Interpretarea alegorica a Cantarii

Cantarilor in traditia iudaica si in

traditia crestina
1. Interpretarea alegorica in traditia iudaica
Atat traditia iudaica, cat si cea crestina, au privit Cantarea Cantarilor din aceeasi
perspectiva: aceea a intelesurilor ascunse care se afla in spatele intelesului prim,
literal. Adevaratul mesaj nu este, sub nici o forma, cel imediat, nemijlocit. Cuvintele,
care aparent vorbesc despre dragostea dintre Mire si Mireasa, conduc cititorul spre
sensurile tainice ale unirii dintre Iahve si poporul sau pe de o parte, ori dintre
Hristos si Biserica, pe de alta parte.
Interpretarea alegorica in mediul iudaic presupune o intelegere a fiecarui detaliu din
opera ca avand o semnificatie pentru relatia dintre Iahve si Israel O afirmatie
pertinenta asupra cartii Cantarii a facut-o P. Jouon: "Cantarea fiind o opera iudaica,
adresandu-se iudeilor, cea mai buna modalitate pentru a o intelege nu ar fi a gandi
evreieste, ci a incerca sa simtim si sa apreciem ce le putea spune tunor suflete
cuprinse de o mare dragoste pentru Dumnezeul lor si pentru neam alegoria lui
Iehova si Israel, atat de familiara profetilor".
Precum vedem, se face apel la obiceiul profetilor de a prezenta relatia dintre
Dumnezeu si poporul Sau prin mijloace alegorice. Intr-adevar, "cel putin de pe
vremea profetului Osea, reprezentarea legaturii dintre Iehova si poporul sau prin
imaginea relatiei dintre sot si sotie devenise frecventa si binecunoscuta".
Astfel, la Osea, Dumnezeu se adreseaza poporului in aceiasi termeni: "si te vei
logodi cu Mine pe vecie si te vei logodi Mie dupa dreptate si bunacuviinta, intru
bunatate si dragoste; si te vei logodi Mie intru credinciosie, ca sa cunosti ca Eu sunt
Domnul!"(Osea 2, 21-22).
Cand Dumnezeu isi mustra poporul, El se adreseaza proorocului astfel: "Mergi si
striga la urechile fiicei Ierusalimului si zi: Asa graieste Domul: Mi-am adus aminte de
prietenia cea din tineretea ta, de iubirea de pe cand erai mireasa si Mi-ai urmat in
pustiu, in pamantul cel nesemanat" (Ier. 2, 2-3). La Isaia intalnim aceeasi imagine
conjugala, cand Iahve se adreseaza lui Israel: "Caci barbatul tau este Facatorul tau,
si numele Lui: Domnul Savaot si Rascumparatorul este Sfantul lui Israel. Dumnezeu
a tot pamantul se cheama!" (Isaia 54, 5).
Din citatele anterioare vedem ca folosirea paralelei sot-sotie pentru DumnezeuIsrael este frecventa la profeti. Nu ne mira, deci, interpretarea alegorica a Cantarii.
Exista insa dovezi in Misna ca aceasta interpretare nu era unanim acceptata. Astfel,

Rabbi Akiba afirma: "Acela care canta Cantarea Cantarilor in salile de petrecere si
face din ea o cantare profana nu are dreptul de a veni pe lume".
Si in Zohar gasim o referire impotriva interpretarii literale a Cantarii: "Traditia ne
invata ca atunci cand un om se serveste de un verset din Cantarea Cantarilor ca de
un cantec profan, Scriptura se inconjoara cu un fel de sac, urca langa Cel Preasfant,
binecuvantat fie Numele Sau, si ii spune: Copiii tai m-au injosit si s-au servit de mine
ca de o gluma la petrecerile lor".
Problema canonicitatii Cantarii s-a pus la sinodul de la Jabneh, in jurul anului 90 d.
Hr. Atribuirea ei lui Solomon si popularitatea cartii sunt factori care au sustinut
canonicitatea sa. Se pare insa ca un rol decisiv l-a avut si Rabbi Akiba, care avea
pareri superlative despre Cantare: "Toata lumea nu valoreaza cat ziua in care
Cantarea Cantarilor a fost data Israelului. Toate Scripturile sunt sfinte dar Cantarea
Cantarilor este Sfanta Sfintelor". De atunci canonicitatea cartii nu a mai fost atacata
serios.
Sensul dat Cantarii a mai variat insa, intr-o oarecare masura de-a lungul timpului.
Vom intalni diferite dezvoltari ale interpretarii sale in Targum, Talmud, in
Comentariul lui Saadia ori in Zohar.
In ceea ce priveste Targumul, acesta "interpreteaza Cantarea ca o alegorie a istoriei
lui Israel de la iesirea din Egipt pana in era mesianica si reconstructia celui de-al
Treilea Templu".
Talmudul dezvolta acelasi tip de interpretare. Aflam ca "Dumnezeu este Mirele,
comunitatea lui Israel este Mireasa". Metoda exegetica practicata aici este extrem
de spectaculoasa pentru un ochi neavizat: se separa cuvinte, se schimba, litere, se
inlocuiesc unele cuvinte cu altele. Numerele joaca un rol deosebit. Unele, ca unu,
trei, patru, sapte, prin intelesurile pe care le ascund, dezvaluie sensurile intregii
opere. Metodele aplicate in Talmud raman valabile pentru toate culegerile de texte
iudaice.
Comentariul lui Saadia (sec. IX-X) ofera o intelegere a Cantarii similara cu cea a
Targumului. Este vorba de istoria poporului ales, de la iesirea din Egipt si primirea
Legii, trecand prin toate suferintele, pana cand in finele Cantarii, aflam un "Israel
restaurat, al Treilea Templu reconstruit si intreg poporal supunandu-se vointei lui
Dumnezeu".
Personajele ce apar de-a lungul Cantarii sunt Dumnezeu, sub chipul Mirelui;
comunitatea lui Israel sub chipul Miresei; Moise, Aaron si Miriam, reprezentati de
insotitorii Mirelui. Ce este interesant in acest comentariu e faptul ca relatia
Dumnezeu-popor devine din ce in ce mai stransa: "Israel a fost desemnat cu numele
de logodnica, deoarece nu a intrat inca in Canaan, dar el este numit mireasa
incepand din momentul cand Dumnezeu i-a dat pamantul fagaduit".
Pretuirea de care se bucura Cantarea Cantarilor la evrei se intrevede insa, pe de-antregul, abia in Zohar "aceasta cantare este rezumatul intregii Scripturi, intregii
creatii, rezumatul imprastierii lui Israel printre popoare si al eliberarii sale,
rezumatul invierii mortilor si al evenimentelor care vor avea loc pana in Sabatul

Domnului. Aceasta cantare contine tot ceea ce exista si tot ce va exista. Toate
evenimentele care se vor petrece in mileniul al saptelea, care este Sabatul
Domnului, sunt rezumate in Cantarea Cantarilor".
Modul in care evreii inteleg Cantarea Cantarilor este intregit si de considerentul
utilizarii liturgice a acestei carti: "impreuna cu Cartea lui Ruth, Plangerile lui Ieremia,
Ecclesiastul si Cartea Esterei alcatuiau cele cinci suluri care erau citite la anumite
sarbatori. Cantarea se citea in a opta zi a sarbatoririi Pastelui". Sensul Pastelui
pentru iudei arata ca singura interpretare plauzibila in spatiul iudaic ramane cea
alegorica.
Un amanunt important il constituie faptul ca rabinii nu permiteau citirea Cantarii
Cantarilor decat celor trecuti de o anumita varsta (se pare ca treizeci de ani),
conditie socotita necesara pentru intelegerea corecta a sensului ei.
Aceasta ar fi, in linii mari, modalitatea in care Sinagoga intelegea si intelege
Cantarea. Ne putem intreba daca aceasta viziune este acceptata ori nu de teologii
catolici si protestanti. In ceea ce-i priveste pe cei din urma, acestia nu accepta, cu
unele exceptii, o ipoteza alegorica. Cat despre opinia catolica (daca se poate vorbi
de o opinie unitara), in Dictionnaire de Theologie Catholique sunt formulate unele
obiectii.
Pe de o parte, "Israel era poporul lui Iehova; ori Solomon nu a fost tipul lui Iehova, ci
al lui Iisus Hristos".
Pe de alta parte, in Cantare nu i se aduce miresei nici o acuza de infidelitate, ceea
ce este in totala opozitie cu intreg Vechiul Testament, unde inchinarea la idoli este
privita si denuntata ca infidelitate conjugala a poporului Israel fata de Dumnezeul
sau.

2. Interpretarea alegorica in traditia crestina

a. Prezentare generala
Biserica, crestina preia din traditia rabinica tipul de interpretare al Cantarii,
adaptandu-l propriilor realitati. Modul de exegeza adoptat este cel alegoric. Relatia
dintre mire si mireasa este vazuta ca semnificand unirea lui Iisus Hristos cu Biserica
ori cu sufletul omenesc.
Cel dintai care formuleaza acesta opinie este Ipolit Romanul. El este urmat de
Origen, care afirma fara echivoc: "in mire trebuie sa intelegem pe Hristos, in
mireasa Biserica cea fara de pata sau zbarcitura, dupa cum este scris: "si ca s-o
infatiseze Siesi, Biserica mareata, neavand pata sau zbarcitura, ori altceva de acest
fel, ci ca sa fie sfanta si fara prihana" (Efes. 5, 27)". Origen este cel care a influentat
cel mai mult, prin Comentariul si Omiliile sale, veacurile ce au urmat.
Afirmatiile Parintilor, desi nu mereu identice, merg toate pe aceeasi directie: sensul
Cantarii nu este sub nici o forma, unul literal. O singura afirmatie de exceptie,

demna de retinut, cunoastem din istoria Bisericii primare, aceea a lui Teodor de
Mopsuestia, care face din Cantarea Cantarilor o opera fara vreun inteles tainic.
Opinia sa a fost combatuta de Teodoret de Cir: "Prin mireasa, Sfanta Scriptura
intelege Biserica si Hristos este cel pe care il numeste mire".
Citatele patristice pe aceasta tema sunt abundente. Prezentam in continuare doar
cateva exemple: "Solomon uneste Biserica cu Hristos si canta dulcele epitalam
(scurt poem sau cantec de nunta) al nuntii celei sfinte", scria Fericitul Ieronim.
Acelasi mod de interpretare il intalnim si la Fericitul Augustin: "Cantarea Cantarilor
este bucuria spirituala a sufletelor sfinte la nunta regelui si a reginei cetatii, Hristos
si Biserica. Dar aceasta bucurie este ascunsa de metoda alegorica pentru a face
dorinta mult mai puternica si descoperirea mai placuta la aparitia mirelui si a
miresei". Dupa Sfantul Bernard de Clairvaux: "Solomon, sub inspiratie divina, a
cantat slava lui Hristos si a Bisericii, harul dragostei sfinte si tainele nuntii vesnice".
O caracteristica a interpretarilor din Biserica crestina primara este valorificarea
ingenioasa a fiecarui detaliu. Astfel, comentariile la Cantarea Cantarilor devin locul
unde inspiratia sfanta a interpretilor se manifesta din plin. Spre exemplu, pentru
Toma d'Aquino, sensul Cantarii il reprezinta "descrierea dragostei lui Iisus Hristos
pentru Biserica Sa in trei epoci diferite: a) in vremurile de inceput, cand iudeii refuza
sa intre in societatea cea noua (Cant. 1-3,6); b) in vremurile intermediare, cand
Biserica a crescut si a inglobat neamurile (Cant. 3,7-6,9); c) la sfarsitul vremurilor,
cand Israel se va converti si va fi mantuit (6,10-8,13)".
In afara de interpretarile de care am pomenit, mai exista una, comuna mai multor
exegeti. Este vorba despre intelegerea Cantarii ca un simbol al unirii lui Hristos cu
Fecioara Maria. Aceasta apartine Sfantului Ambrozie si este apoi preluata de catre
unii scriitori medievali.
In timpurile moderne opiniile sunt foarte diversificate. Pe langa alegoristi in intelesul
traditional al cuvantului, au aparut si interpreti moderni care inteleg textul si in sens
literal, imediat, dar insista ca principalul mesaj este cel simbolic. Astfel, ei "recunosc
mai multe identitati sub chipul miresei, aceasta fiind, pe rand, Israel, Biserica,
Fecioara Maria si credinciosul insusi".

b. Argumente ale interpretarii alegorice

Unul dintre cele mai puternice argumente ale cestui tip de a intelege Cantarea
Cantarilor este faptul ca in intreaga Sfanta Scriptura e folosita imaginea unirii
conjugale pentru a descrie fie unirea dintre Dumnezeu si poporul Sau, in timpul
Legii Vechi, fie unirea lui Hristos cu Biserica, in cadrul Noului Legamant. Asadar se
justifica interpretarea propusa.
Pasajele din Vechiul Testament in care se folosesc termeni conjugali au fost deja
prezentate: Osea 2, 19 si urm., Ier, 2, 2 si urm., Isaia 54, 5, Ps. 44. in Noul
Testament, Iisus se numeste pe Sine mire: "Si Iisus le-a zis: pot oare fii nuntii sa fie
tristi cata vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile cand mirele va fi luat de la ei si
atunci vor posti". Parabolele despre imparatia lui Dumnezeu folosesc si ele alegoria

nuptiala (Matei 22, 2-10;-25, 1-13), iar Sfantul Ioan Botezatorul, vorbind despre sine,
isi spune "prietenul mirelui": "Cel ce are mireasa este mire, iar prietenul mirelui,
care sta si asculta de mire, se bucura cu bucurie de glasul lui. Deci aceasta bucurie
a mea s-a implinit" (Ioan-3, 29).
Daca mai adaugam la aceste exemple si celebrele cuvinte ale Sfantului Pavel de la
Efeseni 5, 22-32, observam ca Sfanta Scriptura foloseste frecvent in sens simbolic
casatoria. Unirea dintre mire si mireasa este cea mai intima unire care se poate
realiza intre doua fiinte umane. De aceea nu trebuie sa ne miram ca Dumnezeu
recurge la acest simbol pentru a arata atat dragostea Sa fata de oameni, cat si
intimitatea dintre Dumnezeu si om.
Alt argument al acestui tip de intelegere este faptul ca "cea mai mare parte a
detaliilor Cantarii se pot aplica lui Iisus Hristos si Bisericii Sale".

c. Contraargumente ale interpretarii alegorice

Opiniile contrare intelegerii traditionale a Cantarii Cantarilor pornesc de la marea si
evidenta problema a textului biblic aflat in discutie: lipsa, cel putin la prima vedere,
a unei chei care sa faciliteze exegeza. Atunci cand un profet foloseste relatia dintre
mire si mireasa in sens simbolic, procedeul este vizibil.Tata o parere categorica in
privinta interpretarii alegorice si tipologice: "temeiul exegetic al acestor abordari
este indoielnic. Abundenta detaliilor si absenta oricaror indicii cu privire la o
semnificatie spirituala mai profunda a cartii sunt argumente impotriva interpretarii
alegorice sau tipologice".
Un alt punct slab al talmacirii date de Sinagoga si de Biserica crestina primara ar fi,
in opinia criticilor, faptul ca, de obicei, profetii vorbesc despre Israel ca despre o
logodnica infidela. Contrar acestei interpretari Cantarea Cantarilor vorbeste despre
o mireasa fara pata.

3. Modul de intelegere al Cantarii Cantarilor la Origen,

Sfantul Grigorie de Nyssa si Sfantul Grigorie cel Mare
1) Origen
Radacinile interpretarii patristice la Cantarea Cantarilor se gasesc in opera lui
Origen. El are un comentariu la Cantarea Cantarilor (cf. Eusebiu, Istoria
Bisericeasca, VI, 32, 2) din .al carui text s-au pastrat doar fragmente in traducerea
latina a lui Rufin. Mai exista inca doua omilii de acelasi autor, in traducerea lui
Ieronim.
In cele doua omilii pastrate de Rufin, despre care vom vorbi in continuare, Origen isi
defineste foarte clar principiile sale exegetice binecunoscute (ca apartinand Scolii
din Alexandria): "Lumea vizibila nu este decat umbra fugara a unei lumi invizibile pe
care cercetarea trebuie sa ne-o redea pe de-a-ntregul. Scriptura trebuie sa ne

serveasca drept ghid in aceasta cercetare: aceasta este principala sa functie". Toate
scrierile sfinte se adreseaza "omului spiritual", celest, iar nu "omului terestru". O
intelegere profana, lumeasca, constituie un pericol pentru suflet.
Interpretarea lui Origen este alegorica prin excelenta. Mirele este Hristos, mireasa
este Biserica. Autorul da o semnificatie si celorlalti prieteni ai mirelui si ai miresei:
"in aceia, insa, care desi devotati, nu sunt precum ii descrie cuvantul, dar care par a
fi realizat o oarecare propasire pe calea mantuirii, vad sufletele credinciosilor si se
identifica cu fecioarele din alaiul miresei, cata vreme prin ingerii si cei care au ajuns
la starea barbatului desavarsit recunoastem pe tinerii din jurul mirelui". Origen
aduce in discutie si alte sase carti si cateva texte ale Vechiului Testament si
considerate ca reprezentand diverse etape ale istoriei lui Israel, ultimul text, al
saptelea fiind reprezentat prin Cantarea Cantarilor. "in aceasta a saptea etapa,
aceea a odihnei, gradul suprem al vietii mistice, Mirele dialogheaza cu Mireasa."
Cheia intelegerii textului biblic rezida in interpretarea Cantarii ca fiind momentul
nuntii dintre Mire si Mireasa, dintre Hristos si Biserica, dintre Mantuitor si sufletul
omului.
Conceptia despre Logos, Biserica si suflet in comentariul lui Origen la Cantarea
Cantarilor
Origen a scris intre cele 6000 de volume ale sale si un comentariu la Cantarea
Cantarilor, in zece volume, in care "s-a intrecut pe sine insusi", dupa aprecierea
Fericitului Ieronim. Acest comentariu, care a facut valva in epoca patristica si a
constituit un izvor de inspiratie pentru majoritatea scriitorilor bisericesti ulteriori
care au explicat Cantarea Cantarilor, a fost tradus si rezumat de Fericitul Ieronim in
doua omilii si de Rufin in patru carti (P. G. XIII, 35-198).
Origen apreciaza ca opera lui Solomon, Cantarea Cantarilor, e un epitalam sau o
piesa de teatru, dupa moda antica, cu mai multe personaje ale caror roluri
comentatorul le interpreteaza alegoric: mirele-Solomon "pasnicul" simbolizeaza pe
Logosul-Hristos, "Domnul pacii", mireasa simbolizeaza cand sufletul omenesc, cand
Biserica, cand pe amandoua laolalta, fetele din Ierusalim sunt sufletele care
asteapta la usa miresei sosirea mirelui.
Comentariul este de o deosebita valoare teologica, de o inalta sensibilitate
duhovniceasca si de o remarcabila tinuta literara. Origen stapaneste ca nimeni altul
documentatia biblica si psihologia pentru a reda nunta duhovniceasca a Logosuluimire cu Biserica si sufletul mireasa.
Alegorismul aplicat acestei lucrari exagereaza uneori dimensiunile ideilor si faptelor,
dar in general atare interpretare a fost admisa de Biserica.

a. Logosul-Mire
Logosul-Cuvantul-Hristos-Mirele, personajul principal a Carui prezenta spirituala sau
venire asteptata de mireasa reprezinta intreaga desfasurare a acestui neasemuit
imn al dragostei duhovnicesti, este "Unsul" prin excelenta, "Hristosul", adica acela
ce raspandeste cea mai pretioasa mireasma: "Miresmele tale-s balsam mirositor,
mir varsat este numele tau; de aceea fecioarele te iubesc" (1, 2), "Mirosul
miresmelor tale e mai presus de toate aromatele".

Mirele vine uns cu toate miresmele. Mirul este taina profetica. Evanghelia ne spune
ca femeia pacatoasa a uns cu mir picioarele lui Iisus, iar o alta l-a varsat pe capul
lui. (Luca VII, 37-38; Matei XXVI, 7).
Dupa cum mirul isi raspandeste pana departe mirosul, tot asa e raspandit si numele
lui Hristos. Hristos poarta mireasma Sfantului Duh, care a umplut "toata casa
acestei lumi si casa intregii Biserici"; de asemenea, "toata casa sufletului care
participa la mireasma Iui Hristos, oferindu-I darul credintei ca pe un nard si primind
in schimb harul Sfantului Duh si mireasma invataturii duhovnicesti".
Hristos este izvor de apa vie, El este nard care raspandeste mireasma, este mirul cu
care cei ce sunt unsi devin "hristosi", cum se zice in Psalm: "Nu atingeti pe unsii
(hristosii) mei".
El e numit viata, viata adevarata, miel al lui Dumnezeu, e numit lumina, ca ochii
sufletului sa poata fi luminati, e numit cuvant, ca urechile sa aiba ce auzi, e numit
painea vietii, ca sufletul sa aiba ce sa guste, e numit mireasma sau nard, ca mirosul
sufletului sa aiba mireasma Logosului.
Logosul se ofera tuturor acelora cere vor sa se destepte duhovniceste, aratan-du-le
roade cu bun miros. in Logos nu e numai toata hrana, ci sunt toate desfatarile
spiritului.
Textul lui Solomon compara apoi pe mire cu narcisul si cu crinul: "Eu sunt narcisul
din campie, sunt crinul de prin valcele" (Cant. Cant., II, 1). Legea iudaica nu a putut
aduce Logosul lui Dumnezeu la inflorirea si la desavarsirea roadelor. Acest crin a
putut creste in valceaua neamurilor. E crinul pe care-l imbraca Tatal ceresc si despre
care Evanghelia zice ca: "nici Solomon in toata slava lui nu s-a imbracat ca unul din
acestia" (Matei VI, 29).
Mirele ajunge crin in aceasta valcea prin aceea ca Tatal ceresc L-a imbracat intr-un
vesmant trupesc cum nici Solomon n-a putut sa aiba in toata slava sa. Precum in
valcea, El s-a facut crin, asa si sufletul sau Biserica, se face crin imitandu-l pe El.
Logosul se face crin atat pentru sufletele simple si drepte, cat si pentru cele care
cauta adancimile duhovnicesti si care prin lumina curatiei lor si prin stralucirea
intelepciunii lor devin si ele crini.
Mantuitorul e numit si piatra taiata fara maini omenesti din munte si care s-a facut
munte mare ca un "rege al regilor" si pontif al pontifilor, putand fi numit chiar
munte al muntilor. Peste aceia care gratie stiintei si invataturii lor s-au facut munti si
coline, Logosul lui Dumnezeu salta cu multa vrednicie, devenind pentru ei izvor de
apa vie, care curge spre viata vesnica.
La Mantuitorul nu se ajunge usor. inainte de a intemeia Biserica Sa, El a fost ispitit
de diavol si a invins cursele ispitelor.
Nimeni altul n-a putut birui aceste curse caci, dupa cuvantul Scripturii, "toti au
pacatuit" (Rom. III, 23), "nu e drept pe pamant care sa faca binele si sa nu
pacatuiasca" (Eccl. VII, 21) sau "nimeni nu e curat de intinare chiar de ar fi viata lui

o zi" (Iov XV, 14). Numai Domnul si Mantuitorul nostru n-a avut pacat, osandind
pacatul prin sfintenia Lui.

b. Biserica mireasa
Mireasa simbolizeaza Biserica: "ea trebuie sa fie fara pqta si fara zbarcitura, - dupa
cuvantul Apostolului - sa o infatiseze siesi Biserica slavita, neavand pata sau
zbarcitura, ori altceva de acest fel, si sa fie sfanta si fara de prihana" (Efes. V, 27),
idee scumpa eclesiologiei patristice, indeosebi Sfantului Ciprian si Fericitului
Augutin41. Biserica e adunarea tuturor sfintilor.
Biserica e asezata nu numai pe temelia apostolilor, ci si pe cea a profetilor. Ea e de
la inceputul lumii si a salasluit si salasluieste in toti sfintii de atunci si pana astazi.
ingerii care s-au aratat lui Avraam la stejarul Mamvri purtau cu ei Biserica, reveland
in acelasi timp taina Sfintei Treimi.
Mireasa-Biserica este reprezentata si de Maria, care a uns cu nard picioarele lui Iisus
si le-a sters cu parul capului ei. Se poate spune despre mireasa ca este Biserica
neamurilor, iar fratele ei e poporul mai in varsta, din care S-a nascut-Hristos dupa
trup, ceea ce determina Biserica sa-L numeasca "fiul fratelui".
Cuvintele: "Scoala, vino, iubita mea, frumoasa mea, porumbita mea" (Cant. Cant. II,
10) simbolizeaza, zice Origen, chemarea Bisericii din Vechiul Testament la
Evanghelia Noului Testament. Daca Biserica nu iese si nu inainteaza din litera la
duh, ea nu se poate uni cu mirele ei, Hristos. El o invita sa vina de la cele trupesti la
cele duhovnicesti, de la cele vazute la cele nevazute, de la Lege la Evanghelie.
Marea putere a Bisericii sta in unirea ei deplina cu Hristos si in dragostea
nemuritoare a Acestuia pentru ea. Fiul lui Dumnezeu nu e numai protectorul, ci
insasi inima si fiinta ei. Biserica e trupul lui Hristos: Dupa cum sufletul salasluieste in
trup, tot asa Logosul in Biserica. El e principiul vietii ei. Membrii Bisericii nu fac
nimic fara Logos.
Biserica e frumoasa si-si pastreaza frumusetea numai unita cu Cuvantul lui
Dumnezeu. De aceea ea e indemnata de Mire sa fie foarte aproape de El. "Cat de
frumoasa esti tu, draga mea! Cat de frumoasa esti! Ochi de porumbita ai" (Cant.
Cant. IV, 1). Cine are ochi de porumbita vede cele drepte si primeste mila pentru ca
priveste curat, cu ochii puri, ai adancului inimii. Cine intelege Legea duhov-niceste,
acela are ochi de porumbita.
Obrajii Bisericii se vad asa de frumosi pentru ca au fost sarutati de Mire, care si-a
curatit mireasa in baia apei botezului, facand-o sa. nu mai aibe nici pata, nici
zbarcitura, dandu-i in acelasi timp cunoasterea de sine. Prin cunoasterea de sine
Biserica nu uita ca e mireasa imparatului, ca e frumoasa, facuta frumoasa de mire si
ca e obligata sa-si pastreze demnitatea. Daca nu se cunoaste pe sine Biserica nu va
paste oi, ci capre.
Curatia si fecioria sunt afirmate metaforic prin frumoasa podoaba a obrazului
Bisericii. Aceasta frumusete a obrajilor, adica a curateniei si a castitatii, se
aseamana cu aceea a turturelelor.

Biserica e asemanata cu turtureaua, fiindca dupa unirea cu Hristos ea nu cunoaste

alt barbat! O alta podoaba a Bisericii este siragul de margaritare de la gatul ei,
adica ascultarea de Hristos. E mare lauda miresei, mare slava Bisericii, atunci cand
ascultarea ei echivaleaza cu ascultarea lui Hristos pe care ea o imita. Siragul de
margaritare al ascultarii este arvuna desavarsirii viitoare a Bisericii. Dusa in casa de
oaspeti sau "casa vinului", mireasa a inteles ca dintre cele vazute acolo pe toate le
intrecea gratia iubirii, ea a priceput ca aceasta este mai mare decat toate, ca ea
singura nu va cadea niciodata.
Ranita de dragoste in aceasta casa de oaspeti, in care ea a privit la jertfa si la
paharul Sfintei Taine, Biserica cere sa fie sprijinita de prietenii Mirelui si se asaza pe
pernita de mirt, care da nu numai cea mai dulce mireasma, dar si cea mai dulce
roada.
Comunitatea credinciosilor e intarita prin aceia care rodesc si cresc in fapte bune.
Cei ce nu vin la credinta cu toata increderea si libertatea nu aduc roadele credintei.
insusi Tatal planteaza arborii roditori in Biserica lui Hristos care e "raiul desfatarilor
duhovnicesti".
De aceea glasul Bisericii universale care marturiseste adevarata credinta este dulce,
pe cand al ereticilor este neplacut; tot astfel privita duhovniceste fata Bisericii e
frumoasa, pe cand cea a ereticilor este urata. Biserica, porumbita cu spatele de aur
si aripile de argint, stand intre cele doua Testamente, e chemata sa vina acoperita
sub umbra pietrei pentru a nu suferi ceva din partea ispitelor care o asalteaza.
Daca regina Sabei, adica Biserica neamurilor, a admirat intelepciunea si iscusinta lui
Solomon asa si Biserica, petrecand pe pamant si intre oameni, aduce lauda lui
Hristos. Cand ea va ajunge la plinatatea Adevarului, atunci va vedea toata
intelepciunea Lui, nu ca acum in oglinda sau ca in ghicitoare, ci fata catre fata (I
Cor. XIII, 12).
Va vedea atunci si casa pe care Si-a zidit-o El, adica taina intruparii, casa zidita de
intelepciunea Lui, va privi si la mancarurile lui Solomon, adica la vointa si
desavarsirea operei Lui (Ioan IV, 34), apoi la salasul copiilor Lui, adica la ierarhia
bisericeasca: episcopi, preoti si diaconi, pe urma la vesmintele Lui care imbraca pe
cei ce se boteaza (Gal. III, 27), la paharnici, adica la invatatorii care potrivesc
Cuvantul lui Dumnezeu cu invatatura pentru popoare, spre a bucura inimile
acestora.
Dupa ce va fi vazut toate acestea, in casa imparatului pacii, frumoasa mireasa va
zice uluita: "Pentru cuvantul Tau pe care l-am cunoscut ca este adevarat, am venit
la Tine. Toate cuvintele care imi erau spuse si pe care le ascultam cand eram pe
pamant din partea invatatilor si a filosofilor lumii.nu erau adevarate. Numai acest
cuvant care e in tine e adevarat".
In felul acesta Biserica devine "cetatea lui Dumnezeu", "viziunea pacii", "lumina
lumii, cosmosul cosmosului". Cine ramane in afara acestui cosmos care il are pe
Hristos in centru nu se mantuieste.
Origen schiteaza in comentariul sau la Cantarea Cantarilor o puternica ecle-siologie
hristocentrica, izvor pentru majoritatea eclesiologilor ulteriori si in care inaltul etos

liric, care tine sa fie la inaltimea epitalamului lui Solomon, nu stinghereste

adancimea si originalitatea exceptionala a fondului.

c. Sufletul-mireasa
Sufletul, al doilea simbol al miresei, e tot asa de iubit de mire ca si de Biserica de
care de altfel el este nedespartit. Sufletul e deseori numit "suflet bisericesc" format
deci in Biserica si nutrind idealurile acesteia, fiind considerat superior tuturor
sufletelor "nebisericesti". Mireasa-suflet e mai iubita decat fiicele- sufletele
Ierusalimului: "Pe mine mirele ma iubeste mai mult decat pe voi fiice multe ale
Ierusalimului. Voi stati afara si priviti la mireasa intrand in camera de nunta. Fara
indoiala ca oachesa care a fost chemata este frumoasa". Dragostea duhovniceasca
face sufletul frumos: "Ochii tai, ca ai turturelei", "gatul tau cu un sirag de
margaritare". "Dar gatul tau e o frumusete si fara aceasta podoaba". " Mireasasuflet doreste fierbinte sa intre la Mire: "Introduceti-ma in casa vinului (duhovnicesc)
... Iata stau inaintea usii si bat. Daca cineva imi va deschide voi intra la El si voi cina
cu El si El cu mine... Iata Hristos vorbeste, introduceti-ma la El. Sufletul va spune si
voua catehumeni: introduceti-ma nu in orice casa ci in casa "vinului" (duhovnicesc),
ca sufletul vostru sa se umple de vinul bucuriei de Sfantul Duh; astfel introduceti in
casa voastra Mirele, Logosul, intelepciunea adevarul".
Sufletul e fericit daca e ranit de dragoste divina: "Cata frumusete si cata cinste este
sa primesti rana dragostei duhovnicesti! Unul primeste sageata dragostei trupesti,
altul e ranit de o pofta pamanteasca. Tu, suflete, descopera-ti fiinta si te ofera unei
sageti frumoase, deci Dumnezeu este sagetatorul... Ce fericit lucru este sa fii ranit
de aceasta sageata!".
Cuvintele miresei-suflet: "stanga e sub cap la mine si cu dreapta ma cuprinde"
(Cant. Cant. II, 6) inseamna bogatia, slava si viata lunga pe care Logosul le acorda
sufletului. Bratul mirelui devine perna sufletului care-si pleaca astfel inima asupra
cuvantului lui Dumnezeu "Dreapta mirelui sa te cuprinda in intregime".
In fiicele Ierusalimului, dragostea mirelui este adormita. Trebuie sa se trezeasca
aceasta dragoste, care se afla in inima fiecaruia de la creatie. "Mirele se odihneste
ca leul si ca puiul de leu".
Cuvantul lui Dumnezeu dormiteaza in necredinciosi si in cei cu inima indoita, dar El
privegheaza in cei sfinti. Cand privegheaza El se face liniste, furia valurilor
inceteaza, duhurile potrivnice amutesc, tulburarea valtorilor tace. Dar daca El
doarme apare furtuna, moartea si deznadejdea. E fericit si desavarsit sufletul
miresei care vede si contempla mai repede sosirea Logosului, care simte ca i-au
sosit intelepciunea si dragostea si care poate spune celor ce nu vad: "Iata ca El
vine", "saltand peste munti si trecand peste coline".
Daca esti munte, cuvantul lui Dumnezeu salta in tine, daca esti colina salta peste
tine. Fii munte al Bisericii, munte al casei Domnului si Mirele va veni la tine
asemenea puiului de cerb pe muntele Betel. Buna mireasma a lui Hristos innoieste
continuu sufletele cu cresterea varstei si a frumusetii care imbraca pe omul cel nou
creat de Dumnezeu. Pentru aceste suflete tinere in continuu progres, Mirele S-a

facut mireasma, ca El sa salasluiasca in suflete, sa fie iubit de ele, simtindu-I

dulceata miresmei si sa se mantuiasca. Pentru toate aceste miresme, sufletele pline
de vigoare alearga dupa El.
Cand vor ajunge langa El, ele vor fi un singur duh cu El. Acest imparat, care e
Logosul lui Dumnezeu, isi gaseste salas in sufletele care il primesc. Imparatului ii
place sa salasluiasca in sufletul plin de sfintenie, pietate, credinta, dragoste, pace.
Fericit sufletul care cineaza impreuna cu Mirele.
Mancarea lor este pacea, smerenia, rabdarea, bunatatea, blandetea si curatia inimii.
Primul loc intre bucatele acestui ospat il are dragostea. Hristos nu se opreste decat
intr-un suflet neintinat, nealterat, sprijinit pe ratiune si atasat de adevarul dogmelor.
Biserica tine legat in inima ei pe Hristos, iar sufletul tine legat pe Logosul lui
Dumnezeu prin puterea dragostei. Numai cine imbratiseaza Logosul lui Dumnezeu
cu toata- dragostea in inima lui, acela primeste mirosul bunei Sale miresme.
Biserica si sufletul participa impreuna la ospatul Logosului, in casa "vinului
duhovnicesc", unde intelepciunea pregateste vinul in pahar si cheama pe tot
neinteleptul si pe tot cel lipsit de simt, zicand: "Veniti si mancati din painea mea si
beti vinul pe care l-am pregatit" (Prov. IX, 5). E ospatul la care participa toti cei care
vin de la Rasarit si de la Apus si pranzesc impreuna cu Avraam, Isaac si Iacob, in
imparatia lui Dumnezeu (Matei VIII, 11). Aici se bea vinul de vita, care e Hristos,
vinul din care beau dreptii si sfintii.
Biserica si sufletul doresc ca cei desavarsisi sa intre la acest ospat, spre a se bucura
de dogmele intelepciunii, de tainele stiintei, de dulceata bucatelor, de veselia
vinului. Acest vin iesit din vita cea adevarata este mereu nou. Progresul continuu al
celor ce invata stiinta si intelepciunea divina reinnoieste cunoasterea.
La acest ospat dragostea este cea mai dulce dintre bucate. Ea trebuie sa fie fata de
Dumnezeu, fata de aproapele, fata de dusman, fata de orice om, fata de sfintii care
s-au nascut in Hristos, fata de pastori, episcopi, preoti, fata de cei ce slujesc
Biserica, fata de cei ce intrec pe altii in credinta, fata de parinti, frati surori.
Dragostea produce reinnoirea sufletului cultivand virtutile si savarsirea faptelor, prin
care pot fi realizate poruncile lui Dumnezeu, lucrand nu cu teama, ci cu duhul
infierii.
Sufletul si Biserica fac una, ele sunt nedespartite in perspectiva duhovniceasca a
epitalamului solomonic. Mireasa Logosului, sufletul, care se afla in casa
imparateasca, adica in Biserica, este instruita de mire asupra lucrurilor tainice de la
curtea si iatacul imparatului. Sufletul incearca sa cunoasca in aceasta casa-Biserica
a Dumnezeului celui viu invatatura Legii si a profetilor prin care el va primi la sine
pe Dumnezeu-Logosul. Cand Logosul vine la el saltand peste munti ii decopera
inaltele sensuri ale lumii spirituale, spre a ajunge pana la zidirea Bisericii, casa
Dumnezeului celui viu, stalpul si taria adevarului.
Cand se zice ca sufletul e in Biserica, se intelege ca el sta in intariturile credintei, in
salasul intelepciunii si e acoperit de piscul dragostei. Viata virtuoasa si credinta in
dogmele drepte asigura sufletului acceptarea sa in Biserica.

Logosul numeste "frumos" sufletul care se reinnoieste zilnic dupa chipul Aceluia
care l-a creat, chip care n-are pata sau zbarcitura, ori ceva de acest fel, ci e sfant si
nepatat. Asa cum S-a infatisat Hristos, tot asa se cuvine sa arate si sufletele care
toate la un loc, alcatuiesc trupul Bisericii. Ce frumos si impodobit ar parea acest
trup, daca sufletele care-l formeaza s-ar mentine in toata frumusetea desavarsirii.
Dupa cum atunci cand sufletul se manie face fata trupului sau agitata si salbatica,
iar daca este bun si linistit da trupului o infatisare calda si blanda, tot asa fata
Bisericii prin virtutile si comportarea credinciosilor ei e proclamata sau frumoasa sau
urata.
Iata in putine cuvinte o mica culegere de ganduri din inepuizabilul tezaur
duhovnicesc cuprins in comentariul prescurtat al lui Origen la Cantarea Cantarilor.
Este meritul marelui african de a fi acordat el cel dintai Cantarii Cantarilor sensul
duhovnicesc acceptat ulterior de Biserica, de a fi prezentat pe Solomon-mirele drept
simbol al lui Hristos, iar pe mireasa drept simbol al Bisericii si al sufletului, inspirat
evident din Sfantul Apostol Pavel (Efes. V, 23-27). Nici un alt autor patristic ulterior
n-a descoperit mai bine ca Origen sensul simbolic al cartii.
Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie de Nazianz s-au aplecat cu dreptate asupra unora
din paginile lui Origen - inclusiv asupra acelora din comentariul la Cantarea
Cantarilor - spre a alcatui prima Filocalie crestina, prima carte despre "Iubirea
frumusetilor duhovnicesti".

2) Sfantul Grigorie de Nyssa

Pornind de la Origen, pe care marturiseste ca l-a citit, Sfantul Grigorie de Nyssa
elaboreaza un comentariu la Cantarea Cantarilor. In fapt, este un veritabil tratat de
mistica, decriind treptele urcusului spiritual pe care omul il parcurge in relatia cu
Dumnezeu.
La inceputul comentariului, in "Cuvant inainte, catre Olimpiada", este justificata pe
larg metoda alegorica intrebuintata ulterior. In sprijinul ei sunt aduse exemple din
parabolele Mantuitorului, care nu aveau nici un sens literal, ci simbolic, precum si
citatul Sfantului Apostol Pavel, ca cel de la II Corinteni 3,6, "litera ucide, iar duhul
face viu". Mesajul este clar: alegoria este necesara atunci cand sensul imediat nu e
de folos. "Deci, daca foloseste la ceva si cuvantul inteles asa cum s-a rostit, avem
de-a gata ceea ce nazuim. Dar daca ceva spus in chip ascuns in cuvinte acoperite si
ghicituri nu-si arata folosul prin intelesul nemijlocit, acele cuvinte trebuie talcuite,
cum spune Scriptura, invatandu-ne prin proverbe ca sa intelegem ceea ce spune, fie
ca parabola, fie ca un cuvant intunecos, fie ca o sentinta a inteleptilor, fie ca o
ghicitura". O comparatie interesanta este aceea dintre cuvintele folosite de
Scriptura si culorile unei picturi. Precum mesajul unui tablou nu rezida in tonurile
coloristice din care e alcatuit, tot astfel nici sensul cartilor biblice nu este cuprins in
cuvant, ci se afla dincolo de el, intelesul Cantarii este, dupa Sfantul Grigorie, cel al
unirii dintre Hristos si Biserica si dintre Hristos si fiecare credincios. Detaliile operei
sunt interpretate din aceasta perspectiva, a unirii mistice cu Fiul lui Dumnezeu.
Scopul Cantarii Cantarilor este deci "(...) sa nu mai fie oameni cei ce intra in cele

dinlauntru ale tainelor acestei carti, ci sa se prefaca cu firea, prin ucenicia lui
Hristos, in ceea ce este dumnezeisc".

3) Sfantul Grigorie cel Mare

De la Sfantul Grigorie cel Mare ne-a ramas un comentariu incomplet al Cantarii.
Radacinile acestei opere se gasesc in traditia Bisericii. Astfel, Sfantul Grigorie este
marele "discipol" al Fericitului Augustin. insa adevaratul maestru al lui este Origen,
al carui, comentariu isi gaseste ecou in multe locuri din opera sa.
Problema principiilor exegezei este pusa si in Comentariul la Cantarea Cantarilor.
Cheia interpretarii este gasita, ca si la Grigorie de Nyssa, tot in antinomia paulina
"litera ucide, iar duhul face viu" (II Cor. 3, 6). "Litera" tinde sa-l incorseteze pe om in
categoriile lumii vazute. Rodrigue Belenger, traducator al Sfantului Grigorie cel
Mare, afirma in legatura cu modul lui Grigorie de a interpreta cartile sfinte: "Regula
de aur consta, cu siguranta, in a pune in evidenta, fara intarziere, invelisul exterior
al cuvantului pentru a-l goli de sensul sau literal, propriu si omenesc, si a-l investi cu
un sens nou, figurat si divin".
Prin intermediul limbajului comun, "carnal", Dumnezeu ne atrage spre o lume
nevazuta "mentionand parti ale corpului si invitandu-ne la dragoste, trebuie sa
remarcam in ce mod minunat si plin de mila, El vine spre noi, El care, pentru a ne
cuprinde cu inima si a o provoca la dragostea divina, merge pana acolo incat sa
foloseasca limbajul dragostei noastre pamantesti". Ca toti predecesorii sai, Sfantul
Grigorie se opune intelegerii literale: "Caci este scris ca fiara care s-ar atinge de
munte sa fie ucisa cu pietre (Evr. 12, 20)". Prin fiara se intelege aici acela care
interpreteaza Scriptura in sensul ei literal, imediat.
Pornind de la aceste principii generale, in concordanta cu interpretii anteriori,
Sfantul Grigorie, desigur, da o intepretare personala Cantarii. El observa ca in
Scriptura Dumnezeu se numeste "cand Stapan, cand Tata, cand Mire". Aceste trei
moduri de a-L numi pe Dumnezeu sunt puse in legatura cu trei moduri de viata
morala, naturala si contemplativa, si cu cei trei patriarhi.
Mesajul adanc al Cantarii Cantarilor este acela ca "Biserica in totalitatea sa
("generaliter") asteapta venirea Domnului in acelasi mod in care fiecare suflet in
particular ("specialiter") asteapta intrarea lui Dumnezeu in inima precum Mirele in
camera nuptiala".
Trebuie sa remarcam faptul ca Sfantul Grigorie prin opozitia "generaliter"
-"specialiter" da un dublu sens termenului "sponsa" (mireasa). Altfel spus, Cantarea
Cantarilor vorbeste atat despre unirea lui Hristos cu Biserica privita in totalitatea ei,
cat si despre cea a lui Hristos cu fiecare suflet in parte. Deci Sfantul Grigorie cel
Mare priveste Cantarea la fel ca si Sfantul Grigorie de Nyssa: "in Cantarea Cantarilor
viata contemplativa este cea prezentata".

Concluzii
Au existat voci care s-au intrebat cum a ajuns Cantarea Cantarilor in canon, ea fiind
un simplu epitalam. Dar absenta ei din Biblie ar fi insemnat o incalculabila saracire
a continutului acesteia. Intelegerea ei presupune o profunda cunoastere a
spiritualitatii din care a izvorat si care este cea a Orientului, in cadrul careia
sentimentul religios si-a gasit expresia lui cea mai veridica in cantare si poezie. Doar
spiritele de elita sunt in masura sa se inalte cu cugetul pana la adevarata intelegere
a frumusetii ce se afla cuprinsa in paginile acestei carti. Cantarea Cantarilor descrie
relatia om-Dumnezeu de dupa invierea Mantuitorului. Arata participarea omului la
viata intima a Persoanelor Sfintei Treimi.
Ea poate fi considerata cea mai profunda carte a Vechiului Testament, si chiar a
intregii Scripturi. Poate fi asezata alaturi de Evanghelia dupa Ioan. Ea nu ar putea fi
inteleasa in profunzime fara invierea Mantuitorului. De aceea, modelul ei a fost
urmat de unii din Sfintii Parinti, precum Sfantul Simeon Noul Teolog.

Protos. lect. dr. Justinian CARSTOIU