3.

Chestiuni de electrostatică

CUPRINS

3. Chestiuni de electrostatică ......................................................................... 2

3.1. Caracterul potenţial al câmpului electrostatic ..................................... 2
3.2. Suprafeţe de discontinuitate în câmp electric. Condiţii de trecere ...... 4
3.3. Rigiditatea dielectrică .......................................................................... 7
3.4. Conductoare în regim electrostatic ...................................................... 9
3.4.1. Condiţia de echilibru electrostatic................................................. 9
3.4.2. Influenţa electrostatică ................................................................ 10
3.4.3. Efectul de ecran ........................................................................... 11
3.5. Aplicaţii la calcului câmpului şi potenţialului electrostatic .............. 12
3.5.1. Câmpul şi potenţialul electric ale unei sarcini punctiforme........ 12
3.5.2. Câmpul şi potenţialul electric ale unei sfere metalice încărcată
uniform cu sarcină electrică .................................................................. 13
3.5.3. Câmpul şi potenţialul electric ale unui conductor rectiliniu infinit,
încărcat cu densitatea de sarcină ρl ...................................................... 14
3.5.4. Câmpul şi potenţialul electric ale unui plan infinit, încărcat
uniform cu distribuţia de sarcină ρs ...................................................... 15
3.6. Condensatoare electrice..................................................................... 17
3.6.1. Condensator electric. Capacitate electrică .................................. 17
3.6.2. Calculul capacităţii electrice ....................................................... 18
3.6.2.1. Capacitatea condensatorului plan ......................................... 19
3.6.2.2. Capacitatea condensatorului sferic ....................................... 20
3.6.2.3. Capacitatea condensatorului cilindric ................................... 20
3.6.3. Capacitatea echivalentă ............................................................... 22
3.6.3.1. Condensatoare în serie .......................................................... 23
3.6.3.2. Condensatoare în paralel....................................................... 24

1
 Electrotehnicǎ

3. CHESTIUNI DE ELECTROSTATICĂ

Electrostatica este o parte a electrotehnicii în care se studiază stările

electrice invariabile în timp şi neînsoţite de curenţi electrici de conducţie,
respectiv neînsoţite de transformări energetice.
Într-un regim electrostatic câmpul electric este produs de un sistem de
corpuri imobile unele în raport cu altele, încărcate cu sarcini electrice
invariabile în timp. Câmpul electric corespunzător într-un punct fix în raport
cu sistemul de corpuri este constant în timp, iar în conductoarele situate în
câmp nu se dezvoltă căldură (J=0).

3.1. CARACTERUL POTENŢIAL AL CÂMPULUI

ELECTROSTATIC
Regimul electrostatic este un caz particular al regimului staţionar (în
regim staţionar mediile conductoare sunt parcurse de curenţi continui (J≠0)
şi au loc transformări de energie), deci este valabilă teorema potenţialului
electric (electrostatic) staţionar (rel. 1.11):

v∫ Γ
E ⋅ dl = 0 . (3.1)
În consecinţă tensiunea electrică dintre două puncte nu depinde de
traseul considerat dintre cele două puncte, fiind egală cu diferenţa
potenţialelor punctelor respective:
B
U AB = ∫ E ⋅ dl = VA − V B . (3.2)
A

Dacă cele două puncte A şi B sunt foarte apropiate unul de celălalt, la

limită se obţine diferenţiala potenţialului electric:
dV = lim ( VB − VA ) = −E ⋅ dl . (3.3)
B→ A

Ţinând seama că potenţialul electrostatic este o funcţie de punct,

V(x,y,z), diferenţiala totală a potenţialului este:
∂V ∂V ∂V
dV = dx + dy + dz . (3.4)
∂x ∂y ∂z
Vectorii E şi dl au în coordonate carteziene expresiile:

2
 3. Chestiuni de electrostatică

E = Ex i + E y j + Ez k ; (3.5)

dl = dx ⋅ i + dy ⋅ j + dz ⋅ k . (3.6)
Introducând relaţiile (3.4) (3.5) şi (3.6) în (3.3), se obţine:
∂V ∂V ∂V
dx + dy + dz = − ( E x dx + E y dy + E z dz ) , (3.7)
∂x ∂y ∂z
din care rezultă:
∂V ∂V ∂V
Ex = − ; Ey = − ; Ez = − . (3.8)
∂x ∂y ∂z
Expresia vectorului intensităţii câmpului electric se obţine din relaţiile
(3.5) şi (3.8):
⎛ ∂V ∂V ∂V ⎞
E = −⎜ i+ j+ k⎟. (3.9)
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
Mărimea vectorială din paranteză (rel. 3.9) se numeşte gradient de
potenţial şi se notează cu gradV, astfel că relaţia precedentă se poate scrie
prescurtat:
E = −gradV = −∇V , (3.10)
unde
∂ ∂ ∂
∇= i+ j+ k . (3.11)
∂x ∂y ∂z
este operatorul vectorial al lui Hamilton (nabla).
Rezultă deci că un câmp electrostatic derivă dintr-un potenţial scalar.
Vectorul gradient, ∇V , este orientat în sensul în care potenţialul are o
creştere maximă pe unitatea de lungime. Modulul ∇V a gradientului
reprezintă variaţia maximă pe unitatea de lungime a potenţialului electric.
Cu relaţiile (3.3) şi (.10) se poate calcula variaţia potenţialului după o
direcţie oarecare dl , care poate diferi de direcţia vectorului gradient ∇V ,
dV = − E ⋅ dl = ∇V ⋅ dl = ∇V ⋅ dl ⋅ cos α , (3.12)

unde α este unghiul dintre vectorii dl şi ∇V . Evident că dacă vectorii dl şi

∇V sunt perpendiculari (α=900), se obţine dV=0.
Suprafaţa care se obţine unind toate punctele în care potenţialul V are
aceeaşi valoare se numeşte suprafaţă echipotenţială, iar într-un plan rezultă

3
 Electrotehnicǎ

linia echipotenţială. Ecuaţia suprafeţei echipotenţiale este aşadar

V(x,y,z)=const.
Observaţii şi precizări:
- liniile de câmp electric sunt normale pe suprafeţele echipotenţiale. În
adevăr dacă dl se consideră pe o suprafaţă echipotenţială, variaţia
potenţialului după direcţia dl este nulă, iar din
relaţia (3.12) rezultă că vectorii E şi dl sun
ortogonali. De exemplu, în cazul unei sarcini
punctiforme, ale cărei linii de câmp sunt radiale,
suprafeţele echipotenţiale vor fi reprezentate prin
sfere concentrice cu centrul în punctul în care
este situată sarcina (fig. 3.1);
- în interiorul conductoarelor omogene, în
Fig. 3.1 regim electrostatic, câmpul electric este nul,
E = 0 , (rel. 1.42), deoarece în caz contrar ar exista o mişcare ordonată a
purtătorilor de sarcini electrice, adică un curent electric. Din relaţia (3.12)
rezultă că în acest caz dV=0, respectiv V=const., deci în interiorul
conductorului omogen, în regim electrostatic, potenţialul este constant. În
consecinţă suprafaţă conductorului este o suprafaţă echipotenţială, iar liniile
de câmp exterioare sunt perpendiculare pe suprafaţa conductorului;
- dacă se calculează variaţia potenţialului în sensul unei linii de câmp
( )
E ↑↑ dl , din relaţia (3.12) se obţine: dV = −E ⋅ dl = −E ⋅ dl < 0 , deci
potenţialul scade în sensul liniilor de câmp sau altfel spus vectorul câmp E
este îndreptat dinspre regiunea cu potenţial mai ridicat spre regiunea cu
potenţial mai scăzut;
- vectorul câmp E este mai intens în regiunea unde suprafeţele
echipotenţiale sunt mai dense. Urmărind două suprafeţe echipotenţiale între
care dV=const., variaţia de potenţial calculată după direcţia liniei de câmp
este dV = −E ⋅ dl = const. sau E ⋅ dl = const. , deci intensitatea câmpului
creşte dacă distanţa dl dintre suprafeţele echipotenţiale scade.

3.2. SUPRAFEŢE DE DISCONTINUITATE ÎN CÂMP ELECTRIC.

CONDIŢII DE TRECERE
Se consideră doi dielectrici omogeni şi izotropi cu permitivităţile ε1 şi
ε2, separaţi prin suprafaţa S12, neîncărcată cu sarcină electrică (fig. 3.2, a).
Fie D1 şi D 2 inducţiile electrice, iar E1 şi E 2 intensităţile câmpului
electric în două puncte foarte apropiate, situate de o parte şi de cealaltă a
suprafeţei S12 (pe cele două feţe ale acesteia).

4
 3. Chestiuni de electrostatică

S12 2 S12 ρs=0 D2t

ΔS D2n α2
1 n12
D2
D2
D1 D1 n12
Σ
α1
n 21 ε2 ε2
D1t D1n n 21
ε1 ε1
a) b)
Fig. 3.2
Se aplică legea fluxului electric unei suprafeţe închise Σ de forma unui
mic cilindru plat, cu bazele ΔS şi de înălţime foarte mică. Neglijând fluxul
prin suprafaţa laterală a cilindrului şi ţinând seama că în suprafaţa de
separaţie nu există sarcini electrice adevărate, se obţine:

v∫ Σ
D ⋅ ds = D1 ⋅ n 21 ⋅ ΔS + D 2 ⋅ n12 ⋅ ΔS = 0;
D1 ⋅ n12 = D 2 ⋅ n12
şi, în final:
D1n = D 2n . (3.13)
În concluzie, la suprafaţa de separaţie dintre doi dielectrici diferiţi,
neîncărcaţi cu sarcină electrică adevărată, componenta normală a inducţiei
electrice se conservă (fig. 3.2, b).Ţinând seama că D = εE , respectiv:
D1n = ε1E1n şi D 2n = ε 2 E 2n , din expresia (3.13) se obţine relaţia de legătură
dintre componentele normale ale intensităţii câmpului electric:
E1n ε 2
= . (3.14)
E 2n ε1
Se observă că raportul componentelor normale ale intensităţii câmpului
electric este egal cu raportul invers al permitivităţilor dielectricilor, deci
suprafaţa S12 reprezintă o suprafaţă de discontinuitate pentru componenta
normală a intensităţii câmpului electric.
Pentru a stabili relaţia dintre componentele tangenţiale ale intensităţii
câmpului electric, se aplică teorema potenţialului electrostatic (rel. 3.1) unui
mic contur dreptunghiular Γ, cu laturile Δl situate în cele două medii
dielectrice şi aplicate strâns pe suprafaţa de separaţie S12, înălţimea
dreptunghiului fiind neglijabilă (fig. 3.3, a).

5
 Electrotehnicǎ

E 2t
S12 2 S12 E 2n
Δl α2
1 E2 E2
E1 E1
Γ
α1
t E1n t
ε2 E1t ε2
ε1 ε1
a) b)
Fig. 3.3
Notând cu t versorul tangent la suprafaţa de separaţie, se obţine:

v∫ Γ
E ⋅ dl = E1 ⋅ t ⋅ Δl − E 2 ⋅ t ⋅ Δl = 0 ,
din care rezultă:
E1t = E 2t , (3.15)
deci, la suprafaţa de separaţie, componenta tangenţială a intensităţii
câmpului electric se conservă (fig. 3.3 b).
Referitor la componenta tangenţială a inducţiei electrice , aceasta nu se
conservă deoarece, din relaţia (3.15) rezultă:
D1t D 2t
=
ε1 ε2
sau
D1t ε1
= , (3.16)
D 2t ε 2
deci suprafaţa S12 este o suprafaţă de discontinuitate pentru componenta
tangenţială a inducţiei electrice.
Ţinând seama de condiţiile de trecere la suprafaţa de separaţie dintre
dielectrici, se pot scrie următoarele relaţii (fig. 3.2, b):
D1t D
tgα1 = ; tgα 2 = 2t ;
D1n D 2n
şi, în final:
tgα1 ε1
= (3.17)
tgα 2 ε 2
Relaţia (3.17) reprezintă teorema refracţiei liniilor de câmp electric. Se

6
 3. Chestiuni de electrostatică

observă că vectorul câmp este cu atât mai apropiat de normala la suprafaţa

de separaţie cu cât permitivitatea mediului respectiv este mai mică (în
figurile 3.2 şi 3.3 s-a considerat ε1>ε2).
Modulul intensităţii câmpului electric în puncte din cele două medii
dielectrice, situate în imediata apropiere a suprafeţei de separaţie, se poate
calcula în funcţie de componentele care se conservă, astfel:
2 2
⎛D ⎞ ⎛D ⎞
E1 = E + ⎜ 1n ⎟ ; E 2 = E 2t2 + ⎜ 2n ⎟ .
2
1t (3.18)
⎝ ε1 ⎠ ⎝ ε2 ⎠
Din relaţia (3.18) rezultă că intensitatea câmpului electric este mai mare
în mediul cu permitivitate mai mică şi invers.
Referitor la inducţia electrică se pot scrie relaţiile:

( ε1E1t ) ( ε2 E 2t )
2 2
D1 = + D1n
2
; D2 = + D22n , (3.19)
din care rezultă că inducţia electrică este mai mare în mediul cu
permitivitate mai mare, situaţia fiind inversă faţă de cazul precedent.

3.3. RIGIDITATEA DIELECTRICĂ

Dielectricii reali au o anumită conductanţă datorită prezenţei ionilor
proprii sau a impurităţilor pe care le conţin. Din această cauză, dacă
intensitatea câmpului electric stabilit într-un dielectric, respectiv tensiunea
aplicată dielectricului, depăşeşte o anumită valoare, apare o descărcare
electrică disruptivă numită străpungere.
Valoarea maximă a intensităţii câmpului electric la care nu se produce
străpungerea acestuia se numeşte rigiditate dielectrică (Estr). Această
mărime este specifică fiecărui dielectric şi se determină pe cale
experimentală în condiţii specifice.
În cazul dielectricilor gazoşi străpungerea este urmare a ionizării prin
şoc, fenomen care apare la valori suficient de mari ale intensităţii câmpului
electric, având ca efect creşterea vitezelor pe care le au ionii din dielectricul
respectiv. La depăşirea rigidităţii dielectrice apare o creştere bruscă a
numărului de ioni şi implicit a conductivităţii electrice rezultând descărcarea
disruptivă.
Rigiditatea dielectricilor gazoşi depinde de forma electrozilor, distanţa
dintre ei şi de presiune. Creşterea presiunii şi/sau micşorarea distanţei dintre
electrozi conduce la creşterea rigidităţii dielectrice. Explicaţia în ambele
situaţii este aceeaşi: la presiune mai mare sau distanţă mai mică între
electrozi, liberul parcurs mediu al ionilor fiind mai mic, scade energia

7
 Electrotehnicǎ

câştigată de aceştia între două ciocniri succesive, deci şi posibilitatea de

ionizare a gazului.
Rigiditatea dielectrică a aerului, în condiţii normale de presiune şi
temperatură este de cca. 30 kV/cm; la o presiune de 10 atm, rigiditatea
dielectrică a aerului va fi de 300 kV/cm.
Un fenomen interesant se întâlneşte la dielectricii gazoşi în câmp
electric neuniform, corespunzător unor electrozi cu rază de curbură mică (de
exemplu, conductoarele liniilor electrice aeriene de înaltă tensiune). La
creşterea tensiunii, înainte de a avea loc străpungerea dielectricului (aerul
din jurul conductoarelor), atunci când intensitatea câmpului electric din
jurul conductoarelor atinge valoarea critică se manifestă efectul corona.
Efectul corona reprezintă o descărcare autonomă incompletă, care apare
în jurul conductoarelor sub forma unei coroane violete (de unde şi
denumirea efectului) şi se limitează la regiunea în care intensitatea câmpului
electric depăşeşte valoarea critică.
Valoarea critică a intensităţii câmpului electric pentru aer, în condiţii
normale de presiune şi umiditate este Ecr=21,1 kV/cm.
Efectul corona produce perturbaţii radiofonice şi creşteri suplimentare
ale pierderilor de energie; se evită prin alegerea unui diametru minim (în
funcţie de nivelul de tensiune) pentru conductoare, la care efectul corona nu
se manifestă.
În cazul dielectricilor lichizi, rigiditatea dielectrică depinde foarte mult
de prezenţa impurităţilor (apă, resturi de celuloză de la izolaţie etc.). Dacă
ne referim la uleiul de transformator, rigiditatea dielectrică a acestuia scade
de la (230÷250) kV/cm, când nu conţine apă, la 20 kV/cm, când conţinutul
de apă este de 0,05 %. În practică se consideră o valoare medie de (50÷100)
kV/cm.
Rigiditatea dielectrică a materialelor solide variază în limite mari de la
un material la altul. Se pot menţiona următoarele valori: hârtie, (100÷200)
kV/cm; mică, (350÷500) kV/cm; ceramică, (100÷300) kV/cm; pertinax,
(100÷150) kV/cm etc.
Caracteristic dielectricilor solizi este faptul că tensiunea de străpungere
scade cu cât timpul de aplicare este mai lung. La dielectricii lichizi şi
gazoşi, dacă străpungerea nu se produce în fracţiuni de secundă sau în
câteva secunde după aplicarea tensiunii, ea nu mai are loc.
O problemă importantă din punct de vedere tehnic privind străpungerea
dielectricilor se referă la prezenţa golurilor de aer. Acestea au permitivitatea
cea mai mică (εr≈1) şi conform relaţiei (3.18) intensitate câmpului electric
va fi mai mare în golul de aer decât în dielectricul înconjurător. În
consecinţă, golurile de aer şi impurităţile electrolitice constituie punctele

8
 3. Chestiuni de electrostatică

slabe ale dielectricului. Prezenţa impurităţilor electrolitice constituie surse

de ioni, care asigură stabilirea unui curent electric cu consecinţele
nefavorabile menţionate deja.
Eliminarea golurilor de aer şi a apei se realizează prin vidarea şi
umplerea acestora cu un lac izolant. La unele materiale izolante acest proces
se realizează prin operaţia de impregnare.

3.4. CONDUCTOARE ÎN REGIM ELECTROSTATIC

3.4.1. Condiţia de echilibru electrostatic

În regim electrostatic conductoarele nu sunt parcurse de curent electric.
Condiţia de echilibru electrostatic rezultă din legea conducţiei electrice,
particularizând pentru cazul când densitatea curentului electric este nulă
(J=0). Astfel, în mediilor conductoare omogene, din relaţia (1.65) rezultă
condiţia:
E = 0, (3.20)
iar dacă există şi câmpuri imprimate, din relaţia (1.67) se obţine:
E + Ei = 0 . (3.21)
Intensitatea câmpului electric fiind nulă în fiecare punct din interiorul
unui conductor omogen în regim electrostatic, nu există sarcini electrice în
interiorul conductorului. În adevăr, pentru orice suprafaţă închisă Σ situată
în interiorul conductorului, aplicând teorema lui Gauss (rel. 1.50) rezultă:
qΣ
v∫Σ
E ⋅ ds =
ε0
, (3.22)

din care se obţine q Σ = 0 , respectiv ρ v = 0 .

În consecinţă, sarcina electrică a corpurilor conductoare în regim
electrostatic este repartizată numai la suprafaţa acestora.
Se poate stabili o relaţie de legătură între densitatea superficială a
sarcinii ρs dintr-un punct al suprafeţei şi intensitatea câmpului electric E
din imediata apropiere a punctului respectiv, în exteriorul conductorului. Se
consideră un conductor încărcat electric, situat în aer (vid) (fig. 3.4). În
punctul P de pe suprafaţa conductorului se consideră un domeniu elementar
mărginit de o suprafaţă cilindrică Σ foarte plată, având bazele de arie ΔS de
o parte şi de alta a suprafeţei conductorului şi înălţime neglijabilă.
Se aplică teorema lui Gauss pentru suprafaţa Σ, neglijând fluxul
intensităţii câmpului electric prin suprafaţa laterală a cilindrului elementar şi

9
 Electrotehnicǎ

ţinând seama că în interiorul

P conductorului câmpul electric este nul,
Σ în exterior intensitatea câmpului electric
E
ρs este normală la suprafaţa conductorului,
ΔS
iar sarcina din interiorul suprafeţei Σ
este ρs ΔS ,
ρs ⋅ ΔS
Fig. 3.4
v∫Σ
E ⋅ ds = E ⋅ ΔS =
ε0
,

din care rezultă:

ρs
E= , (3.23)
ε0
deci intensitatea câmpului electric este direct proporţională cu valoarea
locală a densităţii superficiale a sarcinii electrice.
Evident că dacă corpul conductor este situat într-un mediu omogen de
permitivitate ε, relaţia (3.23) se va scrie E=ρs/ε.
Cu ajutorul relaţiei (3.23) se poate calcula intensitatea câmpului electric
dacă se cunoaşte distribuţia sarcinii electrice sau se poate calcula distribuţia
sarcinii pe suprafaţa conductorului dacă se cunoaşte intensitatea câmpului
electric.
3.4.2. Influenţa electrostatică
Se introduce într-un câmp electric exterior de intensitate E0 un
conductor metalic omogen şi neîncărcat electric (fig. 3.5). Asupra electroni-
lor liberi din conductor se vor exercita forţe de
1 2
forma F = q 0 E 0 ( q 0 < 0 ), în sens invers lui E 0 ,
aceştia deplasându-se până la suprafaţa care
E0 Ep
mărgineşte conductorul, în mod obişnuit ei
neposedând energia necesară pentru a părăsi
corpul. Suprafaţa opusă a conductorului se
E=0
încarcă pozitiv, sarcina totală repartizată pe
întreaga suprafaţă a conductorului fiind nulă.
Procesul de separare, într-un câmp
Fig. 3.5 electrostatic exterior, a unor sarcini egale şi de
semn contrar pe suprafaţa unui conductor iniţial
neîncărcat electric se numeşte influenţă electrostatică sau inducţie
electrostatică. Sarcinile astfel separate se numesc sarcini induse sau sarcini
separate prin influenţă.

10
 3. Chestiuni de electrostatică

Sarcinile separate pe suprafaţa conductorului creează în interiorul

acestuia un câmp electric propriu E p , de sens contrar câmpului electric
exterior E 0 .
Procesul tranzitoriu de separare a sarcinilor continuă până ce câmpul
electric propriu ajunge să echilibreze câmpul electric iniţial. În acest
moment câmpul electric rezultant în interiorul conductorului este nul,
E = E 0 + E p = 0 , aşa cum impune condiţia de echilibru electrostatic.
Dacă corpul conductor se secţionează în două părţi, perpendicular pe
liniile de câmp şi se separă cele două jumătăţi, acestea rămân încărcate cu
sarcini de semne contrare şi după suprimarea câmpului electric exterior.
Cele două părţi ale corpului rezultă electrizate prin influenţă.
3.4.3. Efectul de ecran
Se consideră un conductor prevăzut cu o cavitate în care nu se găsesc
sarcini electrice (fig. 3.6). Dacă se introduce acest conductor într-un câmp
electric exterior, se poate arăta că în
E interiorul cavităţii câmpul electric este
nul, învelişul conductor având rolul de
ecran electrostatic.
2 Se presupune prin absurd că ar
1 exista câmp electric în cavitate. Liniile
dl de câmp trebuie să fie deschise, de
exemplu linia care pleacă din punctul 1
şi ajunge în punctul 2 de pe suprafaţa
interioară a conductorului.
Calculând tensiunea electrică între
Fig. 3.6 punctele 1 şi 2 de-a lungul liniei de
2
câmp, se obţine ∫1
E ⋅ dl = V1 − V2 = 0 , deoarece punctele 1 şi 2 au acelaşi
potenţial. Acest rezultat este posibil numai dacă se admite că în fiecare
punct din cavitate E = 0 .
Efectul de ecranare (împotriva câmpurilor electrice exterioare) este
folosit atât în construcţia aparatelor electrice de măsură cât şi în energetică.
Aparatul care trebuie ecranat se introduce într-o carcasă metalică denumită
ecran. Experienţa arată că pentru ecranare este suficientă numai o plasă
metalică din material conductor.
Pentru a ecrana domeniul din exteriorul conductorului faţă de câmpul
electric din interiorul cavităţii creat de prezenţa în cavitate a unui corp
electrizat, conductorul trebuie legat la pământ pentru a neutraliza sarcina

11
 Electrotehnicǎ

indusă pe suprafaţă exterioară a acestuia.

3.5. APLICAŢII LA CALCULUI CÂMPULUI ŞI POTENŢIALULUI

ELECTROSTATIC

3.5.1. Câmpul şi potenţialul electric ale unei sarcini punctiforme

Se consideră două sarcini punctiforme q1 şi q 2 situate în vid, la distanţa
r unul de celălalt (fig. 3.7). Fie r vectorul de poziţie al sarcinii q 2 faţă de
punctul în care se găseşte sarcina q1 şi u r = r / r versorul lui r .
F1 ur r F2 În figura (3.7) s-a considerat că
q1 q2 sarcinile q1 şi q 2 sunt de acelaşi semn.
Fig. 3.7 Potrivit relaţiei lui Coulomb, expresiile
forţelor de interacţiune dintre cele două
sarcini punctiforme sunt:
q1q 2 qq
F1 = − u r ; F2 = 1 2 2 u r . (3.24)
4πε 0 r 2
4πε 0 r
Grupând corespunzător factorii din expresia lui F2 şi comparând relaţia
obţinută cu expresia generală a forţei în câmp electric (rel. 1.6), se obţine:
q1
F2 = q 2 ⋅ u r = q 2 E1 , (3.25)
4πε0 r 2
în care
q1
E1 = ur (3.26)
4πε 0 r 2
reprezintă intensitatea câmpului electric creat de sarcina punctiformă q1 .
Expresia intensităţii câmpului electric corespunzător unei sarcini
electrice punctiforme q, la distanţa r faţă de aceasta este de forma:
q q
E= ur = r. (3.27)
4πε 0 r 2
4πε 0 r 3
Intensitatea câmpului electric este proporţională cu sarcina electrică şi
invers proporţională cu pătratul distanţei r.
În orice punct M, situat la distanţa r de sarcina punctiformă q,
intensitatea câmpului electric E este orientată pe direcţie radială (fig. 3.8).
Evident că dacă sarcina ar fi negativă, sensul lui E ar fi înspre sarcină.

12
 3. Chestiuni de electrostatică

ur r M E Potenţialul electric în punctul M se

calculează cu relaţia (1.15):
q>0
Fig. 3.8

∞ ∞ q q ∞ dr q
V = ∫ E ⋅ dl = ∫ u r ⋅ dr = ∫ = , (3.28)
M r 4πε 0 r 2
4πε 0 r r 2
4πε 0 r
unde s-au înlocuit dl = dr , u r ⋅ dr = dr şi s-a considerat nul potenţialul
punctelor de la infinit.
Potenţialul electric este proporţional cu sarcina electrică şi invers
proporţional cu distanţa r.
3.5.2. Câmpul şi potenţialul electric ale unei sfere metalice
încărcată uniform cu sarcină electrică
Dacă q este sarcina totală a sferei de rază R, densitatea de suprafaţă a
q
sarcinii este ρs = .
4πR 2
Pentru calculul câmpului electric E e în exteriorul sferei de rază R se
consideră o suprafaţă închisă sferică Σ e , de rază r>R, concentrică cu sfera
conductoare (fig. 3.9). Din motive de simetrie, liniile de câmp sunt radiale şi
intensitatea câmpului electric este constantă în
orice punct de pe suprafaţa sferei de rază r.
R Ee Aplicând teorema lui Gauss referitor la
r
suprafaţa Σ e , se obţine:
q
Σe v∫Σe
E e ⋅ ds = 4πr 2 ⋅ E e =
ε0
,
Fig. 3.9
din care rezultă:
q
Ee = (3.19)
4πε 0 r 2
sau vectorial:
q
Ee = r, (3.20)
4πε 0 r 3
identică cu relaţia (3.27).
Se constată că sfera metalică încărcată cu sarcină produce în exteriorul
său un câmp identic cu al unei sarcini punctiforme ( de aceeaşi valoare),
situată în centrul sferei.

13
 Electrotehnicǎ

Câmpul electric din interiorul sferei este nul, Ei = 0 .

Potenţialul unui punct din exteriorul sferei aflat la distanţa r>R de
centrul acesteia se determină cu relaţia (1. 15), considerând punctul de la
infinit de potenţial nul:
∞ q
Ve = ∫ E e ⋅ dr = . (3.31)
r 4πε 0 r
În interiorul sferei metalice potenţialul este constant şi egal cu cel de pe
E V suprafaţa acesteia Ve (R) ,

Vi q
Vi = Ve (R) = . (3.32)
4πε 0 R
Ee
Ve În figura (3.10) este reprezentată
variaţia câmpului şi potenţialului electric în
Ei funcţie de distanţa r faţă de centrul sferei.
R r
Fig. 3.10

3.5.3. Câmpul şi potenţialul electric ale unui conductor rectiliniu

infinit, încărcat cu densitatea de sarcină ρl
Câmpul electric corespunzător conductorului prezintă simetrie
cilindrică: liniile de câmp sunt radiale, iar modulul vectorului câmp electric
este acelaşi în toate punctele situate la aceeaşi distanţă faţă de conductor.
Pentru calculul intensităţii câmpului electric se aplică teorema lui Gauss
pentru suprafaţa Σ a unui cilindru circular drept a cărui axă coincide cu axa
conductorului (fig. 3.11). Prin suprafaţa bazelor cilindrului fluxul fiind nul,
iar pe suprafaţa laterală E ↑↑ ds , se obţine:
ds
ρl ⋅ h
v∫
Σ
E ⋅ ds = ∫ E ⋅ ds = 2πrh ⋅ E =
Sl ε0
E
din care rezultă:
h

ρl r
ds
ρl
E= (3.33)
2πε 0 r
Σ sau vectorial:
Fig. 3.11

14
 3. Chestiuni de electrostatică

ρl r
E= ⋅ 2. (3.34)
2πε 0 r
În cazul conductorului rectiliniu infinit, încărcat cu sarcină electrică, nu
se poate alege ca punct de referinţă pentru potenţiale punctul de la infinit.
Presupunând că potenţialul este nul în punctul M 0 , la distanţa r0 de fir,
cu relaţia (1.15) se obţine:
r0 ρl r0 dr ρ r
V = ∫ E ⋅ dr = ∫ = l ln 0 . (3.35)
r 2πε 0 r r 2πε 0 r
Acest potenţial se numeşte potenţial logaritmic. Dacă se alege V=0
pentru r0 = 1 , expresia potenţialului logaritmic devine:
ρl 1 ρ
V= ln = − l ln r . (3.36)
2πε 0 r 2πε 0

3.5.4. Câmpul şi potenţialul electric ale unui plan infinit, încărcat

uniform cu distribuţia de sarcină ρs
Din motive de simetrie liniile câmpului electric sunt drepte
perpendiculare pe plan.
Intensitatea câmpului electric se poate determina aplicând teorema lui
Gauss pentru suprafaţa paralelipipedică Σ (fig. 3.12). Este evident că fluxul
prin feţele laterale ale
suprafeţei Σ este nul
ρs>0 Σ deoarece pe aceste feţe
E′ ds E E ⊥ ds . În consecinţă,
ds z fluxul se va calcula prin
S′ ΔS S suprafeţele celor două baze
k
ale paralelipipedului (S şi
Fig. 3.12 S’), având ariile egale cu
ΔS :
ρ s ⋅ ΔS
v∫ Σ
E ⋅ ds = ∫ E ⋅ ds + ∫ E′ ⋅ ds = 2E ⋅ ΔS =
S S′ ε0
,

din care rezultă:

ρs
E= . (3.37)
2ε 0
Expresiile vectorilor E şi E ′ sunt:

15
 Electrotehnicǎ

ρs ρ
E= k; E′ = − s k , (3.38)
2ε 0 2ε 0
unde k este versorul axei 0z, perpendiculară pe planul electrizat.
Relaţia (3.38) arată că intensitatea câmpului electric produs de un plan
infinit, încărcat cu sarcină electrică distribuită uniform, este constant (nu
depinde de distanţa de la plan) şi este dirijat normal la plan. Vectorul câmp
este orientat de la plan spre infinit dacă sarcina e pozitivă şi către plan, dacă
sarcina este negativă.
Pentru calculul potenţialului electric se alege punctul de potenţial nul
chiar în plan (z=0).
Potenţialul într-un punct situat la distanţa z (z>0) faţă de plan se
calculează cu relaţia (1,15):
0 0 ρs ρ
V = ∫ E ⋅ dl = ∫ dz = − s z , (3.39)
z z 2ε 0 2ε 0
în care s-a înlocuit dl = k ⋅ dz .
În partea stângă a planului (z<0) expresia potenţialului va fi:
0 0⎛ ρ ⎞ ρ
V = ∫ E′ ⋅ dl = ∫ ⎜ − s ⎟dz = s z . (3.40)
⎝ 2ε0 ⎠ 2ε0
z z

În figura (3.13) sunt reprezentate variaţia potenţialului V şi variaţia

E,V câmpului electric Ez (proiecţia lui
E pe axa 0z) în funcţie de distanţa
E=ρs/2ε0
z de la plan. Se observă că de
z fiecare parte a planului electrizat
câmpul este uniform.
V=(ρs/2ε0)·z V=–(ρs/2ε0)·z
În cazul a două plane paralele,
E=–ρs/2ε0
încărcate uniform cu sarcini egale şi
de semne opuse, respectiv cu
Fig. 3.13 densităţile superficiale ρs şi –ρs,
pentru calculul câmpului se aplică principiul superpoziţiei. Considerând
iniţial situaţia separată a celor două plane (fig. 3.14, a şi b), modulul
intensităţii câmpului electric este acelaşi în toate punctele situate de-o parte
şi de cealaltă parte a celor două plane, iar orientarea vectorului E este cea
indicată în figură.
Suprapunând câmpurile produse de cele două plane (fig. 3.14, c), se
observă că în domeniile din exteriorul lor, câmpurile fiind opuse, rezultanta
lor este nulă, iar în domeniul dintre plane câmpurile au aceeaşi orientare, de

16
 3. Chestiuni de electrostatică

la planul încărcat cu sarcină pozitivă spre cel încărcat cu sarcină negativă,

modulul vectorului câmp fiind:
ρs
E= . (3.41)
ε0
ρs>0 ρs<0 ρs>0 ρs<0
+ –
+ –
ρs ρs ρs ρs + –
E= E= E= E=
2ε 0 2ε0 2ε0 2ε 0 E=0 + – E=0
+ –
+ –
E=ρs/ε0
a) b) c)
Fig. 3.314
În concluzie, un strat dublu de sarcini stabileşte un câmp electric numai
în interiorul stratului, în exteriorul acestuia câmpul fiind nul. Această
situaţie se întâlneşte în cazul condensatorului plan.

3.6. CONDENSATOARE ELECTRICE

3.6.1. Condensator electric. Capacitate electrică

Se numeşte condensator un dispozitiv format din două conductoare
omogene (numite armături), încărcate cu sarcini egale şi de semne contrare,
separate de un dielectric, fără polarizaţie permanentă şi neîncărcat electric
( )
P p = 0; ρ v = 0 .
Capacitatea electrică a condensatorului se defineşte prin raportul
dintre sarcina electrică a unei armături şi tensiunea electrică dintre armături:
q1 q q2 q
C= = 1 ; C= = 2 . ( 3.42)
V1 − V2 U12 V2 − V1 U 21
Mărimea inversă capacităţii S=1/C se numeşte elastanţă capacitivă a
condensatorului.
Unitatea de măsură a capacităţii în sistemul internaţional este faradul
(F). Un condensator electric are capacitatea de un farad (1F), dacă la o
tensiune aplicată de 1V se încarcă cu o sarcină electrică de 1C. Deoarece
faradul este o unitate de măsură prea mare, în practică se utilizează
submultiplii acestei unităţi: milifaradul (1mF=10–3F), microfaradul
(1μF=10–6F), nanofaradul (1nF=10–9F) şi picofaradul (1pF=10–12F).

17
 Electrotehnicǎ

C În figura (3.15) este reprezentat semnul convenţional al

condensatorului electric utilizat în schemele electrice.
Fig. 3.15
În unele situaţii se vorbeşte de capacitatea unui
conductor. În acord cu relaţia (3.42) de definiţie a capacităţii,
în aceste cazuri se consideră cea de-a doua armătură, de potenţial 0 (V2=0),
amplasată la infinit sau că această armătură este pământul, considerat ca un
conductor ideal, de întindere foarte mare şi potenţial zero. În ultima situaţie
se defineşte capacitatea conductorului în raport cu pământul sau în prezenţa
pământului.
Capacitatea unui conductor se determină cu relaţia:
q1
C= . (3.43)
V1
Din condiţia impusă sarcinilor electrice ale armăturilor de a fi egale şi
de semne contrare (q1+q2=0), rezultă că în cazul unui condensator câmpul
electric este complet, adică toate liniile de câmp care încep pe armătura
pozitivă se termină pe cea negativă.
În general, dielectricul dinte armături poate fi liniar sau neliniar, izotrop
sau anizotrop, omogen sau neomogen, însă neîncărcat electric şi fără
polarizaţie permanentă.
Dacă dielectricul dintre armături este liniar, conform teoremei
superpoziţiei, sarcina de pe armături variază direct proporţional cu
potenţialele, respectiv cu diferenţa de potenţial dintre armături. În acest caz,
capacitatea electrică este independentă de sarcina armăturilor, respectiv de
diferenţa de potenţial dintre acestea, fiind o mărime caracteristică a
condensatorului respectiv.
Capacitatea condensatorului cu dielectric liniar (permitivitatea ε este
independentă de câmp) depinde numai de forma, dimensiunile şi poziţia
relativă a armăturilor şi de permitivitatea dielectricului.
3.6.2. Calculul capacităţii electrice
Pentru calculul capacităţii unui condensator se procedează în modul
următor: se presupune condensatorul încărcat cu sarcinile q şi –q; se
determină intensitatea câmpului electric în dielectricul dintre armături sau
potenţialul celor două armături; se calculează tensiunea electrică dintre
armături prin efectuarea integralei de linie a intensităţii câmpului electric,
2
U12 = ∫ E ⋅ dl (în mod obişnuit de-a lungul unei linii de câmp), sau cu
1

relaţia U12 = V1 − V2 ; se calculează capacitatea electrică cu relaţia (3.42).

18
 3. Chestiuni de electrostatică

3.6.2.1. Capacitatea condensatorului plan

Condensatorul plan are armături egale, plane şi paralele, între care se
găseşte un dielectric liniar şi omogen, de permitivitate ε.
Dacă distanţa d dintre armăturile de suprafaţă S este foarte mică faţă de
dimensiunile suprafeţei armăturilor, câmpul dintre armături poate fi
considerat uniform, liniile de câmp fiind perpendiculare pe suprafaţa
acestora (fig. 3.16, a).
qq qq
1 1

2 –q 2 –q
a) b)

c)
Fig. 3.16
În aceste condiţii sarcina de pe armături este distribuită uniform, iar
intensitatea câmpului electric în dielectricul dintre armături se calculează cu
relaţia (3.41), corespunzătoare unui strat dublu de sarcini:
ρs q
E= = . (3.44)
ε εS
Tensiunea între cele două armături în lungul unei linii de câmp este:
2 qd
U 12 = ∫ E ⋅ dl = ,
1 εS
iar capacitatea condensatorului plan (rel. 3.42) rezultă:
εS
C= . (3.45)
d
Din relaţia (3.45) se poate deduce unitatea de măsură a permitivităţii
electrice: farad pe metru (F/m).
Relaţia de calcul a capacităţii condensatorului plan (rel. 3.45) este
valabilă în ipoteza existenţei unui câmp electric uniform între armăturile

19
 Electrotehnicǎ

acestuia, care corespunde unor armături de extensie infinită.

În cazul condensatorului real, cu armături de dimensiuni finite, la
marginea armăturilor liniile de câmp se curbează (fig. 3.16, b), iar sarcina
electrică nu mai este distribuită uniform pe armături. Pentru eliminarea
efectului de margine se prevede câte un inel metalic de gardă în jurul
fiecărei armături, fiecare legat de armătura respectivă (fig. 3.16, c). În aceste
condiţii câmpul electric dintre armăturile condensatorului este uniform.
3.6.2.2. Capacitatea condensatorului sferic
Armăturile condensatorului sferic sunt două sfere concentrice, de raze
R1 şi R2, între care există un dielectric liniar şi omogen de permitivitate ε
(fig. 3.17). În cazul condensatorului sferic câmpul electric dintre armături
–q este simetric şi nu există efect de margine.
Intensitatea câmpului electric din
R1 r 2 cond ensator se calculează cu relaţia (3.29):
1 q
R2 q E= ; ( R1 ≤ r ≤ R 2 ) . (3.46)
4πεr 2
Tensiunea electrică calculată de-a lungul unei
Fig. 3.17 linii de câmp este:
2 q R 2 dr q ⎛ 1 1 ⎞
U12 = ∫ E ⋅ dl = ∫ = ⎜ − ⎟, (3.47)
1 4πε 1 r
R 2
4πε ⎝ R1 R 2 ⎠
iar capacitatea condensatorului sferic rezultă:
R 1R 2
C = 4πε . (3.48)
R 2 − R1
Dacă în relaţia (3.48) se consideră R 2 → ∞ , se obţine expresia
capacităţii unei sfere de rază R1,
C = 4πεR 1 . (3.49)

3.6.2.3. Capacitatea condensatorului cilindric

Armăturile condensatorului sunt doi cilindri coaxiali de raze R1 şi
R2>R1 şi de lungime l, între care există un dielectric liniar şi omogen de
permitivitate ε (fig. 3.18, a).
Neglijând efectul de margine (lungimea conductoarelor este mult mai
mare faţă razele lor) şi ţinând seama de simetria câmpului electric dintre
armături, intensitatea câmpului electric se calculează aplicând teorema lui
Gauss pentru suprafaţa cilindrică Σ.

20
 3. Chestiuni de electrostatică

2 1
E1m
r

l
R1 R2 r

–q b)

ε R2
R1
r q

a)
Fig. 3.18
Deoarece fluxul intensităţii câmpului electric prin bazele suprafeţei
cilindrice Σ este nul, se obţine:
q
∫
Σ
E ⋅ ds = E ⋅ 2πrl =
ε
, (3.50)

din care rezultă:

q
. E= (3.51)
2πεrl
Tensiunea electrică dintre cele două armături calculată de-a lungul unei
linii de câmp este:
2 q R 2 dr q R
U12 = ∫ E ⋅ dr = ∫ = ln 2 , (3.52)
1 2πεl R1 r 2πεl R 1
iar capacitatea condensatorului cilindric rezultă:

21
 Electrotehnicǎ

2πεl
C= . (3.53)
R2
ln
R1
În figura 3.18, b este reprezentată variaţia intensităţii câmpului electric
între armăturile condensatorului cilindric.
O problemă tehnică importantă legată de condensatorul cilindric se
referă la solicitarea dielectricului dintre armăturile unui cablu coaxial,
pentru realizarea unei construcţii economice.
Din figura 3.18, b se observă că solicitarea dielectricului dintre
armăturile condensatorului cilindric este neuniformă, aceasta fiind maximă
la suprafaţa armăturii interioare.
Din relaţiile (3.51) şi (3.52) rezultă:
V1 − V2 1
E1m = ⋅ . (3.54)
R1 R2
ln
R1
Intensitatea câmpului electric E1m nu poate depăşi rigiditatea dielectrică
a dielectricului considerat (E1m<Estr).
Fiind date raza R1 a armăturii interioare, diferenţa de potenţial aplicată
şi intensitatea E1m, din relaţia (3.54) se obţine raza R2 a armăturii exterioare:
V1 − V2

R 2 = R1 ⋅ e R1E1m
. (3.55)
Raza armăturii exterioare şi implicit volumul cablului pot fi reduse dacă
în locul unui singur dielectric se folosesc mai multe straturi concentrice de
dielectrici corespunzător alese.
3.6.3. Capacitatea echivalentă
În figura 3.19, a este reprezentată schema electrică a unei reţele de
condensatoare, având două borne de acces (A şi B) de legătură cu exteriorul.
Dacă la bornele A şi B ale reţelei, iniţial neîncărcate, se aplică tensiunea
ub=VA–VB, sarcinile absorbite pe la borne sunt qA şi qB (qA+qB=0; (qA>0).
Capacitatea echivalentă a reţelei de condensatoare faţă de bornele A şi
B este mărimea definită de relaţia:
qA
Ce = , (3.56)
VA − VB
care reprezintă de fapt capacitatea unui condensator, căruia dacă i s-ar
aplica la borne aceeaşi tensiune ca şi reţelei reale de condensatoare, ar
rezulta aceeaşi sarcină electrică pe armături.

22
 3. Chestiuni de electrostatică

A A
qA qA

qe=qA
ub ub Ce

qB qB
B B
a) b)
Fig. 3.19
În concluzie, dacă reţeaua de condensatoare s-ar înlocui prin
condensatorul echivalent, nu s-ar constata nici o schimbare în exterior.
În aplicaţiile referitoare la reţelele de condensatoare se pune problema
determinării capacităţii echivalente în funcţie de capacităţile
condensatoarelor componente.
3.6.3.1. Condensatoare în serie
Se consideră trei condensatoare conectate în serie (fig. 3.20). Pentru
fiecare condensator sarcinile de pe armături sunt egale şi de semne contrare.
C1 C2 C3 Presupunând că
–q1 q2 sistemul de conden-
qe=q1 satoare este iniţial
ub u1 Σ u2 u3 ub Ces neîncărcat, prin apli-
carea legii conser-
vării sarcinii
Fig. 3.20 electrice suprafeţei Σ
din figu-ra 3.20, se obţine:
−q1 + q 2 = 0 ,
de unde q1 = q 2 şi analog q 2 = q3 , deci în cazul conexiunii serie a
condensatoarelor toate condensatoarele se încarcă cu aceeaşi sarcină,
respectiv:
q1 = q 2 = q 3 = q . (3.57)
Tensiunea aplicată la bornele grupării este egală cu suma tensiunilor
condensatoarelor:
u b = u1 + u 2 + u 3 . (3.58)
Deoarece sarcina de pe armătura condensatorului echivalent este
q e = q , ţinând seama de relaţiile (3.42) şi (3.56) expresia precedentă devine:

23
 Electrotehnicǎ

q q q q
= 1+ 2 + 3
Ces C1 C 2 C3
sau
1 1 1 1
= + + . (3.59)
Ces C1 C3 C3
Generalizând pentru „n” condensatoare conectate în serie, se obţine:
n
1 1
=∑ , (3.60)
Ces k =1 Ck
adică, valoarea reciprocă a capacităţii echivalente a „n” condensatoare
conectate în serie este egală cu suma valorilor reciproce ale capacităţilor
condensatoarelor componente.
În cazul capacităţilor egale ( C1 = C2 = " = Cn = C ) , rezultă:

C
Ces =
. (3.61)
n
Pentru două condensatoare conectate în serie, din relaţia (3.60) se
obţine:
C1 ⋅ C 2
Ces = . (3.62)
C1 + C 2
Presupunând că C1 este cea mai mică dintre capacităţile conectate în
serie şi multiplicând relaţia (3.60) cu C1, se obţine:
C1 C C
= 1+ 1 +" + 1
Ces C2 Cn
sau
C1
Ces = < C1 (3.63)
C C
1+ 1 +" + 1
C2 Cn
deci, capacitatea echivalentă a „n” condensatoare conectate în serie este mai
mică decât cea mai mică dintre capacităţile condensatoarelor componente.
3.6.3.2. Condensatoare în paralel
În cazul grupării în paralel, tensiunea aplicată la bornele tuturor
condensatoarelor este aceeaşi. Pentru trei condensatoare conectate în paralel
(fig. 3.21), sarcinile de pe armături pot fi exprimate prin relaţiile:

24
 3. Chestiuni de electrostatică

C1 q1 = C1u b ; q 2 = C 2 u b ;
q1 –q1
q 3 = C3 u b .
C2
q2 –q2 Sarcina totală cores-
qe punzătoare bornei comu-
ub C3
q3 –q3 Cep ne (q1+q2+q3) este egală
–qe
cu sarcina qe de pe
armăturile condensatoru-
Fig. 3.21 lui echivalent:
q e = q1 + q 2 + q 3 ,
respectiv:
Cep u b = C1u b + C 2 u b + C3 u b ,
din care rezultă
C ep = C1 + C 2 + C3 (3.64)
sau, generalizând pentru „n” condensatoare, se obţine:
n
Cep = ∑ C k (3.65)
k =1

adică, capacitatea echivalentă a „n” condensatoare conectate în paralel este

egală cu suma capacităţilor condensatoarelor componente. Pentru capacităţi
egale, respectiv C1 = C2 = " = Cn = C , rezultă
Cep = nC . (3.66)

25