Giurgiu Mihaela

Anul I, grupa II

AFECTIVITATEA

Profesor coordinator: lect. Dr. univ. Rodica Enache

1
 Este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman, la fel de
necesară şi logic determinată ca oricare altă componentă – cognitivă, motivaţională,
volitivă, etc. În acest caz, ea trebuie să fie o modalitate specifică de relaţionare cu lumea
şi cu propriul Eu, de a avea o valoare informaţional – reflectorie, respectiv, de a
semnaliza şi semnifica ceva, de a îndeplini un rol reglator specific.
Aşadar, afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei
trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată,
raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate
şi dinamica evenimentelor în plan obiectiv extern.
Raportul respectiv poate fi neutru (în cazul sensibilităţii termice) şi semnificativ,
generând activare şi trăire emoţională: pozitivă, în cazul când este „consonant” şi
negativă, în cazul când este „disonant”.
Chiar atunci când emoţia este autoprovocată de subiect prin amintire şi reprezentare
anticipată, trăirea rezultă tot prin raportarea evenimentelor din câmpul intern al
personalităţii la evenimentele din planul extern.
În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o poziţie de interfaţă între cogniţie
şi motivaţie, cu care se împleteşte foarte strâns. Cogniţia mediază şi oferă semnalele de
activare şi declanşare a emoţiei, dar ea nu este o cauză a acesteia, ci doar o condiţie
necesară. Cauza rezidă în natura raportului dintre cele două planuri de referinţă ale
personalităţii umane: intern şi extern. Semnul şi intensitatea trăirilor se modifică în
funcţie de percepţia situaţiei sau de reprezentarea ei mentală anticipată.
Dar nu întotdeauna percepţia, reprezentarea sau judecata preced şi condiţionează
producerea emoţiei, pragul activării şi răspunsului emoţional fiind mai scăzut decât cel
perceptiv. Rezultă, aşadar, că în situaţii de deficit informaţional reflectarea afectivă
devansează, precede cogniţia. Pe de altă parte, cogniţia se poate desfăşura pe fondul unei
stări emoţionale active, fiind influenţată de aceasta, atât sub aspectul dinamicii, cât şi sub
cel al conţinutului.
După M. Arnold (1960), emoţia este tendinţa trăită a apropierii sau îndepărtării de
obiect, precedată de experimentarea unei situaţii de un anumit fel, care poate fi favorabilă
sau nefavorabilă pentru subiect. Apoi, fobiile, care au o distribuţie selectivă între indivizi,
întăresc şi mai mult justeţea acestei relaţii.
Finalmente, între emoţie şi cogniţie relaţia este bilaterală, de condiţionare reciprocă.

PROPRIETĂŢILE PROCESELOR AFECTIVE

1. POLARITATEA proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita fie în

jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ şi apare ca urmare a satisfacerii sau
nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor (totală sau parţială, de lungă
sau de scurtă durată). De obicei, procesele afective sunt grupate două câte două în
perechi cu elemente contrare. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau
neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic al acestora şi, în fine, în caracterul
lor încordat sau destins. În mod curant se consideră că stările afective plăcute sunt
întotdeauna stenice, pe când cele neplăcute, astenice, fapt inexact.
2. INTENSITATEA PROCESELOR AFECTIVE indică forţa, tăria, profunzimea de
care dispune la un moment dat trăirea afectivă. Din această perspectivă, vom întâlni

2
 unele stări afective intense şi chiar foarte intense, iar altele mai puţin intense. Ea
este în funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în raport cu
trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivă a subiectului.
3. DURATA PROCESELOR AFECTIVE constă în întinderea, persistenţa în timp a
acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat este sau nu de
faţă. Un sentiment poate dura un an, doi sau toată viaţa, o emoţie poate dura câteva
ore sau câteva clipe; frica şi groaza în faţa unui accident persistă şi după ce
pericolul a trecut; dragostea se păstrează chiar dacă fiinţa nu mai este. Această
proprietate are o foarte mare importanţă deoarece, alimentând permanent
semnificaţia afectogenă a unui stimul (obiect sau persoană) putem ţine mereu
trează starea afectivă faţă de el.
4. MOBILITATEA PROCESELOR AFECTIVE exprimă fie trecerea rapidă în
interiorul aceleiaşi stări emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare
afectivă la alta. În primul caz, este vorba de trecerea de la stadiul primar, care
exprimă o trăire specifică de incertitudine, bazat deseori pe un deficit de
informaţie, la stadiul secundar, care presupune o trăire specifică, adecvată
deznodământului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanţa informaţiei. În cel
de-al doilea caz, avem de-a face cu trecerea de la emoţie la sentiment sau de la un
sentiment de un anumit tip la un sentiment de alt tip.
Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta, numai în
condiţii de necesitate, deci atunci când situaţia şi solicitările o cer. Din acest
considerent, ea trebuie deosebită de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot
trecerea de la o stare la alta însă fără nici un motiv, fără să fie cerută de o solicitare
obiectivă sau de vreo necesitare subiectivă. Fluctuaţia trăirilor afective este un indiciu
al slăbiciunii, imaturităţii sau chiar patologiei proceselor afective.
5. EXPRESIVITATEA PROCESELOR AFECTIVE constă în capacitatea acestora de
a se exterioriza. Exteriorizarea, manifestarea în afară, se realizează prin intermediul
unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale.
Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:
 Mimica (ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile
ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia privirii, poziţiile succesive ale
sprâncenelor, mişcările buzelor, etc., prin intermediul cărora exteriorizăm
bucuria, suferinţa, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza, etc.)
 Pantomimica (ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul: ţinuta, mersul,
gesturile, mersul sprinţar, săltăreţ trădează bucuria, buna dispoziţie, pe când
mersul încet, agale, trădează supărare, tristeţe);
 Modificările de natură vegetativă (amplificarea sau diminuarea ritmului
respiraţiei, vasocontracţia, vasodilataţia, creşterea conductibilităţii electrice a
părului, hiper- sau hipotonusul muscular, modificarea compoziţiei chimice a
sângelui sau hormonilor, etc. soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi,
transpiraţie, gol în stomac);
 Schimbarea vocii (a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, timbrului vocii,
etc.)
Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, ci se corelează şi se
subordonează stărilor afective, dând naştere la ceea ce se numeşte conduita
emoţionale – expresivă.

3
 Trebuie reţinut faptul că expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă, se însuşesc
în timpul vieţii, fie prin imitaţie, fie prin efort voluntar. Că aşa stau lucrurile ne este
demonstrat de faptul că la orbii din naştere expresivitatea emoţională este foarte
sărăcăcioasă, faţa este crispată, puţin expresivă.
Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului,
dintre care cele mai semnificative sunt:
• Rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o
persoană pe care ea doreşte ca ceilalţi să o perceapă);
• Rol de influenţare a conduitei în vederea săvârşirii unor acte ( o persoană
poate plânge pentru a impresiona, a obţine mângâierea, acordul sau ceea
ce şi-a propus; o alta manifestă temeri pentru a se asigura de ajutorul
cuiva; în acest caz, vorbim de utilizarea emoţională a expresiilor
emoţionale cu scop, pentru a obţine ceva);
• Rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne
confruntăm;
• Rol de contagiune (de a se transmite şi de a se trezi reacţii similare şi la
alte persoane, de a da naştere la stări afective colective – pozitive sau
negative – prin aceasta întărindu-se forţa lor de coeziune sau de dezbinare
a membrilor grupurilor);
• Rol de accentuare sau de diminuare a însăşi stării afective (plângând ne
putem „descărca”, elibera sau, dimpotrivă, „încărca” afectiv).

ROLUL AFECTIVITĂŢII

Componenţa afectivă a personalităţii nu se epuizează în emoţiile de moment,

dimpotrivă, ea are o consistenţă şi o durabilitate în timp, fapt care permite construirea
unor adevărate profiluri emoţionale (echilibrat, hiperemotiv, hipoemotiv). Aceste
profiluri, mai ales ultimele două, au ridicat problema rolului afectivităţii în viaţa
individului. Unii autori au considerat că emoţiile, prin starea de agitaţie difuză, prin
intensitatea şi desfăşurarea lor tumultoasă, dezorganizează conduita umană.
Janet (1928), din perspectiva psihopatologiei, insistă asupra caracterului generalizat al
conduitelor dezadaptative care apar în emoţii (idee valabilă doar pentru stările afective
primare, primitive, nu şi pentru cele superioare), Pieron (1930), de pe o poziţie strict
funcţionalistă, consideră că emoţia constă într-o descărcare anormală de energie
nervoasă, o descărcare care depăşeşte cantitatea ce putea fi utilizată de individ în condiţii
normale şi care se poate produce chiar şi atunci când nu există ocazie de reacţie. Wallon
(1945), din perspectiva psihologiei şi psihiatriei infantile, arată că emoţiile apar în urma
acumulării unei cantităţi de tonus muscular, care, dacă nu se consumă în activităţi
adecvate, pentru a se epuiza gradat, degenerează în râs, plâns, spasme.
Alţi autori susţin, din contră, că emoţia, prin mobilizarea energetică a întregului
organism organizează conduita. Primul care a sesizat valoarea adaptativă a emoţiilor a
fost Darwin care, încă din 1872, arăta că originea emoţiilor se află în tiparele vechi
comportamentale desfăşurate de-a lungul evoluţiei, tipare ce s-au comprimat şi păstrat
deoarece s-au dovedit a fi utile acţiunilor actuale. Chiar expresiile emoţionale nu sunt
decât reziduuri schematizate ale unor comportamente vechi, dar utile încă. W. B. Cannon
(1911) consideră că emoţiile sunt modalităţi de activare a organismului în vederea

4
restabilirii echilibrului. El acordă o mare importanţă factorilor biochimici în sensibilitatea
afectivă. O poziţie contradictorie întâlnim la V. Pavelcu (1982) care arată pe de-o parte,
că emoţia are rolul de a preveni psihicul de tulburări şi de dezintegrare durabilă, de a
restabili echilibrul, prin derivare, prin risipirea forţelor pe căi vegetative, prin reacţii
inutile sub raportul conduitei, dar foarte utile prin efectul lor de liniştire, la lichidare a
conflictului dintre tendinţe, de rezolvare a înaltei tensiuni psihice, pe de altă parte, emoţia
este un proces de dezagregare a psihicului spre fiziologie, de dezintegrare atât pe planul
de adaptare individ – mediu, cât şi pe planul intrapsihic. În realitate, afectivitatea,
îndeplineşte ambele roluri, dar în condiţii diferite. Emoţia dezorganizează conduita când
este foarte intensă sau în situaţii noi, neobişnuite pentru care organismul nu are încă
elaborate modalităţi comportamentale adecvate. Stările de groază, de furie, de depresiune,
prin intensitatea lor crescută, paralizează, anihilează, îl fac pe individ agresiv sau
neputincios, devenind astfel o piedică în calea realizării activităţii.
Procesele afective au rol în susţinerea energetică a activităţii (dacă procesele cognitive
furnizează imagini, concepte, idei, cele afective furnizează energia necesară formării şi
operării cu aceste produse psihice). Ele potenţează şi condiţionează acţiunea, „reglează”
schimburile cu ambianţa, permiţând stăpânirea ei. Chiar situaţiile stresante sau frustrante,
dacă au o intensitate moderată, îl ajută pe individ să se adapteze mai bine ambianţei şi
solicitărilor ei. Frustrarea se asociază nu doar cu conduitele agresive, represive sau
autopunitive, ci şi cu conduitele orientate spre creaţie, performanţă, autorealizare.

CLASIFICAREA TRĂIRILOR AFECTIVE

Dat fiind faptul că procesele afective sunt concomitent trăire şi comunicare, stare de
acţiune, concentrate interne, dar şi şuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare,
clasificarea lor se realizează după o multitudine de criterii. Printre acestea, enumerăm:
1. proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, timp, mobilitate, expresivitate);
2. gradul lor de conştientizare (unele aflându-se sub controlul direct al conştiinţei,
altele scăpând acestui control);
3. nivel calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc din
nesatisfacerea trebuinţelor, altele din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor,
concepţiei despre lume şi viaţă. Luând în considerare aceste criterii, împărţim
procesele psihice în trei categorii: primare, complexe şi superioare.
A. Procesele afective primare au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate,
mai aproape de biologic (instinctiv) şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să
scape controlului conştient, raţional. În categoria lor, includem
a) tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce
însoţesc şi corelează afectiv orice act de cunoaştere;
b) trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de buna sau proasta
funcţionare a organelor interne; ele sunt evidente mai ales în cazul unor boli;
c) afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, foarte intense şi
violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare impetuoasă.
B. Procesele afective complexe beneficiază de un grad mare de conştientizare şi
intelectualizare. Cuprind:
a) emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense,
provocate de însuşirile separate ale obiectelor, au un caracter situativ,

5
 desfăşurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată spre un obiect
sau o persoană anumită. Printre acestea, enumerăm: bucuria, tristeţea,
simpatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea,
dezgustul, etc.;
b) emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o
desfăşoară individul. Ele pot să apară în activităţile intelectuale, în reflectarea
frumosului în realitate, în realizarea comportamentului moral. De obicei,
presupun evaluări, acordări de semnificaţii valorice activităţilor desfăşurate.
c) Dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durabilitate
relativă. Spre deosebire de emoţii, care au o orientare precisă, ele sunt mai
vagi. Aceasta nu înseamnă că nu au o cauză sau mai multe, însă individul, cel
puţin momentan nu-şi dă seama de ele.
C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare restructurare
valorică, situată nu la nivel de obiect, de activitate, ci la nivel de personalitate,
depăşind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii.
a) sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile,
specific umane, condiţionate social – istoric Prin gradul lor de stabilitate şi
generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă
vreme, uneori toată viaţa, chiar şi atunci când situaţia provoacă noi
sentimente. Sentimentele includ elemente de ordin intelectual,
motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.
Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse la acestea.
Sentimentul este o emoţie repetată, oscilantă şi abia apoi stabilă şi
generalizată, este o emoţie care persistă în timp şi rezistă la diverşi factori
perturbatori. Există chiar o procesualitate a formării unui sentiment ce
cuprinde faze de cristalizare, de maturizare şi de decristalizare. Nici
asocierea sentimentelor nu este întâmplătoare, ci are loc după o serie de
reguli şi legi.
b) Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate şi
generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate.

Bibliografie: Mielu Zlate – „Fundamentele psihologiei”, Editura Universitară, 2006

Mihai Golu – „Fundamentele psihologiei”, Editura Fundaţiei România de
mâine, Bucureşti, 2007