astfel:

Varietatea zonelor geochimice din ţara noastră explică bogăţia şi diversitatea tipurilor de apă minerală.

31
 În staţiunile noastre balneare sînt concentrate în arii relativ restrânse numeroase şi variate izvoare minerale ;
activitatea de foraj sistematic începută în deceniul al şaselea a sporit numărul acestor factori naturali de cură şi a permis
dezvoltarea rapidă a bazelor de tratament şi a construcţiilor hoteliere, ceea ce a determinat apariţia a noi staţiuni balneare.

Ariile de ape minerale sunt repartizate la noi în ţară în nouă mari zone geochimice (A. Pricăjan).
Podişul Moldovenesc cu relieiul săpat în argile şi marne, cu intercalaţii de gresii calcaroase este bogat în depuneri
de sedimente carbonatate, sulfatate şi sărate datorate regresiunii Mării Sarmatice şi evaporărilor. Apele sulfatate,
magneziene, sodice de la Breazu şi Dăneşti, cele sulfuroase bicarbonatate, sodice de la Strunga şi Răducăneni sau apele
sărate, sulfuroase, bicarbonatate de la Nicolina-Iaşi sunt expresia hidrochimică a acestei zone geochimice.
Dobrogea este o zonă bogată în strate acvifere de ape minerale şi termominerale. În ultimii ani în zona Mangalia s-
au forat şi valorificat ape slab mineralizate, sulfuroase, mezotermale (26°C). Termalitatea lor se datoreşte treptei
geotermice, iar sulful provine din oxidarea piritelor prezente în roci. Pe litoralul marin, apa mării, limanurile şi nămolul
terapeutic, alături de apele mezotermale sulfuroase, reprezintă factorii naturali ce aparţin acestei zone geochimice.
Câmpia Română are ca factori naturali curativi mai cunoscuţi apele lacurilor Amara, Balta Albă şi Lacu Sărat
apărute în locurile de confluenţă a unor rÂuri cu văi tributare de câmpie, prin formarea de baraje aluvionare. Apele
lacurilor s-au concentrat prin evaporare, devenind clorurate, sulfatate, alcaline.
Zona Carpaţilor Orientali, foarte bogată în ape minerale, este reprezentată prin patru unităţi geostructurale:
1.Depresiunea Precarpatică cuprinde strate acvifere sărate concentrate ce provin din spălarea masivelor de
sare, din sărurile reziduale sau din apele de zăcământ. aici întâlnim ape sărate la Oglinzi, Bălţăteşti, Târgu Ocna, Slănic
şi Telega. Tot în această zonă se găsesc la Sărata-Monteoru ape sărate, bromurate, iodurate, iar la Pucioasa şi Vulcana-Băi
ape predominant sulfuroase.
2. Unitatea flişului este reprezentată prin apele sulfuroase de la
Siriu şi Sinaia.
3. În aria mofetică a eruptivului neogen predomină bioxidul de
carbon ca manifestare carbogazoasă postvulcanică. Apele variat mineralizate sunt alcaline, clorurate, sodice, calcice,
magneziene. În nordul zonei, apele minerale sunt concentrate la Bixad, Săpânţa, Stoiceni şi Poiana Vinului. De-a lungul
eruptivului Căliman-Harghita întâlnim apele de la Sângeorz-Băi, cele din zona Dornelor, precum şi cele din bazinul
Bistricioarei (Bilbor şi Borsec). Pe linia Oltului sunt apele de la Harghita, Săncrăieni, Băile Tuşnad, Bâlvânyos,
Malnaş-Băi, Bodoc, Vîlcele şi Zizin.
4.Zona estică a aureolei mofetice este reprezentată de apele minerale de la Slănic-Moldova şi Covasna (ape
bicarbonatate, clorurate sodice). În zona vestică întîlnim apele de la Praid, Homorod, Vârghiş, Biborţeni, ape
carbonatate, carbogazoase.
Zona Carpaţilor Meridionali este reprezentată de apele minerale de la Băile Herculane apărute la suprafaţă prin
fracturile tectonice şi caracterizate printr-o termalitate ridicată.
Depresiunea Getică deţine zăcăminte minerale bogate şi variate, staţiunile Băile Olăneşti, Băile Govora şi
Călimăneşti-Căciulata-Cozia fiind reprezentative pentru această zonă geografică. La Băile Olăneşti apele se ivesc din
orizonturile permeabile ale eocenului ; la Băile Govora există ape de zăcământ petrolifer, sărate, iodurate, bromurate.
Sarmaţianul generează apele sulfuroase, clorurate, sodice, magneziene, reci, precum şi ape de profunzime clorurate,
sulfuroase, bromurate, iodurate, termale. La Ocnele Mari, apele sărate, cu o concentraţie ridicată, provin din spălarea
masivelor de sare.
Zona Munţilor Apuseni este mai slab reprezentată de ape minerale. La Moneasa apa minerală se acumulează în
reţeaua calcarelor din triasic. Termalitatea şi bioxidul de carbon din apa minerală par a fi legate de un aport de apă
juvenilă. La Geoagiu-Băi apele bicarbonatate, calcice, magneziene, hipotermale sînt acumulate în calcare. La Lipova,
apele carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene sunt cantonate în depozite permeabile de nisipuri argiloase. La
Buziaş, bioxidul de carbon din apă apare pe fracturile majore ale cristalinului.
Depresiunea Transilvaniei conţine formaţii ce înglobează evaporite cu ape minerale uniforme chimic, reprezentate

32
de tipul de apă sărată concentrată, provenită din spălarea masivelor de sare de către apa subterană, precum şi din spălarea
rocilor cu conţinut de săruri reziduale. Staţiunile Cojocna, Someşeni, Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Sovata sunt bogate în
ape minerale sărate. Apa minerală clorurată sodică, iodurată, bromurată de la Bazna aparţine apelor de zăcământ legate de
structurile gazifere.
Câmpia de Vest este o zonă geochimică unde se găsesc apele termale de la Băile Felix, Băile 1 Mai şi Călacea.
Deşi Tinca şi Tămăşeu aparţin geografic respectivei zone, apele de aici sunt similare genetic ariei geochimice din Munţii
Apuseni.

5. Buletinul farmacodinamic al apelor minerale

Echilibrul ionic particular al fiecărui izvor mineral explică acţiunea sa farmacodinamică cu character de
individualitate. Ca urmare, nu pot fi făcute indicaţii de cură numai pe baza asemănării de compoziţie chimică a unor ape
minerale.
Buletinul de analiză chimică nu este suficient pentru a stabili indicaţia de cură a unei ape minerale.
Etapa studierii farmacodinamice a unei ape minerale precede în mod obligatoriu indicaţia de cură, în aceeaşi
măsură în care introducerea medicamentului în terapie trebuie să fie precedată de studii farmacodinamice.
Compoziţia chimică a unei ape minerale informează pe medic „cu ce lucrează" şi nu „cum lucrează" apa
respectivă.
În practica multiseculară de folosire a apelor minerale ca mijloc terapeutic, observaţia clinică a fost unica metodă
de apreciere a eficienţei unei cure hidrominerale.
Deşi observaţia clinică rămîne, în ultimă instanţă, criteriul principal al indicaţiei unei cure, cura hidrominerală
individualizată la un anumit bolnav şi într-o anumită etapă de evoluţie a bolii presupune în egală măsură, pe lângă
cunoaşterea bolnavului, şi o cunoaştere temeinică a factorului terapeutic folosit. Cercetarea farmacodinamică serveşte
acestui obiectiv.
Cercetarea farmacodinamică paraclinică stabileşte eficacitatea potenţială a unei ape minerale, definind prin
studierea efectelor asupra tuturor aparatelor şi sistemelor funcţionale „profilul farmacodinamic" al apei minerale
respective.
În această etapă de studiu sînt precizate, de asemenea, mecanismele de acţiune, precum şi evoluţia unor parametri
anatomofuncţionali şi biochimici la bolnavi şi pe modele experimentale la animal.
Etapa clinică stabileşte toleranţa bolnavului faţă de cură şi urmăreşte efectele farmacodinamice, efecte apreciate în
funcţie de faza de boală şi de capacitatea de reacţie a fiecărui bolnav. Această etapă de studiu revine staţiunii în care se
găseşte apa minerală studiată.
În circuitul valorificării terapeutice a fiecărei ape minerale, studiul farmacodinamic reprezintă o etapă obligatorie
deoarece nu orice apă minerală este şi o apă terapeutică. Numai buletinul farmacodinamic, care face trecerea de la
concluzia geologului şi chimistului către concepţia medicului practician, poate contribui la ceea ce numim
„medicalizarea" analizei chimice a unei ape minerale.
Studiile farmacodinamice sistematice efectuate în ultimii 50 de ani au permis prezentarea metodologiei de
cercetare şi a rezultatelor obţinute sub forma unor fişe farmacodinamice tip (model dr. Stoicescu C.) menite să
informeze medicul de orice specialitate asupra acţiunii şi indicaţiilor de cură, asemănător cu prospectele
folosite în cazul medicamentelor.
Metodologia de cercetare farmacodinamică a unei ape minerale este inspirată din cercetarea medicamentului şi
foloseşte tehnici de lucru similare, dar ea este adaptată obiectivelor majore, specifice balneologiei.
Unul din aceste obiective are la bază mecanismele de acţiune ale curei hidrominerale, prin adaptarea
organismului la un stimul repetat, pe o perioadă de 18-21 zile, după o anumită metodologie de aplicare.
Cura hidrominerală nu este decât în parte o cură de substituţie a unor componente chimice în care organismul este
carenţat.
Se impune deci ca în buletinul farmacodinamic să fie incluse atât rezultatele directe şi imediate (care exprimă

33
intensitatea şi reacţia organismului la stimul), cât şi rezultatele obţinute la sfârşitul curei (care exprimă capacitatea de
adaptare a organismului la stimuli).
Fişa farmacodinamică tip indicată mai sus prezintă acţiunea apei minerale asupra biofazei (receptor), reacţia
biologică la contactul cu apa, efectul farmacodinamic adaptativ, precum şi efectul terapeutic.
O asemenea metodologie de cercetare permite evaluarea intensităţii stimulului, putându-se prevedea şi controla
eventuale „reacţii balneare" nedorite. Se apreciază de asemenea durata curei, în funcţie de adaptarea mecanismelor de
homeostatare.
În studiul apelor minerale de cură internă, cercetarea farmacodinamică se adresează cu precădere funcţiilor
aparatului digestiv, hepato-biliar, metabolismului, echilibrului hidroelectrolitic şi diurezei. Nu sunt omise nici efectele
curelor balneare asupra componentei alergoanafilactice, pusă în evidenţă tot mai frecvent.
În studiul apelor minerale destinate curei externe, cercetarea farmacodinamică se adresează mai ales excitabilităţii
sistemului nervos şi echilibrului sistemelor vegetativ şi endocrin. Aparatul locomotor şi funcţiile sale sunt studiate
prioritar. Nu sînt omise afecţiunile dermator logice şi nici cele genito-urinare.
Fişa farmacodinamică tip prezintă metodologia de cercetare şi expune rezultatele sub formă grafică. În centrul
fişei se găsesc informaţiile privind caracteristica chimică a apei cu care s-a lucrat, iar în conturul periferic al ei se înscriu
datele obţinute; zona intermediară a fişei este destinată indicaţiilor generale de cură, ce decurg din rezultatele obţinute.
În treimea superioară a fişei se trec funcţiile gastrice, digestive şi hepato-biliare.
În treimea mijlocie sînt cuprinse rezultatele obţinute asupra unor metabolisme intermediare (glucidic, proteic,
lipidic), precum şi asupra componentei alergo-anafilactice; în aceeaşi zonă se inserează, de asemenea, şi rezultatele
privind reactivitatea unor receptori.
În treimea inferioară sînt expuse efectele apei minerale asupra echilibrului hidroelectrolitic al organismului, asupra
diurezei şi debitelor de urină şi electroliţi.
Graficele contribuie la aprecierea adaptării zilnice pe parcursul unei cure, a momentului reacţiei la cură,
precum şi a încetării adaptării.
Deşi principiile metodologiei de studiu şi prezentarea generală sunt similare, există unele deosebiri de prezentare
în funcţie de tipul de apă, insistându-se fie asupra unor date, fie omiţându-se altele.

6. Apele minerale îmbuteliate

Cura internă într-o staţiune balneară este limitată de capacitatea acesteia, neputîndu-se acoperi integral cerinţele
efectuării unei cure în staţiune. Există, de asemenea, boli sau faze de boală ce nu permit curele respective în staţiune.
Cura minerală într-o staţiune balneară are evidente avantaje, legate de mediul ambiant agreabil, cu reflectare
pozitivă în psihicul bolnavului pe perioada unui concediu. Antrenarea dirijată, aspectul educaţional, asocierea mai multor
factori curativi sânt elemente ce pledează pentru efectuarea curei în staţiune. Apa minerală băută „la izvor" mai oferă
avantajele legate de echilibrul ei fizico-chimic nemodificat de îmbuteliere, transport şi păstrare.
Folosirea în afara staţiunii a apelor minerale permite prelungirea curelor efectuate în staţiune sau repetarea
acestora în condiţiile activităţii productive, în ultimii ani lărgindu-se considerabil volumul şi varietatea apelor minerale
îmbuteliate.
Apele minerale denumite „medicinale" sînt ape naturale, nemodificate de tehnologia de imbuteliere şi de
transport.
Apele minerale cunoscute ca ape de masă, în esenţă ape de tip carbogazos, sunt, unele dintre ele, supuse
diferitelor modificări de ordin fizico-chimic (cele bogate în fier se deferizează, altele suportă o îmbogăţire artificială cu
bioxid de carbon etc). Trebuie subliniat faptul că apa de masă este, de asemenea, o apă minerală ce acţionează
farmacodinamic atât prin conţinutul ei în bioxid de carbon, cît şi prin celelalte elemente chimice, ca ionii bicarbonic,
calcic, magnezic etc.
În ultimul timp s-a introdus transportul containerizat prin cisterne, îmbutelierea apelor de masă urmând a se face
ulterior în marile centre de distribuţie a apei minerale. Prin această originală formă de transport şi îmbuteliere sunt

34
evidente avantajele economice şi de satisfacere a cerinţelor populaţiei.
Pentru a verifica şi respecta tehnologia unui astfel de sistem de transport şi a evita modificarea calităţilor apei
minerale se efectuează, în mod repetat, analize chimice şi farmacodinamice pentru a se compara apa minerală de la
izvor cu cea îmbuteliată după transportul containerizat.
Captarea, îmbutelierea, transportul şi conservarea corespunzătoare asigură menţinerea calităţilor fizico-chimice şi
terapeutice ale apelor îmbuteliate. Automatizarea procesului de îmbuteliere, precum şi perfecţionarea materialelor folosite
au ajutat mult la păstrarea calităţilor terapeutice.
Prezentăm câteva din cele mai importante ape minerale îmbuteliate:
Zăcâmântul hidromineral de la Lipova (judeţul Arad) folosit de localnici, prin săparea unor fântâni, încă din
anul 1550 este exploatat în prezent prin trei foraje, sonda F 1 fiind destinată îmbutelierii.
Zăcământul de la Slănic-Moldova (judeţul Bacău) utilizat, oficial, din anul 1879 are izvoarele 1 şi 3 destinate, în
parte, îmbutelierii. Mineralizarea totală a celor două izvoare nu permite întrebuinţarea lor ca apă de masă, ci numai ca apă
medicinală.
Zăcământul de la Sângeorz-Băi (judeţul Bistriţa-Năsăud) este cunoscut încă de la începutul secolului trecut.
După anul 1950, izvorul Hebe (nr. 6) s-a folosit pentru îmbuteliere, dar datorită debitului mic, în anul 1970, prin foraje de
mare adâncime s-a deschis un nou izvor (nr. 7) ce serveşte în prezent pentru îmbuteliere.
Zăcământul Zizin (judeţul Braşov) dispune de izvoare îmbuteliate încă de la începutul secolului trecut.
Zăcărnântul de la Malnaş-Băi (judeţul Covasna) furniza în trecut apa minerală denumită Siculia. Se îmbuteliază
apa izvoarelor Măria şi Principal, ambele cu o mineralizare relativ ridicată.
Zăcământul de la Bodoc (judeţul Covasna) cu izvoarele Matilda, Perla şi Salus s-a bucurat de mare renume în
trecut.
Zăcămintul de la Borsec (judeţul Harghita) era binecunoscut încă cu multă vreme în urmă, la mijlocul veacului al
XVII-lea apa minerală de aici fiind transportată în Moldova, Ţara Românească şi la Viena.
Zăcământul de la Băile Tuşnad (judeţul Harghita) este exploatat de o staţie modernă de îmbuteliere a apei
minerale din sondele 1 şi 2.
Zăcămintul de la Coşna (judeţul Suceava) cu apa Poiana Vinului este îmbuteliat din 1965.
Zăcământul de la Buziaş (judeţul Timiş) este valorificat prin imbuteliere după 1911, când au fost reluate
operaţiile de captare în staţiune.
Zăcământul de la Căciulata (judeţul Vilcea), cu debit redus, oferă apă minerală îmbuteliată, foarte valoroasă din
punct de vedera terapeutic.
În afara celor de mai sus există alte numeroase zăcăminte folosita în prezent pentru îmbuteliere.
Criteriile de selecţionare a apelor minerale destinate îmbutelierii sunt multiple, în primul rînd, ţinîndu-se seama
de valoarea terapeutică a izvorului, de debitul său, pentru a se asigura un volum mare de desfacere, de eficienţa
economică şi de interesele fiecărui comunităţiu locale pentru valorificarea bogăţiilor sale naturale.
Un criteriu foarte important este gradul de stabilitate fizico-chimică a apei minerale după îmbuteliere.
Pentru apele de masă se aleg izvoarele slab mineralizate, carbogazoase, cu un gust plăcut.
Precipitaţiile apărute uneori în apa minerală îmbuteliată, deloc de dorit, reprezintă procese naturale şi constituie
un impediment în folosirea acesteia. Tehnologia de îmbuteliere şi transport trebuie însă să asigure apei îmbuteliate toate
calităţile apei proaspete pe o perioadă cât mai îndelungată de timp.
Se consideră că apa este corect îmbuteliată dacă îşi păstrează toate calităţile timp de patru-şase luni de la
îmbuteliere. Eticheta aplicată pe fiecare sticlă cu apă minerală trebuie să menţioneze data îmbutelierii acesteia.
Sticlele din comerţ pentru apele minerale au în general capacitatea de 1,5 litri, capacitate relativ mare pentru o
persoană. După deschischiderea sticlei, apa mai poate fi folosită în cursul aceleiaşi zile, dacă dopul este etanş şi dacă
sticla este ţinută culcată la o temperatură de aproximativ 15°C.
Apele îmbuteliate sunt mai bine suportate de organism decât cele băute la izvor, reacţia balneară fiind mai redusă
sau total absentă.

35
 Prin folosirea unei ape îmbuteliate, există tentaţia bolnavului de a abuza de cure prelungite. Numai în curele de
diureză (litiază urinară) sunt justificate curele prelungite cu apa indicată. Pentru celelalte afecţiuni durata unei cure nu va
depăşi (ca şi în staţiune) 25 zile şi nu vor fi făcute mai mult de 2-3 cure hidrominerale pe an.
Chiar dacă nu s-ar lua în considerare aportul excesiv de apă şi electroliţi (aceasta fiind dăunător în unele boli),
curele prelungite şi repetate prea des nu permit organismului să-şi regleze mecanismele de homeostatare, mecanisme de
bază în eficienţa terapeutică balneară.

7. Tehnica de cură cu ape minerale

Deşi cura cu ape minerale poate utiliza tehnici variate şi individualizate, în funcţie de tipul şi stadiul bolii, ca şi
de reactivitatea bolnavului, există o schemă generală pentru conduita tratamentului.
Cura internă constituie tratamentul de bază în afecţiunile digestiv, metabolice şi urinare.
Menţionăm unele reguli generale privitoare la tehnica acestei cure:
În staţiune apa minerală trebuie băută la izvor. Numai când bolnavul este imobilizat la pat, cura poate fi făcută în
cameră sau pe terasă, utilizând apă proaspăt recoltată de la izvor. Cura în poziţie clinostatică ajută evacuarea stomacului şi
este utilă în ptozele1 gastrice.
Doza de apă prescrisă va fi băută în înghiţituri mici, repetate în ritm de 2-3 pe minut. Acest ritm creşte toleranţa
gastrică faţă de apa minerală.
Apele se administrează, de obicei, la temperatura lor naturală. Încălzirea prealabilă la baie marină este indicată în
formele spastice digestive şi biliare; constipaţiile atone şi curele de diureză beneficiază de apa rece.
Orarul administrării dozelor este corelat cu cel al meselor, în general, folosindu-se trei prize pe zi. Prima doză se
ia dimineaţa, pe stomacul gol, cea de-a doua înaintea mesei de prînz, iar ultima înaintea cinei. Ritmul dozelor poate fi
schimbat în curele ce au ca obiect diureză, la bolnavii cu anastomoze gastrointestinale etc.
Prin utilizarea diferenţiată a unor decalaje de timp faţă de ora mesei, priza de apă minerală poate produce efecte
farmaco-dinamice diferite. Astfel, o apă alcalină ingerată cu 1 ½ oră înainte de masă, părăsind mai repede stomacul,
exercită de la nivelul duodenului un efect inhibitor asupra secreţiei gastrice. Ingerată însă numai cu 30 minute înaintea
mesei, ea rămâne împreună cu alimentele un timp mai îndelungat în stomac şi exercită un efect excitosecretor asupra
secreţiei gastrice.
Cantitatea pe 24 ore trebuie raportată cu aproximaţie la greutatea bolnavului. După formula Nievre (Vichy),
cantitatea de apă prescrisă în ml pe 24 de ore rezultă din greutatea bolnavului în kg multiplicată cu 10. De exemplu: 70 kg
x 10 = 700 ml apă minerală/24 ore.
Vişnevski recomandă cîte 3,3 ml/kg corp pe doză, de exemplu 70 kg x 3,3 = 221 ml pe doză.
În curele de diureză cantitatea de apă minerală este mult crescută peste doza obişnuită, putând fi chiar triplată.
Deşi cantitatea zilnică totală este, de obicei, fracţionată în trei prize, există obiective speciale ce pot multiplica
numărul prizelor, precum şi cantitatea de apă pe fiecare doză.

Tabel orientativ privind numărul prizelor zilnice şi repartiţia cantităţii de apă pe doză

Prizele mai mari (400-500 ml) vor fi ingerate fracţionat, în timp de 30-40 minute.
Menţionăm că, atunci cînd se urmăreşte un contact mai îndelungat al apei minerale cu mucoasa esofagului

1
PTÓZĂ, ptoze, s.f. Fenomen patologic constând în deplasarea în jos a unui organ, de obicei ca urmare a slăbirii şi a relaxării unor ligamente de
susţinere. – Din fr. ptôse.

36
inferior, se vor recomanda prize mici de apă.
Începutul unei cure hidrominerale se face cu doze mai mici (1/4 sau 1/2 pahar), apoi cantitatea creşte progresiv
cu fiecare zi în funcţie de toleranţa bolnavului. În caz de intoleranţă gastrică sau spasm piloric, doza de început se va
administra de două ori sau chiar o singură dată pe zi. Doze mici se mai recomandă în cazul prescrierii de ape minerale mai
concentrate.
În constipaţia atonă şi atonia2 veziculei biliare sînt indicate şi ape clorurate sodice sau sulfatate magneziene, a
căror concentraţie depăşeşte 15 g/l, într-o singură doză, dimineaţa pe stomacul gol.
La bolnavii cu stază biliară se recomandă administrarea intraduodenală a 200-300 ml apă minerală încălzită, la
intervale de 3-4 zile, totalizându-se 10-12 tubaje terapeutice cu apa minerală.
Dacă prin cura internă se urmăreşte drenarea veziculei biliare, apa se prescrie în două prize, înaintea mesei
principale. Prima priză, administrată cu 60-90 minute înainte de masă, contribuie la umplerea colecistului, iar cea de-a
doua, administrată cu numai 30 minute înaintea mesei, ajută evacuarea acestuia.
Administrate imediat şi repetat după mese, apele alcaline exercită un efect trecător de tamponare a acidităţii
gastrice.
Durata unei cure interne este de 18-21 zile, dar, adeseori, această perioadă de timp este total insuficientă. Nu
trebuie omis faptul că efectul terapeutic se datoreşte antrenării mecanismelor de homeostatare şi că această antrenare este
variată în timp după calitatea apei şi după reactivitatea bolnavului.
Alteori cura se va întrerupe dacă apar reacţii balneare nedorite. Prelungirea excesivă a unei cure hidrominerale
poate provoca fenomene de saturaţie.
Procesul de adaptare a organismului condiţionează repetarea curelor, precum şi intervalul dintre ele. Acest
interval nu va fi mai scurt de câteva luni, dacă curele se fac în staţiunea balneară.
Cura externă constituie tratamentul de bază în afecţiunile aparatului locomotor, sistemului nervos, aparatului
genital şi aie pielii.
Tratamentul se aplică în vane sau în bazinele alimentate cu apă minerală. Termalitatea apei din baie este
corectată fie prin încălzire, fie prin răcire, după nevoie.
În baia minerală se exercită, pe lingă efectul termic, un efect mecanic, ce constă în puterea de ridicare a corpului
în apă.
Un subiect în greutate de 70 kg va cântări în baie numai 7,9 kg, iar într-o baie cu apă sărată concentrată greutatea
lui relativă va fi de numai 2,8 kg. În această situaţie mişcările active sânt facilitate, ca dealtfel şi mobilizarea pasivă a
segmentelor corpului.
Un alt efect este datorat presiunii hidrostatice a apei din baie, care se exercită asupra părţilor moi ale corpului :
abdomen, vene periferice.
Prin însumarea efectelor termice, mecanice şi chimice asupra pielii sunt stimulate îndeosebi metabolismul şi
hemodinamica.
În băile la cadă bolnavul trebuie să evite mişcările inutile, dacă baia este carbogazoasă sau sulfuroasă, gazele
pierzîndu-se prin agitarea apei.
În cazul prescrierii mişcărilor sistematice sau masajului sub apă, terapia în bazine reprezintă forma cea mai
potrivită.
O baie durează, în general, 15-30 minute, după efectuarea ei recomandându-se un repaus, mai îndelungat în cazul
astenicilor sau al băilor fierbinţi.
O cură de băi minerale este alcătuită dintr-o serie de 18-20 băi ordonate sistematic, cu pauze de câte o zi după
câteva băi, pauzele practicându-se, mai ales, la începutul curei.
Aceste recomandări generale vor fi întotdeauna individualizate de la caz la caz.

2
ATONÍE s.f. Reducere a elasticităţii unui ţesut, în special a muşchilor. ♦ Stare fizică ce se manifestă prin lipsă de putere. – Din fr. atonie.

37
 B. LACURILE TERAPEUTICE

Prin calităţile fizico-chimice ale apelor lor, numeroase lacuri prezintă un deosebit interes terapeutic.
Pe lângă efectul băilor în apa lacului, mai acţionează şi alţi factori naturali printre care microclimatul, băile de
aer şi de soare şi, deseori, oncţiunile cu nămolul depus pe fundul lacului, oncţiuni urmate de obicei de băi de lac.
Băile de lac îşi exercită efectele terapeutice prin termalitate (contraste cald-rece), prin osmolaritate, precum şi
prin componentele chimice caracteristice fiecărui lac de interes terapeutic.
Din punctul de vedere al genezei, lacurile terapeutice din ţara noastră se împart în trei categorii : de liman, de
câmpie, din masivele de sare.
Dintre lacurile de liman apa lacului Techirghiol este cea mai bine studiată şi valorificată terapeutic, deşi în
vecinătatea litoralului românesc mai există şi alte limanuri asemănătoare.
Limanurile s-au format prin procese geologice de lungă durată. La locul de vărsare a unor râuri în mare iau
naştere, la întâlnirea cu valurile marine, depuneri de nisip şi pietrişuri, care formează cu timpul un fundament solid, o
limbă de pământ (grind) ce separă marea de golful nou creat. La început compoziţia apei golfului este similară cu
aceea a apei mării, cu care comunică. Separarea definitivă în condiţiile unui climat uscat, de stepă produce prin evaporare
o concentrare a apei limanului nou format şi, o dată cu aceasta, creşterea temperaturii apei lacului sub acţiunea radiaţiei
solare. Temperatura aerului, durata şi intensitatea radiaţiei calorice solare, precum şi volumul bazinului lacului sunt
factori importanţi ce condiţionează variaţia termică a apei limanului.
Apa lacului Techirghiol este clorurată sodică, sulfatată, de concentraţie medie. Lacul are o suprafaţă de 1 200 ha
şi o adîncime de 5-10 m. Bazinul central al limanului are trei ramuri: Techirghiol, Tuzla, Urlichioi.
Originea lacurilor din Câmpia Română a fost clarificată de L. Mrazec, compoziţia chimică a apei lor fiind
determinată de constituţia solului din vecinătatea acestora. Fenomenele salifere din Câmpia Română, manifestate ca
eflorescente întinse, trebuie considerate ca migraţii capilare ale sărurilor prin argila şi loessul terenului. Sub acoperişul de
loess se găseşte un strat întins de argilă impregnată cu săruri, care transformă apele freatice în ape sărate şi sălcii. Sărurile
ce impregnează argila aparţin unor resturi ale Mării Pontice, care s-a retras, lăsând în văi şi cuvete (scobituri) apă salină,
concentrată de-a lungul timpului. Apele desuprafaţă au dizolvat sărurile impregnate în argilă, dând astfel naştere lacurilor
cu ape minerale de astăzi.
Predominanţa în apa lacurilor a sulfaţilor faţă de cloruri trebuie pusă pe seama solubilităţii mai reduse a sulfatului
de calciu prezent în apa Mării Pontice. Precipitarea sulfaţilor în aceste căldări a contribuit la impregnarea rocilor
sedimentare cu sulfaţi.
Compoziţia chimică a acestor lacuri este variată. Variabilitatea în compoziţie este dată de variaţia migraţiei
eflorescentelor de sare în Câmpia Română. Sulfatul de sodiu şi magneziu migrează mai repede decât clorura de sodiu.
Vânturile de stepă le poartă şi le depun în locuri variate.
Mai cunoscute şi valorificate terapeutic sunt lacurile Balta Albă (judeţul Buzău), Lacu Sărat (judeţul Brăila),
Lacul Amara (judeţul Ialomiţa).
Toate aceste lacuri depun pe fundul lor nămoluri sapropelice. Peloidogeneza variază în funcţie de comportarea
faunei, florei şi microbismului faţă de apa lacului.
Un mare număr de lacuri din masivele de sare, ca cele de la Sovata, Ocna Mureş, Cojocna, Turda, Ocna Sibiului
etc. sunt situate în zonele marginale ale masivului transilvănean, lacuri similare găsindu-se însă şi în alte zone ca judeţele
Vâlcea (Ocnele Mari) şi Prahova (Telega şi Slănic).
Prin eroziuni şi degradări, masivele de sare sunt descoperite, vin în contact cu precipitaţiile atmosferice şi
formează lacurile sărate (Sovata).
Exploatarea sării în ocne a dus, ulterior, la înecarea acestora şi la formarea lacurilor sărate (Târgu Ocna, Slănic,
Ocnele Mari, Cojocna etc).
Sub influenţa radiaţiei calorice solare, apa unor lacuri sărate se încălzeşte la temperaturi de peste 30°C. Marius
Sturza, care a făcut studii privind încălzirea apei din lacul de la Sovata, a denumit aceste lacuri helioterme sau lacuri

38
termosolare. Apa heliotermelor atinge la începutul verii temperaturi de 45-55°C la adîncimi între 15 cm de la suprafaţa
apei şi 2 m adâncime, nivelul sub care temperatura apei se reduce treptat, ajungând la 10-14 m profunzime la 18-22°C.
Există deci un strat de apă caldă, ce pluteşte intre două straturi cu termalitate mai redusă.
Mineralizarea apei sărate a lacului nu este nici ea omogenă, stratul superficial fiind mai diluat prin apa dulce
adusă de pârâiaşele Topliţa şi Auriu. Peste 3 m adâncime concentraţia salină a apei lacului creşte şi se menţine
neschimbată spre fundul lacului (250 g/l). Creşterea teperaturii apei în stratul cald intermediar este direct
proporţională cu diferenţa de concentraţie salină dintre suprafaţă şi profunzime.
În alte lacuri sărate omogene ca mineralizare, încălzirea apei se face de asemenea omogen, datorită convecţiei
termice în toată masa bazinului de apă.
În lacurile helioterme3 stratificate, razele solare se reflectă mai mult in straturile neomogen concentrate. Razele
solare ce cad pe suprafaţa apei lacului dimineaţa şi după amiaza, formând un unghi mai ascuţit, se absorb mai mult decât
în soluţii saline omogene, permiţând acumularea de căldură. În apa stratificată a acestor lacuri convecţia straturilor de apă
este absentă şi pierderile de căldură din cursul nopţii sunt minime. La Sovata s-au citat la adâncimea de 2 m valori de
60°C iar la Ocna Sibiului de 50°C. Fenomenul de heliotermie este caracteristic primăvara şi la începutul verii. După
această perioadă straturile osmotice şi termice ale apei de suprafaţă sunt amestecate prin mişcările bolnavilor.
Succesiunea anotimpurilor modifică şi ea heliotermia. Se pot deosebi din acest punct de vedere patru perioade :
Perioada de încălzire de la început de sezon balnear, când la suprafaţa apei (15-25 cm) se înregistrează temperaturi de
20-25°C, iar la 1,5-2 m adîncime temperatura ajunge la 40-50°C. Perioada caldă, în care straturile de apă superficială sînt
amestecate, temperatura lor fiind de 35-38°C. Perioada răcoroasă de la sfârşitul verii, când temperatura apei lacului până
la adîncimea de 2 m este încă de 26-30°C. Perioada de reîncălzire ce apare în cursul toamnelor lungi şi calde, încetarea
sezonului balnear permite restratificarea osmolară a apei şi deci şi restratificarea termică.
Heliotermia este folosită terapeutic cu unele avantaje faţă de apa caldă de lac nestratificată termic. La efectele
generale ale băilor sărate se adaugă unele efecte particulare ce decurg din îmbăierea la osmolarităţi şi temperaturi mai
ridicate în jumătatea inferioară a corpului faţă de jumătatea superioară.

C. NĂMOLURILE TERAPEUTICE

Folosite încă din antichitate, nămolurile au început să fie studiate ştiinţific odată cu efectuarea primelor analize
chimice. Abia în anul 1931. Societatea Internaţională de Hidrologie Medicală a elaborat criteriile de clasificare
internaţională, precum şi indicaţiile terapeutice, tot atunci în vederea menţinerii stratificării saline şi termice a apei
lacului pe întreaga perioadă a sezonului balnear, staţiunile au delimitat anumite zone destinate exclusiv terapiei
supravegheate în condiţii de heliotermie adoptându-se şi termenul de peloid4, care include nămolurile sapropelice, turbele
şi pământurile terapeutice.
În definiţia dată de Societatea Internaţională de Hidrologie Medicală se arată că peloidele sunt: „substanţe ce se
formează în condiţii naturale sub influenţa proceselor geologice şi care în stare fin divizată şi în amestec cu apa se
folosesc în practica medicală sub formă de băi sau de proceduri locale".
Nămolurile terapeutice cuprind două mari grupe: sedimentele terapeutice, formate prin depuneri de apă şi
pământuri terapeutice care au luat naştere prin dezagregarea unor minereuri.
Ţinând seama de originea lor şi de calităţile fizico-chimice peloizii din ţara noastră se împart în trei categorii:
nămoluri sapropelice, turbe şi nămoluri minerale de izvor.
Nămolurile sapropelice sunt nămoluri negre, sulfuroase, produse prin procese chimice de putrefacţie, în lipsa
oxigenului.
Procesul de saproficare începe odată cu scufundarea planctonului mort sub apă şi se termină cu procesul de
3
HELIOTERMÍE, heliotermii, s.f. Fenomen fizic care constă în păstrarea mai mult timp a căldurii înmagazinate în apa sărată a unor lacuri
comparativ cu regiunile învecinate, datorită prezenţei la suprafaţa lacurilor a unui strat izolator de apă dulce, care împiedică iradierea căldurii în
atmosferă. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.
4
PELOÍDE s.n.pl. Substanţe rezultând din procese geologice, care se găsesc în stare fină în nămoluri, întrebuinţându-se pentru comprese şi băi.
[Sg. peloid. / pron. -lo-i-. / < germ. Peloide, cf. gr. pelos – noroi, eidos – formă].

39
bituminizare, care duce la formarea de roci tari sau de hidrocarburi.
Ca şi celelalte peloide, nămolul sapropelic este un sistem fizic eterogen, format dintr-o fază lichidă (apă şi săruri
minerale) şi o fază solidă (structuri cristaline şi coloizi).
Faza lichidă a nămolului sapropelic este de fapt soluţia ce îmbibă nămolul şi provine din bazinul acvatic în care
s-a format nămolul respectiv. Această apă din faza lichidă se leagă de faza solidă a nămolului, fie umplând golurile (apă
de ocluzie), fie hidratând coloizii (apă de hidratare).
Compoziţia chimică a fazei lichide este predominant clorurată, sulfatată, carbonatată sau mixtă.
Între nămol şi apa bazinului unde acesta se găseşte au loc permanent procese de difuziune prin care se stabileşte
un echilibru ionoelectrolitic.
Faza solidă a nămolului este alcătuită din roca de bază a bazinului, din fito- şi zooplanctonul bazinului, precum şi
din materialul organic sau mineral adus de vânt. Faza solidă are o structură cristalină (calcică-magneziană), formată din
săruri foarte puţin solubile în apă (sulfaţi, carbonaţi, fosfaţi), o structură argiloasă, compusă din acid silicic endogen,
precum şi o structură coloidală, conţinînd complexe organo-minerale (hidrosulfură de fier, silicaţi de fier şi aluminiu).
Hidrogenul sulfurat din nămolurile sapropelice rezultă din procesele de putrefacţie a substanţei organice vegetale
şi animale sau prin reducerea chimică a sulfaţilor.
Din acţiunea hidrogenului sulfurat asupra oxizilor de fier ia naştere hidrosulfură de fier care dă peloidelor
culoarea neagră. La concentraţii mai mici de 0,1% ale hidrosulfurii de fier, nămolul este cenuşiu, iar la concentraţii mai
mari nămolul capătă culoarea neagră, caracteristică nămolului matur. Nămolul sapropelic de liman este aşezat pe un strat
de argilă sub forma unui strat subţire de nămol (nămolul cafeniu), peste care se găseşte stratul gros de nămol negru,
utilizat în terapeutică.
În nămolurile sapropelice compuşii organici sînt formaţi din substanţe bituminoase, răşini, hidraţi de carbon,
proteine, grăsimi, precum şi produşi de descompunere a proteinei şi ligninei (aminoacizi şi acizi humici).
În ţara noastră avem nămoluri sapropelice de liman (Techirghiol), de lac continental (Amara, Lacu Sărat),
nămoluri fosile (Sovata, Ocna Sibiului), nămoluri de depozit din izvoare sulfuroase (Săcelu), precum şi nămolul Mării
Negre.
Nămolul sapropelic de lac continental seamănă cu cel de liman, dar participarea faunei la peloidogeneză este
mai redusă, decât a florei.
Nămolul sapropelic fosil s-a format pe fundul lacurilor sărate prin
procese biochimice asemănătoare celor de mai sus.
Nămolul depus la originea unor izvoare sulfuroase nu asigură rezerve suficiente pentru a prezenta interes
economic balnear, iar nămolul din Marea Neagră este situat la adâncime.
Nefolosit încă în practică balneară este şi nămolul sapropelic ai vulcanilor noroioşi din judeţul Buzău.
Turbele reprezintă forma de trecere de la lemn la cărbune şi au luat naştere în era cuaternară.
Turba este o rocă organogenă alcătuită din material vegetal semi-descompus (humus) şi din resturi vegetale
cu structură încă păstrată.
În condiţiile unui exces de umiditate microorganismele descompun structurile vegetale.
Turbele reprezintă şi ele sisteme eterogene, ca şi nămolurile sapropelice.
Faza lichidă a turbei aste formată din apa dulce sau mineralizată ce alimentează turbăria. Faza solidă este
exclusiv organogenă şi este alcătuită din resturi de plante descompuse şi din complexe coloidale (substanţele humice).
Fracţiunile organice principale ale turbei sunt acizii humici, proteinele, bitumele, celuloza, hidraţii de carbon,
lignina şi substanţele pectice.
Aminoacizii identificaţi în turbe pînă în prezent sunt integraţi în substanţa proteică, humică sau în combinaţii cu
hidraţii de carbon (glucozamina).
Acidul humic este componenta cea mai importantă a turbei şi ia naştere din lignină.
Turbele descompuse chimic sunt cele mai bune din punct de vedere terapeutic. În ţara noastră întâlnim turbării în
zone umede şi reci (zona Dornelor, Bilbor, Borsec), dar şi în alte arii geografice, cum ar fi sudul Dobrogei, unde la

40
Mangalia s-a exploatat o turbărie. La Geoagiu-Băi, Băile Felix, Someşeni se găsesc sedimente vegeto-minerale.
La Stobor există o turbă vitriolică, cu un pH foarte acid (pH 1-2) rezultat din oxidarea piritelor pătrunse în
zăcământul de turbă.
Nămolurile minerale de izvor sunt întâlnite la Sângeorz-Băi.

1. Peloidogeneza
Formarea şi maturarea peloidelor sunt procese lente şi permanente. Valorificarea pe scară largă şi intensivă a
rezervelor de nămol pune problema studierii proceselor ce participă la formarea şi regenerarea acestora. Folosirea tuturor
mijloacelor care favorizează procesul de regenerare revine în egală măsură chimistului, microbiologului şi biologului.
Chimistul poate aprecia evoluţia peloidului şi maturarea lui, prin compararea unor compuşi chimici din peloid la
diferite intervale şi în diferite condiţii.
Astfel, coeficientul de incarbonizare este calculat de chimist din raportul dintre structura cristalină calcică-
magneziană şi structura argiloasă a peloidului. Acest raport arată stadiul maturării şi poate fi cuprins de la 0,003 la 2,1.
Raportul dintre sulfaţii şi carbonaţii din nămol permite chimistului sa aprecieze vechimea acestuia.
Preponderenţa sulfaţilor atestă „tinereţea" peloidului. Un conţinut puternic carbonatat caracterizează peloidele
vechi.
În cazul turbelor, învechirea acestora este apreciată prin raportul acizi humici/celuloză, un raport ridicat (de
exemplu 2,8) indicând o turbă bine maturată.
Microbiologul evaluează procesul de peloidogeneză studiind flora şi fauna, precum şi microorganismele care
transformă materialul organic sau mineral. Specialistul stabileşte agenţii pelogeni activi şi rolul bacteriilor întâlnite în
nămol în peloidogeneză.
Prin echipamentul lor enzimatic (dehidrogenaze, carboxilaza, catalaze etc), aproape fiecare bacterie intervine în
procesul de formare a nămolului.
În faza lichidă a peloidului sunt oxidate zaharurile, descompuse albuminele, desaturaţi acizii graşi, formîndu-se
acid acetic, formic, valerianic etc.
În stratul pelogen bacteriile celulozice şi ciupercile au un rol esenţial.
Microorganismele descompun substanţele organice şi le mineralizează, iar pe cele minerale le solubilizează.
Microorganismele mai aduc nămolului maturat produsele lor metabolice ca vitamine, biostimuline, precum şi substanţe de
tipul antibioticelor.
Bacteriofagia5 contribuie la păstrarea unui echilibru biologic şi la autopurificarea bazinelor.
Ritmul şi cuantumul peloidogenezei se poate stabili prin plasarea unor platforme de sedimentare pe fundul
lacului în arii special alese şi controlate periodic.
Numai o exploatare raţională şi ştiinţific fundamentată a peloidelor poate asigura rezerve corespunzătoare atât
calitativ cât şi cantitativ.
Peloidogeneză este un fenomen complex, condiţionat de caracteristica hidrogeologică, fizico-chimică, biologică
şi microbiologică a locului de formare. Fiecare ecosistem peloidogen are o individualitate ce nu poate fi transferată altui
ecosistem.
Peloidogeneza cunoaşte, în timp, trei etape: faza de acumulare şi de alterare a componentelor organice şi
minerale originale ce stabileşte originea nămolului; faza de sedimentare a componentelor acumulate în apa lacului; faza
de transformare fizico-chimică şi microbiologică a materialului peloidogen.
Prin învechire nămolul se distruge, mineralizându-se treptat (diageneză).

2. Buletinul de analiză a peloidelor

Analiza fizico-chimică a peloidelor a contribuit la cunoaşterea acestui factor folosit în scop terapeutic.

5
BACTERIOFAGÍE s.f. Distrugere a bacteriilor prin bacteriofagi. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophagie.

41
 Într-un buletin de analiză vor fi incluse următoarele caractere:
Hidropexia6 peloidului este un indice important pentru aprecierea utilităţii sale balneare şi exprimă capacitatea
maximă de absorbţie şi de reţinere a apei de către peloid.
Hidropexia se măsoară punând nămolul umed natural în contact cu apa, prin intermediul unei plăci de sticlă
poroasă.
Hidropexia poate fi exprimată direct în volume. Cele mai reduse valori se întâlnesc la peloidele minerale,
urmează, apoi peloidele sapropelice, iar capacitatea maximă hidropexică o au turbele. Prezenţa substanţelor coloidale din
nămol este legată direct de capacitatea hidropexică a acestuia.
Nămolurile minerale de la Băile Govora şi Ocna Sibiului au 816 şi respectiv 730 g apă/kg nămol. Nămolurile
sapropelice fixează mai multă apă. Astfel, Techirghiol -1932 g, Amara - 1550 g, Bazna - 1051 g, Sovata - 1447 g apă/kg
nămol.
Nămolul de turbă de la Poiana Stampei are 4617 g apă/kg nămol şi o mare bogăţie în coloizi (41,8 ‰).
Nămolurile de la Ocna Sibiului. (5,1 g ‰) sau Bazna (17 g‰) au cantităţi mai reduse de coloizi.
Plasticitatea peloidului este, de asemenea, un indice preţios. Plasticitatea este cuprinsă practic între limita
superioară de umiditate (nămolul devine fluid) şi limita inferioară (nămolul devine friabil). Plasticitatea este proprietatea
peloidului de a-şi schimba forma sub acţiunea unor forţe externe prin frămintare. Indicele de plasticitate reprezintă
diferenţa dintre limita de curgere a nămolului şi cea de frământare.
Fiecare nămol natural are un indice de plasticitate caracteristic. Valori mai reduse întâlnim la nămolurile
minerale (123 g apă/kg nămol la Băile Govora) şi la cele de turbă (136 g apă/kg nămol la Poiana Stampei). Indici de
plasticitate mai ridicaţi au nămolurile sapropelice. Iată câteva exemple: Techirghiol - 240 g apă/kg nămol, Amara - 214 g,.
Bazna - 203 g, Sovata - 173 g, Ocna Sibiului - 169 g. Ocnele Mari-189 g.
Exprimată în procente, limita de curgere se situează între 60-85%, iar limita de frământare între 17-26%; deci
indicele de plasticitate, exprimat în procente se situează obişnuit între 43-56%, valori calculate din diferenţa celor două
limite menţionate mai sus.
Gradul de dispersie al unui peloid este corelat cu plasticitatea acestuia şi depinde de mărimea granulelor
peloidului.
Prin metoda granulometrică se determină cu oarecare aproximaţie diametrele granulelor cu mărimi între 1 mm şi
0,0005 mm. Cele mai mici granule (0,0005 mm) se găsesc în proporţie de numai 2% în nisipuri şi ajung la 35% în argile.
Granule cu diametrul sub 0,1 mm întâlnim în nămolul de la Techirghiol (99,57%), Amara (97,61%), Bazna (94,71%),
Băile Govora (92,55%). În nămolul de turbă granulele mici se găsesc în procentaj mai redus. Astfel, la Poiana Stampei
granulele sub 0,1 mm se întîlnesc numai în proporţie de 88,30%.
Densitatea exprimă consistenţa peloidului. Densitatea unui peloid se exprimă în comparaţie cu apa distilată.
Valorile medii sunt în jur de 1,3. Iată câteva exemple : Techirghiol -1,28, Sovata - 1,35, Amara - 1,36, Ocna Sibiului -
1,69, Bazna -1,38, Poiana Stampei - 1,08.
Termopexia indică capacitatea de absorbţie şi de reţinere a căldurii de către peloidul încălzit. Termopexia este
calitatea esenţială a unui peloid, de care depinde valoarea sa terapeutică în termoterapia prin băi sau împachetări.
Termopexia se determină prin metoda denumită de Benade „de sferă"; peloidul se plasează într-o sferă de sticlă
cu o temperatură iniţială de 15-18°C. Sfera ce conţine peloidul este plonjată într-un vas cu apă încălzită la 70°C. Se
măsoară minutat temperatura din centrul sferei, stabilindu-se astfel capacitatea de absorbţie termică de către peloid. Când
temperatura nămolului din centrul sferei a ajuns la 45°C, se plasează sfera într-un recipient cu apă la temperatura de 30°C
şi se măsoară de asemenea minutat viteza de răcire a peloidului (capacitatea de reţinere a căldurii de către peloid).
Se. poate stabili astfel indicele termic al unui nămol natural, calculat din timpii de încălzire şi de răcire. Iată
câteva exemple de indici termopexici : Poiana Stampei - 20,99, Techirghiol - 20,99, Amara -17,22, Sovata - 19,15, Băile
Govora - 11,35.
Organismul suportă temperaturi mai ridicate la împachetări cu nămol în comparaţie cu apa simplă. Punctul

6
HIDROPEXÍE s.f. (Med.) Fixare a apei în ţesuturile organismului. [< fr. hydropexie].

42
termic de indiferenţă este de 38°C la nămol, deci superior temperaturii corpului. Un avantaj al termoterapiei prin nămol
încălzit decurge şi din faptul că se produce o termoterapie de profunzime.
pH-ul unui peloid exprimă echilibrul acido-bazic al componentelor chimice din nămol. Peloidele au în general
pH alcalin (9-10), cu excepţia turbei de la Stobor foarte acidă (pH 1-2), aşa cum s-a arătat mai înainte.
Analiza chimică a nămolurilor permite aprecieri asupra originii şi maturizării lor ca şi asupra eventualelor
schimburi dintre piele şi nămol.
Pe baza analizelor chimice s-a alcătuit o clasificare a nămolurilor terapeutice.
O orientare globală asupra chimismului unui peloid reiese din calculul in procente al conţinutului său în apă, în
substanţe minerale şi în substanţe organice.
Dozarea apei din peloidul natural în stare umedă se face prin evaporare la 125°C, până ce nămolul atinge o
greutate constantă. Cantitatea de apă din nămol se exprimă în procente. Nămolurile minerale conţin mai puţină apă (sub
50%), cele sapropelice între 50-70%, iar turbele sunt foarte bogate în apă (70—80%). Dacă se exprimă în valori absolute,
cantitatea de apă este de 315,2 g/kg în peloidele minerale de la Băile Govora şi Ocna Sibiului, de 519,8 g/kg în peloidul
de la Ocnele Mari sau de 819,7 g/kg în peloidul de la Poiana Stampei.
Substanţele minerale dozabile se găsesc atât în faza lichidă cât şi în faza solidă a nămolului. Nămolurile minerale
au un procent ridicat de substanţe minerale (50-70%), nămolurile sapropelice conţin 20-40% iar turbele sînt foarte sărace
în minerale (sub 20%). Mineralele din faza lichidă a peloidului sunt similare cu cele din apa bazinului în care s-a depus
nămolul.
Faza minerală solidă cuprinde fracţiunea calcică-magneziană (solubilă în acid clorhidric) şi fracţiunea argiloasă
(reziduu insolubil). Substanţele minerale insolubile prezintă o mare varietate de la un nămol la altul.
Principalul anion este clorul, a cărui concentraţie variază de la 2.48 g‰ (Poiana Stampei), pînă la 51,03 g‰
(Techirghiol). În nămolurile sărate de la Ocnele Mari, clorul atinge valori maxime (173,7 g‰). Anionul sulfatat este ceva
mai concentrat în faza lichidă a nămolului de la Amara (9,33 g‰).
Cationii de sodiu şi de potasiu corespund, în general, conţinutului de clor din peloid. Ceilalţi cationi se găsesc în
proporţie redusă cu excepţia magneziului, care poate ajunge la 1,81 g‰ la Amara şi la 3,92 g‰ la Techirghiol.
În nămoluri se mai găseşte hidrogen sulfurat, rezultat din procesele de putrefacţie, în stare liberă sau legat ca,
hidrosulfură de fier.
Substanţele organice dozate grupat sunt reprezentate de substanţe bituminoase (1,5 g‰ la Săcele şi 35,55g‰ la
Poiana Stampei), substanţe celulozice (3,8 g‰ a Băile Govora şi 32,5 g‰ la Techirghiol), substanţe humice foarte bogate
în substanţe humice sunt turbele, cu 54 g‰) şi substanţe proteice între 2-15 g‰.
Componenta chimică a unui peloid acţionează farmacodinamic prin schimbul de ioni cu pielea sau mucoasa cu
care vine în contact. Prin cercetări experimentale s-a demonstrat că nămolul de la Techirghiol reţine (1 kg la 20°C) 5,48 g
‰ Ca, 11,50 g‰ Mg şi 9,34 g‰ Fe. Cercetări electrochimice au măsurat schimbul ionic exercitat de unele peloide.
Capacitatea de schimb ionic este determinată de componenta argiloasă şi de humusul peloidului. S-a calculat „capacitatea
de sorbţiune" a peloidelor prin metoda Mehlich-Dowexhil, care exprimă gradul schibului ionic în mEq%.
Elementele solubile din apa nămolului participă la schimbul cu pielea şi mucoasele cu atît mai intens cu cât
nămolul este mai diluat. Dacă în obţinerea efectului termic se preferă un peloid de consistenţă mai ridicată, în abţinerea
efectului de schimb se preferă diluţii mari ale acestuia.
Hidrogenul sulfurat din nămol produce hiperemia pielii chiar la temperaturi mai coborâte ale nămolului.
În efectul farmacodinamic sînt incriminate şi substanţe estrogenice, care pot fi absorbite prin piele.

D. FACTORII NATURALI DE CURĂ AI LITORALULUI MARIN

43
 Pe litoralul românesc al Mării Negre, cu o lungime de 245 km, din care peste 50% revine plajelor cu nisip,
principala formă de tratament o constituie talasoterapia7 care utilizează, alături de apa mării, toţi ceilalţi factori naturali ai
litoralului.
Climatul litoralului nostru este un climat de tranziţie între climatul de stepă şi cel marin.
Influenţa bazinului marin atenuează contrastele termice ale aerului, caracteristice stepei, şi favorizează curenţii
de aer cu caracter de briză. Transportul aerului mai răcoros dinspre mare în cursul zilei asigură litoralului un regim termic
deosebit de plăcut, împiedicând supraîncărcarea calorică a organismului. Pe plajele de tip deschis (Mamaia, Mangalia)
circulaţia aerului atinge 4-5 m/s, ea fiind mai redusă pe cele de tip închis (Eforie Nord şi Eforie Sud).
Baia de aer nu poate fi omisă din complexul talasoterapic. Ea poate fi aplicată ca procedură independentă sau ca
procedură de introducere sau alternândă cu baia de soare.
Aerul este de o puritate accentuată, bogat în aerosoli săraţi, prezenţi mai ales în zona de vecinătate a digurilor,
unde valurile ce se sparg pulverizează apa mării.
Plantele şi întreaga vegetaţie, precum şi vecinătatea pădurii la Neptun contribuie la crearea unor condiţii
deosebite de microclimat, ce poate fi folosit individualizat în scop terapeutic.
Radiaţia solară este un alt factor natural folosit din plin pe litoral. Baia de soare acţionează asupra organismului
atât prin radiaţia calorică, cât şi prin cea ultravioletă.
Luminozitatea intensă a plajelor scăldate în soare se adaugă şi ea. efectelor excitante ale celorlalţi factori ai
litoralului.
Indicaţiile de cură pe litoral trebuie să ţină seama în primul rând de caracterul excitant, preferându-se bolnavii cu
mecanisme reactive mai lente şi cu rezerve funcţionale suficiente pentru a nu epuiza bolnavul.
Nisipul plajelor litorale face parte din complexul terapeutic (psamoterapie). Nisipul litoralului este format din
fragmente ale sedimentelor marine actuale, resturi de cochilii şi fragmente de roci.
Componentele chimice de bază ale nisipului sunt carbonaţii de calciu şi bioxidul de siliciu, care dau nisipului
caracterul calcaros sau silicios, provenit din fragmentele rocilor de uscat. La Eforie Nord şi Mangalia predomină nisipul
calcaros, provenit din cochiliile animalelor marine.
Originea şi compoziţia chimică a nisipului se reflectă asupra aspectului, granulaţiei şi capacităţii de reţinere sau
de absorbţie a apei.
Nisipul mai fin de tip silicios excită mai discret mecanoreceptorii pielii cu care acesta vine în contact şi are o
mare capacitate de a absorbi transpiraţia. Nisipul silicios este mai permeabil la iradiaţia ultravioletă decât cel calcaros.
Umiditatea stratului de nisip pe verticală creşte cu adâncimea stratului. Dacă la suprafaţă umiditatea este de
numai 2-3 g apă ‰, la 30 cm adâncime aceasta ajunge la 20-30 g apă ‰.
Nisipul cu granulaţie mare şi care reţine mai puţină apă se încălzeşte la soare mai puternic, temperatura nisipului
la nivelul plajei la orele de prânz putând ajunge la + 44o C.
Psamoterapia se practică pe plajă, culcat pe nisip sau acoperind cu nisip corpul sau părţi ale corpului.
Pe litoralul românesc nivelul plajei se continuă sub apă lent, fără o pantă prea mare, asigurând astfel condiţii
favorabile pentru băile de mare, ca şi pentru mersul prin apă, procedură de mare valoare pentru tratamentul afecţiunilor
circulatorii sanguine şi limfatice ale membrelor inferioare.
Cu valoare terapeutică mai acţionează în plus mişcarea, masajul ritmic exercitat de izbirea valurilor, contrastele
termice dintre aer şi apa ce scaldă pielea, precum şi „mantaua" de sare ce se depune pe piele după evaporarea apei mării.
Apa mării face parte din factorii terapeutici ai litoralului.
Considerată ca un rest al mărilor Sarmatică şi Pontică, Marea Neagră are caracterul unei mări închise, fără
maree. Pe litoralul românesc, fiind puţin adâncă la nivelul plajelor, se încălzeşte repede în timpul verii. Din acelaşi motiv
valurile cresc repede in înălţime spre plajă, reprezentând un factor mecanic cu mare valoare în cadrul băilor de mare.
Din punct de vedere chimic, apa mării are caracterul unei soluţii clorurarate, sulfatate, sodice, magneziene,
7
TALASOTERAPÍE s.f. Tratament terapeutic care constă în băi de mare asociate cu aer marin, folosit în boli ca reumatismul cronic, sinuzita etc.
[Var.: talazoterapie s.f.] – Din fr. thalassothérapie.

44
hipertonice. Ca orice mare închisă, mineralizarea apei este influenţată de aportul de ape dulci şi nu este aceeaşi pe întreg
litoralul, având variaţii cuprinse între 13-18 g/l.
Între componentele chimice predomină clorurile de sodiu şi magneziu. Iodul şi bromul sunt fixate de algele
marine pentru nevoile lor metabolice, iar după moartea acestora sunt redate sedimentelor ce se găsesc pe fundul mării.
Prin echilibrul său cu aerul atmosferic, apa mării conţine oxigen, dizolvat, dar numai în zona de suprafaţă. Sub
150 m adâncime, oxigenul este înlocuit cu hidrogenul sulfurat, format prin activitatea sulfobacteriilor anaerobe. Absenţa
curenţilor verticali în apă explică delimitarea aproximativă a acestor două zone.
Apa mării mai conţine bioxid de carbon sub formă dizolvată, dar mari rezerve de bioxid de carbon se găsesc ca
anion bicarbonic. Ca expresie a interacţiunii ionice, pH-ul apei mării este de 7,2-7,6. Indicele redox al apei mării atinge
27,15-32,1.
Băile de mare sunt recomandate după o anumită metodologie individualizată pentru fiecare bolnav în parte. Băile
în apa lacului Techirghiol şi împachetările cu nămol sunt proceduri ce întregesc complexul talasoterapic.
În zona Mangalia, prezenţa apelor minerale termale, sulfuroase completează arsenalul terapeutic al litoralului
nostru.

E. RADIOACTIVITATEA. APA RADIOACTIVĂ ŞI MOFETELE

La acţiunea farmacodinamică şi terapeutică exercitată de calităţile chimice sau termice ale apelor minerale,
gazelor sau peloidelor se adaugă, uneori, radioactivitatea acestor factori naturali de cură, care are efecte biologice
specifice.
Elementele radioactive au nucleii atomici nestabili şi emit, datorită dezintegrărilor radioactive, radiaţii nucleare
alfa, beta şi gama, care sunt fascicule de particule în mişcare.
Radiaţiile nucleare ionizează gazele şi solidele, activează hidrogenul, descompun apa etc, fenomene ce stau la
baza acţiunii lor farmaco-dinamice. Radioactivitatea naturală din apele minerale şi din gazele mofetice se datoreşte
izotopilor radioactivi dizolvaţi în apa din roci sau gazului radonic ce difuzează din rocă.
Radioactivitatea naturală se datoreşte, în cea mai mare parte, dezintegrării radioactive a uraniului, toriului şi
actiniului sau a elementelor radioactive 40K, 3T, 14C, 87Rb.
Uraniul este mai concentrat în unele zăcăminte (granite), urme de uraniu se găsesc în toate apele naturale de
adâncime. Zăcămintele de origine biologică, bogate în acizi humici au o capacitate crescută de absorbţie faţă de uraniu.
Concentraţia maximă permisă în apa de băut este de 5-10-5 g U/l.
Radiul face parte din metalele alcalino-teroase. Este răspândit în roci şi în fiinţe vii, iar prin migrări geochimice
este acumulat în tufuri calcaroase sau în zăcăminte de origine biologică. În apa potabilă concentraţia maximă permisă este
de 5 x 10-11 g radon/l.
Radonul este un produs gazos ce provine din dezintegrarea radiului. Timpul foarte scurt de înjumătăţire (3,823
zile) permite utilizarea sa în terapeutica balneară. Difuzând prin fisurile rocilor, radonul se dizolvă în apele subterane.
Dezintegrarea lui radioactivă produce radionuclizi solizi de viaţă scurtă, ce se depun pe corpuri şi care generează radiaţii
alfa, beta şi gama. Acest „depozit activ" al radonului se dezintegrează în aproximativ 3 ore, aşa că după terminarea
tratamentului cu apă radonică, eliminarea din organism este rapidă, evitându-se acţiunea de durată, a radiaţiilor.
Seria toriumului, cu emanaţia de gaz inert (toron) şi a actiniumului cu emanaţia respectivă de gaz (actinon) nu şi-
au găsit aplicaţii practice terapeutice.
Alte elemente radioactive naturale ca tritium (3H) şi radiocarbonul (14C) şi-au găsit aplicaţii practice în
radiogeocronologie, servind la datarea şi determinarea vârstei turbelor.
La noi în ţară, stabilirea vârstei depozitelor de apă minerală s-a făcut prin metoda de radiodatare, prin măsurarea
dezintegrării radiului (G. Atanasiu).
În apele subterane, elementele radioactive apar din interacţiunea rocii cu apa cu care aceasta vine în contact.
Atomii de radium difuzează uşor în soluţie, participând mai uşor la schimbul ionic cu apa subterană, fapt ce explică

45
prezenţa radiumului în multe ape minerale în care se găseşte uranium sau torium.
Concentraţia elementelor radioactive în apa minerală depinde de felul zăcământului şi de timpul de contact al
apei subterane cu acesta. Compoziţia chimică a unei ape minerale influenţează şi ea concentraţia apei în radiu, apele acide
sau alcaline având o solubilitate mai mare decât cele neutre. În prezenţa ionilor alcalino-teroşi creşte concentraţia
radiumului în apa minerală respectivă. Ca++, Mg++, Na++ grăbesc dizolvarea sărurilor de uraniu, formându-se săruri duble
de tipul MgCO3 – UO2 - (CO3)2. Saturarea apei cu bioxid de carbon contribuie la dizolvarea radiumului. Potenţialul redox
mare al unei ape minerale îl transformă în forma lui oxidată hexavalentă, uşor solubilă în apă. Hidrogenul sulfurat din
mediile reducătoare transformă uraniul în forma tetravalentă şi contribuie la precipitarea acestuia. Absorbţia la suprafaţă a
unor substanţe organice (argile) duce la concentraţii secundare ale radiumului în minerale.
Apele ce traversează tufuri calcaroase radioactive depuse de izvorul mineral antrenează radonul produs de
radium. Astfel, la Sângeorz-Băi, radioactivitatea izvorului principal este de numai 0,3 nCi/1 radon, pe când la izvorul 5,
care apare la zi la baza unui tuf calcaros, concentraţia este de 13 nCi/1. La Borsec, izvorul P. Curie are 7 nCi/1, pe când
celelalte izvoare din staţiune au radioactivităţi mult mai reduse.
În ţara noastră apele minerale radioactive se găsesc repartizate în regiunea Munţilor Harghita şi în
Depresiunea Panonică.
Menţionăm că apele noastre minerale au valori de radioactivitate mult sub valoarea minimă internaţională admisă
pentru a se încadra o apă minerală în categoria apelor radioactive (18 nCi/1 ; 10 -7 mg Ra). Este vorba deci de urme de
radioactivitate a căror acţiune este însă semnificativă chiar şi la aceste valori foarte mici.
Prin debitarea de radon pe oră (oraroactivitate) în atmosfera înconjurătoare, unele staţiuni balneoclimatice din
ţara noastră prezintă ape minerale şi gaze mofetice ce sunt considerate factori terapeutici specifici staţiunii.
Gazele naturale din peştera de la Turia8 au valorile de radioactivitate cele mai mari de la noi (980 pCi/1 Ra)9.
Mofeta de la Băile Tuşnad are 410, iar la Covasna, mofeta are 310 pCi/1 Ra. La Băile Tuşnad, izvorul Rudi conţine
12.120 pCi Ra, iar la Borsec, izvorul P. Curie are 7 240 pCi Ra. La Sângeorz-Băi, izvoarele 4 şi 5 au o radioactivitate
ceva mai ridicată (10 900 pCi/1 Ra). La Slănic-Moldova, izvorul 1 bis are radioactivitatea de 3 840 pCi Ra/l. La Băile
Herculane radioactivitatea apelor (izvorul 7 cald) poate ajunge la 26 400 pCi Ra/l.
Nămolurile terapeutice au o foarte slabă radioactivitate. Astfel, nămolul de lac de la Techirghiol are numai 5,1
nCi Ra/g depozit uscat la 105°C.
Depozitele de tuf calcaros radifer de la Sângeorz-Băi au o concentraţie ce se ridică la 12,9 nCi/g depozit uscat la
105°C.

Tehnica de folosire balneară a factorilor de cură radioactivi

Tratamentele balneare ce folosesc ca element curativ radioactivitatea factorilor naturali se bazează pe doze mici
folosite la intervale mari. Nu trebuie minimalizate efectele somatice sau genetice şi nici acţiunea directă sau indirectă a
radiaţiilor asupra macromoleculelor de importanţă vitală pentru activitatea enzimelor.
Acţiunea biologică este direct proporţională cu ionizarea specifică, respectiv cu numărul perechilor de ioni
formaţi pe o distanţă de 1 cm ţesut. Eliminarea rapidă din organism a sursei radioactive, după ce s-a terminat cura, este un
alt factor important de care trebuie să se ţină seama.
Radonul este radionuclidul cel mai avantajos din acest punct de vedere (alfaterapie), timpul de înjumătăţire
biologic şi fizic fiind redus.
Folosit sub forma curei interne pe stomacul gol, eliminarea radonului se face în 30 minute. În torentul circulator
apare 30% din doza administrată cu apa minerală, dar fiind eliminat prin pulmon, gazul este utilizat în proporţie de numai
2,3%, mai ales în sfera digestivă.
Folosit sub forma de băi radonice, gazul este preluat de piele, direct proporţional cu temperatura apei din baie.
Prezenţa bioxidului de carbon în apa băii favorizează, de asemenea, preluarea radonului din piele. Corpul reţine astfel 2,4
8
Judeţul Covasna
9
Aceste valori sunt exprimate în pCi, faţă de cele de mai sus, exprimate în nCi ; n (nano) = 10-9 grame; p (pico) = 10-12 grame,
deci 1/1.000 din n.

46
- 3,3% din radonul administrat.
În mofeta uscată absorbţia radonului este mai redusă decât în baie. Atmosfera din camera de baie încărcată cu
gaz radonic contribuie prin însumare la efectul biologic. Acest gaz se depune ca „depozit activ solid", format din derivaţi
de viaţă scurtă ce emit radiaţii alfa, beta şi gama.
Conţinutul natural de radiu în organism este de aproximativ 10-12 g Ra/g ţesut. Doza maximă nenocivă a
radiumului este de 100-1000 ori mai mare faţă de conţinutul lui normal din organism. În tratamentul balnear se utilizează
o doză de numai 1/1000 din această doză maximă nenocivă.
Indicaţiile de cură cu acest factor natural se adresează îndeosebi bolilor reumatice, dereglărilor hormonale şi
neurovegetative, afecţiunilor cutanate şi circulatorii periferice.

F. GAZELE NATURALE TERAPEUTICE

Scoarţa pământului este pătrunsă de gaze până în cele mai mici goluri ale structurilor ei minerale. Fisurile şi
escavaţiile rocilor, precum şi structura intimă a cristalelor conţin gaze ce difuzează prin spaţiile libere şi se dizolvă în
soluţiile minerale întâlnite în calea lor.
Aceste gaze sunt rezultatul procesului general de degazeificare a pământului de-a lungul timpului. Principalele
gaze libere sau spontane sunt azotul, bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, metanul şi gazete rare.
Azotul nu lipseşte din nici o degajare de gaze libere, fiind prezent chiar şi în degajările puternice de bioxid de
carbon din regiunile vulcanice sau de metan din câmpurile petroliere sau de gaze naturale. Azotul este unul din
componenţii principali rezultaţi din degazeificarea pământului şi este prezent împreună cu alte gaze în toate apele
intratelurice. Nu prezintă interes terapeutic dar nici nu se cunosc degajări locale şi continue de azot, aşa cum sunt cele de
bioxid de carbon.
Bioxidul de carbon apare sub formă de gaz liber în ţinuturile vulcanice. În evoluţia lor, manifestările
postvulcanice devin din ce în ce mai slabe, iar astăzi ele constau în degajări de bioxid de carbon, care ajung la suprafaţă
pe zonele de fracturi.
În ţara noastră, catena vulcanică Harghita-Călimani este principala zonă legată de emanaţiile de bioxid de carbon.
Există la acest nivel un puternic flux de emanaţii gazoase, preluat şi difuzat spre suprafaţă de ansamblul de fracturi
regionale şi de cuvertură.
Emanaţia este cunoscută sub numele de mofetă. Mofeta naturală constă în captarea gazului emanat şi folosirea
lui ca atare în scop terapeutic în încăperi special amenajate care permit acumularea declivă a gazului, acesta fiind mai
greu ca aerul. În mofetele prin extracţie, bioxidul de carbon gazos se obţine prin extragerea lui din apele minerale
carbogazoase.
Băile Tuşnad, Borsec, Bálványos, Buziaş, Covasna sunt staţiunile cele mai importante din ţară unde acest factor
terapeutic este folosit în tratamentul afecţiunilor aparatului locomotor.
Emanaţii de gaz carbonic întâlnim peste hotare la Meinberg (Germania) şi Franteskovy Lazne (Cehia). La
Nendorf (Germania) sunt utilizate mofete artificiale.
Emanaţiile de gaz carbonic împreună cu emanaţiile sulfuroase sunt cunoscute sub numele de sulfatare.
În judeţele Covasna şi Harghita există emanaţii carbogazoase-sulfuroase de altitudine, unice în Europa. La Turia,
Şugaş-Băi şi Harghita sunt prezente astfel de sulfatare. Acţiunea lor terapeutică a fost mai puţin, studiată şi nu sunt
folosite pe măsura importanţei lor.
Gazul metan nu prezintă interes terapeutic.

47