John Stuart Mill

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

John Stuart Mill

John Stuart Mill (20 mai 1806 - 8 mai 1873) a fost filosof britanic, unul dintre cei mai influenţi
gânditori liberali ai secolului XIX; a contribuit la dezvoltarea utilitarismului.

Cuprins
[ascunde]

 1 Biografie
 2 Concepţia despre libertate
 3 Principalele lucrări
 4 Bibliografie
 5 Legături externe

[modifică] Biografie
Născut la Pentonville, Londra în 1806 este fiul economistului şi filosofului Scoţian James Mill şi
al Harrietei Mill. John Stuart a fost educat de tatăl său, cu sfaturile şi ajutorul filosofului
utilitarist Jeremy Bentham. A primit o educaţie riguroasă şi în mod deliberat a fost crescut
complet separat de alţi copii; a început să înveţe greaca la vârsta de trei ani, latina la şapte ani,
logica la doisprezece şi un curs de economie politică la treisprezece ani.
Prima publicaţie a sa o reprezintă două scrisori apărute într-un ziar în 1822. În 1823 a format
Societatea Utilitaristă (care s-a destrămat în 1826) şi a devenit funcţionar la „East India
Company”, compania unde lucra tatăl său.

Rezultatul educaţiei primite de Mill a fost ambiguu: John a absorbit utilitarismul lui Bentham şi
al tatălui său, dar a trecut şi printr-o criză profundă la vârsta adolescenţei (declanşată în 1826).
Acest eveniment l-a iniţiat pe Mill în devenirea sa ca filosof, a lăsat la o parte ceea ce el numea
"un adevarat sectarianism interior", şi a început să se elibereze de tatăl său, de Bentham şi de
raţionalismul secolului al XVIII-lea pe care ei îl reprezentau.

În 1831 a publicat o serie de articole în Examiner şi l-a întâlnit pe Carlyle. În 1835 va fi

responsabil de pierderea manuscrisului primului volum al lucrarii lui Carlyle, "French
Revolution". Va face apoi recenzia volumului I al cărţii lui Alexis de Tocqueville, Democracy in
America. S-a retras de la East India House în 1858, iar în 1859 a publicat Toughts on
Parlamentary Reform, şi Dissertations and Discussions, volumul I şi II.

În 1851 se căsătoreşte cu Harriet Taylor, care s-a dovedit a fi un adevărat sprijin inclusiv în ceea
ce priveşte munca sa intelectuală.

În 1865 a publicat An Examination of Sir William Hamilton’s Philosophy, în acelaşi an fiind ales
membru al Parlamentului (unde apără dreptul la vot şi la emancipare al femeii) şi apoi devenind
Lord Rector la St. Andrew’s University. În acelaşi an a mai publicat The Subjection on Women şi
o nouă ediţie a lui James Mill Analysis of the Phenomena of the Human Mind (1869). Post-
mortem i-au fost publicate lucrarile: Autobiography, Nature, Utility of Religion (1873); Theism
(1874) şi Dissertations and Discussions, volumul IV (1875).

Mill a fost o personalitate multilaterală: a scris tratate de economie şi logică, a dezvoltat filosofia
utilitaristă şi filonul tradiţiei empiriste engleze şi a fost cel mai important dintre liberalii secolului
al XIX-lea. A fost un admirator înfocat al scrierilor lui Auguste Comte chiar înainte de a-l întâlni
personal. A început prin a coresponda cu acesta pentru ca mai apoi, peste câţiva ani, să devină un
reprezentant marcant al pozitivismul sociologic, afirmându-se ca un propagator al ideilor
comtiste în Anglia, în confruntarea cu doctrina organicistă promovată de Herbert Spencer.
Începând cu anul 1842, Mill introduce termenul de sociologie în circuitul sociologic din Anglia.

În logică a dezvoltat o teorie a inducţiei şi procedee de experimentare. În morală, John Stuart

Mill a adaptat utilitarismul lui Jeremy Bentham într-un utilitarism care consideră fericirea ca
scop final al moralei. În politică, a avut poziţia unui liberal care nu cerea intervenţia statului
decât în beneficiul celor slabi şi în special a femeii.

[modifică] Concepţia despre libertate

Lucrarea „Despre libertate” este unul dintre textele de referinţă ale doctrinei liberale,
reprezentând, în fond, un tratat despre libertate. Cartea explorează natura şi limitele puterii care
poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. Mill dezvoltă un principiu
fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acţiona precum doreşte, în condiţiile în care
faptele sale nu îi afectează pe ceilalţi. Dacă respectivul act se răsfrânge exclusiv asupra celui care
îl comite, societatea nu are nici un drept de a interveni, chiar dacă persoana îşi face rău. Sunt
excluşi din sfera acestei teorii cei care nu sunt totalmente capabili de a discerne (spre exemplu,
copiii sau cei ce nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale). Se poate remarca faptul că
filosoful britanic nu consideră ofensa o faptă negativă întrucât este de părere că o acţiune nu
poate fi restricţionată pentru că încalcă o convenţie morală a unei societăţi.

Mill apără cu o convingere puternică libertatea de exprimare. Aceasta este o condiţie necesară
pentru progresul intelectual şi social. Nu putem fi niciodată siguri, afirmă el, că o idee nespusă
nu conţine elemente utile. De asemenea, va fi susţinut faptul că a asculta păreri false este ceva
productiv din două motive. În primul rând, pentru că indivizii sunt mai dispuşi să renunţe la
opiniile eronate atunci când se află într-o dezbatere şi, în al doilea rând, pentru că teoriile corecte
for fi continuu susţinute şi reafirmate, nefiind doar propoziţii unanim acceptate ca fiind
adevărate. Fiecare trebuie să înţeleagă de ce aderă la un anumit set de idei.

Constrângerea asupra unei persoane nu poate apărea din dorinţa de a-i impune concepţii ale
altora cu privire la modul de viaţă ori la conduită. Singura manieră prin care se poate încerca
schimbarea unui individ este discuţia de orice fel (fie ea mustrare, rugăminte sau implorare),
întrucât „asupra lui însuşi, (…) individul este suveran”. În concluzie, Mill afirmă că societatea
are mai multe de câştigat dacă respectă libertatea individuală. Atâta timp cât faptele unei
persoane nu au consecinţe negative asupra alteia, aceasta trebuie lăsată să trăiască după propriile
reguli şi nu după norme impuse din exterior.

[modifică] Principalele lucrări

 System of Logic: Ratiocinative and Inductive (Sistem de logică inductivă şi deductivă)
(1843)
 The Principles of Political Economy (Principii de economie politică) (1848)
 On Liberty (Despre libertate) (1859)
 Utilitarianism (Utilitarismul) (1861)
 Auguste Comte and Positivism (Auguste Comte şi pozitivismul) (1865)

Metoda economiei politice

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune, pe lângă obiectul său propriu de studiu, şi o
metodă, adică un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a
contribui la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a problemelor practicii. Procedeele ce
caracterizează metoda în ştiinţele economice sunt următoarele: abstractizarea, inductia, deducţia,
îmbinarea metodei istorice cu cea logică, analiza (cantitativă şi calitativă; pozitivă şi normativă;
statică şi dinamică), sinteza şi experimentul economic.
Procesul de formare a economiei ca ştiinţă a avut loc într-o perioadă îndelungată a evoluţiei
societăţii omeneşti. Idei şi chiar teorii economice au apărut încă din Antichitate, în special în
Grecia antică (Xenofon, Platon, Aristotel), apoi, o lungă perioadă de timp, inclusiv în Evul
Mediu, a avut loc o evoluţie lentă a gândirii economice.

O dată cu Epoca modernă apar noi curente de gândire economică: mercantilismul (Antoine de
Montchrètien) şi fiziocratismul (Fr. Quesney, Turgot ş.a.). Un moment deosebit în evoluţia
ştiinţei economice îl reprezintă Şcoala clasică engleză, în frunte cu Adam Smith, părintele
microeconomiei, a cărui carte 'Avuţia naţiunilor' (1776), pune bazele economiei politice ca
ştiinţă. Alţi reprezentanţi sunt: David Ricardo, Malthus, John Stuart Mill.

 Pentru John Stuart Mill, economiei politice îi este caracteristică metoda a priori[1]: se porneşte de
la ipoteze, şi nu de la fapte. Mill consideră că: "economia politică raţionează din premise
asumate - din premise ce ar putea fi lipsite de orice temei factual şi despre care nu se pretinde
că în mod universal concordă cu faptele",

iar concluziile sunt adevărate in abstracto[2].

 Conform lui John Maynard Keynes: economiei politice îi este caracteristică metoda deductivă[3],
dar această metodă este totuşi "ajutată şi controlată de inducţie; iar despre economia politică se
afirmă de obicei că are un caracter esenţialmente ipotetic".