Cand citesti cronica lui Neculce, un nume iti navaleste

numaidecat in minte: Creanga In Neculce se infaptuieste cu un

veac inainte acel amestec de mica cultura de targovet si de
intelepciune taraneasca. (G. Calinescu)
Introducere. Originile cronicarului sunt balcanice: tatal, grec, avea un frate stabilit la
Constantinopole, Stamate Hiotul, iar mama, Ecaterina, era fiica lui Iordache Cantacuzino. El apartinea
asadar unei bogate familii de negustori sud-dunareni, Cantacuzinii, ai carei membri se stabilisera in
Tarile Romane in prima jumatate a secolului al XVII-lea. Orfan de copil, ramanea in grija bunicii,
bucovineanca Iordachioaia (Alexandrina), impreuna cu care se refugiaza in anul 1686 in Tara
Romaneasca, aici fiind martor la luptele interne dintre romani. In 1690 revenea in Moldova, unde urca
treptele ierarhiei politice, conform averii si numelui sau. In 1701 se casatorea cu fata lui Lupu Bogdan,
cumnat cu Antioh si Dimitrie Cantemir, in timpul domniilor carora i se atribuie cele mai inalte
demnitati. Dupa lupta de la Stanilesti, din anul 1711, il insoteste pe D. Cantemir in exilul din Polonia si
Rusia, stabilindu-se pentru anumite perioade de timp in Harkov, Kiev si Camenita. Revine in tara dupa
16 ani de exil, ajungand sa fie numit, spre sfarsitul vietii, judecator la Iasi.
Dupa unii cercetatori, Letopisetul Tarii Moldovei[1] ar fi cunoscut doua redactari, una inainte
de 1730 si o a doua dupa aceasta data. Scriere tarzie, de maturitate, ea aduna in paginile sale
experienta personala de viata a autorului. Spre deosebire de inaintasi, cel care fusese sfetnicul devotat
al lui Dimitrie Cantemir isi scrie cronica bazandu-se numai pe amintirile personale si de familie,
confruntate cu informatiile cuprinse in cronicile interne, ca spre exemplu:Cronica racoviteanabuhuseasca pentru anii 1661-1705, Cronica Moldovei din anii 1661-1723, Cronica anonima a Moldovei,
anii 1661-1729, Cronica Ghiculestilor, 1695-1754.
Letopisetul, carte a responsabilitatii autorului fata de neam.Pentru Ion Neculce, scopul
istoriei era de a consemna cu deosebire faptele si intamplarile de la curtea domneasca, de a ilustra
raporturile adesea tensionate dintre voievod si boieri. Sursele cronicii sale sunt locale: memoria
colectiva a neamului sau inima autorului, cum marturiseste de mai multe ori in lucrare. El s-a inspirat
dintru a sa stiinta, din cele intamplate in viata sa, de aceea nu i-a mai trebuit istoric strain sa le
citeasca. Din cei 81 de ani ai cronicii sale, 50 sunt evocati cu ajutorul propriilor amintiri. Astfel,
cronicarul acorda primilor 30 de ani aproximativ o patrime din Letopiset, iar pentru urmatorii 50 de ani
mai bine de din lucrare.
In Predoslovie, Ion Neculce stabileste o relatie de comunicare cu cititorii sai, lasandu-le
libertatea de a alege singuri tipul de lectura preferat: cine cum ii va fi voia, asa va face. Incredintat
ca lucrarea sa aduce cititorilor beneficii personale sau colective, el preciza:Deci fratilor cititorilor, cu
cat va veti indemna a ceti pre acest letopisetu mai mult, cu atata veti sti a va feri de primejdii si veti fi
mai invatati a dare raspunsuri la sfaturi ori de taina, ori de ostire, ori de voroave, la domni si la
noroade de cinste[2].
Intelegerea istoriei ca suma de experiente memorabile cu rol formativ il determina sa aseze la
inceputul lucrarii prima antologie de legende populare de inspiratie istorica din literatura romana,
intitulata O sama de cuvinte. Antologia de 42 de legende, prezinta eroi si evenimente din epocile
anterioare, consemnate in alte cronici. Titlul ales de Neculce releva si unele aspecte particulare de
mentalitate. El selecta termenul latinesc, conventus, care insemnase la originile sale adunare,
intrunire, iar, ulterior, povestire, istorisire, spusa, in dauna lui vorba si a derivatului regresiv grai.

Numai romana, intre limbile romanice, conservase la 1740 conventus pentru cuvant, in timp ce
celelalte
manifestasera
preferinte
pentru parole. Sama este
un
termen
maghiar
si
inseamna numar, calcul, constatare, judecata. Titlul ales de Neculce ar avea din perspectiva
etimologica semnificatia de intrunire de judecati.[3] De altfel, titlul antologiei este: O sama de cuvinte
ce sunt audzite din om in om, de oameni vechi si batrani, si in letopiset nu sunt scrise, ce s-au scris
aicea, dupa domnia lui Stefanita-Voda[]. El evidentiaza caracterul oral al acestui conclav de vorbe,
pastrate de la oameni vechi si batrani, ca marturii ale intelepciunii traditionale si ale inclinatiei spre
anecdota a romanilor. Cititorul are asadar libertatea de a le acorda credit sau de a le considera inventii
artistice, autorul avertizand asupra lipsei de importanta documentara. Intamplarile antologate au de
cele mai multe ori caracter moralizator, general-uman si senzational aventuros. Ele localizeaza motive
literare europene medievale, din secolul al XII-lea, ca in legenda Mumei lui Stefan cel Mare, explica
genealogia unor familii boieresti, ca in cazul Movilestilor si al Mavrocordatilor, prezinta fapte din
vremea lui Stefan cel Mare, detaliaza scena macabra a uciderii de catre turci a lui Barnovski-Voda,
evoca destine aventuroase, cu urcusuri si coborasuri spectaculoase, ca cel al lui Nicolae Spatarul
Milescu.
In O sama de cuvinte cronicarul aduna cateva figuri ilustre ale istoriei medievale din Moldova:
Stefan cel Mare si urmasii sai, Petru Rares, Ilias, Alexandru Lapusneanu, domnitori aventurieri precum
Despot-Voda, Gaspar Gratiani, ori domnitori autohtoni marcati adesea de nenoroc ca Aron-Voda,
Ieremia-Voda, Radu-Voda, Barnovski-Voda, Vasile Lupu, Gheorghe Stefan, Ghica-Voda. Dintre boieri el
readuce in atentie figurile unor Iordache si Toma Cantacuzino, Nicolae Spatarul Milescu, Ion Tautul.
Povestea unei epoci. Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pana la a doua domnie a
lui Constantin Mavrocordat, 1662-1740, consemneaza istoria a 24 de domnii si a 15 domnitori. Din
punct de vedere compozitional, Ion Neculce isi structura lucrarea in capitole, corespunzatoare fiecarei
domnii. Epoca surprinde procesul trecerii Tarilor Romane la regimul fanariot, ceea ce nastea in sufletul
autorului puternice sentimente antigrecesti si antiotomane: asa socotesc eu cu firea aceasta proasta:
cand o vrea D-zeu sa faca sa nu fie rugina pe fier si turci in Tarigrad sa nu fie, si lupii sa nu manance
oile in lume, atuncea poate nu vor fi nici greci in Moldova si in Tara Munteneasca, nici or fi boiari, nici
or putea manca aceste doua tari cum le mananca. Iar alt leac n-au ramas cu condeiul meu sa mai
pomenesc, ca sa pot ghici. Focul il stingi, apa o iezesti si o abati pe alta parte, vantul cand bate te dai
in laturi iar la grec mila sau omenie sau viclesug, nici unele din aceste nu sunt, sau frica lui
Dumnezeu[4].

Cronicarul evoca lupte memorabile, insistand asupra scenelor de panica,

lipsite de eroismul medieval: si asa s-au facut un hramat si o spaima denapoi in
turcii de trecea peste om cat s-au rumtu un pod Tisa era o apa maloasa pe margini
[]. Care cum sarea in apa cu calul se si ingloda. Si asa om peste om cadea, de se
ineca. Bataliile antiotomane din vremea lui Stefan cel Mare sunt inlocuite in
timpul evocat de Ion Neculce de lupte fratricide pentru putere, de revolte populare,
spontane (precum cea a linsarii paharnicului Mavrodin, consecinta urii locuitorilor
autohtoni fata de demnitarii greci aciuati la Curtea Domneasca).
Contributia la dezvoltarea artei literare

Naratiunea in opera lui Ion Neculce se desfasoara pe mai multe nivele literare: unul istoricomemorialistic, cu accente lirice nascute din jalea de a-si vedea tara in situatii dureroase, si un al altul
imaginar si crestin-popular, unde se confrunta fortele raului cu cele ale binelui. Convergenta dintre
planul naratiunii istorice propriu-zise si cel al inventiei artistice se dezvaluie in sinceritatea patetica a
cronicarului pentru saraca tara a Moldovei, in jalea clamata adesea pentru soarta ei potrivnica: Tinetiva, saracelor tari, daca sinteti putincioase de amu sa biruiti din pizmele vechi la ce s-au inceput sa
lucreze.
Portretistica lui Ion Neculce topeste tipologia istorico-bizantina in pitorescul anecdotic si
balcanic. Intre portretele colective, o atentie speciala acorda grecilor (citatul mai sus) si turcilor: lupi
apucatori, care prada, robesc, bat si caznesc pe crestini, neavand grija, nici stransoare de marzacii
lor. Rezultatul actiunii lor vatamatoare asupra moldovenilor este diavolesc, tara fiind asemenea unui
Infern terestru bantuit de suflete indoliate: ramas-au, bietii oameni, cu sufletele, batuti si zdruncinati
cum era mai rau si mai amar. La Ion Neculce, aprecia G. Calinescu, se descopera o tehnica incheiata
a portretului in care intra cateva note tipice: o insusire sau o anomalie fizica, starea intelectului,
predispozitia etica; o insusire sau o scadere morala, un tic, o manie, tonul dozat, ritmat si rotit in jurul
unei virtuti sau diformitati substantiale. Portretul neculcean sta la mijloc intre caricatura si tablou [5].
In ciuda relelor ce incercau Tara Moldovei, cronicarul elogiaza si pe unii domnitori patrioti.
Astfel, autorul identifica prototipulvoievodului binecuvantat pentru tara, in persoana unor: Miron
Barnovski, care macar ca era grec, om strain, dar era om bun, Dabija-Voda, om bun si bland, fara
nici o rautate, Grigore-Voda, un om harnic si tare si samat si gata la raspuns si la toate socotelile,
Antonie-Voda Ruset, grec tarigradean, care fiind bun si milostiv a facut lucruri dumnezeiesti.
In timp ce Miron Costin laudase pe mitropolitul Varlaam, Ion Neculce este impresionat de
Dosoftei, care nu era om prostu de felul lui. Si era neam de mazal, pre invatat, multe limbi stie:
elineste, latineste, sloveneste si alta adanca carte si invatatura. Deplin calugar si cucernic si bland ca
un miel. In tara noastra pe ceasta vreme nu este om ca acela [6]. Omul invatat, calugar, cucernic si
bland, era asadar unic in Tara Moldovei din acel timp.
In vreme ce lui Miron Costin ii evoca mai ales iscusinta diplomatica, nascuta din patriotismul si
demnitatea pilduitoare (inaltul boier ar fi raspuns vizirului turc ca: suntem noi moldovenii bucurosi sa
se lateasca Poarta Otomana in toate partile cat de mult, iar peste tara noastra nu ne pare bine sa se
lateasca), domnitorului care il condamnase la moarte ii schita un portret cu talc, dezvaluindu-i lipsa
de cultura, batranetea, originea obscura. Constantin Cantemir cluceriul, fiind om batran, ca de
saptezeci de ani, si om prost, mai de gios, ca nice carte nu stia, socotind boierii ca l-ar purta precum le
va fi voia. Si de va fi si rau, inca nu va trai mult, ca era batran. Ca altii mai de cinste si mai de neam nu
primea sa fie domn carte nu stia, ce numai iscalitura invatase, manca bine si bea bine. Semne multe
avea pe trup de la razboaie, in cap si la maini, pe cand fusese slujitor in Tara Lesasca. La stat nu era
mare, era gros, burduhos, ruman la fata, buzat. Barba ii era alba ca zapada Si nu era mandru, nici
facea cheltuiala tarai, ca era un mosneag fara doamna [7]. Principala deficienta a fostului dragoman
inaltat in momente de cumpana la carma tarii era, in opinia lui Ion Neculce, lipsa de carte, in vreme ce
memoria colectiva ii atribuie inclinarea spre bautura, ca trasatura negativa. Cronicarul evita acest
aspect jenant si prefera sa-l sanctioneze pentru incultura, sugerand astfel ca mobilul asasinarii lui
Miron Costin, cel mai invatat dintre boierii vremii, ar fi fost tocmai invidia. Portret cu talc in muzeul
figurilor din Letopiset, imaginea lui Constantin Cantemir este o dovada a abilitatii de a comunica
adevaruri neplacute in forme ironice, posteritatea urmand a cunoaste doar limitele unui caracter, nu si
patimile care i-au impovarat existenta.

Domnitorii ale caror fapte inspira sagetile satirei autorului sunt numerosi: Petriceicu-Voda era
om bun si slab si prost, Duca-Voda era un om nu prea inalt si gros, burduhanos si batran, numai isi
cernea barba, pe atat se cunostea ca n-are acare minte sau frica de Dumnezeu. Moldova fusese
carmuita de tineri fara minte, precum Constantin, fiul lui Duca-Voda, un bezmetic, care zicea ca e tara
bogata si-i a multime de bucate ale boierilor pribegi si ca are de unde scoate datoriile ce facea [8].
Domnul fanariot, care domnise in cele doua Tari Romane, Constantin Mavrocordat, era un om
pre mic de stat, si faptura proasta, si cautatura incruciseta, si vorba lui inecata. Dar la hire era nalt, cu
mandrie vre sa s-arate, dar era si omiletic. Cazne, batai rele la oamini nu facea, nici la sange nu era
lacom, si rabdator mult. Ii era draga invatatura, coraspundetii din toati tarile straine sa aiba, pre silitor
spre vesti, ca sa stii ce sa faci printr-alte tari, ca sa dobandeasca numi laudat la Poarta [9]. Nici unul
dintre domnitori nu intrec in rautate pe Dumitrascu Cantacuzino, caruia i se schiteaza un portret
caricatural, ce ii subliniaza discrepanta dintre batranetea decrepita si elanurile sufletului ademenit de
placerile tineretii zvapaiate. El era un om batran, grec tarigradean de neamul lui de Cantacuzinesti [],
era un om nestatator la voroava, talpiz, amagitor, geambas de cei de la Fenar din Tarigrad. Dupa toate
astea era batran si curvar; aice isi luase fata unei rachierite [], care o chema Anita [10], tiitoare [] o
purta pe brati de-o saruta. Si o purta cu salbi de galbeni si cu haine de sahmarand, cu slic de sobol si
cu multe odoare impodobita []. Si era tanara si frumoasa si plina de sulimanuri, ca o fata de rachierita
[]. Cautati, frati, iubiti cititori, de vedeti ce ieste omenie si curvie greceasca! Ca el de batran, dintii in
gura n-avea. Dimineata ii incleia, de-i punea in gura, iar seara ii descleia cu uncrop si-i punea pe masa.
Carne in toate posturile dempreuna cu turcii manca. Oh! Oh! Oh! saraca tara a Moldovei, ce
norocire de stapani ca acestia ai avut![11].