Desen 2

Colecţia “STUDENT”
Digitally signed by L.Dolga, M.Danaiata, M.Revencu

DN: CN = L.Dolga, M.Danaiata, M.Revencu, C = RO, O = Universitatea
Politehnica din Timisoara / Catedra de Geometrie Descriptiva si Desen
Tehnic, OU = GDDT
Reason: I am the author of this document
Date: 2004.03.26 18:10:39 +02'00'
DESEN TEHNIC
PENTRU ELECTROTEHNICĂ
Lucrarea intitulata “Desen tehnic pentru electrotehnica” este o carte
importanta pentru formarea viitorilor ingineri din acest domeniu tehnic. Ea
constituie materializarea preocuparilor autorilor pentru predarea competenta a
acestei discipline universitare si sintetizeaza elementele esentiale ale limbajului
grafic ingineresc.
Capitolele scrise ale cartii sunt completate in mod extensiv si atractiv de
cele publicate pe CD-rom, si care sunt solutii practice ale unor exercitii variate.
Rezolvarea problemelor de reprezentari grafice in mediul AutoCAD dovedeste
gradul mare de actualitate al cartii, mai ales prin oferirea unei solutii duble, in
doua si respectiv in trei dimensiuni.
Referent stiintific: Conf.dr.ing. Nicolae MUNTEAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DOLGA, LIA
Desen tehnic pentru electrotehnică – conf.dr.Lia Dolga,
prep.ing. Marian Dănăiaţă, prep.ing. Mihai Revencu – Timişoara:
Editura Politehnica, 2002
176 p.; 24 cm. – (Student)
Bibliogr.
ISBN 973-8247-94-2
I. Dănăiaţă, Marian
II. Revencu, Mihai
744:621.3
LIA DOLGA
MARIAN DĂNĂIAŢĂ MIHAI REVENCU
DESEN TEHNIC
PENTRU ELECTROTEHNICĂ
Colecţia “STUDENT”
EDITURA “POLITEHNICA”
TIMIŞOARA - 2002
5
Prefaţă
Imaginea, în coordonate spaţiale şi temporale, în micro- şi macrouniversul
oricăruia dintre noi, este prezentă mereu şi aproape peste tot. Comunicăm prin imagini
tot timpul şi oriunde. Mentală sau reală, virtuală sau materială, digitală sau analogică,
tehnică sau artistică, imaginea este unul din simbolurile fiinţei umane.
Oamenii şi-au făcut viaţa mai bună şi mai comodă folosind imagini. Minţi
creatoare şi ingenioase au descoperit că, pentru a construi automobile, televizoare,
mobilier, motoare, tomografe, amfiteatre şi apartamente, roboţi şi jucării, stadioane,
vapoare şi microcipuri, trebuie să le desenăm. Cât mai fidel şi mai complet, pentru ca
mulţi alţii după aceea să le poată realiza: după desenele noastre, desigur.
Civilizaţii la rând şi-au exprimat şi continuă să îşi exprime ideile şi concepţiile
de progres tehnic prin imagini. Pentru ca imaginile să transmită clar şi coerent aceste
concepţii, s-au ales reguli precise de exprimare. S-a definit astfel un limbaj grafic. S-a
stabilit un “vocabular”, format din linii, forme geometrice, simboluri, culori, o
semantică a acestora, adică o semnificaţie pe care o au, şi o sintaxă, un mod de
combinare a elementelelor în reprezentări complexe, care să descrie unitar şi
neambiguu creaţia minţii noastre.
Inginerii şi arhitecţii au adoptat acest limbaj pentru a-şi reprezenta proiectele.
Informaticienii i-au adăugat noi valenţe, învăţând calculatorul să deseneze. Nu neapărat
în locul omului, ci împreună cu el. Aşa s-a dezvoltat proiectarea asistată de calculator.
Modelele virtuale ale proiectelor inginereşti, în două, trei sau chiar în patru dimensiuni
sunt în plină evoluţie.
Vă propunem să cunoaşteţi împreună cu noi câteva din elementele de bază ale
limbajului grafic ingineresc, numit oarecum prozaic “desen tehnic”.
Vă propumen să învăţăm împreună elementele de vocabular ale limbajului şi
semantica lor, să le aplicăm apoi în desene simple sau mai complicate, prin care să
comunicăm idei precise, care să fie corect înţelese şi interpretate de alţi ingineri şi chiar
de noi înşine.
Şi bineînţeles că vă propunem să folosim intensiv calculatorul în acest scop.
Cartea de faţă este un “dicţionar” realizat de autori şi oferit studenţilor din
primii ani de studii ai Facultăţii de Electrotehnică pentru a le fi utilă în însuşirea
limbajului grafic ingineresc.
Cartea cuprinde două volume: primul volum sintetizează în formă tipărită
elementele de bază ale limbajului, iar cel de-al doilea, realizat pe CD-rom, cuprinde un
set de teme de lucru pentru exersarea limbajului. Soluţiile propuse de autori vizează
atât mediul bidimensional cât şi cel tridimensional. Datorită răspândirii largi pe care o
are mediul soft AutoCAD, autorii l-au adoptat drept gazdă a modelelor construite.
Vă invităm să folosiţi cartea!
Lia DOLGA, Marian DĂNĂIAŢĂ, Mihai REVENCU

7
1 Introducere în desenul tehnic
1.1 Importanţa desenului tehnic în domeniul ingineresc
1.1.1 Utilitatea desenelor în tehnică

Desenul tehnic este un limbaj grafic internaţional, utilizat în domeniul tehnic
pentru a realiza comunicarea între proiectanţii, producătorii şi beneficiarii produselor
din acest domeniu.
Datorită acuităţii simţului vizual al omului, informaţiile dobândite pe cale
vizuală sunt foarte bogate. Reprezentările prin imagini s-au dovedit utile încă din
perioadele timpurii ale existenţei omului şi au constituit de-a lungul timpului un mijloc
însemnat de transmitere a ideilor, sentimentelor şi trăirilor umane.
Cantitatea de informaţie înglobată într-o reprezentare grafică este mare.
Aceeaşi informaţie ar necesita multe cuvinte şi fraze, pentru a fi redată textual. În plus,
timpul de receptare a informaţiei vizuale este redus, în comparaţie cu cel necesar citirii
unui text.
Stocarea informaţiei şi a cunoştinţelor în format grafic este avantajoasă, din
punct de vedere al spaţiului şi al compactizării, atât în memoria omului, cât şi pe
suporturi fizice de stocare: hârtie, discuri magnetice, discuri optice, filme, pânză, etc.
Capacitatea omului de a regăsi şi a recunoaşte informaţia grafică este remarcabilă.
Odată cu evoluţia cunoaşterii spre tehnică şi ştiinţă, s-a conturat şi apoi s-a
impus necesitatea unei descrieri sintetice, clare şi neambigue a formei şi dimensiunilor
obiectelor din lumea reală, precum şi a obiectelor pe care mintea omului le-a conceput
şi pe care omul şi-a propus să le fabrice pentru comoditatea vieţii lui.
Tehnica a impus definirea şi utilizarea unui limbaj de comunicare bazat pe
simţul vizual, având o largă independenţă faţă de limba vorbită şi scrisă, şi anume
desenul tehnic. S-au stabilit reguli şi norme specifice de reprezentare, desenul tehnic
impunându-se ca limbaj esenţial de comunicare în domeniul tehnic.
8 Introducere în desenul tehnic -1
1.1.2 Ce este desenul tehnic?

În forma sa clasică, tradiţională, desenul tehnic este un limbaj grafic de
comunicare, care înglobează un ansamblu de metode pentru reprezentarea grafică plană
a obiectelor, şi care se bazează pe reguli şi convenţii standardizate, fiind utilizat în
inginerie pentru exprimarea şi transmiterea concepţiilor tehnice, cu scopul
materializării lor [1], [2], [3].
Pe lângă informaţiile de natură grafică, referitoare la forma şi dimensiunile
obiectelor, desenul tehnic pune la dispoziţie date sintetice privind calitatea suprafeţelor,
precizia execuţiei, tratamentele termice necesare obiectelor, componenţa
ansamblurilor, raportul dintre componente, modul de marcare şi ambalare.
Dezvoltarea explozivă a tehnicilor asistate de calculator a determinat schimbări
radicale şi în domeniul limbajelor grafice de comunicare. Desenul tehnic tradiţional a
fost perfecţionat prin tehnici de modelare spaţială şi de generare a documentaţiei
grafice de execuţie cu ajutorului calculatorului.
1.2 Rolul standardelor în desenul tehnic

Pentru a fi eficient, desenul tehnic trebuie să se bazeze pe norme şi prescripţii
unitare în reprezentarea şi interpretarea concepţiilor inginereşti. Sistematizarea şi
unificarea convenţiilor şi regulilor de reprezentare este realizată prin standarde şi
norme cu caracter naţional şi internaţional. Acestea sunt documente emise de
organizaţii naţionale specializate. În România, elaborarea şi difuzarea standardelor
revine Insitutului Naţional de Standardizare (INS), iar pe plan internaţional, activitatea
este coordonată de Organizaţia Mondială pentru Standardizare (ISO), cu sediul la
Paris.
Standardele (normele) naţionale ale fiecărei ţări includ în denumirea lor un
indicativ de recunoaştere: “BS” pentru cele din Marea Britanie, “NF” în cazul
standardelor din Franţa, “ANSI” pentru cele din SUA, “DIN” pentru cele din
Germania, “JIS” pentru standardele japoneze, etc. Normele internaţionale elaborate de
organizaţia menţionată sunt identificate prin prefixul “ISO”.
Standardele româneşti au indicativul SR, iar cele identice cu normele ISO, au
indicativul “SR-ISO”. Standardele mai vechi, nerevăzute după 1989, sunt caracterizate
prin indicativul “STAS” [4].
Actuala legislaţie românească stabileşte obligativitatea respectării şi aplicării
standardelor privind calitatea mediului şi calitatea vieţii. Ca urmare, standardele
specifice desenului tehnic nu sunt neapărat obligatorii. Realizarea documentaţiei
produselor în conformitate cu standardele din domeniu conduce însă la eficienţă în
activitatea de proiectare, însemnând economie de timp, de muncă, de bani. Respectarea
standardelor de desen tehnic permite utilizarea documentaţiei tehnice de către diferiţi
specialişti, din diferite colective de lucru, în momente de timp diferite.
1.3 – Clasificarea desenelor tehnice 9
1.3 Clasificarea desenelor tehnice

În concordanţă cu varietatea activităţilor inginereşti, desenele tehnice cunosc o
diversitate de forme, în funcţie de domeniul tehnic în care sunt utilizate, de conţinutul
şi destinaţia lor, de forma de prezentare [1], [4].
Domeniul de utilizare al desenelor tehnice delimitează următoarele categorii
(Tabelul 1.1).
Tabelul 1.1
Categorii de desene Obiectul de reprezentare

desenul tehnic industrial produsele din electrotehnică, energetică, electronică şi
calculatoare, construcţii de maşini, construcţii navale,
aerospaţiale, etc.
desenul de construcţii clădiri, căi de comunicaţii, construcţii hidrotehnice, etc.
desenul de arhitectură concepţia estetică şi funcţională a construcţiilor, cu
evidenţierea elementelor decorative şi de finisare
desenul de instalaţii diferite tipuri de instalaţii din domeniul construcţiilor
civile, industriale, agricole, etc.
desenul cartografic regiuni geografice de mică sau de mare întindere, forme
de relief, suprafeţe de teren, etc.
desenul urbanistic elemente de sistematizare a teritoriilor, a centrelor
populate
În numeroase situaţii din realitate, proiectele tehnice includ atât desene

industriale, cât şi de construcţii, de instalaţii, etc. Delimitarea domeniilor la care se
referă desenele tehnice are rolul de a evidenţia diversitatea şi specificul acestora, fără
să constituie o barieră în realizarea completă şi unitară a unui proiect tehnic.
Modul de întocmire a desenelor tehnice diferenţiază schiţa şi desenul la scară
(Tabelul 1.2):
Tabelul 1.2
Tipul de desen realizat Caracteristici

Schiţa realizată deseori cu mâna liberă, respectând proporţiile
obiectului reprezentat, dar redând numai informaţiile
esenţiale despre acesta, informaţii ce pot fi uneori
aproximative
desenul la scară întocmit cu maximă precizie, redând complet toate
detaliile de formă şi dimensionale, precum şi proporţiile
exacte ale obiectului
Schiţa precede realizarea desenului la scară, îndeosebi pentru obiectele nou

proiectate.
Gradul de detaliere al elementelor reprezentate clasifică desenele tehnice în
conformitate cu Tabelul 1.3:
Tabelul 1.3
Tipul Conţinutul
desenul de ansamblu forma, structura şi dimensiunile unui grup de obiecte cu rol
funcţional comun
desenul de piesă forma şi dimensiunile unui reper, a unei piese, a unei
componente dintr-un ansamblu sau subansamlbu
desenul de detaliu la scară mărită, elemente de formă dintr-un ansamblu sau
dintr-un reper
După destinaţia lor, desenele tehnice pot fi (Tabelul 1.4):

Tabelul 1.4
Tipul Destinaţia
desenul de studiu constituie baza pentru realizarea desenelor definitive, fiind
realizat la scară
desenul de execuţie cuprinde toate detaliile de formă şi dimensionale, precum şi
alte indicaţii necesare la fabricarea obiectului reprezentat
desenul de montaj explicitează modul de asamblare sau de amplasare a
componentelor unui ansamblu
desenul de prospect prezintă produsul în publicaţii cu rol informativ, publicitar,
sau de catalog comercial
Cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor clasificări ale desenelor tehnice

facilitează elaborarea unei documentaţii grafice complete pentru produsele vizate.
1.4 Moduri de reprezentare în tehnică
1.4.1 Reprezentarea în proiecţii ortogonale

Reprezentarea în proiecţii ortogonale este încă cea mai folosită metodă de
redare a formei şi dimensiunilor obiectelor în domeniul tehnic (Figura 1.1). Metoda are
la bază principiile geometriei descriptive, şi utilizează mai multe imagini ale obiectului
considerat, obţinute ca proiecţii ortogonale pe mai multe plane de proiecţie. În desenul
tehnic clasic, reprezentarea în proiecţii ortogonale poate reda complet forma şi
dimensiunile oricăror obiecte, oricât de complicate.
1.4 – Moduri de reprezentare în tehnică 11
Observatorul unui desen în proiecţii ortogonale trebuie să combine imaginile

plane în mintea sa, pentru a înţelege corect forma obiectului reprezentat. Desenele în
proiecţii ortogonale au un grad ridicat de abstractizare şi multe convenţii de
reprezentare, pe care observatorul trebuie să le cunoască şi să ştie să le aplice.
60 Obiect reprezentat
8
Ф40
Figura 1.1 Exemplu de reprezentare în proiecţii ortogonale
1.4.2 Reprezentarea “în perspectivă”

Reprezentarea în perspectivă simulează în planul desenului imaginea spaţială a
obiectului. Reprezentarea nu este una realmente spaţială, deoarece elementele ei se
găsesc toate în acelaşi plan. Prin alegerea potrivită a axelor de coordonate, se pot crea
în plan desene care să reprezinte nu numai o faţă a obiectului, ci şi dimensiunea
perpendiculară pe aceasta.
În inginerie, cea mai folosită reprezentare în perspectivă este cea izometrică, în
care axelor rectangulare de coordonate din lumea reală le corespund 3 axe dispuse ca în
Figura 1.2. Dimensiunile măsurate în lungul axelor rectangulare se transpun
nemodificate pe axele izometrice.
Figura 1.2 Perspectivă izometrică a obiectului din exemplul anterior

Reprezentările în perspectivă sunt mai intuitive; ele pot fi înţelese mai uşor de
către un observator neexperimentat, şi care nu deţine cunoştinţe de specialitate, dar, în
cazul obiectelor cu formă complicată, nu permit redarea completă a formei şi a
dimensiunilor acestora.
1.4.3 Modelarea spaţială

Reprezentarea în trei dimensiuni a obiectelor este realizabilă numai cu ajutorul
calculatorului [5], [6]. Rezultatul reprezentării este un model virtual al obiectului real,
creat într-un spaţiu virtual, el însuşi tridimensional. Acestui model spaţial i se pot ataşa
caracteristicile geometrice ale obiectului real, precum şi caracteristici fizice: volum,
densitate, masă, momente de inerţie, centru de masă, etc.
Un model spaţial poate reda cu multă fidelitate obiectul real. Modelul poate fi
privit din diferite puncte ale spaţiului virtual, în mai multe imagini simultan (Figura
1.3), poate fi colorat, umbrit, iluminat, suprafeţele pot primi texturi specifice unor
materiale reale (metale, lemn, marmură, etc.) (Figura 1.4, şi Figura 1.5). Prin
combinarea şi modificarea obiectelor tridimensionale virtuale, se pot crea forme
complexe.
Figura 1.3 Prezentare spaţială şi ortogonală în vederi simultane pentru un obiect

modelat în trei dimensiuni în mediul AutoCAD
1.4 – Moduri de reprezentare în tehnică 13
Figura 1.4 Exemplu de model spaţial cu textură de material de tip lemnos
Figura 1.5 Exemplu de model spaţial cu textură de tip tablă de şah

Ansamblurile construite din modele tridimensionale sunt nu numai simple
alăturări de obiecte, ci grupuri funcţionale bine definite, cu legături şi restricţii interne,
cu grade de libertate ale mişcării şi cu proprietăţi de mobilitate adecvate. Ansamblurile
pot fi deformate, deplasate, descompuse în componente, spre a fi studiate, în mod
similar cu operaţiile efectuate asupra celor din lumea reală. O componentă de tip piesă,
odată definită, poate fi refolosită în oricât de multe alte ansambluri. Instanţierile piesei
respective, din toate ansamblurile în care este inclusă, se menţin în permanenţă actuale
în raport cu modificările efectuate asupra ei.
Figura 1.6 Exemplu de model spaţial cu texturi de material, lumini şi elemente de

ambient
Fiecare mod de reprezentare utilizat în desenul tehnic are propriile avantaje şi
dezavantaje. Proiectantul optează pentru acea formă de reprezentare care exprimă cel
mai bine ideea tehnică, care poate fi repede înţeleasă de producătorul produsului, care
este eficientă pe tot parcursul procesului de concepţie-fabricaţie-control şi utilizare.
1 Dale C., Niţulescu Th., Precupeţu P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de
maşini, Ediţai a II-a, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990
2 Minguella M., Balañá A. – Diseño Industrial e Inovación Tehnológica en la Pequeña
y Mediana Industria, Fundatión BCD, Barcelona, 1994
3 Yankee, H. – Engineering Graphics, Boston, SUA, 1985
4 *** – Colecţia de standarde actuale
5 Dolga L. – Bazele proiectării asistate de calculator, curs, Centrul de Multiplicare al
Universităţii “Politehnica”, Timişoara, 1997
6 Dolga L.- Desen tehnic în domeniul electric, Editura Euorbit, Timişoara, 1999
15
2 Elemente generale în desenele tehnice
2.1 Linii în desenul tehnic industrial
2.1.1 Importanţa liniilor

În reprezentările inginereşti plane, liniile sunt elemente de bază în realizarea
comunicării. Standardele de resort stabilesc convenţiile de utilizare a liniilor, corelând
aspectul lor cu semnificaţia în desen. Reprezentările spaţiale nu sunt afectate decât în
mică măsură de tipologia liniilor.
Liniile se diferenţiază prin “grosime”, continuitate şi uneori culoare.
2.1.2 Grosimea liniilor

Caracteristica de “grosime” reprezintă lăţimea liniei, măsurată perpendicular pe
axa ei, în planul foii de hârtie. Denumirea corectă a proprietăţii este aceea de “lăţime”.
Standardele româneşti de desen tehnic utilizează denumirea de “grosime”, denumire
acordată cu ani în urmă, când problema modelării spaţiale în reprezentările grafice
inginereşti nici nu putea fi măcar intuită, şi nu se punea problema unei confuzii. În
sensul propriu, lăţimea este măsurată în planul XY, pe când grosimea este dimensiunea
pe axa Z, perpendiculară pe planul XY. Problema înţelegerii corecte a acestei denumiri
este importantă în cazul desenelor realizate cu ajutorul calculatorului, unde noţiunea de
“lăţime” şi cea de “grosime“ au semnificaţii diferite.
O primă împărţire a liniilor după lăţime delimitează [1]:
linii “groase”
linii subţiri.
Valorile standardizate ale lăţimii liniei, în milimetri, sunt: 0.18, 0.25, 0.35, 0.5, 0.7,
1.0, 1.4, 2.0.
Linia subţire are lăţimea de 1/3...1/2 din cea a liniei groase.
La întocmirea unui desen tehnic, lăţimea liniei se alege în funcţie de suprafaţa
desenului, de complexitatea sa, de densitatea elementelor grafice şi de natura
elementelor redate. În conformitate cu standardele româneşti în vigoare, într-un anumit
desen, toate liniile groase au aceeaşi lăţime [1].
16 Elemente generale în desenele tehnice -2
2.1.3 Continuitatea liniilor

După aspect, se diferenţiază linii continue şi linii discontinue [1]. Liniile
discontinue conţin segmente, puncte şi spaţii. Lungimile segmentelor şi ale spaţiilor
sunt uniforme. Liniile discontinue de orice tip încep şi se termină cu segmente.
Intersectarea lor şi schimbarea de direcţie se recomandă să se producă pe segmente.
2.1.4 Tipuri de linii în desenele tehnice industriale

Prin combinarea grosimii cu aspectul continuu sau discontinuu, rezultă un set de
linii standardizate utilizat în desenele tehnice, fiecare tip reprezentând elemente
specifice. Tabelul 2.1 redă destinaţia fiecărui tip de linie din desenul tehnic industrial.
Tabelul 2.1
Identificarea liniei
Utilizarea
Denumirea Simbolul Aspectul
- Contururi şi muchii reale vizibile
Linie continuă - Vârful filetului
A
groasă - Conturul chenarului
- Secţiuni intercalate
- Muchii fictive
- Linii de cotă
Linie continuă - Linii ajutătoare
B
subţire - Haşuri
- Linia de fund a filetului
- Conturul secţiunilor suprapuse
Linia continuă
subţire - Linii de ruptură (linia în zig-zag se
C
-ondulată foloseşte pentru materiale lemnoase)
D
-în zig-zag
- Muchii acoperite (nevizibile)
Linie întreruptă
Observaţie: nu sunt obligatorii; se
-groasă E
trasează numai când contribuie la
-subţire F
explicitarea desenului
- Linie de axă
Linie punct - Plane de simetrie
G
subţire - Suprafaţa de rostogolire a roţilor
dinţate
2.2 – Formate în desenul tehnic industrial 17
Linie punct - Marcarea traseelor de secţionare

mixtă Observaţie: La schimbarea
H direcţiilor şi la capete se trasează
segmente groase
Linie punct - Suprafeţe cu prescripţii speciale

J
groasă (tratamente termice, etc.)
- Conturul pieselor învecinate
celei/celor reprezentate
Linie două - Poziţii intermediare şi/sau extreme
K
puncte subţire ale pieselor în mişcare, altele decât
poziţia de bază în care se face
reprezentarea
La suprapunerea mai multor linii de diferite tipuri, liniile continue au prioritate faţă
de oricare alt tip de linii.
Figura 2.1 redă un exemplu de utilizare a tipurilor de linii într-un desen tehnic.
Figura 2.1 Exemplu de utilizare a tipurilor de linii în desenele tehnice industriale
2.2 Formate în desenul tehnic industrial

Formatele stabilesc dimensiunile colilor de hârtie pe care se realizează desenul.
Formatele sunt standardizate şi se clasifică în [1]:
formate de bază, seria A (ISO) (Figura 2.2),
formate alungite speciale,

formate alungite excepţionale.
Se recomandă ca pe desen să fie marcat formatul de reprezentare, în rubrica
destinată acestei informaţii din indicator.
Pe formatele A4, A3, A2, la minim 10 mm, de margine, de jur-împrejur, se
trasează un chenar cu linie groasă. Pe formatele A1 şi A0, distanţa la care se trasează
chenarul este de minim 20 mm faţă de marginea hârtiei.
A1(841x594)
A3(420x297)
A2(420x594)
A4 A4
210x297 210x297
A0(841x1189)
Figura 2.2 Formate standardizate din seria A şi raportul suprafeţelor acestora
Alegerea formatului potrivit pentru un desen are în vedere:
existenţa spaţiului suficient pentru reprezentarea şi cotarea tuturor
proiecţiilor necesare,
plasarea indicatorului şi, în cazul desenelor de ansamblu, a tabelului de
componenţă,
existenţa unui spaţiu pentru adnotări, în afara conturului exterior al
proiecţiilor,
păstrarea unei distanţe de 20-25 mm faţă de muchia din stânga a

chenarului, pentru îndosarierea desenului.
Formatele de desenare A3, A2, A1, A0 se pot utiliza cu baza pe latura mare,
sau cu baza pe latura mică.
Modul de dispunere a formatelor de desenare pe orizontală şi pe verticală este
ilustrat în Figura 2.3.
Format
Format tip X tip Y
Figura 2.3 Utilizarea formatelor standardizate dispuse pe orizontală şi respectiv

pe verticală
În colţul din dreapta-jos, pe fiecare format se prevede un indicator, constituit
din mai multe dreptunghiuri alăturate. Acesta serveşte la identificarea şi explicitarea
sumară a desenului. Indicatorul trebuie să conţină o zonă de identificare şi una sau mai
multe zone de informaţii adiţionale [1].
Zona de identificare include 3 rubrici:
numărul de înregistrare sau de identificare al desenului,
denumirea desenului,
numele proprietarului legal al desenului.
Este recomandat ca zona de identificare să fie delimitată prin linie groasă, fiind
plasată în colţul din dreapta-jos al indicatorului. Lungimea sa maximă este de 170 mm
(Figura 2.4).
c
b b
b c
a a c a
170 max. 170 max. 170 max.
Figura 2.4 Variante de dispunere a zonei de identificare a indicatorului

Zona de informaţii suplimentare poate să conţină:

Informaţii indicative:
simbolul sistemului de dispunere a proiecţiilor,
scara desenului, iar dacă pe desen există reprezentări la mai multe
scări, scara principală a acestuia;
unitatea pentru măsurarea dimensiunilor liniare, dacă diferă de
milimetru.
Informaţii tehnice:
metoda de indicare a stării suprafeţei,
metoda de indicare a toleranţelor geometrice,
valoarea toleranţelor generale ce se aplică în cazurile în care nu sunt
specificate toleranţe individuale,
alte informaţii tehnice necesare.
Informaţii de ordin administrativ:
formatul desenului,
data realizării primei ediţii,
indicele de revizuire,
data şi eventual o descriere succintă a revizuirii aferente indicelui
anterior,
semnături autorizate,
alte informaţii de ordin administrativ.
Dacă din necesităţi de spaţiu, un acelaşi desen este executat distribuit pe mai
multe planşe, toate planşele respective poartă acelaşi număr de identificare, ele fiind
numerotate succesiv. Acest număr va fi de asemenea cuprins în indicator. Cel puţin pe
prima planşă, va fi specificat şi numărul total de planşe aferente desenului.
Se recomandă ca în fiecare colectiv, atelier, firmă, să se utilizeze un indicator
unic, conform prevederilor din standard şi a particularităţilor colectivului.
Execuţia documentaţiei grafice pentru un proiect are ca rezultat setul original
de documentaţie. În activitatea curentă, sunt utilizate copii ale acestui set, obţinute prin
multiplicare. Păstrarea copiilor în dosare, mape, plicuri implică plierea tuturor
formatelor care depăşesc dimensiunile formatului A4. Împăturirea desenelor este
standardizată şi poate fi de diferite tipuri.
Împăturirea modulară este utilă în cazul păstrării copiilor în mape sau plicuri şi
constă în divizarea formatului A0, A1, A2, A3 în module A4, dispuse orizontal sau
vertical.
Împăturirea destinată aplicării unei benzi perforate la marginea stângă a
formatului, pentru îndosariere, conduce la o formă finală de format A4 cu dispunere
verticală.
Formatele A3 pot fi pliate şi pentru perforare directă, fără fâşie de îndosariere
adiţională, iar formatele A4 pot fi perforate direct, fără o pliere prealabilă.
Plierea desenelor se realizează în prima etapă după linii perpendiculare pe baza

formatului şi apoi, dacă este necesar, după linii paralele cu baza. Zona de identificare a
indicatorului trebuie să rămână complet vizibilă în urma împăturirii.
Un exemplu de împăturire modulară şi respectiv pentru bandă perforată a
formatului A0 tip Y şi respectiv tip X este prezentat în Figura 2.5, Figura 2.6, Figura
2.7, Figura 2.8.
297
5
297
4
297
6
297
3 1 2
210 210 210 210
Figura 2.5 Împăturirea modulară a formatului A0 tip Y

210
5
210
4
210
6
210
3 1 2
297 297 297 297
Figura 2.6 Împăturirea modulară a formatului A0 tip X

297
7
297
5
297
6
297
4 3 2 1
= = 198 198 198
Figura 2.7 Împăturirea formatului A0 tip Y pentru bandă perforată

rest
8
297
7
297
6 5 4 3 2 1
= = 198 198 198 198 198
Figura 2.8 Împăturirea formatului A0 tip X pentru bandă perforată
2.3 Scări de reprezentare

Noţiunea de scară de reprezentare desemnează raportul dintre dimensiunile
liniare ale elementului din desen şi cele din realitate [1].
Nu toate obiectele reprezentate în desenele tehnice pot fi redate la scara 1:1,
adică în mărime naturală. Dimensiunile extrem de variate ale obiectelor din lumea
reală au impus utilizarea unor scări de reprezentare, pentru mărirea sau micşorarea
reprezentărilor grafice spre a fi optime în citire şi interpretare.
Scările de reprezentare sunt standardizate (Tabelul 2.2).
2.3 – Scări de reprezentare 23
Tabelul 2.2
Mărire 2:1
5:1
10:1
20:1
50:1
100:1
Scări de: Mărime naturală 1:1
Micşorare 1: 2
1: 5
1:10
1:20
1:50
1:100
Alegerea scării de reprezentare are în vedere redarea completă, clară şi

explicită a tuturor detaliilor de formă precum şi posibilitatea de a înscrie toate
dimensiunile necesare [2].
Este obligatorie notarea pe desen a scării la care este reprezentat desenul, sub
forma unui raport D:R (valoare pe desen: valoare în realitate).
În Figura 2.9 se prezintă un exemplu de reprezentare a unui obiect plan la
diferite scări.
1:1 1:2 2:1
Figura 2.9 Reprezentarea la scara 1:1, 1:2 şi respectiv 2:1 a unei plăci plane
subţiri de grosime uniformă
Pe un format de desen, se foloseşte aceeaşi scară de reprezentare pentru toate
proiecţiile. Dacă anumite detalii locale de formă, puţine la număr, nu sunt vizibile la o
anumită scară, se poate realiza detaliul respectiv, separat, la o altă scară, pe aceeaşi
planşă, sau, la nevoie, pe o altă planşă. Lângă desenul detaliului, se menţionează scara
la care a fost reprezentat. În Figura 2.10 este prezentat un exemplu de reprezentare a

unui detaliu dintr-o proiecţie ortogonală.
Linie subtire B
5:1
B R
Linie de ruptura
Figura 2.10 Exemplu de reprezentare în detaliu a unei părţi dintr-un obiect
1 *** - Colecţia de Standarde actuale

2 Popa, C. s.a. – Desen tehnic, Editura “Gh. Asachi”, Iaşi, 1996
25
3 Reprezentarea în proiecţii ortogonale
3.1 Introducere
În desenul tehnic industrial clasic, forma cea mai completă de redare a
ansamblurilor, subansamblurilor şi reperelor o constituie reprezentarea în proiecţii
ortogonale (Figura 3.1).
Figura 3.1 Obiect real şi reprezentarea acestuia în proiecţii ortogonale

Reconstituirea mentală a formei obiectului pe baza reprezentării lui în proiecţii
ortogonale este posibilă numai dacă diferitele imagini ale acesteia ocupă poziţii bine
definite unele în raport cu altele, într-o sintaxă specifică şi cunoscută. Normele
internaţionale stabilesc două moduri de poziţionare a proiecţiilor ortogonale, precum şi
câteva reguli esenţiale de dispunere a obiectului reprezentat [1], [2], [3], [4], [5].
3.2 Cele 6 proiecţii principale

Obiectul se reprezintă în poziţia de funcţionare, iar dacă funcţionează în orice
poziţie, se reprezintă în poziţia principală de prelucrare. Cea mai complicată faţă a
obiectului, cu cele mai multe detalii de formă, este dispusă spre observator, devenind
“proiecţie principală”, sau “vedere din faţă”. Considerând această direcţie de proiecţie,
precum şi direcţiile de proiecţie perpendiculare pe ea, în ambele sensuri, se obţin cele 6
proiecţii principale (Figura 3.2):
26 Reprezentarea în proiecţii ortogonale -3
vederea din faţă (1),

vederea de sus (2),
vederea din stânga (3),
vederea din dreapta, opusă vederii din stânga (4),
vederea de jos, opusă vederii de sus (5),
vederea din spate, opusă vederii din faţă (6).
Figura 3.2 Modul de obţinere al celor 6 proiecţii principale
3.3 Dispunerea proiecţiilor

Dispunerea proiecţiilor respectă fie sistemul european (Figura 3.3), folosit
aproape în exclusivitate în ţara noastră, fie sistemul american (Figura 3.4).
Vederea Simbol:
de
jos
Vederea Vederea Vederea Vederea

din din din din
dreapta faţă stânga spate
Vederea
de
sus
Figura 3.3 Sistemul european de dispunere a proiecţiilor

3.3 – Dispunerea proiecţiilor 27
Vederea Simbol:
de
sus
Vederea Vederea Vederea Vederea

din din din din
stânga faţă dreapta spate
Vederea
de
jos
Figura 3.4 Sistemul american de dispunere a proiecţiilor
Figura 3.5 Dispunerea proiecţiilor în sistem european, exemplu

Vederea din faţă, cele laterale şi vederea din spate sunt aliniate pe orizontală;
prin urmare, vor avea aceeaşi înălţime.
Vederea din faţă, cea de sus şi cea de jos sunt aliniate pe verticală; vor avea,
aşadar, aceeaşi lungime.
Vederea de sus, cea de jos şi cele laterale au aceeaşi lăţime.
3.4 Reguli esenţiale ale reprezentării în proiecţii

ortogonale
Muchiile paralele ale obiectului sunt paralele şi pe reprezentarea în proiecţii
ortogonale (Figura 3.6):
B
G H
A D
E F
C D B C F
E H
G
A
B AA BA B B A
D C C D C D D C
F E E E F E
F F
H G G H H G H G
A
C B D
E F
G H
Figura 3.6 Exemplu de aplicare a regulilor de reprezentare în proiecţii ortogonale
observaţi faţa (CEFGHD), cu muchiile GH||EF||CD, DH||FG||CE
Vârfurile unei feţe plane se succed pe desenul în proiecţii ortogonale în aceeaşi

ordine ca şi pe obiectul real:
observaţi succesiunea C-E-F-G-H-D-C în toate proiecţiile
Reprezentările unui anumit punct sunt aliniate pe toate cele 6 proiecţii

ortogonale; din punctul de vedere al geometriei descriptive, ele se găsesc pe
aceleaşi linii de ordine:
observaţi proiecţiile punctelor A,…H, în toate proiecţiile, ca fiind aliniate

pe orizontală şi pe verticală.
3.5 – Numărul proiecţiilor ortogonale utilizate 29
Muchiile vizibile sunt trasate cu linie continuă groasă, iar cele acoperite cu linie
întreruptă, de preferinţă subţire. Reprezentarea muchiilor acoperite este opţională.
Ea se justifică numai dacă explicitează mai bine desenul.
În cazul suprapunerii mai multor tipuri de linii pe proiecţiile ortogonale, liniile
continue groase au prioritate faţă de orice alt tip de linii.
Suprafeţele paralele cu unul din planele de proiecţie se proiectează pe planul cu
care sunt paralele în adevărata mărime, iar pe celelalte două plane sub formă de
linii orizontale sau verticale [6]:
observaţi faţa (BCD), care este paralelă cu planul vertical de proiecţie; pe

vederea din faţă şi pe cea din spate, se proiectează în adevărata mărime, iar pe
celelalte vederi sub formă de segment vertica sau orizontal.
Suprafeţele perpendiculare pe unul din planele de proiecţie şi înclinate faţă de

celelalte două plane de proiecţie se proiectează ca o suprafaţă de aceeaşi
configuraţie şi de arie mai mică pe planele faţă de care sunt înclinate, şi sub formă
de linie înclinată pe planul pe care sunt perpendiculare [6]:
observaţi faţa (CEFGHD), perpendiculară pe planul lateral; pe acest plan

se proiectează sub forma unui segment înclinat (vederile laterale), iar pe vederile
din faţă, din spate şi pe cele de sus şi de jos se proiectează ca un poligon cu 6
laturi şi de arie mai mică decât suprafaţa originală.
Suprafeţele înclinate faţă de oricare din planele de proiecţie se proiectează ca o

suprafaţă de aceeaşi configuraţie şi de arie mai mică în raport cu suprafaţa
originală pe oricare din planele de proiecţie [6]:
observaţi faţa (ABC), care este înclinată faţă de oricare din planele de
proiecţie; ea se proiectează sub forma unui triunghi de arie mai mică decât
suprafaţa originală pe oricare din planele de proiecţie.
Nu se notează niciodată direcţia privirii sau numele unei proiecţii principale.

Identificarea proiecţiei este asigurată de poziţia sa reciprocă în raport cu proiecţiile
alăturate.
3.5 Numărul proiecţiilor ortogonale utilizate

Un obiect trebuie să fie reprezentat complet şi fără ambiguităţi printr-un număr
minim de proiecţii. Se aleg proiecţiile cele mai reprezentative şi care implică cel mai
redus număr de muchii acoperite. Proiecţiile alese trebuie să redea complet forma şi
dimensiunile obiectului. Vederea din faţă este obligatorie în oricare sistem de proiecţie.
În sistemul european de dispunere a proiecţiilor, se preferă pe lângă aceasta, vederea de

sus şi cea din stânga, fără însă ca preferinţa să încalce principiile enunţate mai sus.
Pentru exemplul considerat anterior, proiecţiile adecvate sunt: vederea din faţă, cea de
sus şi cea din stânga (Figura 3.7).
Figura 3.7 Alegerea optimă a proiecţiilor ortogonale
3.6 Alegerea vederii din faţă

Vederea din faţă (“proiecţia principală”) se stabileşte astfel încât să fie vizibile
cele mai multe detalii de formă şi dimensionale.
Elementele cu dimensiuni mici vor fi dispuse spre observator, iar cele cu
dimensiuni mari, mai departe, în plan mai îndepărtat, pentru a evita acoperirea
primelor. În general, se urmăreşte ca proiecţiile alese să conţină un număr minim de
muchii acoperite (Figura 3.8).
DA NU
Figura 3.8 Alegerea vederii din faţă în funcţie de numărul de detalii vizibile ale
obiectului reprezentat
3.7 – Vederi particulare 31
Sistemele de dispunere a proiecţiilor sunt valabile atât pentru vederile

obiectului reprezentat, cât şi pentru secţiunile cu vedere realizate pe aceleaşi direcţii ca
şi proiecţiile principale, şi care înlocuiesc vederile respective.
3.7 Vederi particulare

În afara celor 6 proiecţii principale, numite şi vederi obişnuite, pentru
explicitarea desenului, pot fi utilizate şi vederi particulare, obţinute după alte direcţii
decât cele anterioare.
Pentru vederile particulare, se indică printr-o săgeată direcţia privirii. Direcţia
respectivă se notează cu o majusculă, aceeaşi notaţie regăsindu-se şi deasupra vederii
obţinute (Figura 3.9, vederea A).
Figura 3.9 Vedere particulară înclinată (vederea după direcţia A)

Vederile particulare pot fi obţinute şi în cazul dispunerii unei vederi obişnuite
într-o altă poziţie decât cea stabilită prin sistemul de dispunere a proiecţiilor (Figura
3.10). Analizând exemplul din Figura 3.10, se observă plasarea vederii laterale din
stânga într-o altă poziţie decât cea impusă prin sistemul european de dispunere a
proiecţiilor. Această poziţionare a vederii permite asocierea ei rapidă cu partea din
piesă ale cărei detalii le evidenţiază (capătul din stânga).
Figura 3.10 Vedere particulară obţinută prin dispunerea unei vederi obişnuite în
altă poziţie decât cea dictată de dispunerea proiecţiilor (în sistem european)
3.8 Vederi parţiale, vederi locale, vederi întrerupte

Pentru anumite vederi, este suficentă uneori o reprezentare parţială a zonei de
interes din obiectul redat în desen. Aceasta este o vedere parţială (Figura 3.11).
Figura 3.11 Vedere parţială

Vederea parţială este delimitată prin linii de ruptură (linii continue subţiri
ondulate) la ambele capete sau numai la unul din capete.
Dacă nu se produc ambiguităţi, pentru a realiza o reprezentare “aerisită”, cu
minimum de contururi şi imagini posibile, o vedere locală poate înlocui o vedere
completă (Figura 3.12), Vederea locală este legată de proiecţia principală
corespondentă prin linie-punct subţire.
Poziţionarea unei vederi locale corespunde totdeauna sistemului american de
dispunere a proiecţiilor, indiferent de sistemul utilizat în desenul respectiv pentru
dispunerea proiecţiilor principale.
3.9 – Proiecţii simetrice 33
Figura 3.12 Vederi locale asociate cu proiecţia principală

Vederile întrerupte pot fi utilizate pentru piese lungi, de secţiune uniformă.
Partea mediană, care nu conţine detalii de formă, poate fi omisă, fiind reprezentate doar
extremităţile (Figura 3.13).
Figura 3.13 Vedere întreruptă a unei piese lungi de secţiune uniformă
3.9 Proiecţii simetrice

Pe o proiecţie ortogonală simetrică, se trasează axa de simetrie cu linie-punct
subţire, axă care depăşeşte cu 2-3 mm conturul exterior al proiecţiei (Figura 3.14) [7].
Figura 3.14 Proiecţie simetrică, cu axa de simetrie globală după direcţia verticală
Proiecţiile ortogonale simetrice pot fi reprezentate pe jumătate. Indicarea pe

desen a reprezentării reduse, se realizează prin două semne egal trasate cu linie subţire,
perpendiculare pe axa de simetrie, în afara conturului exterior al proiecţiei respective
(Figura 3.15). Al doilea mod de marcare a reprezentării pe jumătate constă în depăşirea
axei de simetrie cu 2-3 mm de către toate liniile de contur simetrice (Figura 3.15).
Figura 3.15 Proiecţii simetrice reprezentate pe jumătate

În cazul unei proiecţii cu simetrie dublă, după două direcţii perpendiculare,
reprezentarea se poate realiza pe sfert (Figura 3.16).
Figura 3.16 Reprezentarea pe sfert a unei proiecţii ortogonale cu simetrie dublă
3.10 Marcarea centrelor pentru formele circulare

Contururile circulare au marcat centrul cu două linii subţiri, perpendiculare
între ele, depăşind cu 2-3 mm conturul respectiv (Figura 3.17). Dacă diametrul desenat
este sub 10 mm, se utilizează linii continue, iar dacă acesta depăşeste 10 mm,
marcajele sunt realizate cu linie-punct. Afirmaţia este valabilă şi pentru contururile
semicirculare sau de forma unui arc de cerc (Figura 3.17).
3.10 – Marcarea centrelor pentru formele circulare 35
Figura 3.17 Marcarea centrelor pentru contururile circulare

Dacă mai multe contururi circulare succesive apropiate au centrele poziţionate
pe o aceeaşi dreaptă, pentru marcarea centrelor acestora, se recomandă trasarea unei
singure axe comune pe direcţia respectivă (Figura 3.18).
Figura 3.18 Marcarea centrelor unor contururi circulare plasate pe aceeaşi

dreaptă-suport
Pentru mai multe contururi circulare dispuse polar, adică în jurul unui punct, la
aceeaşi distanţă de acesta, se recomandă trasarea integrală sau parţială a cercului
purtător al centrelor, cu linie-punct subţire. Marcarea centrelor va fi realizată pe
direcţie radială (Figura 3.19).
Figura 3.19 Marcarea centrelor pentru contururi circulare cu dispunere polară

3.11 Teşiri plane ale formelor de revoluţie

În proiecţie longitudinală, teşirile plane ale formelor de revoluţie, au trasate
diagonalele cu linie continuă subţire (Figura 3.20), pentru a diferenţia feţele plane de
cele curbate. Un marcaj grafic similar se recomandă şi pentru feţele în formă de
patrulater ale paralelipipedelor, ale trunchiurilor de piramidă în acelaşi context de
reprezentare (Figura 3.20).
Figura 3.20 Marcarea feţelor plane în formă de patrulater şi a teşirilor plane
3.12 Suprafeţe cu striaţii sau cu relief mărunt

Relieful mărunt şi uniform, striaţiile, se reprezintă numai pe o mică porţiune
lângă contur, folosind linie continuă subţire, chiar pentru muchiile reale (Figura 3.21).
Figura 3.21 Reprezentarea convenţională a reliefului mărunt

Pentru explicitarea striaţiilor se înscriu pe o linie de indicaţie tipul şi
dimensiunea lor, conform standardului în vigoare, sau al convenţii interne proprii [4].
3.13 Piese care se reprezintă într-o singură proiecţie

ortogonală
3.13.1 Plăci plane subţiri de grosime uniformă

Piesele de tip placă plană subţire de grosime uniformă se caracterizează prin
aceea că una din dimensiunile de gabarit, grosimea, este constantă pe toată suprafaţa
3.13 – Piese care se reprezintă într-o singură proiecţie ortogonală 37
piesei şi mult mai mică decât celelalte două dimensiuni de gabarit (Figura 3.22) [3],
[8],. Piesele de acest tip se reprezintă într-o singură proiecţie ortogonală, şi anume
vederea frontală (Figura 3.23). A treia dimensiune de gabarit, grosimea, care nu este
redată grafic, se înscrie cu ajutorul unei linii de indicaţie terminată cu punct îngroşat pe
suprafaţa plăcii (Figura 3.23).
L
gros=ct Φ
l
gros=ct
gros.<<L, l, Φ
Figura 3.22 Forma generală a pieselor de tip placă plană subţire de grosime
uniformă
L
gros=n Φ
l
gros=n
Figura 3.23 Modul de reprezentare al plăcilor plane subţiri de grosime uniformă

şi înscrierea dimensiunilor de gabarit
Piese de tipul prezentat se întâlnesc frecvent în domeniul electric: tole,
cadrane, etichete, panouri, măşti pentru aparate, plăcuţe izolatoare, plăci de borne,
şaibe izolatoare, garnituri, ecrane de protecţie magnetică, plăci cu cablaj imprimat,
şunturi plate, din bandă metalică, cose plane, etc.
Piesele pot prezenta decupaje de diferite forme şi găuri circulare pe suprafaţa
lor, precum şi decupaje pe conturul exterior (Figura 3.24). Toate prelucrările de pe
suprafaţa plăcilor sunt străpunse.
Cotele de gabarit se înscriu direct pe desen, deoarece tehnologia de fabricaţie a
pieselor necesită prezenţa acestor cote. Grosimea plăcii se înscrie pe o linie de indicaţie
terminată cu punct îngroşat pe suprafaţa piesei (Figura 3.23).
Dimensionarea conturului exterior se poate realiza (Figura 3.25): cotând
formele pline (a), cotând decupajele de pe contur (b), cu bază de referinţă unică pe o
)
anumită direcţie (c). Se alege o metodă de cotare care să aibă la bază fie rolul
funcţional al plăcii (variantele b, c), fie tehnologia de fabricaţie (varianta a).
Figura 3.24 Exemplu de placă plană subţire de grosime uniformă: cadran al unui
aparat electric de măsură portabil
50 50
15 15 20
16
32
32
16
gros. 0.7 gros. 0.7

50
a) 35 b)
15
32
gros. 0.7
16
c)
Figura 3.25 Cotarea conturului exterior al plăcilor studiate

Figura 3.26 Cotarea formei decupajelor interioare

La cotarea decupajelor interioare, se înscriu atât cotele de formă (diametre, raze,
lungimi de laturi, teşiri, unghiuri - Figura 3.26) cât şi cele de poziţie (pentru formele
circulare, poziţiile centrelor) (Figura 3.27, Figura 3.28).
25 20 15 10 10 10 20
20
25
Figura 3.27 Poziţionarea rectangulară a decupajelor

Decupajele interioare vor fi poziţionate în sistem rectangular dacă dispunerea lor
este una rectangulară (Figura 3.27), sau polar, dacă acestea sunt dispuse radial, în jurul
unui punct (Figura 3.28).
72º
Figura 3.28 Poziţionarea polară a decupajelor pe plăcile plane subţiri
3.13.2 Piese cu configuraţie axial-simetrică

Obiectele cu configuraţie axial-simetrică sunt piese de revoluţie, cu sau fără
prelucrări interioare. Forma de bază poate fi cilindrică, conică, tronconică, sferică,
elipsoidală, de paraboloid sau de hiperboloid de rotaţie, sau o combinaţie de astfel de
forme plasate pe o axă de revoluţie comună (Figura 3.29) [3], [8].
Figura 3.29 Exemple de obiecte cu configuraţie axial-simetrică

Piesele cu configuraţie axial-simetrică prezintă o axă longitudinală de revoluţie
pentru întreaga piesă. Forma lor geometrică şi dimensiunile sunt identice pe oricare din
razele duse de la axa longitudinală spre suprafaţa exterioară.
Piesele din categoria menţionată se reprezintă într-o proiecţie longitudinală:
dacă sunt pline (ax, tijă, prezon, bolţ, etc.), se reprezintă în vedere longitudinală (Figura
3.30). Dacă au prelucrări longitudinale în interior (bucşă, distanţier, izolator, carcasă de

bobină sau de rezistenţă, etc.), se reprezintă în semisecţiune sau secţiune totală în lungul
axei (Figura 3.31);
Dimensiunile formelor circulare se înscriu simetric (diametre, nu raze). Atunci
când forma circulară nu este vizibilă pe reprezentarea cotată, litera Ø precede
obligatoriu valoarea cotei.
Pe reprezentarea în semisecţiune, este recomandată separarea cotelor: cele
referitoare la elementele exterioare pe jumătatea desenată în vedere, cele privitoare la
formele interioare pe jumătatea în secţiune. Pentru elementele reprezentate pe jumătate,
linia de cotă este asimetrică, având săgeată la un singur capăt (Figura 3.31, cotele
pentru diametrele interioare).
Figura 3.30 Piesă plină cu configuraţie axial-simetrică: reprezentare în proiecţii

ortogonale şi în perspectivă
Figura 3.31 Piesă cu configuraţie axial-simetrică având prelucrări interioare:

reprezentare în proiecţii ortogonale şi în perspectivă
3.14 Piese care se reprezintă în două proiecţii ortogonale

Piesele care necesită două proiecţii ortogonale pentru a fi reprezentate complet
sunt [8], [3] (Figura 3.32):
piese având forma geometrică prismatică, piramidală sau o combinaţie de forme de
revoluţie şi forme prismatice şi/sau piramidale dispuse după o singură direcţie;
piese de revoluţie cu teşiri, crestături, decupaje laterale, simetrice sau asimetrice;
piese de revoluţie cu nervuri de rigidizare.
Figura 3.32 Exemple de piese care se reprezintă în două proiecţii ortogonale

Proiecţia principală (vederea din faţă) trebuie să fie proiecţia cea mai relevantă,
pe care să fie vizibile cele mai multe detalii; a doua proiecţie se alege una adiacentă (în
nici un caz vederea din spate). Când se lucrează în sistemul european de dispunere a
proiecţiilor, se preferă vederea din stânga sau cea de sus. Alegerea celor două proiecţii
reprezentative trebuie să fie realizată cu multă atenţie: proiecţiile respective trebuie să
redea cât mai multe detalii, să nu fie ambigue, să prezinte cât mai puţine muchii
acoperite. În Figura 3.33, Figura 3.34, Figura 3.35 se prezintă exemple de alegere
corectă şi respectiv incorectă a combinaţiei de vederi ortogonale. Se observă că
vederea de sus este identică pentru toate cele trei obiecte; prin urmare, combinaţia
acestei vederi cu vederea din faţă nu redă complet forma obiectului; Combinaţia
adecvată este în toate cele trei cazuri aceea între vederea din faţă şi cea din dreapta.
Vederea de sus nu mai este necesară.
)
3.15 – Piese care se reprezintă în trei proiecţii ortogonale 43
Figura 3.33 Obiect care se reprezintă în două proiecţii ortogonale
3.15 Piese care se reprezintă în trei proiecţii ortogonale

Forma geometrică a pieselor care necesită trei proiecţii ortogonale este
complexă, compusă din primitive geometrice prismatice, piramidale, de revoluţie
dispuse după două sau mai multe direcţii în spaţiu [3] (Figura 3.36).
Figura 3.36 Piesă a cărei reprezentare necesită trei proiecţii ortogonale

Pentru o mare parte din piesele utilizate în domeniul tehnic, sunt suficiente trei
proiecţii ortogonale: în cazul dispunerii lor în sistem european, se preferă vederea din
faţă, cea de sus şi cea din stânga, fără însă a neglija necesitatea unei reprezentări
complete şi corecte a formei şi a dimensiunilor obiectului considerat şi cu respectarea
criteriilor de relevanţă şi neambiguitate a combinaţiei de proiecţii utilizate. În acest
scop, recomandările formulate în paragraful anterior rămân valabile.
1 Bizadea St. – Desen tehnic şi grafică pe calculator, Centrul de Multiplicare al U.P.

Timişoara, 1996
2 Popa C. s.a. – Desen tehnic, Editura “Gh. Asachi”, Iaşi, 1996
5 *** - Fachzeichnen Elektrotechnik, V.I-III, Holland&Josenhans Verl, Stuttgart, 1979
6 Dolga L. – Desen tehnic în domeniul electric, Editura Eurobit, Timişoara, 1999
7 Chevalier A. s.a – Guide du dessinateur industriel, Ed. Hachette-Techn., Paris, 1996
8 Dolga L., Saftencu D., Vodă M., Cheptea D. - Grafică asistată de calculator cu
aplicaţii în desenul tehnic, Editura Macrosoft, Timişoara, 1994
45
4 Reprezentarea configuraţiei interioare a

obiectelor
4.1 Generalităţi privind secţiunile

Pentru a evidenţia configuraţia interioară a pieselor şi ansamblurilor, se
utilizează reprezentările în secţiune [1], [2], [3]. Obiectul este tăiat imaginar cu o
suprafaţă potrivit aleasă, perpendiculară pe direcţia privirii, numită suprafaţă de
secţionare, Îndepărtând imaginar porţiunea din obiect aflată între observator şi
suprafaţa respectivă, interiorul obiectului este vizibil (Figura 4.1, Figura 4.2).
Figura 4.1 Obiect în spaţiul 3D, secţionat, spre a vizualiza configuraţia interioară
Prin utilizarea reprezentării în secţiune, configuraţia interioară a obiectelor
poate fi redată şi cotată complet şi fără ambiguităţi.
Reprezentarea ansamblurilor şi subansamblurilor implică aproape întotdeauna
şi utilizarea unor secţiuni, în cele mai multe cazuri, asamblarea componentelor fiind
imposibil de reprezentat numai în vederi exterioare.
46 Reprezentarea configuraţiei interioare a obiectelor -4
Figura 4.2 Obiectul din figura precedentă reprezentat în proiecţii ortogonale
4.2 Tipologia secţiunilor după elementele reprezentate

Într-un desen în secţiune, dacă se reprezintă strict elementele situate pe
suprafaţa de secţionare, se obţine o secţiune propriu-zisă (Figura 4.3), iar dacă se
reprezintă întreaga parte rămasă din obiect, se obţine o secţiune cu vedere (Figura 4.4).
Figura 4.3 Secţiune propriu-zisă, cu marcarea traseului de secţionare

4.3 – Traseul de secţionare 47
Figura 4.4 Secţiune cu vedere, cu marcarea traseului de secţionare
4.3 Traseul de secţionare

Urma suprafeţei de secţionare pe planul de proiecţie se numeşte traseu de
secţionare şi se reprezintă pe desen prin linie-punct mixtă (Figura 4.3, Figura 4.4,
Figura 4.5) [4].
Traseul de secţionare se termină prin două segmente groase, situate în afara
conturului exterior al obiectului. Pe fiecare din segmentele de capăt, se sprijină o
săgeată perpendiculară pe segment, indicând direcţia privirii.
Pentru identificarea secţiunii, se folosesc litere majuscule din alfabetul latin,
plasate lângă săgeţile ce indică direcţia privirii. Acestea au o înălţime de 1,5-2 ori mai
mare decât cea a cotelor înscrise în desen şi sunt poziţionate totdeauna paralel cu baza
formatului. Deasupra secţiunii corespunzătoare, se înscrie numele acesteia (Figura 4.3,
Figura 4.4).
Dacă traseul de secţionare este evident şi neambiguu, se poate omite marcarea
lui (Figura 4.2) [4].
Atunci când traseul de secţionare este mai complicat, cu mai multe schimbări
de direcţie, fiecare schimbare de direcţie va fi evidenţiată prin segmente îngroşate
(Figura 4.5); se poate nota fiecare punct de schimbare a direcţiei cu câte o majusculă
distinctă, caz în care denumirea secţiunii include majusculele extreme. Afirmaţia este
valabilă în cazul acelor secţiuni în trepte la care suprafaţa de secţionare este formată
din mai mult de două plane paralele decalate între ele (vezi şi §4.6.1).
Secţiunile diferite din acelaşi desen poartă denumiri diferite (Figura 4.6).
Figura 4.5 Traseu de secţionare cu mai multe schimbări de direcţie
Figura 4.6 Notarea distinctă a fiecărei secţiuni

4.4 – Haşurarea suprafeţelor secţionate 49
4.4 Haşurarea suprafeţelor secţionate

Suprafeţele rezultate în urma secţionării se haşurează. Haşurarea constă în
umplerea cu un anumit model a unui contur închis. Suprafeţele haşurate nu există în
realitate; ele au o prezenţă imaginară, ca urmare a reprezentării în secţiune.
Modelul de haşurare conţine unul sau mai multe fascicule de linii paralele,
continue şi/sau discontinue şi este corelat cu categoria de material din care este realizat
obiectul secţionat, fără însă a codifica strict tipul acestui material (Figura 4.7) [1].
materiale plastice,
metale, aliaje feroase materiale nemetalice
materiale izolatoare, bobinaje secţionate

hârtie
pachete de tole pământ
sticlă, materiale ceramică, zidărie

transparente refractară
lemn secţionat în lemn secţionat

lungul fibrei transversal
Figura 4.7 Modele de haşurare frecvent utilizate

Haşurile sunt trasate cu linii subţiri, paralele şi echidistante. Distanţa dintre
două linii paralele succesive poate varia între 1.5 şi 6 mm, în funcţie de mărimea
suprafeţei haşurate. Haşurile pentru materiale metalice, pentru aliaje sunt constituite
din linii înclinate la 45º dreapta sau stânga în raport cu muchiile ce conturează
suprafaţa de haşurat (Figura 4.8).
Figura 4.8 Înclinarea haşurii în raport cu conturul suprafeţei haşurate

Suprafeţele secţionate înguste, de o lăţime pe desen sub 2 mm, sunt înnegrite

complet. Între două suprafeţe secţionate alăturate, înnegrite complet, se lasă negativul
liniei de contur (Figura 4.9). În domeniul electric, acest caz de haşurare apare frecvent
la reprezentarea secţionată a îmbinărilor filetate bazate pe filet Edison (filet pe tablă,
existent la socluri de siguranţe, de becuri electrice).
Figura 4.9 Suprafeţe secţionate înguste, înnegrite complet

Suprafeţele mari pot fi haşurate numai parţial, pe o fâşie de 2-3 mm de-a
lungul conturului (Figura 4.10) [5], [6].
La reprezentarea secţionată a unui ansamblu, fiecare piesă secţionată trebuie să
fie haşurată diferit de celelalte (Figura 4.10). Toate suprafeţele secţionate aparţinând
aceleeaşi piese trebuie să fie haşurate identic (Figura 4.10).
Figura 4.10 Suprafeţe haşurate într-un desen de ansamblu, suprafeţele mari fiind
haşurate parţial
4.5 Secţiuni propriu-zise

Secţiunile propriu-zise se obţin prin secţionarea obiectului cu un plan, urmată
de redarea elementelor de formă situate strict în planul de secţionare. După modul de
4.5 – Secţiuni propriu-zise 51
dispunere în desen, secţiunile propriu-zise pot fi: secţiuni obişnuite, secţiuni deplasate,
secţiuni suprapuse şi secţiuni intercalate.
4.5.1 Secţiuni propriu-zise obişnuite

Secţiunile propriu-zise obişnuite sunt dispuse fie conform dispunerii
proiecţiilor (Figura 4.11), fie într-o zonă liberă a formatului de desenare (Figura
4.12).Marcarea traseului de secţionare este totdeauna necesară pentru aceste dispuneri
ale secţiunilor propriu-zise.
Figura 4.11 Dispunerea secţiunilor propriu-zise obişnuite, conform sistemului de

dispunere a proiecţiilor
Figura 4.12 Dispunerea unei secţiuni propriu-zise obişnuite într-o poziţie oarecare
în format
4.5.2 Secţiuni deplasate

Secţiunile deplasate sunt dispuse în exteriorul proiecţiei secţionate, în lungul
traseului de secţionare, pe o parte sau pe cealaltă a proiecţiei secţionate. Direcţia
privirii va fi din stânga sau de sus (Figura 4.13). Notarea traseului de secţionare poate
fi omisă (Figura 4.14), caz în care acesta este reprezentat printr-o linie-punct subţire
comună cu axa secţiunii.
Figura 4.13 Secţiuni propriu-zise deplasate succesive, având marcat traseul de

secţionare
4.5 – Secţiuni propriu-zise 53
Figura 4.14 Secţiuni propriu-zise deplasate, la care notarea traseului de

secţionare a fost omisă
La plasarea secţiunilor deplasate, trebuie avut în vedere şi spaţiul necesar
dispunerii cotelor pe proiecţia longitudinală.
4.5.3 Secţiuni suprapuse

Secţiunea suprapusă este dispusă chiar peste proiecţia secţionată (Figura 4.15).
Muchiile vizibile ale secţiunii se trasează cu linie continuă subţire. Nu se marchează
traseul de secţionare. Pentru a evita confuziile, nu este recomandabilă utilizarea
secţiunii suprapuse în cazul unui număr mare de muchii longitudinale.
Figura 4.15 Secţiuni propriu-zise suprapuse

4.5.4 Secţiuni intercalate

Pentru dispunera unei secţiuni intercalate, se întrerupe conturul proiecţiei
secţionate, ca şi în cazul unei rupturi (fig. 4.16). Nu este necesară marcarea traseului de
secţionare.
Figura 4.16 Secţiune propriu-zisă intercalată
4.6 Secţiuni cu vedere

O secţiune cu vedere redă elementele conţinute în suprafaţa de secţionare,
precum şi partea din obiectul secţionat aflată dincolo de aceasta. În multe cazuri, o
secţiune cu vedere, numită simplu, “secţiune”, înlocuieşte o proiecţie principală şi, ca
urmare, este dispusă corespunzător în formatul de desenare (Figura 4.17). Dacă traseul
de secţionare este evident, marcarea acestuia nu este necesară.
Figura 4.17 Secţiune cu vedere ca proiecţie principală (în locul vederii din faţă)
4.6 – Secţiuni cu vedere 55
4.6.1 Clasificarea secţiunilor cu vedere după forma suprafeţei

de secţionare
Suprafaţa de secţionare poate fi o suprafaţă plană, o combinaţie de plane, sau o
suprafaţă cilindrică [4], [7].
Secţiunea plană se obţine în cazul unei suprafeţe de secţionare plane (Figura
4.18). Este secţiunea cea mai frecventă în reprezentarea în proiecţii ortogonale.
Figura 4.18 Secţiune cu vedere plană

Secţiunea în trepte rezultă prin utilizarea unei suprafeţe de secţionare
constituite dintr-o combinaţie de două sau mai multe plane paralele, decalate între ele
(Figura 4.19). Marcarea traseului de secţionare este obligatorie. Se recomandă
decalarea liniilor de haşură în dreptul schimbării planelor de secţionare, dar fără a trasa
o linie de demarcaţie!
Figura 4.19 Secţiune în trepte, cu suprafaţa de secţionare din trei plane paralele
Secţiunea frântă rezultă în cazul unei suprafeţe de secţionare constituite din

două semiplane concurente (Figura 4.20), sub un unghi diferit de 90O. Se utilizează un
unghi obtuz, direcţia privirii fiind din interiorul acestuia spre exterior.
Figura 4.20 Secţiune frântă

Cele două părţi secţionate ale obiectului sunt reprezentate în acelaşi plan, una
din secţiuni fiind parţial rotită. Marcarea traseului de secţionare este obligatorie.
Secţiunea cilindrică este rezultatul utilizării unei suprafeţe de secţionare
cilindrice (Figura 4.21). Traseul de secţionare, a cărui marcare este obligatorie, are
forma unui arc de cerc. Reprezentarea secţiunii este desfăşurată, fapt evidenţiat prin
semnul convenţional înscris alături de numele acesteia. Dimensiunea desfăşurată
corespunde lungimii arcului de cerc. De aceea, secţiunea nu mai respectă în aparenţă
regula de aliniere cu celelalte proiecţii.
Figura 4.21 Secţiune cilindrică

4.7 – Secţiuni totale şi secţiuni parţiale 57
4.7 Secţiuni totale şi secţiuni parţiale

Dacă secţionarea este realizată pentru întregul obiect, reprezentarea respectivă
este o secţiune totală. Dacă numai o parte a obiectului este reprezentată în secţiune, iar
restul proiecţiei este redat în vedere, este vorba despre o secţiune parţială. Toate
exemplele anterioare din acest capitol au fost secţiuni totale. În Figura 4.22, este
reprezentată o secţiune parţială printr-o piesă.
Figura 4.22 Secţiune parţială

Secţiunea parţială se delimitează de partea de vedere prin linie de ruptură. Nu
este admis ca linia de ruptură să coincidă cu o muchie vizibilă (Figura 4.23)!
Figura 4.23 Secţiune parţială executată eronat, deoarece linia de ruptură care
delimitează zona secţionată coincide cu o muchie vizibilă
Traseul de secţionare nu se marchează în cazul unei secţiuni parţiale.

Reprezentarea în secţiune parţială este utilizată pentru obiecte cu puţine detalii
interioare, concentrate într-o zonă restrânsă, restul obiectului fiind plin. O secţiune
totală pentru această categorie de obiecte nu se justifică.
4.8 Semisecţiunea
Deşi este tot o secţiune parţială, semisecţiunea se evidenţiază net, prin
utilizarea ei extrem de largă.
Piesele cu prelucrări interioare şi care prezintă o simetrie globală se desenează
re}it!
uzual în semisecţiune: o jumătate de proiecţie în vedere şi o jumătate de proiecţie în
secţiune, cele două jumătăţi fiind dispuse simetric faţă de axa globală (Figura 4.24).
Conturul exterior al celor două jumătăţi de proiecţie este totdeauna simetric. Traseul de
secţionare nu se marchează în cazul semisecţiunilor.
Figura 4.24 Semisecţiune longitudinală printr-o piesă
4.9 Secţionarea nervurilor

Nu se secţionează niciodată o nervură printr-un un plan paralel cu faţa sa
lungă! Dacă suprafaţa de secţionare trece în lungul unei nervuri, nervura rămâne
nehaşurată, fiind reprezentată în vedere (Figura 4.25). Această convenţie înlătură
ambiguitatea privind forma obiectului: dacă nervura ar fi haşurată, s-ar crea impresia
unei structuri masive, şi nu a uneia nervurate (aşa-numitul “efect de masivitate”).
nervura
nervura
Figura 4.25 Piesă nervurată secţionată cu un plan în lungul nervurii

4.10 – Secţiuni longitudinale în piese pline 59
La secţionarea transversală a nervurii, aceasta este haşurată în mod obişnuit.

Pentru a obţine o reprezentare corectă, imaginaţi-vă piesa fără nervură,
reprezentaţi-o ca atare în secţiune şi apoi desenaţi nervura în vedere!
4.10 Secţiuni longitudinale în piese pline

În secţiune longitudinală, piesele pline nu se secţionează, ci se reprezintă în
vedere (nehaşurate, şi cu muchiile exterioare transversale vizibile) (Figura 4.26).
1,2-arbori
3-flansa
4,5-stifturi
Figura 4.26 Secţiune longitudinală printr-un ansamblu care include piese pline de
tip arbore (cuplaj mobil axial cu ştift transversal cilindric)
Arborele din figura anterioară este o piesă plină, iar planul de secţionare trece
în lungul său. Arborele este redat în vedere: suprafaţa sa nu este haşurată, iar muchiile
transversale exterioare sunt vizibile.
Din categoria pieselor pline fac parte arborii, şuruburile, niturile pline,
prezoanele, bolţurile, bilele, tijele. Regula se aplică în mod similar şi pentru piuliţele şi
şaibele standardizate din ansamblurile cu filet.
Regula de reprezentare în vedere este valabilă şi pentru părţile pline ale unor
piese ca nervurile, spiţele secţionate logitudinal.
Desenarea în vedere a pieselor pline secţionate longitudinal conduce la o

generare rapidă în imaginaţia observatorului a unei reprezentări realistice asupra
ansamblului sau obiectului reprezentat.
1 Dale, C., Niţulescu, Th., Precupeţu, P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de
maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990
2 Fundel, G. s.a. – Fachzeichnen für elektrotechnische und elektronische Berufe, Teil
1, Teil2, Verlag “Europa-Lehrmittel”, Stuttgart-Wuppertal, 1977
3 Minguella, M., Balañá, A. – Diseño Industrial e Inovación Tehnológica en la
Pequeña y Mediana Industria, Fundatión BCD, Barcelona, 1994
4 *** - Colecţia de standarde actuale
5 Chevalier, A. s.a – Guide du dessinateur industriel, Ed. Hachette-Technique, Paris,96
6 Popa C., s.a. – Desen tehnic, Editura “Gh. Asachi”, 1996, Iaşi
61
5 Înscrierea dimensiunilor în desene
5.1 Semnificaţia operaţiei de cotare

A cota un desen înseamnă a înscrie în desen setul de dimensiuni necesare
determinării corecte şi complete a formei obiectului, în vederea fabricării, controlului
şi utilizării acestuia [1]. Precizarea valorii dimensiunilor ridică gradul de exactitate şi
fidelitate al desenului peste valoarea pe care i-o conferă reprezentarea la scară.
În fabricaţia, controlul şi utilizarea obiectului reprezentat în proiecţii
ortogonale, determinarea dimensiunilor nu trebuie realizată prin măsurare pe desen, ci
prin citire directă [2]. Dimensiunile auxiliare, fără importanţă în funcţionare, cu rol pur
informativ, pot fi determinate prin calcul.
În elaborarea documentaţiei unui produs, cotarea desenelor tehnice este la fel
de importantă ca şi reprezentarea formei obiectelor. Din aceleaşi raţionamente ca şi în
cazul reprezentării, cotarea este supusă unor reguli standardizate.
5.2 Elementele cotării

Elementele grafice şi negrafice utilizate în cotare sunt prezentate în Figura 5.1
[3]: liniile ajutătoare, linia de cotă, linia de indicaţie, extremităţile cotei, valoarea
dimensiunii.
Linie ajutătoare 500
Linie de cotă
gros.2
Linie de indicaţie
Extremitatea cotei
200
Valoarea dimensiunii
Figura 5.1 Elementele cotării după standardul românesc

62 Înscrierea dimensiunilor în desene -5
5.3 Liniile ajutătoare

Liniile ajutătoare delimitează dimensiunea cotată (Figura 5.2), fiind
perpendiculare pe aceasta. Ele sunt trasate cu linie continuă subţire.
Dacă spaţiul nu permite trasarea lor perpendiculară pe dimensiunea cotată,
liniile ajutătoare pot fi înclinate la un unghi de 60O (Figura 5.2), dar cu păstrarea
paralelismului lor.
Conform standardului românesc de cotare, liniile ajutătoare depăşesc linia de
cotă cu 2-3 mm.
Figura 5.2 Poziţia liniilor ajutătoare utilizate la cotare
5.4 Linia de cotă

Linia de cotă este paralelă cu dimensiunea cotată sau suprapusă cu aceasta,
fiind trasată cu linie continuă subţire (Figura 5.3).
Figura 5.3 Liniile de cotă sunt paralele sau suprapuse (rază, diametru) cu
dimensiunea cotată
Dacă o piesă este reprezentată în ruptură, linia de cotă este trasată continuu, iar
valoarea înscrisă a cotei este cea reală (Figura 5.4).
Figura 5.4 Linia de cotă este continuă în cazul vederilor întrerupte

5.4 – Linia de cotă 63
Liniile de cotă sunt plasate în majoritatea cazurilor în afara conturului exterior

al obiectului reprezentat, la o distanţă de minimum 7 mm. Distanţa între două linii de
cotă paralele succesive are aceeaşi valoare de 7 mm (Figura 5.5).
7
7 7
Figura 5.5 Plasarea liniilor de cotă faţă de conturul exterior şi a liniilor de cotă
paralele succesive
Nu este admisă suprapunerea liniilor de cotă cu liniile de contur sau cu liniile
de axă (Figura 5.6).
Nu! Da Da
Nu! Da Posibil, pe suprafeţe mari,

fără detalii de formă
Figura 5.6 Linia de cotă în raport cu contururile şi cu liniile de axă

5.5 Extremităţile cotei

Extremităţile liniei de cotă, sau “elementele de capăt”, sunt de obicei săgeţi,
plasate simetric, ale căror vârfuri indică totdeauna dimensiunea cotată (Figura 5.2,
Figura 5.3, Figura 5.4, Figura 5.5, Figura 5.6).
Unghiul la vârf al săgeţii poate varia între 15O şi 90O. Săgeata poate fi închisă,
sau deschisă, plină sau numai conturată (Figura 5.7). Lungimea săgeţii trebuie să fie
proporţională cu dimensinea textului cotelor. Într-un anumit desen, toate săgeţile
trebuie să aibă acelaşi aspect şi aceleaşi dimensiuni.
Figura 5.7 Forme posibile pentru săgeţile liniei de cotă

Dacă spaţiul nu permite plasarea clasică a liniilor de cotă, în interiorul liniilor
ajutătoare, ele pot fi dispuse în afara acestora, cu vârfurile spre interior, indicând
dimensiunea cotată (Figura 5.8).
Figura 5.8 Plasarea săgeţilor în exteriorul liniilor ajutătoare

Într-un lanţ de cote care au lungimi reduse pe desen, săgeţile intermediare pot
fi înlocuite cu puncte îngroşate (Figura 5.9). Lanţul de cote este delimitat la capetele
sale prin două săgeţi orientate cu vârful spre interior.
Figura 5.9 Înlocuirea săgeţilor intermediare dintr-un lanţ de cote prin puncte
îngoşate
Linia de cotă are săgeată la un singur capăt în următoarele cazuri:
la cotarea razelor de curbură (Figura 5.10):
Figura 5.10 Linie de cotă asimetrică utilizată la cotarea razelor

5.5 – Extremităţile cotei 65
la cotarea elementelor simetrice reprezentate pe jumătate (Figura 5.11):
Ø20
Ø15
8
Ø30
20
Figura 5.11 Cotarea elementelor reprezentate pe jumătate
la cotarea mai multor elemente în raport cu aceeaşi referinţă, folosind
aceeaşi linie de cotă (Figura 5.12):
105
10
30
70
85
0
75O
45O
30O
Figura 5.12 Cotarea mai multor elemente faţă de aceeaşi referinţă

la cotarea diametrelor mari (Figura 5.13), când trasarea simetrică a liniei
de cotă încarcă desenul:
Ø90 Ø125
Ø72
Ø115
Ø40
Figura 5.13 Cotarea diametrelor mari cu linie de cotă asimetrică

Extremităţile liniei de cotă pot deveni scurte bare subţiri paralele, înclinate la
45O (Figura 5.14) pe desenele cu elemente de construcţii: planuri de instalaţii, de
amplasament a utilajelor, etc.
100
Figura 5.14 Utilizarea barelor oblice ca extremităţi ale liniei de cotă
5.6 Liniile de indicaţie

Liniile de indicaţie servesc fie la scrierea cotelor dacă spaţiul nu permite
plasarea textului în poziţia sa de bază (Figura 5.15 a), fie la cotarea convenţională a
grosimii (Figura 5.15 b), în această a doua situaţie, săgeata fiind înlocuită prin punct
îngroşat:
Ø6
gros. 1
a b
Figura 5.15 Exemple de utilizare a liniilor de indicaţie în cotare
5.7 – Valoarea dimensiunii 67
5.7 Valoarea dimensiunii

Valoarea dimensiunii este un text scris cu cifre arabe, căruia i se pot ataşa, în
funcţie de necesităţi, sufixe sau prefixe (Figura 5.16):
14
Φ20
10 14
2.5x45O
Φ10
Figura 5.16 Valori ale unor cote cu- şi fără sufixe şi prefixe
Într-un desen tehnic, se înscriu totdeauna valorile reale ale dimensiunilor,
indiferent de scara la care a fost realizat desenul (Figura 5.17)!
20
35
1:1
20
35
20
1:2
35
2:1
Figura 5.17 Înscrierea valorilor reale ale dimensiunilor în desen, indiferent de

scara de reprezentare
Dimensiunile liniare se exprimă în milimetri; această unitate de măsură nu se

înscrie pe desen. Dacă este absolut necesară utilizarea altor unităţi de măsură pentru
lungimi, după valoarea dimensiunii se înscrie simbolul standardizat al acestei unităţi.
Dimensiunea caracterelor este de minim 3.5 mm. Într-un anumit desen, toate
cotele trebuie să fie scrise cu aceeaşi înălţime a caracterelor!
Textele cotelor trebuie să fie astfel poziţionate încât să poată fi citite privind
desenul de la bază sau de la dreapta (Figura 5.18).
Nu!
15
15
citire
10
Da
format
baza formatului
citire
Figura 5.18 Înscrierea corectă a cotelor în raport cu baza formatului

Textul poate fi poziţionat în raport cu linia de cotă (Figura 5.19) deasupra
acesteia, la o distanţă de 1.5-2 mm, sau pe mijlocul liniei de cotă, prin întreruperea ei.
în acest al doilea caz, textul trebuie să fie citibil totdeauna de la baza formatului.
100
100
100
100
Figura 5.19 Poziţionarea textului cotei în raport cu linia de cotă

5.7 – Valoarea dimensiunii 69
Textele cotelor nu se suprapun niciodată peste liniile de axă sau peste

intersecţiile acestora (fig. 5.21).
Da Nu!
Ø40
Ø40
Figura 5.20 Poziţionarea corectă şi respectiv incorectă a textului cotelor în raport
cu liniile de axă
Cele mai utilizate prefixe pentru textele cotelor sunt (Figura 5.21):
R pentru rază;
Ø pentru diametre;
S pentru sferă;
□ pentru latura pătratului;
Ø16
Ø24
Ø15
SØ10
Figura 5.21 Prefixe frecvent utilizate în textele cotelor

La cotarea deschiderilor unghiulare, se poate folosi oricare din unităţile de
măsurare a unghiurilor, cu condiţia înscrierii ei pe desen (Figura 5.22).
Lungimile arcelor de cerc sunt însoţite de semnul convenţional specific plasat
deasupra valorii cotei (Figura 5.22).
40
60O
Figura 5.22 Cotarea unghiurilor şi a lungimii arcelor
5.8 Cotarea elementelor echidistante
5.8.1 Elemente echidistante dispuse liniar

Dacă mai multe elemente identice sunt dispuse liniar la distanţe egale,
reprezentarea şi cotarea lor poate fi simplificată (Figura 5.23):
cotă de poziţie pentru primul element din set
cotă de poziţie pentru

ansamblul elementelor identice echidistante
7x15(=105)
8 15
8xØ8
cotă de formă pentru unul din elementele identice echidistante
Figura 5.23 Reprezentarea şi cotarea simplificată a elementelor identice

echidistante
5.9 – Cotarea teşirilor conice 71
5.8.2 Elemente identice echidistante dispuse polar

Poziţia elementelor echidistante dispuse polar poate fi cotată simplificat
(Figura 5.24):
4x30O(=120O)
30O
Figura 5.24 Cotarea simplificată a elementelor echidistante poziţionate polar
5.9 Cotarea teşirilor conice

Teşirile conice sunt realizate la extremitatea unui cilindru exterior sau interior,
având înălţimea h a teşirii mult mai mică decât diametrul Ø al bazei (Figura 5.25).
Rolul lor este acela de a facilita ghidarea piesei pătrunzătoare într-un alezaj.
h
Ø
h
Ø
Figura 5.25 Teşiri conice exterioare şi interioare

Dacă unghiul teşirii este de 45O, cota are aspectul din Figura 5.26:
sau
2x45O 2x45O
3x45º
3x45º sau
Figura 5.26 Cotarea teşirilor conice exterioare şi respectiv interioare la 45º

Dacă unghiul teşirii diferă de 45O, este necesară înscrierea separată a cotei
unghiulare şi a înălţimii teşirii (Figura 5.27):
30
60O
Ø30
Ø20 3
2
Figura 5.27 Cotarea teşirilor conice la unghi oarecare
5.10 Cotarea elementelor conice

Se numeşte conicitate raportul între diferenţa diametrelor D şi d a două
secţiuni transversale în con şi distanţa L dintre cele două secţiuni (Ec. 5.1), (Figura
5.28):
D−d α
C= = 2 tan
L 2
Ec. 5.1
d
L
Figura 5.28 Definirea conicităţii în funcţie de dimensiunile conului

La cotare, se poate înscrie conicitatea şi valoarea diametrului mare (Figura
5.29), sau se pot indica cele două diametre D, d, şi distanţa L (Figura 5.30):
5.11 – Cotarea obiectelor cu variante dimensionale 73
Unde:
1:K Conicitate 1:K 1
sau =C
D
D
K
Figura 5.29 Cotarea elementelor conice prin înscrierea conicităţii
D
d
Figura 5.30 Cotarea explicită a dimensiunilor elementului conic

Prima variantă de cotare este preferată pentru unghiuri la vârf sub 30O.
5.11 Cotarea obiectelor cu variante dimensionale

Dacă un acelaşi obiect are mai multe variante dimensionale, cu formă
geometrică similară, acesta poate fi reprezentat grafic o singură dată, indicarea
dimensiunilor variabile făcându-se parametric (Figura 5.31).
Valorile dimensiunilor variabile sunt indicate într-un tabel plasat în formatul
de desenare. Dimensiunile invariabile sunt înscrise direct pe desen.
Varianta D a b
A 28 50 60
B 32 97 60
C 28 65 50
Ø20
D
1x45O
b
a
Figura 5.31 Cotarea obiectelor cu mai multe variante dimensionale

5.12 Reguli generale de înscriere a cotelor

O cotă se înscrie într-un desen o singură dată, pe proiecţia pe care elementul
cotat este cel mai bine vizibil.
Cotele referitoare la acelaşi element se grupează pe aceeaşi proiecţie!
Cotele interioare se separă de cele cele exterioare! Dacă reprezentarea este o
semisecţiune, cotele exterioare sunt dispuse pe jumătatea în vedere, iar cele interioare
pe jumătatea în secţiune (Figura 5.32):
65
38
16
25
47
Figura 5.32 Separarea cotelor exterioare şi interioare pe o semisecţiune
Se evită supracotarea unui desen! Nu se înscriu cote în plus faţă de cele strict
necesare, nici pe o aceeaşi proiecţie nici pe toate proiecţiile considerate în ansamblu!
Nu se cotează elementele acoperite! Pentru ca acestea să fie vizibile pe desen,
se reprezintă obiectul într-o secţiune adecvată!
O linie de cotă nu trebuie să fie intersectată de o altă linie de cotă sau de o linie
ajutătoare (Figura 5.33):
16
38 38
16
Nu! Da
Figura 5.33 Erori de intersectare a liniilor de cotă

Această regulă impune plasarea ascendentă a cotelor dinspre conturul
5.13 – Metode de cotare 75
obiectului spre exterior (începând cu cele mai mici lângă contur).

Nu este admisă închiderea lanţului de cote (Figura 5.34)! Atenţie la posibile
închideri ale lanţului de cote între cotele exterioare şi cele interioare!
Nu!
Nu!
Figura 5.34 Lanţuri închise de cote
5.13 Metode de cotare
5.13.1 Cotarea în serie (“în linie”, “în lanţ”)

Conform metodei de cotare în lanţ, cotele măsurate pe o aceeaşi direcţie sunt
dispuse una în prelungirea celeilalte, astfel că ultimul capăt al unei cote devine primul
capăt al cotei următoare (Figura 5.35). Metoda este intuitivă, sugerând rapid proporţiile
şi dimensiunile obiectului, dar poate să conducă la imprecizii de fabricaţie, prin
cumularea toleranţelor pe direcţia de cotare.
13 23 21
Figura 5.35 Aplicarea cotării în serie
5.13.2 Cotarea faţă de un element comun

Conform metodei de cotare faţă de un element comun, cotele dispuse pe
aceeaşi direcţie sunt măsurate în raport cu aceeaşi bază de referinţă. Metoda este mai
abstractă, dimensiunile şi proporţiile fiecărui element sunt mai greu de intuit, dar
precizia este mai bună. Metoda este preferată în fabricaţia pieselor.
Setul de cote obţinut poate fi dispus în paralel (Figura 5.36) sau suprapus, pe
aceeaşi linie (Figura 5.37).
13
34
55
Figura 5.36 Cotarea faţă de un element comun, cu dispunerea cotelor în paralel
52
52
35
35
sau
15
15
0
0
Figura 5.37 Cotarea faţă de un element comun, folosind linii de cotă suprapuse
5.13.3 Cotarea în coordonate carteziene

Conform metodei de cotare în coordonate carteziene, se stabileşte o origine a
axelor X şi Y şi cele două direcţii rectangulare de măsurare. Aceste elemente sunt
indicate pe desen (Figura 5.38). Metoda este utilă mai ales în desenele tehnologice.
Alegerea originii are în vedere un punct important în funcţionarea obiectului (centrul
unui alezaj, intersecţia a două muchii, etc.). Cotele sunt redate grupat, într-un tabel.
Desenul este mai “aerisit”, mai uşor lizibil.
x
A B C D E
y A Ø 8 4 6 11 5
D X 8 10 18 36 53
C Y 8 24 18 12 23
B E
Figura 5.38 Cotarea în coordonate carteziene

5.14 – Clasificarea cotelor 77
5.13.4 Cotarea combinată

Metoda de cotare combinată foloseşte atât cote în serie cât şi faţă de un
element comun. Cotele esenţiale în definirea obiectului şi în realizarea funcţiei lui se
înscriu faţă de un element comun, iar cele de importanţă secundară se înscriu în serie.
5.14 Clasificarea cotelor
5.14.1 După criteriul funcţional

Cote funcţionale: (sau principale) sunt dimensiuni esenţiale în funcţionarea
obiectului reprezentat. Nerespectarea unei cote funcţionale duce la rebutarea,
defectarea, sau scoaterea din funcţie a obiectului (Figura 5.39).
F F
NF
NF
F
F
NF
NF
(AUX)
Figura 5.39 Exemplu de clasificare a cotelor după rolul lor

Cote nefuncţionale: (sau cote de importanţă secundară) sunt dimensiuni care nu
intervin esenţial în funcţionarea obiectului reprezentat, dar sunt absolut necesare în
definirea completă a formei acestuia (Figura 5.39).
Cote auxiliare: sunt dimensiuni ce pot să nu fie înscrise în desen, având rol pur
informativ. Forma obiectului este perfect determinată şi în absenţa lor. Dacă se
optează pentru înscrierea unor cote auxiliare, ele sunt obligatoriu închise în
paranteze ovale. Utilitatea lor constă în evitarea unor calcule numerice. Cotele
auxiliare nu sunt niciodată tolerate dimensional (Figura 5.39).
5.14.2 După criteriul geometric şi constructiv

Cote de formă: sunt dimensiuni ce definesc forma geometrică a diferitelor
elemente ale obiectului, mărimea acestor forme (Figura 5.40).

Cote de poziţie: sunt dimensiuni ce determină poziţia diferitelor elemente de
formă, unele în raport cu altele (distanţe, unghiuri) (Figura 5.40).
Cote de gabarit: sunt dimensiunile maxime ale obiectului (Figura 5.40).
Gabarit
Formă
Formă Formă
Poziţie
Gabarit
Poz. Poz.
Figura 5.40 Clasificarea cotelor după criteriul geometric şi constructiv
5.14.3 După criteriul tehnologic

Cote de trasare: reprezintă dimensiuni ce trebuie să fie determinate prin trasare în
vederea fabricării obiectului reprezentat.
Cote de prelucrare: reprezintă dimensiuni ce sunt înscrise pe desenele de
fabricaţie, tehnologice.
Cote de control: reprezintă dimensiuni delimitate de o suprafaţă de referinţă şi un
reper de control al instrumentului de control dimensional sau de verificare o
obiectului, după fabricarea lui.
1 Dale, C., Niţulescu Th., Precupeţu P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de
2 Chevalier A. s.a – Guide du dessinateur industriel, Ed. Hachette-Technique, Paris’96
79
6 Reprezentarea pieselor cu filete standardizate
6.1 Generalităţi
Filetul este o nervură elicoidală realizată pe suprafaţa exterioară sau interioară
a unui cilindru sau a unui trunchi de con [1]. Filetul participă la realizarea unor
îmbinări demontabile, denumite îmbinări filetate (de tip şurub-piuliţă). Îmbinările
filetate deţin una din următoarele trei funcţii: fixarea prin strângere (binecunoscuta
fixare prin şurub şi piuliţă, de exemplu), transmiterea şi controlul mişcării a două piese
mobile una în raport cu cealaltă (microscop, micrometru, etc.), sau transmiterea puterii
(prese, cricuri, etc.) [2].
Filetul realizat pe suprafaţa exterioară a unei piese se numeşte filet exterior
(Figura 6.1), iar cel realizat pe suprafaţa interioară, filet interior (Figura 6.1).
vârful
filetului
fundul
filetului
Filet Filet
exterior interior
Figura 6.1 Fragment detaliat dintr-un filet exterior, respectiv interior
80 Reprezentarea pieselor cu filete standardizate -6
Majoritatea filetelor utilizate în tehnică sunt filete standardizate, pentru a

asigura posibilităţi variate de îmbinare şi o largă interschimbabilitate a pieselor.
Standardizarea se referă atât la forma geometrică a filetului, cât şi la dimensiunile
acestuia.
Profilul filetului, obţinut prin secţionarea acestuia cu un plan longitudinal ce
conţine axa, poate fi triunghiular, pătrat, trapezoidal, rotund, dinte de fierăstrău, etc.
(Figura 6.2).
a) b)
c) d)
e)
Figura 6.2 Exemple de forme standardizate pentru profilul filetului:

a) triunghiular (metric, Whitworth); b) rotund; c) trapezoidal; d) dinte de
fierăstrău; e) pătrat
Spira elicoidală a nervurii poate fi înfăşurată pe dreapta sau pe stânga, filetele
fiind după caz, filete pe dreapta, sau filete pe stânga; filetele pe dreapta sunt folosite în
marea majoritate a aplicaţiilor.
Pe acelaşi suport, se poate realiza o singură nervură elicoidală, la filetele cu un
început (marea majoritate a filetelor din domeniul electric) sau mai multe nervuri
elicoidale, echidistante, la filetele cu mai multe începuturi.
6.2 Reguli de reprezentare

Filetele standardizate se reprezintă în desenele tehnice în mod convenţional.
Filetele nestandardizate se reprezintă de asemenea convenţional pe piese, dar va exista
şi o reprezentare detaliată, pentru cotarea elementelor filetului. Filetele nestandardizate
se folosesc foarte rar în domeniul electric.
În reprezentare longitudinală (vedere sau secţiune), vârful filetului se
desenează cu linie continuă groasă, iar fundul filetului cu linie continuă subţire (Figura
6.2 – Reguli de reprezentare 81
6.3). Vârful filetului corespunde diametrului exterior la filetele exterioare şi respectiv

celui interior la filetele interioare (Figura 6.1) [3].
Filet exterior Filet interior

Figura 6.3 Reprezentarea convenţională a filetelor standardizate
În vedere frontală sau secţiune transversală, vârful filetului se reprezintă
printr-un cerc trasat cu linie continuă groasă, iar fundul filetului printr-un arc de cerc
subţire, de deschidere 270O, decalat cu câteva grade faţă de axe (Figura 6.3) [3].
Filet exterior cu ieşire Filet exterior cu ieşire

în vedere de capăt în vedere longitudinală
Filet exterior cu ieşire Filet exterior cu ieşire

în secţiune transversală în secţiune longitudinală
Figura 6.4 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate exterioare cu ieşire
Terminaţia filetului se reprezintă atunci când este vizibilă, cu o linie continuă

groasă, perpendiculară pe axa filetului la filetele cu ieşire (Figura 6.4, Figura 6.6), şi
respectiv cu două linii continue groase, perpendiculare pe axa filetului la filetele cu
degajare (Figura 6.5, Figura 6.7). La filetele exterioare desenate în secţiune, această
terminaţie nu este vizibilă şi de aceea se reprezintă cu linie întreruptă subţire,
perpendiculară pe axa filetului (Figura 6.5). Dacă acest mod de reprezentare încarcă
prea mult desenul (mai ales în desenele de ansamblu), terminaţia se poate desena
numai prin două segmente scurte subţiri, ce unesc linia de fund cu cea de vârf a
filetului, pe fiecare parte a axei longitudinale.
Filet exterior cu degajare Filet exterior cu degajare

în vedere de capăt în vedere longitudinală
Filet exterior cu degajare Filet exterior cu degajare

Figura 6.5 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate exterioare cu degajare
La reprezentarea găurilor filetate înfundate, se prevede o zonă de fund
nefiletată (Figura 6.8).
6.2 – Reguli de reprezentare 83
Filet interior cu ieşire Filet interior cu ieşire

Figura 6.6 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate interioare cu ieşire
Filet interior cu degajare Filet interior cu degajare

Figura 6.7 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate interioare cu degajare
Gaură filetată înfundată Gaură filetată străpunsă

Figura 6.8 Reprezentarea şi cotarea găurilor filetate având filet standardizat
6.3 Cotarea filetelor standardizate

Principalele elemente dimensionale care se înscriu pe desenul unui filet
standardizat sunt: diametrul filetului şi lungimea de înşurubare.
Pentru toate tipurile de filete standardizate, cotarea se face pe diametrul
exterior (al vârfului de filet la filetele exterioare, al fundului de filet la cele interioare).
În locul simbolului Ø, pentru diametrul filetelor standardizate se foloseşte
simbolul tipului de filet, în funcţie de profilul său:
M – pentru filetele metrice,
W – pentru filetele Whitworth,
Tr – pentru filetele trapezoidale,
E – pentru filetele Edison, etc.
La filetele conice, simbolul pentru tipul filetului este precedat de majuscula K.
La filetele cu degajare, în lungimea utilă a filetului este inclusă şi lungimea
degajării. Ca urmare, pe lângă cota de lungime utilă a filetului, va fi indicată şi
lungimea degajării (Figura 6.6, Figura 6.7).
În cotarea găurilor filetate înfundate, se cotează separat lungimea efectiv
filetată şi respectiv adâncimea găurii (fără conul de fund) (Figura 6.8).
Piesele cu filet exterior se mai numesc şi “piese de tip şurub”, iar cele cu filet
interior “piese de tip piuliţă”.
6.4 Notarea filetelor standardizate

Notarea filetelor standardizate este următoarea:
Simbolul Diametrul x valoarea pasului, (sensul) (câmpul de toleranţă)

filetului nominal dar numai pentru numai pentru filete numai dacă este necesar
(exterior) pas fin pe stânga
6.5 – Reprezentarea îmbinărilor prin filet 85
Exemple de notare:
M10 filet metric cu pas normal, de diametru 10 mm

M10x1.5 filet metric cu pas fin, de diametru 10 mm
W2” filet Whitworth de diametru 2 inch
W2”(3 încep.) filet Whithworth de diametru 2 inch, cu 3 începuturi
E40 filet Edison cu diametrul nominal de 40 mm
KM20 filet conic metric de diametru 20 mm
Tr40x8 filet trapezoidal de diametru 40 mm cu pasul 8 mm
6.5 Reprezentarea îmbinărilor prin filet

Îmbinările cu filet sunt îmbinări demontabile, deoarece astfel de îmbinări pot fi
dezasamblate, fără deteriorarea vreuneia din componentele care participă la realizarea
îmbinării [3].
Regula de bază în reprezentarea unei îmbinări cu filet este următoarea:
Într-o îmbinare cu filet, se reprezintă văzută piesa de tip şurub, adică piesa cu
filet exterior (piesa pătrunzătoare) (Figura 6.9).
B-B A-A
A B
A B
Figura 6.9 Reprezentarea unei îmbinări filetate
În secţiunile longitudinale ale unor îmbinări filetate, şuruburile, prezoanele,
ştifturile filetate, se reprezintă în vedere şi nu se haşurează, întrucât sunt piese pline
(Figura 6.10, Figura 6.11, Figura 6.12).
Piuliţele standardizate, şaibele plate standardizate şi şaibele Grower se
reprezintă în vedere dacă axa lor longitudinală se găseşte în planul de reprezentare al
unei secţiuni într-o unei îmbinare cu filet, dacă acest mod de reprezentare este clar
(Figura 6.10, Figura 6.11).
A- A
A A
Figura 6.10 Îmbinare cu filet, realizată cu şurub cu cap hexagonal, şaibă Grower,
gaură filetată înfundată
În proiecţia principală, piuliţele hexagonale şi şuruburile cu cap hexagonal se
reprezintă cu trei feţe vizibile (Figura 6.10, Figura 6.11), iar în proiecţia laterală cu
două feţe vizibile (Figura 6.11).
Şuruburile cu cap crestat au, în proiecţie longitudinală, crestătura pe mijloc, iar
în cea frontală (de la capăt) crestătura este înclinată la 45O dreapta, indiferent de poziţia
reală a crestăturii (Figura 6.12).
Piuliţele se reprezintă strânse complet. Tija filetată depăşeşte piuliţa cu 5-10
mm. În filetul piuliţei nu pătrunde zona nefiletată a filetului exterior cu ieşire, pentru a
nu deteriora vârful piuliţei (Figura 6.11).
Crestătura şaibei Grower se reprezintă pe mijloc în proiecţia principală a
îmbinării cu filet şi are o astfel de direcţie încât să asigure îmbinarea împotriva
destrângerii piuliţei (Figura 6.10).
6.5 – Reprezentarea îmbinărilor prin filet 87
A- A B- B
A A
B
Figura 6.11 Îmbinare cu filet realizată cu şurub cu cap hexagonal, piuliţă
hexagonală şi şaibă plată
La îmbinarea prin filet a unor piese prevăzute cu orificii străpunse nefiletate
prin care trece şurubul, diametrul acestor orificii trebuie să depăşească diametrul tijei
filetate cu aprox. 0.1, pentru a nu distruge vârful filetului (Figura 6.10, Figura 6.11,
Figura 6.12).
Figura 6.12 Îmbinare cu filet, folosind un şurub cu cap cilindric crestat şi o gaură
filetată înfundată
Multe din piesele specifice utilizate în domeniul electric sunt
prevăzute cu filete exterioare şi/sau interioare, pentru asigurarea îmbinării lor
demontabile cu restul ansamblului în care funcţionează. Filetele lor sunt aproape în
totalitate standardizate. Regulile de reprezentare sunt cele prezentate în cadrul acestui
capitol
89
7 Înscrierea toleranţelor în desene
7.1 Toleranţe dimensionale
7.1.1 Terminologie
Diferitele procese de fabricaţie au ca rezultat piese, subansambluri şi
ansambluri ale căror dimensiuni nu coincid întru totul cu dimensiunile înscrise pe
desenul de proiect. Există totdeuana o mică diferenţă între dimensiunea nominală,
Dnom, prevăzută pe desen, şi dimensiunea efectivă, E, rezultată în procesul de
fabricaţie. Pentru ca obiectul fabricat să îşi păstreze caracteristicile funcţionale,
dimensiunile efective trebuie să rămână în interiorul unui anumit interval de valori (Ec.
7.1). Aceste valori poartă denumirea de “dimensiune limită superioară”, Dmax, şi
respectiv “dimensiune limită inferioară”, Dmin, (Figura 7.1) şi sunt precizate în desen
pentru toate dimensiunile esenţiale în funcţionarea obiectului respectiv (Figura 7.23,
Figura 7.26, Figura 7.25, Figura 7.24). Modul de alegere a dimensiunilor limită admise
precum şi modul de înscriere în desen a acestor valori sunt standardizate.
Dmin ≤ E ≤ Dmax
Ec. 7.1
Se defineşte toleranţa dimensională ca fiind diferenţa între dimensiunile
limită superioară şi inferioară admise pentru o anumită dimensiune (Figura 7.1):
T = Dmax − Dmin
Ec. 7.2
Diferenţa dintre dimensiunea limită superioară şi dimensiunea nominală
constituie abaterea superioară, iar diferenţa între dimensiunea limită inferioară şi cea
nominală constituie abaterea inferioară:
As = Dmax − Dnom
Ec. 7.3
90 Înscrierea toleranţelor în desene -7
Ai = Dmin − D nom
Ec. 7.4
Dmax
E
Dmin
Toleranţă
Figura 7.1 Dimensiunile limită şi toleranţa în raport cu dimensiunea nominală

În aceste condiţii. toleranţa dimensională devine:
T = As − Ai
Ec. 7.5
În domeniul toleranţelor dimensionale, se defineşte noţiunea de “arbore”, ca
fiind orice dimensiune exterioară, precum şi cea de “alezaj”, desemnând orice
dimensiune interioară (Figura 7.2).
Dimensiunea limită maximă
Pentru alezaj:
Dimensiunea limită minimă Toleranţa

Abaterea superioară
Abaterea inferioară
Dimensiunea nominală
ALEZAJ
ARBORE
dimensiunea limită minimă toleranţa

Pentru arbore:
abaterea inferioară
abaterea superioară
dimensiunea limită maximă
Linia zero sau
Dimensiunea nominală linia de abatere nulă
Figura 7.2 Reperele de bază în definirea toleranţelor dimensionale pentru un

“alezaj” şi respectiv pentru un “arbore”
7.1 – Toleranţe dimensionale 91
Un aparent paradox este observabil în exemplul din Figura 7.2: abaterile limită
ale alezajului sunt ambele pozitive, iar cele ale arborelui ambele negative. Poziţia
abaterii superioare şi a celei inferioare de aceeaşi parte a liniei zero (linia de abatere
nulă) se datorează alegerii dimensiunii nominale dintr-o gamă de valori normalizate
(standardizate). Consideraţii de ordin tehnologic impun restrângerea valorilor pentru
dimensiunile liniare la un set de valori discrete, definite în standarde sau în norme. Este
posibil ca dimensiunea necesară în mod real să nu coicidă cu o astfel de valoare.
Calarea valorii ei se realizează prin adoptarea unor valori adecvate ale uneia sau alteia
din dimensiunile limită. Această poziţie este codificată în modul de exprimare al
toleranţelor printr-una din literele alfabetului; se folosesc litere majuscule pentru
alezaje şi respectiv litere minuscule pentru arbori (Figura 7.3).
Alezaje Abateri limită pozitive
A
B
Linia zero
H
J K
JS
Abateri limită negative Z ZA ZB
ZC
Arbori
zc
Abateri limită pozitive
za zb
z
h
k Linia zero
b j
js Abateri limită negative
Figura 7.3 Distribuţia câmpurilor de toleranţă în raport cu linia de abatere nulă

De remarcat că un alezaj în clasa de toleranţă H are abaterea inferioară nulă,
deci dimensiunea limită minimă egală cu cea nominală. Similar, un arbore în clasa de
toleranţă h are abaterea superioară nulă, dimensiunea limită maximă fiind egală cu
dimensiunea nominală.
Toleranţele JS şi js dau abateri limită simetrice faţă de linia zero, egale în
valori absolute:
As = Ai = a s = ai
Ec. 7.6
7.1.2 Ajustaje
Relaţia dintre un arbore şi un alezaj ce se asamblează, având aceeaşi
dimensiune nominală, defineşte un ajustaj. Ajustajul este identificat după dimensiunea
nominală comună, urmată de simbolurile pentru toleranţa alezajului şi respectiv pentru
toleranţa arborelui (Figura 7.4).
16 H8/f7
Dimensiunea nominală Simbolul toleranţei
comună pentru arbore
Simbolul toleranţei pentru alezaj
Figura 7.4 Identificarea unui ajustaj
În tehnică există un mare număr de piese care formează ajustaje. Atât
diametrul arborelui cât şi cel al ajustajului variază faţă de valoarea nominală. Pentru a
asigura relaţia funcţională între cele două componente, este necesară specificarea
toleranţelor diametrului comun pentru fiecare componentă.
Poziţia relativă a câmpurilor de toleranţă determină trei tipuri de ajustaje:
ajustaje cu joc, la care dimensiunea limită minimă a alezajului este
totdeauna mai mare decât dimensiunea limită maximă a arborelui (Figura 7.5):
Dmin alezaj > d max arbore
Ec. 7.7
ajustaje cu strângere, la care dimensiunea limită maximă a alezajului este
mai mică decât dimensiunea limită minimă a arborelui (Figura 7.5):
Dmax alezaj < d min arbore
Ec. 7.8
ajustaje intermediare, care pot fi asamblări cu joc redus sau cu strângere
mică.
Talezaj
tarbore
Dmin alezaj
a)
dmax arbore
Alezaj Arbore
tarbore
Talezaj
b)
dmin arbore
Dmax alezaj
Alezaj Arbore
Figura 7.5 Ajustaj: a) cu joc; b) cu strângere
Toleranţa
Jocul minim
Figura 7.6 Arbore în alezaj, în cazul existenţei unui joc între componente
7.1.3 Înscrierea toleranţelor dimensionale pe desene
7.1.3.1 Principii de înscriere. Toleranţe generale pentru

dimensiuni liniare şi unghiulare
În conformitate cu prevederile standardului pentru toleranţe generale,
toleranţele trebuie să fie înscrise complet pe desene, pentru a avea certitudinea că toate
aspectele dimensionale şi geometrice sunt explicitate, nerămânând la voia întâmplării.
Acest principiu nu conduce însă la supraîncărcarea unui desen de execuţie cu
numeroase toleranţe individuale. Se caută în primul rând aplicarea toleranţelor
generale, atât dimensionale cât şi geometrice. Acestea se înscriu în indicator sau
alăturat lui, prin clasa de toleranţă stabilită. Se explicitează pe desen în mod concret,
numai toleranţele pentru acele dimensiuni care din punct de vedere funcţional necesită
valori ale toleranţelor mai restrictive decât cele generale, sau care pot fi admise mai
mari decât cele generale, pentru a conduce la un avantaj economic. Valorile
toleranţelor generale corespund preciziilor normale de execuţie în atelier, clasa de
toleranţă fiind aleasă şi indicată pe desen în concordanţă cu cerinţele componentelor.
Utilizarea toleranţelor generale prezintă o serie de avantaje, legate de citirea şi
interpretarea mai uşoară a desenelor, evitarea calculelor detaliate de toleranţe,
depistarea rapidă a pieselor care pot fi fabricate în regim normal de execuţie, precum şi
a celor care impun tehnologii mai pretenţioase.
Toleranţele generale pentru dimensiuni liniare sunt prezentate în Tabelul 7.1,
unitatea de măsură fiind milimetrul. Se exceptează teşiturile şi razele de racordare,
pentru care valorile respective sunt prevăzute în Tabelul 7.2.
Tabelul 7.1
Simbolul F m c v
toleranţă
Clasa de
Descrierea Fină mijlocie grosieră grosolană
de la 0.5 până la 3 ±0.05 ±0.1 ±0.2 --

domeniul de dimensiuni
peste 3 pănă la 6 ±0.05 ±0.1 ±0.3 ±0.5

Abateri limită pentru
peste 6 pănă la 30 ±0.1 ±0.2 ±0.5 ±1

nominale
peste 30 pănă la 120 ±0.15 ±0.3 ±0.8 ±1.5

peste 120 pănă la 400 ±0.2 ±0.5 ±1.2 ±2.5
peste 400 pănă la 1000 ±0.3 ±0.8 ±2 ±4
peste 1000 pănă la 2000 ±0.5 ±1.2 ±3 ±6
peste 2000 pănă la 4000 -- ±2 ±4 ±8
Tabelul 7.2
Simbolul F m c v
toleranţă
Clasa de
Descrierea Fină mijlocie grosieră grosolană
de la 0.5 până la 3 ±0.02 ±0.4

limită pentru
domeniul de
dimensiuni
nominale
peste 3 pănă la 6 ±0.5 ±1

Abateri
peste 6
±1 ±2
Atât pentru dimensiunile liniare, cât şi pentru raze şi teşituri, în cazul valorilor
sub 0.5 mm, abaterile limită se înscriu explicit pe desen după dimensiunea nominală
(vezi §7.1.3.2).
Abaterile limită pentru dimensiunile unghiulare corespunzătoare toleranţelor
generale sunt redate în Tabelul 7.3.
Tabelul 7.3
Simbolul f m c v
toleranţă
Clasa de
Descrierea fină mijlocie grosieră grosolană

scurte laturi a unghiului considerat
până la 10 ±1º ±1º30’ ±3º

Abateri limită pentru domeniul de
lungimi în milimetri a celei mai
peste 10 pănă la 50 ±0º30’ ±1º ±2º
peste 50 pănă la 120 ±0º20’ ±0º30’ ±1º
peste 120 pănă la 400 ±0º10’ ±0º15’ ±0º30’
peste 400 ±0º5’ ±0º10’ ±0º20’
La utilizarea toleranţelor generale dimensionale, în indicator sau lângă acesta

se înscrie standardul de resort (ISO 2768) şi clasa de toleranţă. De exemplu, pentru o
execuţie fină, se va prevedea următorul conţinut:
ISO 2768 – f
În cazul dimensiunilor liniare care necesită toleranţe mai mici decât cele
generale, sau admit toleranţe mai mari decât cele generale, obţinându-se un avantaj
economic prin aceasta, respectivele toleranţe dimensionale se precizează explicit în
asociaţie cu valoarea dimensiunii nominale (vezi §7.1.3.2, 7.1.3.3).
7.1.3.2 Toleranţe în cifre

O modalitate de menţionare a unei toleranţe dimensionale în desen constă în
înscrierea abaterilor limită după dimensiunea nominală. Valorile apar una sub alta, cu o
înălţime a cifrelor de 0.5…0.6 din cea a cotelor, dar nu mai mică de 2.5 mm (Figura
7.7). Abaterile limită sunt exprimate în aceeaşi unitate de măsură ca şi dimensiunea
nominală, deci în mm, folosind acelaşi număr de zecimale atât pºentru abaterea
superioară, cât şi pentru cea inferioară. Abaterea de valoare zero se scrie ca număr
întreg.
+0
20 +0.10
-0.15 21 -0.05
Figura 7.7 Înscrierea abaterilor limită ale unei dimensiuni nominale

Pentru cotele unghiulare măsurate în grade, se pot utiliza ca unităţi de măsură
pentru abaterile limită minutul, secunda (Figura 7.8).
+20’
120O -10’
Figura 7.8 Înscrierea toleranţelor pentru dimensiuni unghiulare

Dacă valorile celor două abateri sunt simetrice, având aceeaşi valoare absolută,
aceasta este înscrisă o singură dată (Figura 7.9).
30O±5’
15±0.05
Figura 7.9 Tolerarea dimensională cu abateri limită simetrice

În situaţii mai rare, se indică dimensiunile limită (Figura 7.10) în locul

abaterileor limită. Varianta nu este recomandată de cerinţele procesului tehnologic de
fabricaţie.
18.05
17.90
Figura 7.10 Tolerarea dimensională cu indicarea dimensiunilor limită
7.1.3.3 Toleranţe conform sistemului ISO

Normele ISO prevăd înscrierea toleranţei dimensionale prin simbolul câmpului
de toleranţă (Figura 7.11) după valoarea cotei nominale. Opţional, simbolul poate fi
completat cu valorile abaterilor limită înscrise între paranteze (Figura 7.11).
25f7 -0.020
25f7 -0.041
Figura 7.11 Înscrierea toleranţelor dimensionale prin simboluri, conform

sistemului ISO
7.1.3.4 Tolerarea dimensională a ajustajelor

Într-un desen de ansamblu, cota unui ajustaj se tolerează prin înscrierea
simbolului pentru toleranţa alezajului, urmat de cel pentru toleranţa arborelui (Figura
7.12).
Ø20 H7/f7 Ø20 H7

f7
Figura 7.12 Tolerarea dimensională a ajustajelor

7.1.4 Cumularea toleranţelor dimensionale

Cotând în serie un lanţ de dimensiuni, toleranţele se cumulează (Figura 7.13).
27±0.52 28±0.52 29±0.52 29±0.52
Figura 7.13 Cumularea toleranţelor la cotarea în serie

Pentru exemplul din Figura 7.13, abaterile limită pentru lungimea de gabarit
sunt +2.8 mm (0.52 mm + 0.52 mm + 0.52 mm + 0.52 mm) respectiv –2.8 mm.
Valoarea nominală a lungimii de gabarit este de 113 mm şi rezultă prin însumarea celor
patru cote înseriate. Valorile limită rezultate pentru această cotă sunt de 110.2 mm şi
respectiv 115.8 mm. Toleranţa rezultată este de 5.6 mm.
La cotarea în paralel a dimensiunilor analizate (Figura 7.14), cumularea
toleranţelor este evitată. Metoda de cotare este mai precisă, motiv pentru care este
preferată în desenele de fabricaţie ale reperului.
113±0.52
84±0.52
55±0.52
27±0.52
Figura 7.14 Repartizarea toleranţelor la cotarea în paralel

Pentru exemplul considerat, conform celui de-al doilea mod de cotare,
lungimea de gabarit poate varia între 112.48 şi 113.52 mm, toleranţa fiind de numai
1.4 mm. Observaţia privind precizia mai bună obţinută la cotarea în paralel este
valabilă şi pentru cotele de poziţie ale celor trei orificii circulare.
7.2 Toleranţe geometrice
7.2.1 Tolerarea geometrică. Generalităţi

Tolerarea geometrică este o tehnică precisă de specificare a variaţiilor maxime
admise ale formei sau poziţiei elementelor şi suprafeţelor din geometria reperelor, cu
7.2 – Toleranţe geometrice 99
scopul asigurării funcţionalităţii şi interschimbabilităţii acestora [1]. Tolerarea

geometrică constă dintr-o serie de tehnici bine definite, utilizate pentru controlul
anumitor caracteristici geometrice ale pieselor: rectilinitatea, planeitatea,
cilindricitatea, înclinarea, etc.
Ca şi în cazul tolerării dimensionale, nu este necesar să se înscrie pe desen
toleranţe geometrice pentru fiecare caracteristică a unei piese, ci numai pentru cele care
sunt esenţiale în funcţionare. Acest sistem precis de tolerare este folosit mai des pentru
a controla mărimi sau forme unde pot să apară încovoieri, sau alte deformări, cât şi
pentru mărimi care necesită limite strânse [1], [2], [3].
Pentru anumite categorii de piese, cum ar fi cele care se fabrică prin aşchiere,
există posibilitatea înscrierii pe desen a unor toleranţe geometrice generale, în
conformitate cu una din clasele de toleranţă definite în standarde [4]. În acest caz, se
explicitează pe desen numai acele toleranţe care sunt mai severe decât cele generale.
7.2.2 Toleranţe de formă

Toleranţele de formă se referă la controlul rectilinităţii, planeităţii, curburii,
etc. O toleranţă de formă specifică zona în interiorul căreia elementele ce definesc a
anumită formă trebuie să fie conţinute. Exemplul din Figura 7.15 ilustrează
semnificaţia unei toleranţe de formă. Este considerată o toleranţă la circularitate pentru
piesa cilindrică reprezentată. În orice secţiune perpendiculară pe axa piesei, forma
secţiunii poate prezenta abateri de la un cerc ideal în limitele prescrise. Pentru
evidenţierea abaterilor de formă, limitele şi conturul secţiunii au fost exagerate în
figură în raport cu diametrul nominal al acesteia.
Ønominal Secţiunea ideală Formă admisă

a secţiunii
Limite de formă Limite de formă
Figura 7.15 Semnificaţia toleranţei de formă la circularitate

Simbolurile toleranţelor de formă sunt redate în Tabelul 7.4.
Tabelul 7.4
Denumirea toleranţei Simbolul grafic

Toleranţă la rectilinitate
Toleranţă la planitate
Toleranţă la circularitate
Toleranţă la cilindricitate
Toleranţă la forma dată a profilului
Toleranţă la forma dată a suprafeţei
7.2.3 Toleranţe de poziţie, orientare şi bătaie

O toleranţă de poziţie sau de orientare defineşte zona în interiorul căreia
centrul, axa sau planul central al unei caracteristici de o anumită mărime este permis să
varieze faţă de poziţia teoretic exactă [2]. Prin cote adecvate, se stabileşte poziţia
teoretic exactă, care este poziţia ideală în raport cu o anumită bază de referinţă.
Exemplul din Figura 7.16 ilustrează necesitatea toleranţei de poziţie în
fabricaţia pieselor interschimbabile [1]. Poziţia centrului orificiului circular este
tolerată dimensional pe fiecare din cele două direcţii cu 0.01 mm. Centrul respectiv se
poate situa în interiorul unui pătrat de latură 0.02 mm. Plasarea cea mai defavorabilă
posibilă este pe diagonala pătratului, când distanţa faţă de poziţia teoretic exactă este
de 0.0142 mm şi nu de 0.01 mm; 0.0142 reprezintă o valoare probabil prea mare şi,
deci, neconvenabilă. Înscrierea unei toleranţe la poziţie nominală de 0.01 mm restrânge
domeniul admis pentru situarea centrului la un cerc de diametru 0.01 mm, cu centrul în
punctul ideal (care defineşte poziţia teoretic exactă).
Tipurile de toleranţe de poziţie, orientare şi bătaie, precum şi simbolurile lor
sunt prezentate în Tabelul 7.5.
La înscrierea unei toleranţe geometrice la poziţie nominală, cotele de poziţie
ale elementelor tolerate se încadrează într-un dreptunghi şi nu se tolerează dimensional
(Figura 7.16).
Ø100H7
Ø0.01 A B
B
100 -0.01
+0.01
100
+0.01
100 -0.01 100
A
0.02
0.02
0.02 Ø0.01
0.02
Figura 7.16 Exemplu privind utilitatea toleranţei la poziţie nominală
Tabelul 7.5
Tipul toleranţei Denumirea toleranţei Simbolul grafic

Toleranţă la poziţie nominală
Toleranţe de Toleranţă la coaxialitate şi la
poziţie concentricitate
Toleranţă la simetrie
Toleranţă la paralelism
Toleranţe de
Toleranţă la perpendicularitate
orientare
Toleranţă la înclinare
Toleranţa bătăii circulare radiale sau
Toleranţe de frontale
bătaie
Toleranţa bătăii totale
Toleranţele de poziţie, orientare şi bătaie necesită precizarea unei baze de
referinţă faţă de care se exprimă abaterile respective. Ca bază de referinţă, se alege o
suprafaţă plană sau o axă, ce constituie un element de aşezare, de poziţionare a piesei
în cauză, fie în timpul funcţionării, fie în timpul prelucrării sau verificării ei. Forma
unui element considerat bază de referinţă trebuie să fie cât mai precisă. Pentru fiecare
toleranţă înscrisă în desen se poate defini o altă bază de referinţă, după cum, mai multe
elemente tolerate în acest mod, pot fi raportate la o bază de referinţă comună.
7.2.4 Înscrierea pe desen a toleranţelor geometrice

Pentru notarea toleranţelor geometrice pe desen, se utilizează un cadru
dreptunghiular, trasat cu linie continuă subţire. Cadrul conţine două, trei căsuţe, sau
mai multe căsuţe, având următoarea destinaţie (Figura 7.17):
0.1 0.1 A
Simbolul Valoarea Simbolul Valoarea Baza de

toleranţei toleranţei toleranţei toleranţei referinţă
Figura 7.17 Cadrul standardizat pentru înscrierea toleranţelor geometrice
Dacă sunt necesare mai multe baze de referinţă, fiecare din ele este notată cu o
majusculă distinctă, în căsuţe succesive, în partea dreaptă a cadrului (Figura 7.18).
0.1 A B
Simbolul Valoarea Baza de Baza de

toleranţei toleranţei referinţă A referinţă B
Figura 7.18 Indicarea unei toleranţe geometrice cu mai multe baze de referinţă
Valoarea toleranţei se exprimă în milimetri şi este precedată de majuscula Ø
pentru zone de toleranţă circulare sau cilindrice.
Specificarea elementului tolerat (suprafaţă, axă, muchie, etc.) se realizează cu
ajutorul unei linii de indicaţie, trasată cu linie continuă subţire şi terminată prin săgeată
(Figura 7.19). Frecvent, linia respectivă este frântă la 90O.
Figura 7.19 Indicarea elementului tolerat geometric

Precizarea bazei de referinţă se realizează printr-o linie de indicaţie terminată

cu un triunghi de referinţă înnegrit (Figura 7.20 a).
Dacă baza de referinţă nu poate fi indicată direct, printr-o linie de indicaţie,
aceasta se notează cu o majusculă încadrată, legată de elementul de referinţă printr-un
triunghi înnegrit (Figura 7.20 b).
Dacă oricare din cele două elemente corelate printr-o toleranţă geometrică
poate fi baza de referinţă, ambele elemente sunt specificate prin linie de indicaţie
terminată cu săgeată (Figura 7.20 c).
0.25
0.1 A
a)
b)
0.25 A
A
c)
A
Figura 7.20 Marcarea bazei de referinţă pentru o toleranţă geometrică
Dacă toleranţa geometrică se referă la axa sau la planul de simetrie al piesei
sau a elementului cotat, linia de indicaţie pentru specificarea elementului tolerat sau a
bazei de referinţă este trasată în prelungirea liniei de cotă (Figura 7.21).
0.1 A
0.1 A
Figura 7.21 Toleranţe de poziţie pentru planul de simetrie al elementului tolerat

Atunci când toleranţa geometrică are în vedere numai o porţiune limitată a

elementului tolerat, conturul acelei porţiuni este dublat pe exterior prin linie-punct
groasă, iar lungimea corespunzătoare se cotează (Figura 7.22).
0.1
100
Figura 7.22 Toleranţă geometrică pe o porţiune limitată din elementul tolerat

Dacă pe desen sunt reprezentate mai multe variante dimensionale ale
obiectului reprezentat, şi dacă valorile toleranţelor diferă în funcţie de variantă, aceste
toleranţe se notează parametric pe desen, iar valorile lor se concretizează în tabelul ce
conţine cotele parametrice (Figura 7.23) [5]. Pentru toleranţe, se folosesc litere
minuscule.
Var. a b c d e f
b a A
1 0.006 0.025 15 7 8 47
2 0.010 0.008 20 8 10 58
3 0.025 0.010 30 10 15 70
4 0.060 0.015 50 12 25 112
c d A
f
Figura 7.23 Înscrierea parametrică a toleranţelor geometrice

Pe lângă informaţiile de bază privind tipul şi valoarea unei toleranţe
geometrice, pe desen mai pot fi înscrise, în interiorul sau în exteriorul cadrului
dreptunghiular, şi alte informaţii referitoare la toleranţele geometrice.
Cotele de poziţie ale elementului tolerat geometric la poziţie nominală nu se
tolerează dimensional şi se încadrează într-un dreptunghi (Figura 7.16).
Exemple de scriere a toleranţelor geometrice şi dimensionale pe piese sunt
redate în Figura 7.24 [6],Figura 7.25 [7], şi Figura 7.26 [8].
6±0.1
31±0.2
23±0.1
13,1±0.1
18.6±0.2
13,9±0.1
2±0.1
8,7
9,5
0.02
Ø1
Figura 7.24 Capsula pentru diode tip F-22, desen de catalog
Figura 7.25 Toleranţe geometrice pentru inelul interior al unui rulment

+0.060
0.25-0.020 0.35
0.08 A 0.1 B
+ 0°
+0.1
15° -2°
1.3-0.0
+0.020 +0.100
0.60-0.054 0.9-0.010
A B
13.0
0.13 0.13 0.13 0.13
0.033 0.1
Figura 7.26 Ştift metalic utilizat la îmbinări cu capse în echipamente electronice

Înscrierea pe desen a toleranţelor dimensionale şi geometrice potrivite necesită
experienţă şi de asemenea cunoaşterea tehnologiei de fabricaţie a obiectului
reprezentat.
1 Yankee H. – Engineering Graphics, Boston, SUA, 1985

2 Chevalier, A. s.a – Guide du dessinateur industriel, Ed. Hachette-Technique, Paris
1996
3 *** - Fachzeichnen Elektrotechnik, Vol. I, II, III, Holland&Josenhans Verlag,
Stuttgart, 1979
6 *** - Catalog “Diode”, IPRS Băneasa, Bucureşti, 1992
7 Marin D., Raicu L. – Desen tehnic industrial, Editura Bren, Bucureşti, 1999
8 Pascu, A. – Structura mecanică a aparatelor electronice, OID, ICM, Bucureşti, 1992
107
8 Notarea calităţii suprafeţelor prelucrate
8.1 Definirea calităţii suprafeţelor prelucrate
Calitatea maşinilor sau instalaţiilor fabricate este apreciată din mai multe
puncte de vedere: caracteristici tehnice, durabilitate, fiabilitate, domeniu de utilizare
etc. Toate aceste puncte de vedere sunt influenţate de calitatea suprafeţelor prelucrate.
În noţiunea de calitate a suprafeţei prelucrate sunt cuprinse două aspecte:
1. aspectul fizic, prin care calitatea suprafeţei este definită de abaterile
proprietăţilor fizico-mecanice ale stratului superficial al materialului;
2. aspectul geometric, prin care calitatea suprafeţei este definită de abaterile
suprafeţei reale de la cea ideală (geometrică) indicată în desenul de execuţie.
În ceea ce priveşte aspectul geometric al suprafeţei prelucrate, abaterile
geometrice prin care suprafaţa reală se deosebeşte de suprafaţa nominală sunt
clasificate în SR ISO 4287-1:1993, în mod convenţional, în abateri de ordinul 1÷4,
după cum urmează:
abaterile de ordin 1 = abateri de formă (macroneregularităţi);
abaterile de ordin 2 = ondulaţii;
abaterile de ordin 3 şi 4 = rugozitate (microneregularităţi).
Abaterile de formă (macroneregularităţile) sunt abateri cu pas foarte mare în
raport cu înalţimea lor. La suprafeţele cilindrice, aceste abateri sunt: ovalitatea şi
poligonalitatea în secţiune transversală şi conicitatea, dubla convexitate, dubla
concavitate în secţiune longitudinală.
Ondulaţiile sunt abateri de înălţime relativ mică şi pas mediu, care apar în
principal datorită vibraţiilor sistemului tehnologic şi a deformaţiilor plastice din zona
de aşchiere.
Rugozitatea suprafeţelor prelucrate este totalitatea neregularităţilor cu forme
diferite şi cu pas relativ mic, considerate pe o porţiune mică de suprafaţă, care nu are
abateri de formă macrogeometrică. Microneregularităţile, sau asperităţile suprafeţei,
sunt urmele lăsate de sculele de prelucrare. O suprafaţă prelucrată prezintă o anumită
rugozitate, ondulaţie şi abatere de formă macrogeometrică.
Pentru indicarea stării suprafeţelor se folosesc parametrii de profil [1]:
108 Notarea calităţii suprafeţelor prelucrate -8
Ra (abaterea medie patratică) –reprezentând media aritmetică a valorilor absolute

ale abaterilor profilului în limitele lungimii de bază;
Rz (înălţimea neregularităţilor profilului în zece puncte) –reprezentând media
valorilor absolute ale inălţimilor celor mai de sus 5 proeminenţe şi ale adâncimilor
celor mai de jos 5 goluri, în limitele lungimii de bază;
Rmax (înălţimea maximă a profilului) –reprezentând distanţa dintre linia exterioară
şi linia interioară a profilului.
Parametrii de rugozitate se prescriu ca valoare maximă admisibilă, precedată
de simbolul aferent.
Valorile preferenţiale ale parametrilor Ra, Rz, sunt cele din Tabelul 8.1 [1]:
Tabelul 8.1
Parametrul de rugozitate Valori numerice

Ra [µm] 0.012; 0.025; 0.05; 0.1; 0.2; 0.4; 0.8; 1.6; 3.2; 6.3;
12.5; 25; 50; 100; 200; 400
Rz [µm] 0.025; 0.05; 0.1; 0.2; 0.4; 0.8; 1.6; 3.2; 6.3; 12.5; 25;
50; 100; 200; 400; 800; 1600
8.2 Condiţii privind starea suprafeţelor

Starea suprafeţelor se notează pe desen numai dacă indicaţiile respective sunt
indispensabile pentru asigurarea funcţionalităţii piesei sau a aspectului ei şi numai
pentru suprafeţele care necesită asemenea indicaţii [2].
La alegerea rugozităţii se are în vedere influenţa pe care o are rugozitatea
asupra calităţii produsului (funcţionare, durabilitate, rezistenţă, precizie, aspect etc.),
cât şi influenţa asupra economicităţii produsului respectiv. Rugozitatea are o influenţă
mare asupra frecării şi uzurii, rezistenţei la oboseală, precum şi asupra altor proprietăţi
funcţionale ale suprafeţei, şi anume: asupra etanşeităţii îmbinărilor, rigidităţii de
contact, rezistenţei îmbinărilor presate, stabilităţii la vibraţii. Din punct de vedere
funcţional, rugozitatea are o influenţă deosebită asupra calităţii produsului. Deoarece
costul produsului creşte apreciabil odată cu prescrierea unor rugozităţi mai mici
(suprafeţe mai netede), valorile prescrise nu trebuie să impună condiţii mai severe
decât cele strict necesare calităţii.
Referitor la economicitatea aplicării procedeelor de fabricaţie, există o
corelaţie între precizia dimensională şi rugozitatea rezultată, precum şi între procedeul
tehnologic şi rugozitatea care se obţine prin aplicarea acestuia (Tabelul 8.2) [2].
În cazul prelucrărilor mecanice, se recomandă utilizarea următoarelor valori
ale rugozităţii (Ra) [3]:
pt. prelucrări de degroşare: 25; 50; 100 µm;
pt. prefinisări: 3.2; 6.3; 12.5 µm;
pt. finisări: 0.4; 0.8; 1.6 µm;
pt. superfinisări: 0.012; 0.025; 0.05; 0.1; 0.2 µm.
8.2 – Condiţii privind starea suprafeţelor 109
În funcţie de procedeul de prelucrare, pot exista şi unele abateri de la aceste

recomandări.
Tabelul 8.2
Valori medii ale rugozităţii Ra[µm]

Denumirea procedeului
0.0125
0.025
0.005
tehnologic
12.5
100
0.1
0.2
0.4
0.8
1.6
3.2
6.3
25
50
Turnare în nisip
Turnare în forme coji
Turnare în cochilie
Turnare sub presiune
Turnare de precizie
Matriţare
Forjare
Laminare la cald
Laminare la rece, tragere
Extrudare
Ambutisare
Tăiere cu flacăra
Tăiere cu fierăstrăul
Curăţire cu jet
Polizare
Retezare
Rabotare
Mortezare
Găurire
Lărgire
Adâncire
Frezare
Strunjire longitudinală
Strunjire plană
Alezare
Broşare
Rectificare
Rodare
Roluire
Honuire
Lepuire
Rulare
Severuire
Electrochimie
Electroeroziune
Simbolizarea utilizată în Tabelul 8.2 are următoarea semnificaţie:
Valori obţinute frecvent

Valori obţinute mai rar prin procedeul respectiv
8.3 Notarea pe desen a stării suprafeţelor

Starea suprafeţelor indicată pe desen se consideră că reprezintă starea finită a
suprafeţelor, după aplicarea tratamentelor termice, termochimice sau a acoperirilor
electrochimice, însă înainte de vopsire, lăcuire sau acoperiri decorative.
Simbolurile utilizate sunt cele din Tabelul 8.3 [1]:
Tabelul 8.3
Simbol grafic Condiţii privind procedeul de obţinere a
suprafeţei
Simbol de bază ---
suprafaţa se va obţine printr-o operaţie finală de

Simbol derivat prelucrare cu îndepărtare de material
suprafaţa se va obţine printr-o operaţie finală

Simbol derivat fără îndepărtare de material
se utilizează pentru înscrierea unor condiţii

Simbol derivat suplimentare
se utilizează pentru notarea stării suprafeţei în

Simbol derivat cazul suprafeţelor ce formează conturul unei
piese având aceeaşi stare pe tot conturul
Simbolurile se trasează cu linie continuă, identică cu linia utilizată pentru
înscrierea cotelor pe desenul respectiv, iar înalţimea literelor şi a cifrelor este aceeaşi
cu înalţimea h a scrierii. Detaliile grafice ale simbolului de rugozitate sunt redate în
Figura 8.1.
8.3 – Notarea pe desen a stării suprafeţelor 111
h – dimensiunea 3.5 5 7 10 14 20
nominală a scrierii 2H
Înălţimea H 5 7 10 14 20 28 H 60° 60°
Grosimea liniei h/10
Figura 8.1 Modul de realizare al simbolului pentru rugozitate

Valoarea numerică a parametrului se înscrie deasupra simbolului, fiind
valoarea maximă admisibilă pentru suprafaţa respectivă şi se exprimă în µm.
Parametrul de profil se indică în conformitate cu Tabelul 8.4:
Tabelul 8.4
3,2
-pentru Ra, se indică numai valoarea sa
3,2
-pentru valori limită admisibile ale parametrului Ra,
valoarea maximă se înscrie deasupra valorii minime 1,6
Rz 6,3
-pentru Rz sau Rmax, se înscrie valoarea parametrului
respectiv, precedată de simbolul acestuia
Rmax 12,5
-pentru cazul în care sunt necesare şi alte condiţii b

suplimentare privind starea suprafeţei respective, se înscriu c(f)
următoarele date: a
a = parametrul de profil caracteristic; e d
b = denumirea procedeului tehnologic, date privind
tratamentele termice sau de suprafată;
c = valoarea numerică a lungimii de bază [mm];
d = simbolul orientării neregularităţilor;
e = adaosul de prelucrare prescris [mm];
f = valoarea numerică a altor parametri de profil
Orientarea neregularităţilor poate fi (Tabelul 8.5):

Tabelul 8.5
Plasarea simbolului
Orientarea neregularităţilor Simbolul în raport cu cel de
rugozitate
-paralelă cu planul de proiecţie

= =
-perpendiculară pe planul de pr.

⊥ ⊥
-încrucişat înclinată faţă de planul

de proiecţie a suprafeţei X X
-aproximativ radială faţă de centrul

suprafeţei R R
-aproximativ circulară şi
concentrică faţă de centrul
suprafeţei
C C
-în mai multe direcţii oarecare

M M
-specială, nedirecţionată sau

protuberanţe P P
Datele privind starea unei anumite suprafeţe se înscriu o singură dată şi numai
pe una din proiecţiile obiectului reprezentat (vedere sau secţiune) şi anume pe acea
proiecţie pe care sunt indicate elementele dimensionale ale suprafeţei respective, cu
vârful simbolului orientat spre suprafaţa la care se face referinţă.
Indicaţiile înscrise în jurul simbolului de rugozitate trebuie să poată fi citite de
jos în sus şi din dreapta desenului, fără a fi întrerupte sau întretăiate de linii de cotă sau
de linii ajutătoare. Orientarea simbolurilor de rugozitate este oarecare.
Simbolurile pentru notarea stării suprafeţei se amplasează pe linii de contur,
linii ajutătoare trasate în prelungirea acestora sau prin intermediul unor linii ajutătoare
terminate cu o săgeată (Figura 8.2).
Figura 8.2 Modul de plasare pe desen a simbolului de rugozitate

Nu se admite plasarea simbolurilor pe linii de contur acoperite sau pe linii de
cotă, cu excepţia găurilor de dimensiuni reduse, razelor de racordare şi a teşiturilor,
cazuri în care simbolul se amplasează înaintea cotei respective (Figura 8.3).
Figura 8.3 Plasarea simbolului de rugozitate pe elemente cu dimensiuni reduse

Pe o suprafaţă cu rugozităţi diferite, valorile respective se notează separat,
limita trasându-se cu linie subţire. Pe o reprezentare în secţiune, se cotează lungimea
porţiunii de rugozitate diferită (Figura 8.4).
Figura 8.4 Notarea rugozităţii pe porţiuni limitate ale conturului

Modalitatea de indicare a stării suprafeţei pe un desen de execuţie se
diferenţiază pentru următoarele cazuri:
dacă toate suprafeţele au aceeaşi rugozitate, aceasta se notează numai
în rubrica aferentă din cadrul indicatorului, deasupra indicatorului, în cazul
neexistenţei unei rubrici speciale, sau în cadrul condiţiilor tehnice înscrise pe
desen
dacă majoritatea suprafeţelor au aceeaşi stare (rugozitate), aceasta se
notează prin simbolul corespunzător numai deasupra indicatorului, pe desenul
de execuţie urmând a se nota numai suprafeţele a căror stare (rugozitate) diferă
de cea generală.
Simbolul de rugozitate poate fi scris deasupra indicatorului astfel
(Figura 8.5):
simbol, urmat de precizarea “cu excepţia celorlalte indicaţii”;
simbol, urmat între paranteze de simbolul de bază semnificând faptul
că toate suprafeţele cu stări neidentificate de pe desen au valoarea rugozităţii
egală cu cea din faţa parantezei;
simbol, urmat, între paranteze, de notările stărilor suprafeţelor indicate
pe desen, în ordine crescătoare.
Pentru suprafeţe de contur cu aceeaşi rugozitate pe tot conturul, notarea stării
respective se face în câmpul desenului, alături de precizarea “pe contur”.
Se admite ca notarea stării respective să fie indicată pe reprezentare o singură
dată, prin completarea simbolului corespunzător cu un cerc de diametru 3÷4 mm, de
aceeaşi grosime ca şi cotele înscrise pe desenul respectiv (Figura 8.6).
Figura 8.5 Înscrierea rugozităţii dacă există valori predominante ale acesteia
Figura 8.6 Notarea rugozităţii pe conturul obiectului

8.4 Notarea tratamentului termic pe desenele de execuţie

Pe desenele de execuţie ale pieselor se indică numai datele referitoare la
caracteristicile finale ale materialului, obţinute în urma tratamentului termic:
adâncimea h a stratului tratat, duritatea, rezistenţa la rupere. Acestea se înscriu în
cadrul condiţiilor tehnice din desen în unul din următoarele moduri [4]:
prin intervale de valori (h = x1…x2; HRC y1…y2);
prin valori nominale şi abateri limită (h = x1±∆x; HRC y1±∆y);
prin valori limita (h ≥ x1; HRC ≥ y1).
Figura 8.7 Indicarea pe desen a tratamentului termic pentru întreaga piesă

Tratamentele care se referă la anumite părţi ale piesei se înscriu pe o linie de
indicaţie, a cărei săgeată se sprijină pe o linie punct groasă, trasată paralel cu conturul
piesei, pe o singură proiecţie, dacă aceasta determină complet zona tratată termic, sau,
la nevoie, pe două proiecţii, caracteristicile mecanice notându-se o singură dată, doar
pe una din proiecţiile respective.
Figura 8.8 Înscrierea tratamentului termic pentru părţi din piesă

8.5 – Reguli de notare a indicaţiilor privind acoperirile 117
Dacă mai multe părţi ale piesei sunt supuse la acelaşi tratament termic, zonele
respective se precizează prin linie punct groasă, caracteristicile mecanice indicându-se
doar o singură dată.
Dacă mai multe părţi ale piesei sunt supuse la tratamente termice diferite,
caracteristicile mecanice se indică pe fiecare din zonele respective sau, dacă sunt
comune mai multor zone, se notează cu ajutorul unor litere distincte, iar datele privind
tratamentul termic se înscriu o singură dată, într-o paranteză precedată de litera folosită
pentru identificare [Figura 8.9].
Figura 8.9 Înscrierea mai multor tratamente termice pe diferitele suprafeţe ale
unui obiect
Pentru cazul în care se indică şi anumiţi parametri de profil privind starea
suprafeţei tratate termic, datele referitoare la tratamentul termic se înscriu pe braţul
simbolului pentru notarea stării suprafeţei.
Dacă este necesar, se indică pe desen şi locul sau zona pentru măsurarea
durităţii stratului tratat [4].
În desenele de ansamblu se vor indica numai datele de tratament termic care se
referă la întreg ansamblul.
8.5 Reguli de notare a indicaţiilor privind acoperirile

Simbolul acoperirii sau indicaţiile privind acoperirea se dau în cadrul
condiţiilor tehnice din desen.
Dacă se face referire la anumite zone ale piesei ce nu pot fi precizate decât pe
reprezentarea din desen, zonele respective se identifică şi se cotează conform regulilor
enunţate la notarea tratamentului termic
1 ***- -Colecţia de Standarde actuale

2 Marin D., s.a. – Desen tehnic industrial, Editura Bren, Bucureşti, 1999
3 Vlase A. – Tehnologia construcţiilor de maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996
4 Crişan N. – Noţiuni fundamentale în desenul tehnic industrial
119
9 Detalii privind reprezentarea şi cotarea pieselor
9.1 Reprezentarea pieselor de tip arbore
9.1.1 Tipologie, destinaţie, caracteristici generale

Arborii sunt piese din categoria organelor de maşini, destinaţi transmiterii
momentelor de răsucire. În acelaşi timp, arborii servesc la sprijinirea pieselor montate
pe ei şi aflate în mişcare de rotaţie. După tipul axei longitudinale, arborii pot fi drepţi,
cu excentric, sau cotiţi [1], [2].
Forma geometrică globală este definită de o succesiune de tronsoane cilindrice,
conice sau uneori prismatice, dispuse cap la cap, pe aceeaşi axă longitudinală în cazul
arborilor drepţi sau pe aceeaşi direcţie dar decalate axial în cazul arborilor cu excentric
şi respectiv cotiţi. Diferitele tronsoane pot prezenta diferite prelucrări interioare laterale
sau axiale. Secţiunile transversale ale tronsoanelor de arbore pot fi constante sau
variabile.
Părţile componente ale unui arbore sunt (Figura 9.1): corpul, tronsoanele de
rezemare (numite fusuri de capăt sau pivoţi), prin intermediul cărora arborii sunt
susţinuţi în lagăre şi tronsoanele pentru asamblare, pe care se montează diferite organe
de maşini (roţi dinţate, roţi pentru curele) sau alte piese.
Părţi de calare
Fus de capăt Corp Fus de capăt
Figura 9.1 Părţile componente ale unei piese de tip arbore

120 Detalii privind reprezentarea şi cotarea pieselor -9
Capetele de arbori, fusurile, gulerele fixe sunt standardizate dimensional [3].

La cele două capete, arborii sunt în general prevăzuţi cu găuri de centrare
filetate înfundate (Figura 9.2), care sunt de asemenea standardizate [4].
Figura 9.2 Gaură de centrare filetată de la capătul unui arbore

Pentru a evidenţia prelucrările interioare ale tronsoanelor, se folosesc secţiuni
propriu-zise deplasate (Figura 9.3, Figura 9.4) [2].
Figura 9.3 Arbore în perspectivă, cu evidenţierea planelor de secţionare

9.1 – Reprezentarea pieselor de tip arbore 121
Figura 9.4 Secţiuni deplasate în arborele din figura anterioară

Dacă spaţiul nu permite deplasarea secţiunilor, acestea pot fi dispuse şi la
capetele proiecţiei longitudinale, sau într-un spaţiu liber, cu notarea literală a traseului
de secţionare şi a denumirii secţiunii (Figura 9.5).
Figura 9.5 Secţiune locală în arbore, plasată la capăt, ca o proiecţie obişnuită

9.1.2 Cotarea arborilor

Pentru tronsoanele cilindrice, se indică diametrele, pentru cele prismatice
latura bazei, iar pentru cele conice cele două diametre de capăt.
Cotarea longitudinală are în vedere rolul funcţional al tronsoanelor arborelui.
Ca bază de cotare pe această direcţie, poate fi utilizat unul, sau ambele capete.
Deoarece lungimea de gabarit este o cotă necesară, lungimea unuia dintre tronsoane va
lipsi, pentru a evita închiderea lanţului de cote (Figura 9.6).
Prelucrările de pe tronsoane vor fi dimensionate atât din punct de vedere al
formei, cât şi al poziţiei (Figura 9.6).
Reprezentarea şi cotarea găurilor de centrare poate fi omisă, precizarea lor
fiind realizată printr-o adnotare adecvată (Figura 9.5).
Pe desenul de execuţie al unui arbore se înscriu rugozităţile suprafeţelor
funcţionale, precum şi abaterile dimensionale, de formă şi de poziţie.
Arborii drepţi sunt frecvent utilizaţi în domeniul electric, toate maşinile
electrice rotative incluzând în componenţa lor acest reper.
Figura 9.6 Cotarea longitudinală şi a prelucrărilor interioare

Numeroase tipuri de traductoare electrice de măsură destinate mărimilor
mecanice includ de asemenea repere de tip arbore.
O categorie aparte de arbori frecvent întâlniţi în domeniul electric sunt
cablurile de legătură. Acestea sunt arbori flexibili.
9.2 – Reprezentarea arcurilor elicoidale 123
9.2 Reprezentarea arcurilor elicoidale
9.2.1 Caracteristici, tipologie, destinaţie

Arcurile elicoidale sunt piese utilizate în realizarea îmbinărilor elastice.
Materialul cu bune proprietăţi elastice şi forma specifică a arcurilor elicoidale asigură
deformaţii elastice mari. După forma constructivă, există arcuri elicoidale de
compresiune (Figura 9.7 a), de tracţiune (Figura 9.7 b) şi de torsiune (Figura 9.7 c).
a) b) c)
Figura 9.7 Arcuri elicoidale: a) de compresiune; b) de tracţiune; c) de torsiune

Forma capetelor diferă în funcţie de destinaţie: arcurile de compresiune trebuie
să asigure o suprafaţă de aşezare bună la ambele capete, iar cele de tracţiune
posibilitatea de prindere, prin ochiuri adecvate, spre a aplica forţa de întindere.
Arcurile de torsiune au capetele mai lungi decât diametrul arcului, spre a asigura
fixarea în piesele prin care se aplică momentul de torsiune. Forma extremităţilor pentru
arcurile elicoidale este standardizată (SR EN ISO 2162-2:1997).
Arcurile elicoidale au formă cilindrică (Figura 9.7), conică, paraboidală,
hiperboloidală, în funcţie de suprafaţa directoare pe care este înfăşurată elicea arcului.
Secţiunea sârmei sau a barei din care este confecţionat arcul poate fi rotundă, pătrată,
dreptunghiulară, trapezoidală, inelară, eliptică.
Arcurile elicoidale de compresiune se utilizează la butoane, taste, comutatoare
rotative cu apăsare, întrerupători de înaltă tensiune cu contacte cap la cap, numeroase
alte tipuri de contacte, lagăre sferice şi conice din mecanismele aparatelor electrice de
măsură.
Arcurile elicoidale de tracţiune se utilizează la diferite relee şi la diferite tipuri
de mecanisme din componenţa aparatelor electrice: numărătoare, indicatoare, etc.
Arcurile elicoidale de torsiune sunt utilizate fie ca elemente motoare, fie ca
elemente de rezistenţă, la mecanismele de zăvorâre din aparatele electrice, la
amortizarea şocurilor şi a vibraţiilor.
9.2.2 Reguli de reprezentare

Arcurile elicoidale se reprezintă în vedere, în secţiune (cu vedere sau
propriu-zisă) sau simbolic (Figura 9.8) [1], [3].
a) b) c) d)
Figura 9.8 Reprezentarea arcurilor elicoidale: a) în vedere; b) în secţiune cu

vedere; c) în secţiune propriu-zisă; d) simbolică
Liniile elicoidale ale spirelor se înlocuiesc prin linii drepte paralele. Spirele se
reprezintă paralele, indiferent dacă pasul arcului este constant sau variabil (Figura 9.8).
La reprezentarea arcurilor elicoidale cu mai mult de 4 spire, pot fi desenate
complet numai 1-2 spire la fiecare capăt, spirele intermediare fiind omise (Figura 9.8).
Întreruperea convenţională trebuie să asigure vizibilitatea secţiunii, spre a fi cotată.
Pe desenul unui arc elicoidal se indică diagrama de sarcină (Figura 9.9) şi
datele cu parametrii geometrici şi funcţionali, conform cu Tabelul 9.1. Se prevăd de
asemenea date despre prelucrarea capetelor sau a ochiurilor de arcuri. Elementele care
determină dimensional arcul elicoidal sunt:
diametrul exterior şi diametrul interior al arcului cilindric (pentru arcurile conice se
dau la capete diametrele exterioare şi interioare),
dimensiunile secţiunii sârmei sau barei,
pasul arcului (la arcurile cu pas variabil se cotează pasul fiecărei spire),
diametrul mediu al arcului,
înălţimea (lungimea) arcului în stare liberă,
dacă este necesar, se indică diametrul minim al alezajului bucşei de ghidare sau
diametrul maxim al tijei de ghidare.
Tabelul 9.1
d ......................mm F1 .............±............N sn ......................mm
D ......................mm L1 ........................mm τkn .................N/mm2
De ..........±..........mm τ1 ...................N/mm2 k ..................... -
D1 ..........±..........mm τk1 ...................N/mm2 N ..................... -
L0 ..........±..........mm F2 ...........................N δF .................N/mm2
n …....................... - L2 ........................mm fe ........................Hz
nt …....................... - τ2 ...................N/mm2 Rs ...................N/mm
Lc ......................mm τk2 ...................N/mm2 t .........................h
Fcth …......................N Fn ..........................N T1) .......................°C
τc .................N/mm2 Ln ........................mm
τn ...................N/mm2
τkn ...................N/mm2
Sens de 2)
LH
înfăşurare a Adaptarea arcului:
RH
spirelor
Frecvenţa statică Condiţii Abateri
ciclului de dinamică(lim. în timp) limită3)
sarcină, f dinamică (nelimitată)
Material O forţă F1, lungimea
G: N/mm2
corespunzătoare L1 şi L0,d,nt
E: N/mm2
rigiditatea Rs
Starea Trefilată Două forţe F1/F2 şi
suprafeţei laminată lungimile L0,d,nt
prelucrată corespunzătoare L1/L2
prelucrată prin alicare
sferică Lungimea arcului care

nu este prereglat şi d,nt
rigiditatea Rs
debavurare
interioară
exterioară
Protecţia O forţă F1 şi forţa
L0
suprafeţei arcului prereglat
Grad de O forţă F1, lungimea
nt,d
prereglare arcului prereglat şi
sau
sau sarcina lungimea arcului
nt,De,Di
de prereglare neprereglat L0
Informaţii suplimentare, de exemplu
asupra stării suprafeţei sau toleranţelor
1)
Minimum/maximum
2)
A se indica cazul corespunzător
3)
Parametrii indicaţi pot fi modificaţi pentru a corespunde condiţiilor date.
Fcth
Fn
F2
F1
Lc
Ln (sn)
L2 (s2)
L1 (s1)
ØDe
ØD1
ØD
Ød
L0
Extremitati ale arcului: forma C
Figura 9.9 Arc elicoidal de compresiune şi diagrama de sarcină a acestuia
În desenele de ansamblu, arcurile elicoidale pot fi reprezentate în vedere, în
secţiune cu vedere, sau în secţiune propriu-zisă (Figura 9.10) [5]. Pentru arcuri de
dimensiuni mici pe desen, reprezentarea în secţiune propriu-zisă este cea mai
convenabilă. Dacă diametrul secţiunii sârmei este sub 2 mm, secţiunea în sârmă se
înnegreşte complet.
Figura 9.10 Celulă sensibilă din componenţa unei matrici senzoriale tactile de tip
inductiv, incluzând arcuri elicoidale
În Figura 9.11 se exemplifică desenele de execuţie pentru un arc elicoidal de
tracţiune iar în Figura 9.12 în desenul de execuţie pentru un arc elicoidal de torsiune [6].
Figura 9.11 Desen de execuţie pentru un arc elicoidal de tracţiune

Figura 9.12 Desen de execuţie pentru un arc elicoidal de torsiune
9.3 Plăci cu cablaj imprimat
9.3.1 Despre cablajele imprimate

Cablajele imprimate constituie una din cele mai folosite metode de realizare a
conexiunilor în circuitele electronice şi electrice. Asigurând un grad de compactizare
ridicat, o reproductibilitate mare în poziţionarea pieselor, un volum redus, o montare şi
o asamblare uşoară, posibilitatea de a automatiza complet operaţia de realizare a
circuitelor, o fiabilitate ridicată şi un cost redus, această tehnologie are numeroase
avantaje şi, ca urmare, şi numeroase utilizări. În fig. 9.12 se prezintă câteva utilizări ale
cablajelor imprimate [7],[5].
9.3 – Plăci cu cablaj imprimat 129
Figura 9.13 Utilizări ale cablajelor imprimate: a) conexiuni prin cablaj imprimat;
b) condensator imprimat; c) bobine imprimate; d) element de comutator rotativ;
e) micromotor cu rotor pe cablaj imprimat
Cablajele imprimate includ în general: un suport izolant, rigid sau elastic,
conductoare imprimate, pelicule de acoperire şi protecţie şi, eventual, adezivi.
În funcţie de numărul planelor în care se situează conductoarele, există cablaje
imprimate monostrat, dublu strat şi multistrat.
După modalitatea de realizare a contactelor între conductoare din plane
diferite, există cablaje cu găuri nemetalizate (cu contacte prin fire), cu găuri metalizate
şi cu contacte obţinute prin depuneri succesive.
Metoda de fabricaţie diferenţiază cablaje realizate prin tehnologii substractive,
tehnologii aditive şi tehnologii de sinteză.
9.3.2 Aspectele mecanice care trebuie avute în vedere la

proiectarea plăcilor cu cablaj imprimat
Desenarea unui cablaj imprimat este precedată de definirea spaţiului disponibil
pentru amplasarea plăcii şi alegerea modului de fixare a acesteia [5], [7].
Obţinerea plăcilor la dimensiunile stabilite şi fixarea componentelor se
realizează totdeauna în producţie cu anumite toleranţe dimensionale, de formă şi de
poziţie, toleranţe care trebuie avute în vedere la proiectare.
Plasarea pieselor mari şi grele necesită corelarea cu rezistenţa mecanică a
suportului, pentru a evita deformări ale plăcilor sub acţiunea greutăţii proprii şi a
pieselor.
Fixarea plăcilor cu cablaj imprimat trebuie să aibă în vedere asigurarea la

şocuri şi vibraţii, împotriva rezonanţelor mecanice, prin ghidaje, rigidizări, imobilizări.
Probleme deosebite pot să apară la circuitele plasate pe vehicolele terestre şi aeriene,
pe rachete, pe sateliţi; în astfel de cazuri, plăcile cu cablaj imprimat se înglobează în
răşină.
Considerarea libertăţii de dilatare a plăcii cu temperatura impune anumiţi
parametri dimensionali în proiectarea cablajelor imprimate.
Montarea şi demontarea plăcilor trebuie să se realizeze fără solicitări mecanice
pe direcţii perpendiculare pe plăci. Strategia de întreţinere şi depanare, structura
mecanică generală a produsului influenţează de asemenea concepţia plăcilor cu cablaj
imprimat.
9.3.3 Desenarea cablajelor imprimate

Proiectul unui cablaj imprimat include desenul cablajului, fila (lista) de date
pentru execuţia găurilor şi alte documente conexe[3], [7].
Desenul unui cablaj este ansamblul imaginilor feţelor cablajului, câte una
pentru fiecare strat. Pe desenul fiecărei feţe apar: conturul plăcii cu toate degajările,
găurile tehnologice şi de poziţionare, conductoarele imprimate, găurile şi pastilele de
montare şi de lipire a componentelor, reperele de poziţionare.
Desenele cablajelor imprimate pot fi realizate manual sau în regim asistat de
calculator, prin pachete soft adecvate[8]. În cazul tehnicii manuale, pe suportul de
desenare se imprimă un rastru într-o culoare palidă, utilizat în poziţionarea
componentelor şi a conductoarelor. Valoarea pasului de rastru este standardizată şi
aparţine seriei: 2.5, 0.625, 0.5, 0.1 mm sau 1”, 0.5”, 0.25”.
9.3.4 Etapele desenarii cablajelor imprimate

1. Documentarea şi pregătirea implică definitivarea setului de informaţii
necesare desenării cablajului [5], [7]. Acestea sunt:
schema electrică, cu toate specificaţiile şi particularităţile legate de tipul,
poziţiile pieselor, ale traseelor, modificările şi/sau variantele posibile, cerinţele
deosebite,
caracteristicile pieselor: forme, dimensiuni, distanţe între terminale,
particularităţi de montare,
caracteristicile mecanice: forma şi dimensiunile plăcii, spaţiul disponibil
pentru plasarea pieselor, toleranţele execuţiilor mecanice,
caracteristicile tehnologiilor de fabricaţie (mai ales referitoare la toleranţe
dimensionale şi de poziţie),
cerinţele speciale referitoare la solicitări mecanice, climatice, electrice,
cuplaje parazite, lungimea conductoarelor.
2. Stabilirea formei şi a dimensiunilor plăcii necesită trasarea conturului
plăcii şi al decupărilor, a găurilor pentru fixare, stabilirea zonelor de lucru şi a zonelor
interzise, definirea sistemului de referinţă. Prima axă ortogonală a sistemului de

referinţă este de obicei definită de 2 găuri funcţionale sau tehnologice (Figura 9.14 a).
Sistemul este utilizat şi ca bază de referinţă pentru poziţionările fizice ulterioare ale
plăcii pe parcursul procesului tehnologic. Sistemul de referinţă poate fi stabilit şi în
raport cu marginile plăcii, dar precizia de poziţionare este mai scăzută (Figura 9.14 b).
Originea sistemului de referinţă poate fi plasată în exteriorul plăcii finite, într-o zonă
tehnologică (Figura 9.14 c).
Y Y Y
O
X O X
a) b) O c) X
Figura 9.14 Sisteme de referinţă pe o placă cu cablaj imprimat; axe definite prin:
a) centrele a două găuri de pe placă; b) două muchii ale plăcii; c) găuri
tehnologice din exteriorul plăcii
Stabilirea zonelor de lucru (Figura 9.15) implică trasarea conturului regiunilor
în care se vor amplasa piesele şi traseele de legătură şi a zonelor interzise, rezervate
pentru inscripţionări, găuri de trecere, suporţi, radiatoare, etc.
Pentru grosimea plăcii, STAS 7155-83 recomandă o serie de valori nominale
precum şi toleranţele corespunzătoare grosimilor nominale.
Figura 9.15 Spaţiul disponibil pentru realizarea cablajului imprimat

3. Plasarea pieselor pe placă are în vedere schema electrică, spaţiul disponibil,
configuraţia plăcii. Se marchează punctele de lipire ale terminalelor (centrele
pastilelor) şi siluetele pieselor, cu notaţiile de identificare aferente.
De obicei are loc o prepoziţionare şi o prerutare, urmate apoi de reveniri
succesive până la obţinerea unor rezultate optime sau cel puţin satisfăcătoare. Centrele
găurilor şi ale pastilelor de lipire trebuie să se afle în nodurile reţelei normalizate

(rastrul). Aceasta înseamnă că distanţele dintre terminalele pieselor pe două direcţii
perpendiculare sunt multipli ai pasului de rastru (cu rare excepţii).
Programele CAD asigură poziţionarea automată a pieselor (caracteristica
“Auto Place”), dar, chiar şi în cazul elaborării cu ajutorul calculatorului, se recomandă
plasarea manuală a pieselor foarte importante, sau care prezintă particulariţăti de
plasare, urmată de plasarea automată a celorlalte piese.
Poziţia găurilor se defineşte în raport cu axele de referinţă, sau, pentru găuri
dependente funcţional între ele, prin indicarea distanţei dintre centrele lor. STAS
7155-83 recomandă ca abaterile poziţionale ale centrelor găurilor faţă de sistemul de
referinţă să se încadreze între limitele din Tabelul 9.2.
Tabelul 9.2
Clasa de toleranţă
0 1 2 3
toleranţe toleranţe toleranţe toleranţe
f. strânse strânse normale largi
Toleranţele poziţionale ale centrelor
găurilor [mm], pentru distanţe mici faţă
de sistemul de referinţă (≤ 150 mm) ±0.05 ±0.10 ±0.20 ±0.40
Toleranţele poziţionale ale centrelor
găurilor [mm], pentru distanţe mari faţă
de sistemul de referinţă (>150 mm) ±0.10 ±0.20 ±0.40 ±0.80
Aplicarea toleranţelor reduse duce la creşterea costurilor şi, uneori, la
dificultăţi în fabricaţie.
Centrele găurilor trebuie să se încadreze de asemenea în limitele unor toleranţe
prescrise vizând dispunerea lor reciprocă şi neconcordanţa între straturi, în cazul
cablajelor multistrat.
Diametrele găurilor sunt la rândul lor normalizate, în funcţie de destinaţia
găurilor, tehnologia de realizare şi tipul lor (metalizate, nemetalizate, speciale).
Distanţa minimă dintre piese şi marginile plăcilor va fi de aproximativ 5 mm.
Piesele trebuie să fie plasate în rânduri şi coloane, grupat, pe tipuri şi
dimensiuni.
Terminalele pieselor trebuie să fie astfel formate încât distanţa dintre punctul
de lipire şi corpul piesei să fie suficient de mare pentru a evita supraîncălzirea la lipire.
Piesele se vor poziţiona astfel încât terminalele să nu fie supuse la îndoiri
repetate, datorate deplasărilor, vibraţiilor corpului piesei. La piese mari şi grele, cu
terminale pe o singură parte, sau cu terminale lungi, se vor folosi socluri, distanţiere,
corniere, rame de fixare.
Conectorii de diverse tipuri, comutatoarele, elementele de reglaj accesate

frecvent trebuie să fie fixate cu nituri, şuruburi, elemente de fixare special destinate, nu
numai prin terminale lipite.
Cablurile de conexiune între diferite puncte de pe placă sau cu exteriorul
trebuie imobilizate pe plăci cu cleme sau prin lipire, matisare, astfel ca solicitările
mecanice să fie preluate în exclusivitate de izolaţie, nu de cuprul conductorului.
4. Cablarea sau rutarea constă în desenarea conexiunilor dintre terminale,
conform schemei electrice, fără intersectări în acelaşi plan. Întâi se desenează liniile
mediane, apoi se stabileşte lăţimea cablajului. Lăţimea conductoarelor şi distanţa dintre
ele se stabilesc din criterii electrice, tehnologice, de fiabilitate.
Se recomandă utilizarea culorilor contrastante în desenare, pentru mărirea
lizibilităţii.
Programele CAD dispun de soft de cablare automată (autorutare), de regulă în
mai multe plane, cu poziţionarea automată a găurilor de trecere de la un strat la altul.
Procesul este ciclic, până la obţinerea unui cablaj optim.
Pentru a facilita operaţia de lipire, se recomandă evitarea prezenţei suprafeţelor
mari de cupru.
STAS 7155-83 recomandă ca abaterile poziţionale ale traseelor faţă de
sistemul de referinţă să se încadreze între limitele din Tabelul 9.3.
Tabelul 9.3
Clasa de toleranţă
1 2 3
toleranţe strânse toleranţe normale toleranţe largi
Toleranţele de poziţionare a traseelor
faţă de sistemul de referinţă [mm] ±0.05 ±0.10 ±0.25
Toleranţele de poziţionare a
conductoarelor faţă de găuri [mm] ±0.2 ±0.20 ±0.30
Pentru a evita înscrierea detaliată a toleranţelor la poziţia nominală a fiecărei
găuri, se recomandă precizarea clasei de toleranţă adoptate pentru întreaga placă, şi
specificarea detaliată numai a valorilor mai restrictive decât cele ale clasei respective.
Pe desenul plăcii se înscriu, pe lângă toleranţele dimensionale şi de poziţie, şi
toleranţe de formă:
toleranţa la planitate; aceasta este necesară, deoarece abaterile de
planeitate mari duc la reducerea spaţiului liber dacă placa este montată în
paralel cu alte plăci sau cu un ecran, la dificultatea sau imposibilitatea de
inserţie a plăcii în ghidajele din şasiuri, la apăsarea mecanică a componentelor
şi a îmbinărilor sudate. STAS 12285/1-85 stabileşte valorile abaterii de
planitate în funcţie de grosimea şi de materialul suportului izolant precum şi de
numărul straturilor conductoare,
toleranţa la forma dată a profilului pentru conturul plăcii, necesară din
aceleaşi motive ca şi toleranţa la planitate.
5. Verificarea schiţei preliminare a unui cablaj imprimat urmăreşte ca

principale elemente:
plasarea tuturor pieselor, realizarea tuturor legăturilor;
respectarea prescripţiilor privind spaţiul disponibil, zonele interzise sau
rezervate;
obţinerea unei distribuţii acceptabile a pieselor, fără zone prea dense sau
prea libere;
obţinerea unei distribuţii acceptabile a conductoarelor;
respectarea toleranţelor dimensionale şi geometrice impuse de fabricaţie.
6. Optimizarea şi definitivarea desenului se referă la traseele de cablaj
imprimat şi la dispunerea pieselor pe placă şi se realizează de obicei în mai mulţi paşi.
În cazul elaborării desenelor cu ajutorul calculatorului, printr-un soft special de
proiectare a cablajelor imprimate, vor fi realizate simulări electrice şi termice ale
circuitului proiectat.
7. Definitivarea desenului şi imprimarea pe suport special (plotarea)
constituie etapa finală a elaborării cablajului.
Desenul în formă finală al unui cablaj imprimat se realizează la scara 1:1, 2:1,
şi mai rar, la alte scări.
Suportul pentru desenul final trebuie să fie stabil la acţiunea temperaturii şi a
umidităţii (nu hârtie, calc, carton, ci plăci din sticlă, din oţel, din aluminiu, folii din
poliester, din PVC, carton cu inserţie metalică).
În faza finală se realizează şi generarea filelor necesare execuţiei: liste de
conexiuni, tabele pentru operaţii tehnologice, fişiere în format specific, pentru maşini
unelte cu comandă numerică (MUCN), roboţi, automate de asamblare.
1 Dale C. Niţulescu Th., Precupeţu P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de

2 Dogariu M. s.a. – Desen tehnic industrial. Culegere de probleme, partea I, II, Lito
Universitatea “Transilvania” Braşov, 1990
4 Popa M; s.a. – Desen tehnic, Indrumător, Partea a II-a, Culegere de norme, Lito,
I.P.Timişoara, 1989
5 Pascu A. – Structura mecanică a aparatelor electronice, OID, ICM, Bucureşti, 1992
6 Marin D., Raicu L. – Desen tehnic industrial, Editura Bren, Bucureşti, 1999
7 Cehan V., Goraş T. – Introducere în tehnologia subansamblurilor electronice, Editura
MatrixRom, Bucureşti, 1998
8 Dolga L. – Desen tehnic în domeniul electric, Editura “Eurobit”, Timişoara, 1999
137
10 Desenul de ansamblu
10.1 Conţinutul unui desen de ansamblu

Desenul de ansamblu ocupă un loc esenţial în elaborarea documentaţiei pentru
un produs tehnic, deaorece pune în evidenţă toate componentele de tip reper sau
subansamblu ce fac parte din ansamblul respectiv, modul lor de montare şi relaţia
dintre ele. Desenul de ansamblu oglindeşte principalele dimensiuni ale ansamblului
reprezentat, spaţiul necesar pentru montare şi pentru funcţionare, posibile raporturi cu
ansamblurile învecinate. Desenul de ansamblu al unui produs care se livrează
beneficiarului în ambalaj poate să conţină şi informaţii grafice şi negrafice privind
ambalarea sa.
Dacă ansamblul reprezentat este simplu, desenul său poate servi şi ca desen de
execuţie pentru toate reperele componente. În acest caz, desenul de ansamblu trebuie să
conţină toate dimensiunile necesare fabricării reperelor [1], [2].
10.2 Tipologia desenului de ansamblu

Desenul de ansamblu al unui produs existent este un desen de releveu. El poate
fi util în modificarea ansamblului respectiv, în repararea, mutarea acestuia sau
realizarea unor conexiuni noi, cu alte ansambluri învecinate.
Desenul de ansamblu al unui produs nou, aflat în faza de concepţie, este un
desen de proiect. Acesta va servi la fabricarea ansamblului reprezentat şi la detalierea
desenelor de execuţie ale componentelor.
Pentru prezentarea unui produs în catalog, se utilizează desene de prospect
sau de catalog, desene sintetice care includ numai informaţiile esenţiale despre
produsul respectiv: forma geometrică globală, aspectul, gabaritul, modul de conectare
cu elementele învecinate din mediul de lucru. Pentru a fi mai sugestive, astfel de
desene sunt realizate frecvent în perspectivă. Ele nu conţin toate informaţiile unui
desen de execuţie.
138 Desenul de ansamblu -10
10.3 Reprezentarea ansamblurilor
10.3.1 Reprezentarea desenelor de proiect şi de releveu

Un ansamblu se reprezintă într-un număr minim de proiecţii ortogonale, dar
suficiente pentru redarea completă a componenţei şi a dimensiunilor sale. Proiecţiile
respective pot fi vederi sau secţiuni şi respectă în totalitate regulile de reprezentare
clasice privitoare la acestea.
Poziţia de reprezentare a unui ansamblu este poziţia de funcţionare. Pentru
acele ansambluri sau subansambluri care funcţionează în diferite poziţii (de exemplu,
un tranzistor pe radiator, un conector asamblat, etc.), reprezentarea se realizează în
poziţia principală pe care o ocupă în timpul montajului.
Conturul a două piese alăturate se desenează cu o singură linie groasă
continuă, dacă între cele două piese nu există joc rezultat din diferenţă de dimensiuni
nominale (Figura 10.1 a). În cazul existenţei unui joc datorat valorilor diferite ale
dimensiunilor nominale, fiecare piesă va fi conturată separat, desenul evidenţiind
existenţa jocului respectiv (Figura 10.1 b) [3], [4].
2 3 2 3
1 1
a) b)
Figura 10.1 Fragment dintr-un ansamblu: a) fără joc între piesele alăturate
(piesele 2 şi 3 faţă de 1); b) cu joc între piesele alăturate (piesele 2 şi 3 faţă de 1)
Câteva din regulile de reprezentare în secţiune dezvoltate în capitolul 6 se
aplică pe larg în secţiunile din desenele de ansamblu: reprezentarea în vedere a pieselor
pline secţionate longitudinal, utilizarea modelelor de haşurare în concordanţă cu
materialul din care este realizată piesa secţionată, haşurarea diferită a suprafeţelor
secţionate aparţinând unor piese diferite, haşurarea identică a suprafeţelor secţionate ce
aparţin aceleeaşi piese (Figura 10.1 a şi b, Figura 10.4).
Regula privind desenarea în vedere a piuliţelor şi şaibelor standardizate
secţionate longitudinal (Capitolul 6) se concretizează în desenele de ansamblu.
Piesele care în timpul funcţionării ansamblului execută deplasări se reprezintă
în poziţia de repaus. Ele pot fi reprezentate pe aceeaşi proiecţie şi în poziţii
10.3 – Reprezentarea ansamblurilor 139
intermediare de mişcare, conturându-le cu linie-două puncte subţire; suprafeţele

secţionate nu se haşurează în aceste poziţii (Figura 10.2).
260
220
Figura 10.2 Reprezentarea pieselor mobile în poziţii diferite decât cea de repaus şi
cotarea corespunzătoare a gabaritului acestor ansambluri
Pentru evidenţierea relaţiei ansamblului reprezentat cu ansamblurile alăturate,
conturul celor din urmă poate fi trasat parţial sau total cu linie-două puncte subţire, fără
ca eventualele suprafeţe secţionate să fie haşurate (Figura 10.3).
Figura 10.3 Trasarea conturului elementelor învecinate cu ansamblul reprezentat

Piesele reprezentate cu linie-două puncte subţire nu acoperă reprezentarea de
bază, dar pot fi acoperite parţial de aceasta (Figura 10.2, extremitatea stângă a tijei
mobile).
10.3.2 Înscrierea dimensiunilor într-un desen de

ansamblu
Pe desenul unui ansamblu, se înscriu următoarele dimensiuni [4]:
dimensiunile de gabarit;
dimensiunile de legătură cu ansamblurile învecinate;
dimensiunile de montaj;
dimensiunile funcţionale;
alte dimensiuni necesare şi care nu rezultă din desenele componentelor

ansamblului.
65 1 2
4
3
8
11
7
10
Figura 10.4 Ansamblu întreruptor automat cu aer comprimat cu contact auxiliar

Dimensiunile de gabarit sunt necesare pentru definirea spaţiului ocupat de

ansamblul respectiv şi al spaţiului necesar funcţionării (Figura 10.5). Dacă o anumită
dimensiune de gabarit este dependentă de deplasarea unei piese mobile, cele două
valori limită ale cotei de gabarit rezultate pot fi înscrise pe linii de cotă separate (Figura
10.2) sau pe aceeaşi linie de cotă, una sub alta.
Dimensiunile de legătură se referă la cotele de formă şi de poziţie ale
elementelor care asigură legarea ansamblului reprezentat cu ansamblurile învecinate
(Figura 10.5).
Dimensiunile de montaj sunt cotele necesare operaţiei de montaj sau cele
necesare reglării ansamblului în starea sa iniţială (Figura 10.5).
Dimensiunile funcţionale sunt cele esenţiale în funcţionarea ansamblului, mai
ales cele care rezultă din asamblarea componentelor şi nu sunt evidenţiate pe desenele
reperelor.
Dimensiunile de montaj şi cele funcţionale care formează un ajustaj (vezi
Capitolul 7) sunt deseori tolerate dimensional într-unul din sistemele alezaj sau arbore
unitar.
10.3.3 Poziţionarea componentelor

Componentele unui ansamblu (repere sau subansambluri) trebuie să fie
identificate în desenul ansamblului respectiv printr-un număr de poziţie (Figura 10.4,
Figura 10.5) [5], [6]. Fiecare componentă diferită a ansamblului primeşte un număr de
poziţie distinct. Componentele identice care se repetă primesc acelaşi număr de poziţie.
Numerele de poziţie se dispun în afara conturului exterior al proiecţiilor
ansamblului, în coloane şi rânduri paralele cu chenarul, astfel încât să poată fi citite
privind desenul de la baza formatului. Numerele de poziţie se scriu cu cifre arabe, cu o
înălţime a caracterelor de 1.5-2 ori mai mare decât înălţimea textelor cotelor.
Un număr de poziţie se înscrie de obicei o singură dată, pe o singură proiecţie,
şi anume pe aceea pe care componenta poziţionată este cel mai bine vizibilă. În cazul
componentelor repetitive, numărul de poziţie se poate repeta pentru diferitele apariţii
ale componentei poziţionate, dacă acest lucru este impus de o claritate mai bună a
desenului.
Asocierea numărului de poziţie cu componenta poziţionată este realizată
printr-o linie de indicaţie terminată cu punct îngroşat pe suprafaţa elementului
poziţionat şi trasată cu linie continuă subţire (Figura 10.4, Figura 10.5) sau cu săgeată
pe conturul elementului (numai pentru contururi care sunt la exteriorul ansamblului;
soluţia nu este recomandată). Aceste linii de indicaţie nu trebuie să fie orizontale sau
verticale, nici sistematic paralele între ele. Nu se admite întersectarea liniilor de
poziţionare, dar se admite frângerea lor o singură dată.
Atribuirea numerelor de poziţie se realizează respectând o anumită regulă: fie
conform succesiunii pieselor la montare, fie parcurgând desenul în sens orar sau
antiorar.
Figura 10.5 Desenul de ansamblu al unui element de înlocuire a siguranţei fuzibile

10.3.4 Completarea tabelului de componenţă

Pentru cunoaşterea componentelor unui ansamblu, desenul acestuia conţine un
tabel de componenţă, cu datele de identificare ale componentelor (Figura 10.5, Figura
10.6) [7]. Tabelul este dispus deasupra indicatorului, în prelungirea acestuia şi lipit de
chenar. Dacă spaţiul nu permite scrierea tuturor componentelor în tabel, acesta poate fi
întrerupt şi continuat în stânga indicatorului, lipit de acesta, sau în colţul din
dreapta-sus al formatului de desenare. Tabelul de componenţă poate fi dispus şi pe un
format separat, apartenenţa sa la desenul de ansamblu fiind evidenţiată în rubricile
indicatorului. Un model pentru tabelul de componenţă este prezentat în Figura 10.6.
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
I N D I CA T OR
Figura 10.6 Tabelul de componenţă al unui desen de ansamblu

Rubricile obligatorii ale tabelului de componenţă sunt cele de la (1) la (4).
Completarea tabelului de componenţă se realizează de jos în sus.
Numărul de ordine al fiecărei componente din tabel trebuie să coincidă cu
numărul de poziţie atribuit componentei pe desen.
Linia din tabel corespunzătoare fiecărei componente evidenţiază şi
repetitivitatea acelei componente, prin numărul de bucăţi înscris în coloana
corespunzătoare.
O componentă este înscrisă în tabelul de componenţă o singură dată.
În completarea tabelului de componenţă, nu se admit ghilimelele, nici cuvâtul
“idem” sau folosirea unor abrevieri nestandardizate. Celulele necompletate se barează
orizontal.
10.4 Reprezentarea îmbinărilor nedemontabile
10.4.1 Reprezentarea îmbinărilor nituite

Niturile se utilizează la îmbinările nedemontabile ale unor plăci, table, profile.
Îmbinările nituite se reprezintă pe desenele de ansamblu fie în detaliu, fie simbolic
(exemple în Tabelul 10.1) [7].
Tabelul 10.1
Tipul nitului Reprezentare obişnuită Reprezentare simbolică
Nit cu capetele semirotunde
Nit cu capetele semiînecate
Nit cu capul de sus înecat
Reprezentarea nituirii se realizează pentru faza finală a îmbinării. Se

recomandă ca la reprezentarea în vedere în plan orizontal, capul nitului să fie îndepărtat
prin secţionarea transversală a tijei nitului. În plan vertical, reprezentarea este o
secţiune prin axa longitudinală a nitului.
10.4 – Reprezentarea îmbinărilor nedemontabile 145
În domeniul electric, îmbinările cu nituri sunt utilizate la realizarea pachetelor

de tole, a contactelor electrice, la unele carcase din tablă, în general de dimensiuni
mari. Datorită utilizării largi pe care o are îmbinarea cu nituri tubulare în asamblarea
contactelor electrice, în fixarea coselor pe plăcile suport, este exemplificat în Figura
10.7 un astfel de montaj.
Figura 10.7 Îmbinarea a două piese de tip placă folosind un nit tubular
10.4.2 Reprezentarea îmbinărilor sudate

Sudura se utilizează la îmbinarea nedemontabilă a pieselor metalice de
compoziţie apropiată, prin încălzire locală sau sub presiune ridicată. Sudura se poate
realiza prin depunerea unui material special, sub forma unui cordon de sudură continuu
sau întrerupt [7].
Reprezentarea sudurilor într-un desen de ansamblu se poate face fie detaliat,
fie simplificat. A doua variantă de reprezentare este mai frecvent folosită.
Reprezentarea simplificată (sau schematică) se bazează pe un set de elemente (Figura
10.8), care include:
simbolul principal,
simbolul secundar,
linia de reper,
linia de referinţă simplă (continuă) sau dublă (traseu continuu şi traseu
întrerupt),
cote şi indicaţii suplimentare.
Simbolul principal se referă la tipul sudurii, definit de forma suprafeţei.
Variante mai frecvent utilizate sunt redate în Tabelul 10.2.
Linia de reper
Traseul continuu al liniei de referinţă
Simbolul sudurii
Traseul întrerupt al liniei de referinţă

Sudura
Figura 10.8 Elementele de reprezentare simplificată a sudurii
Tabelul 10.2
Tipul Reprezentarea în
Reprezentarea detaliată a Reprezentarea
sudurii/ perspectivă a
sudurii simplificată a sudurii
Simbol sudurii
Sud
ura în colţ
Sudură în I
Sudură în V
Sudură prin
puncte
Sudură în
colţ pe
ambele
părţi
Sud
ură în colţ
concavă
Sud
ură în I
convexă
Simbolul principal se aşează de partea traseului continuu al liniei de referinţă,

dacă marcarea sudurii se realizează pe partea pe care se găseşte suprafaţa exterioară a
sudurii (Tabelul 10.2, liniile 1, 3, 4, 5, 8), sau de partea traseului întrerupt al liniei de
referinţă, dacă marcarea sudurii se realizează pe partea opusă (Tabelul 10.2, liniile 2 şi
3). Dacă sudura este realizată pe ambele părţi, simbolul principal va fi dispus atât
deasupra cât şi sub linia de referinţă, iar traseul întrerupt este omis (Tabelul 10.2,
liniile 7 şi 9). Simbolul se plasează chiar pe linia de referinţă dacă sudura se află în
planul de îmbinare (vezi sudura în puncte, Tabelul 10.2, linia 6).
Simbolul secundar redă informaţii suplimentare despre forma suprafeţei
exterioare a sudurii (Tabelul 10.3) şi se combină cu simbolul principal (vezi sudura în
colţ concavă, sau sudura în I convexă).
Tabelul 10.3
Forma suprafeţei Simbolul

Plană
Convexă
Concavă
Marginile sudurii trebuie netezite prin

retopire suplimentară
Suport la rădăcină permanent
Suport la rădăcină detaşabil
Linia de reper este o linie continuă subţire având la capăt o săgeată ce indică
sudura. În prelungirea acesteia, paralel cu chenarul, se trasează linia de referinţă
continuă şi cea întreruptă.
Cotele aferente sudurii şi care se înscriu pe desen sunt: la stânga simbolului,
secţiunea transversală a sudurii, iar la dreapta simbolului dimensiunea longitudinală a
sudurii (Figura 10.9).
Dacă este necesară redarea pe desen a unor detalii privind procedeul de sudare,
nivelul de acceptare, poziţia de sudare, metalul de adaos, materialele auxiliare, linia de
referinţă continuă este prevăzută cu o ramificaţie în extremitatea dreaptă (Figura
10.10).
a lungime
a lungime
Figura 10.9 Dispunerea cotelor pentru sudură
23
Figura 10.10 Utilizarea ramificaţiei liniei de referinţă pentru înscrierea

procedeului de sudare
În domeniul electric, îmbinarea prin sudură este utilizată la fixarea unor
colţare, suporturi, rame pe scheletele metalice ale aparatelor electrice, ale panourilor,
fixarea unor plăci pe şasie şi suporturi, la realizarea anumitor carcase.
10.4.3 Reprezentarea îmbinărilor prin lipire, încleiere,

coasere
Lipirea, încleierea, coaserea sunt procedee de îmbinare nedemontabilă şi se
reprezintă pe desenele de ansamblu prin simboluri specifice (Figura 10.11 a, b, c).
a) b) c)
Figura 10.11 Simbolul îmbinării prin: a) lipire; b) încleiere; c) coasere
Simbolul îmbinării se plasează pe o linie de indicaţie având la capăt o săgeată
ce indică locul îmbinării (Figura 10.12).
Conturul lipit sau încleiat se trasează cu linie continuă de grosime dublă faţă de
linia utilizată pentru muchiile vizibile (Figura 10.12), dacă este vizibil pe proiecţia
respectivă; în caz contrar, nu se reprezintă.
Îmbinarea prin coasere cu fir se reprezintă prin linie continuă subţire pe traseul
coaserii.
a)
Figura 10.12 Reprezentarea unei îmbinări prin: a) lipire; b) încleiere; c) coasere
10.5 Desenul de prospect sau de catalog
10.5.1 Utilitatea şi caracteristicile desenului de prospect

Pentru ca un produs să fie cunoscut de potenţialii utilizatori, este necesară o
prezentare a acestuia, în cadrul unui prospect, a unui catalog de produse tipărit sau
electronic (pe CD, pe dischetă), sau “on line”, prin Internet. Orice producător de marcă
are în vedere elaborarea unor documente de acest tip, ele având un rol important în
cunoaşterea ofertei de produse dintr-o anumită gamă, la un moment dat, a
producătorului respectiv. Desenele conţinute în acestea, numite generic “desene de
prospect”, au funcţia de a prezenta un anumit produs, subansamblu sau chiar reper,
având în principal un scop comercial. Desenele de prospect pot servi şi la identificarea
unui obiect [8].
La realizarea unui desen de prospect, se poate utiliza reprezentarea în proiecţii
ortogonale, sau cea în perspectivă, modelarea spaţială, ori combinaţii ale acestora. Sunt
binevenite culorile, tonurile de gri, şi elementele de design. Majoritatea filelor de
prospect actuale îmbină desenele propriu-zise cu fotografiile şi cu elementele
decorative. Pe lângă rolul informativ, desenul de prospect are şi rol publicitar, fapt
pentru care trebuie să fie estetic şi atractiv.
Desenul de prospect sintetizează numai principalele caracteristici geometrice
ale obiectului prezentat. Nu este obligatorie redarea tuturor detaliilor de formă şi
dimensionale.
10.5.2 Particularităţi de realizare a unui desen de

prospect
În cazul desenelor de prospect de dimensiuni mici, nu este necesară folosirea
liniilor groase pentru trasarea muchiilor vizibile. Desenul poate fi elaborat cu o singură
grosime de linie.
10.5 – Desenul de prospect sau de catalog 151
Cotele care trebuie să apară pe un desen de ansamblu dintr-un prospect sunt

cele de gabarit şi cele de legătură (Figura 10.13). Posibilul beneficiar trebuie să
cunoască spaţiul necesar montării şi funcţionării obiectului studiat precum şi
dimensiunile şi poziţia elementelor de legare a acestuia cu obiectele învecinate, pentru
o bună compatibilitate dimensională cu ele. Informaţiile menţionate pot fi furnizate şi
textual, în tabele.
Pentru familii dimensionale de repere sau de produse, desenul poate fi realizat
parametric, cu înscrierea literală a dimensiunilor ce variază în cadrul familiei. Desenul
va fi însoţit şi de un tabel pentru precizarea valorilor posibile ale dimensiunilor
parametrizate.
Pe lângă imagini de ansamblu referitoare la forma şi dimensiunile obiectului,
desenele de catalog pot fi scheme-bloc, diagrame funcţionale, scheme principiale de
funcţionare, scheme de conectare, scheme de clasificare, etc. (Figura 10.14).
Principiul de bază în realizarea unui desen de prospect este “minim de
elemente desenate, maxim de claritate şi informaţie”, sau “cât mai simplu, dar cât mai
sugestiv” [8]. În cazul filelor de catalog multiple, concepţia grafică a acestora şi
elementele grafice trebuie să fie unitare.
În cataloagele electronice şi pe paginile web pentru Internet, se utilizează
frecvent fotografii ale produsului prezentat, precum şi animaţii care să evidenţieze
funcţionarea acestuia.
Figura 10.13 Filă de catalog on line a firmei “Lascar Electronics” pentru

multisenzorul EasyLog L2 [9]
Figura 10.14 Filă de catalog on-line a firmei U. S. Electrical Motors, conţinând

scheme electrice de principiu [10]
1 Minguella, M., Balañá, A. – Diseño Industrial e Inovación Tehnológica en la

Pequeña y Mediana Industria, Fundatión BCD, Barcelona, 1994
3 Avram, A. s.a. – Desen tehnic industrial. Îndrumător de lucrări, Partea I, Lito
I.P.Timişoara, 1989
5 Bichir N., Mihoc D. – Maşini, aparate, acţionări şi automatizări, Editura Didactică şi
Pedagocică, Bucureşti, 1993
6 Hilahi S., Cănescu T. – Instalaţii şi echipamente, Editura Didactică şi Pedagocică,
Bucureşti, 1993
8 Dolga L. – Desen tehnic în domeniul electric, Editura Eurobit, Timişoara, 1999
9 Hhttp://www.lascarelectronics.comH
10 Hhttp://www.usmotors.com/default.htmH
153
11 Scheme electrice
11.1 Caracteristicile desenului schematic în domeniul

electric
Documentaţia de fabricaţie şi de utilizare a unui produs din domeniul electric
include, pe lângă desene de execuţie, şi desene schematice. Schemele electrice sunt
utilizate şi în prospectele şi cărţile tehnice ale produselor electrice. Schemele electrice
nu înlocuiesc documentaţia de fabricaţie, ci o explicitează şi o completează. Pe lângă
scheme electrice, se mai folosesc diagrame şi tabele.
Schemele electrice sunt reprezentări grafice simplificate ale modului în care
sunt conectate funcţional şi fizic diferite părţi ale unei instalaţii electrice, ale unui
aparat electric, ale unui ansamblu electric în general. Schemele electrice utilizează
simboluri grafice şi semne convenţionale specifice, pentru a reda diferitele componente
ale ansamblului reprezentat [1].
La ora actuală, sunt disponibile numeroase pachete soft care realizează
automat diferite tipuri de desene schematice din domeniul electric, precum şi din alte
domenii. Aceste pachete soft pot fi utilizate în proiectarea electrică a întregului
ansamblu considerat, nu doar pentru desenarea schemelor.
Modul de reprezentare şi destinaţia diferenţiază mai multe tipuri de scheme
electrice, prezentate în continuare.
11.2 Clasificarea schemelor electrice după scopul lor

După scopul şi destinaţia pe care o au, schemele electrice sunt:
• scheme explicative,
• diagrame explicative sau tabele explicative,
• scheme de conexiuni sau tabele de conexiuni,
• planuri de amplasare.
154 Scheme electrice -11
11.2.1 Scheme explicative

Schemele explicative pot fi scheme funcţionale, scheme de circulaţie sau
scheme de echivalenţă.
Schemele funcţionale redau principiul de funcţionare al unei instalaţii, aparat,
maşină, ansamblu electric sau de alt tip. Forma de prezentare a schemelor funcţionale
este cea de scheme principiale (Figura 11.1), sau de scheme-bloc (Figura 11.2). În
realizarea lor, este necesară delimitarea corectă a elementelor componente sau a
modulelor funcţionale, precum şi explicitarea conexiunilor intermodulare. Schema
trebuie să fie uşor lizibilă şi neconfuză, respectând o dispunere logică a succesiunii
modulelor de la intrare spre ieşire.
Suport ceramic Izolatie
tubular de aer
Terminal Terminal
argintat argintat
Capac
terminal
mecanic
Capac
terminal
mecanic
Capac epoxidic Film rezistiv

Figura 11.1 Schema principială a unui rezistor cilindric cu peliculă fină metalică
Schemele de circulaţie redau în general fluxul de energie, materiale şi
informaţie (Figura 11.3). Schemele respectă principiul sistemic conform căruia orice
subsistem trebuie să aibă cel puţin o intrare şi cel puţin o ieşire, existând totdeauna cel
puţin un modul de intrare în sistemul global şi cel puţin un modul de ieşre din sistemul
global. Aceste module comunică fiecare cu exteriorul prin cel puţin o cale. Sensul celor
trei fluxuri trebuie să fie de la intrare spre ieşire. Pot exista şi conexiuni inverse
(ieşire-intrare), dar numai în condiţiile existenţei conexiunii directe. Aceste legături
inverse formează buclele inverse (“feed-back connections” în limba engleză), de
autoreglare a sistemului.
Uneori, schemele de circulaţie se suprapun parţial sau total cu schemele-bloc
(Figura 11.2) [10].
a d
Figura 11.2
Atenuator Amplificator Circiut de
Uy Aty Ay intarziere
K W
y x
Int.
Circuit de Generator
sincronizare baza de timp TC
Ext.
b
c
Controlul
Ext. intensitatii
Atenuator Amplificator spotului
Ux Atx Ax
Bloc de
alimentare
Figura 11.2 Schema-bloc a unui osciloscop, cu evidentierea modulelor componente, a

11.2 – Clasificarea schemelor electrice după scopul lor
intrarilor si iesirilor
155
R
S
T
P1
Pfe1 Pw
Pe
P2
Rotor Pex
Pfv Stator
R
S
T
P2
Pfe1 Pw
Pe
P1 Pex
Rotor
Pfv
Pfv Stator
Figura 11.3 Bilanţul de puteri active la maşinile sincrone cu excitaţie

independentă, în regim de motor şi respectiv de generator [3]
Schemele de echivalenţă definesc modalităţi de înlocuire formală a unor
elemente de circuit electric în vederea realizării anumitor calcule tehnice (Figura 11.4).
Figura 11.4 Schema electrică echivalentă a transformatorului când sunt

considerate şi pierderile în fier [2], [3]
Diagramele explicative sau tabelele explicative furnizează informaţii
adiţionale pentru schemele explicative (succesiuni, secvenţe de operaţii şi acţiuni, timpi
de acţionare, intervale de lucru, etc.).
11.2 – Clasificarea schemelor electrice după scopul lor 157
Schemele de conexiuni precum şi tabelele de conexiuni sunt extrem de utile

în procesul tehnologic de fabricaţie, la realizarea fizică a conexiunilor, la verificarea
corectitudinii lor, precum şi la depanarea produsului. Aceste scheme şi tabele de
conexiuni pot fi elaborate separat pentru conexiunile interioare, pentru cele exterioare
precum şi pentru bornele produsului (conductoarele interioare şi exterioare conectate la
bornele produsului). În formă sintetică, schemele de conexiuni (sau tabelele) pot să
apară şi în prospectul unui produs, pentru a oferi utilizatorului scurte detalii asupra
modului de conectare al acestuia [4]. Schemele de conexiuni pot cuprinde informaţii
privind tipul şi lungimea cablurilor sau a conductoarelor de legătură.
În cazul unor scheme de conexiuni complicate, se pot trasa numai capetele
conexiunilor, cu indicarea adresei capătului opus (Figura 11.5) [5].
H1 S1 Q1 S2 H2
1 2 7 9 1 2 3 4 5 6 2 4 1 2
galben-verde
galben-verde
K1 : 2/12
K1 : 8/13
K1 : 0/14
X1 : 10/2
F3 : 1/10
F5 : 1/11
H1 : 1/1
S1 : 7/1
S2 : 4/4
X1 : 1/5
X1 : 2/7
X1 : 3/9
S1 : 9/4
F4 : 2/3
F1 : 1/6
F2 : 1/8
F1 : 1/15 F1 : 2/17 F5 : R/20 K1 : A/20

1 R A R
S1 : 7/3
F4 K1 : 6/16
F2 : 2/18
F3 : 2/19
S B
F5 : S/21
F5 : T/22
K1 : B/21
K1 : C/22
S
2 T C T
S2 : 4/12 F5 : 1/26 X1 : 5/23
2 4 A
F4 : 2/16 H2 : 1/13 X1 : 6/24
6 8 B
Q1 : 2/6 H2 : 2/14 F5 : 3/27 X1 : 7/25
1 galben-verde 0 1 C
F4 : 1/15
F1 K1 : R/17
X1 : 9/28
galben-verde
K1
S2 : 2/11
K1 : 4/26
1
2
K1 : 1/27
3
F5
Q1 : 4/8
F2
1
K1 : S/18 NOTA:
2
galben-verde
galben-verde
Forta : FY 25 mm²
Negrul conductoare
F5 : A/23
F5 : B/24
F5 : C/25
K1 : 0/28
Q1 : 1/5
Q1 : 3/7
Q1 : 5/9
H1 : 2/2
5...10, 17...25
Q1 : 6/10 Comanda: FY1 mm² Rosu
1
F3 2
K1 : T/19
X1 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Figura 11.5 Schemă de conexiuni interioare a unui panou de acţionare, cu

reprezentarea întreruptă a conductoarelor
Planurile sau tabelele de amplasare (numite şi “scheme de montaj”) redau

dispunerea spaţială a componentelor unei instalaţii electrice, modul de încadrare în
ambient (Figura 11.6) [6].
BUCATARIE
CAMERA ED8-60W
DE ZI
3x100W
1
2x2,5AFY IPY
16/14
LS
60W TD2
2x6AFY + 1x6FY
VESTIBUL
ED5-40W 2x2,5AFY IPY
2 16/14
2x2,5AFY IPY ED8-60W lumina boxa
16/14
1TC
4x2,5AFY IPY
3x60W
25/21,8
1 BAIE
ED8-60W
DORMITOR 1
Figura 11.6 Planul de amplasare al unei instalaţii electrice de apartament
11.3 Scheme electrice. Metode de reprezentare

După metoda de reprezentare, desenele schematice pot fi clasificate în mai
multe moduri [1], [5], [7]:
după numărul de conductoare, elemente sau dispozitive reprezentate prin acelaşi
semn convenţional se deosebesc scheme monofilare şi respectiv scheme multifilare
(Figura 11.7). Schemele monofilare pot reda două sau mai multe conductoare printr-o
singură linie. Un set de aparate sau elemente de circuit similare se poate reprezenta
printr-un singur simbol sau semn convenţional. Spre deosebire de acestea, schemele
11.3 – Scheme electrice. Metode de reprezentare 159
multifilare diferenţiază fiecare conductor printr-o linie de desen, fiecare aparat

printr-un simbol (Figura 11.7).
L1...L3 PE L1 L2 L3 PE
1 1 1
F1...F3 F1...F3
2 2 2
R S T
K1 K1
A B C
U V W
M PE M PE
M1 M1
3~ 3~
a) E E b)
Figura 11.7 Schema monofilară (a) şi respectiv trifilară (b) a unui circuit electric
după dispunerea semnelor convenţionale ale elementelor componente dintr-un
aparat, instalaţie, se diferenţiază reprezentări asamblate, reprezentări semiasamblate şi
reprezentări desfăşurate (Figura 11.8). Într-o reprezentare asamblată, elementele
componente ale unui aparat, dispozitiv, sunt reprezentate grupat (Figura 11.8 a,
contactorul K1, releul termic F4).
L1 L2 L3 L1 L2 L3 L1 L2 L3
F1 F1 F1 F1 F1 F1 F1 F1 F1
K1 K1 K1
F4
E E
F4 F4 F4
M E M S1 M S1
M1 S1 M1 M1
3~ 3~ 3~ K1
a) b) c)
Figura 11.8 Reprezentarea asamblată (a), semiasamblată (b) şi desfăşurată (c) a
unui circuit electric
Într-o reprezentare semiasamblată elementele ce compun un aparat, un dispozitiv

sunt reprezentate dispersat în schema electrică, ceea ce facilitează înţelegerea modului
de funcţionare, dar sunt desenate şi legăturile mecanice dintre acestea (Figura 11.8,
contactorul K1 şi releul termic F4). Pentru schemele complexe, există riscul unor
confuzii între legăturile mecanice şi cele electrice.
O reprezentare desfăşurată asigură claritatea maximă a schemei d.p.d.v. electric,
dar diferitele componente ale unui dispozitiv, aparat sunt dispersate în schemă, fapt ce
abstractizează schema d.p.d.v. fizic. Toate părţile componente ale aceluiaşi dispozitiv
sau aparat electric vor fi notate cu acelaşi simbol (Figura 11.8, contactorul K1, releul
termic F4).
după respectarea poziţiei relative a aparatelor (adică a dispunerii topografice),
rezultă scheme în care poziţiile relative ale componentelor schemei corespund cu
dispunerea lor fizică. Astfel de reprezentări sunt utile în realizarea schemelor de
conexiuni, a celor arhitecturale şi a celor de reţele.
11.4 Scheme de circuite electrice în reprezentare

desfăşurată
11.4.1 Utilitatea schemelor de circuite electrice

Schemele de circuite sunt cele mai “clasice” scheme din domeniul electric. Ele
pun în evidenţă structura circuitului electric, fiind indispensabile în definirea funcţiilor
electrice ale acestuia. Schemele de circuite utilizează pentru diferitele componente de
circuit simboluri şi semne convenţionale standardizate pe plan internaţional,
evidenţiind şi legăturile electrice dintre componente.
Forma cea mai clară a schemelor de circuite este reprezentarea desfăşurată.
Pentru identificarea diferitelor componente ale unui aparat electric, toate părţile sale,
dispersate în schemă în diferite poziţii, vor fi notate prin acelaşi identificator
literal-numeric. Reperul de identificare se înscrie în stânga (deasupra) aparatului, iar
codul bornelor în dreapta (dedesubt) [1], [5], [7], [8].
Dispunerea fizică a componentelor circuitului electric este omisă, precum şi
redarea modului de fixare mecanică, prevalând redarea clară şi logică a structurii
acestuia.
Schemele de circuite electrice nu ţin seama de dimensiunile fizice ale reperelor
şi subansamblelor electrice.
Schemele de circuite sunt utile nu numai în fabricaţia produsului, dar şi în
depanarea şi întreţinerea ulterioară a acestuia.
11.4 – Scheme de circuite electrice în reprezentare desfăşurată 161
11.4.2 Reguli de bază în reprezentarea schemelor de

circuite electrice
Aparent simple prin elementele grafice pe care le conţin, schemele pentru
circuite electrice se supun anumitor reguli de desenare, care asigură un aspect lizibil şi
unitar.
Una din regulile esenţiale se referă la utilizarea unor simboluri şi semne
convenţionale standardizate pe plan internaţional pentru elementele de circuit,
simboluri bine-cunoscute care nu necesită neapărat o enumerare în acest cadru.
În desenarea unei scheme de circuit electric, se recomandă gruparea
elementelor de circuit care realizează o funcţie de bază, chiar dacă fizic, acestea nu
aparţin aceleiaşi unităţi constructive. Succesiunea grupelor funcţionale trebuie să
corespundă succesiunii operaţiilor sau transmisiei semnalului. Este preferabil ca
această succesiune să fie direcţionată grafic de la stânga la dreapta şi/sau de sus în jos
(circuitul din Figura 11.9, având ca intrare “Antena”, şi ca ieşire “Ieşirea audio”) [9].
-6...9V
Antena Cv
* 5...10
20 pF nF
250 { oc 1 L
kΩ
10pF
Cr
T1 T2 20 pF
50 Iesire
kΩ audio
50pF *
0.1 0.1
µF { oc 2 µF
10 20...50
kΩ kΩ 5 kΩ 1...2 k Ω
5nF 20nF
Figura 11.9 Schema unui radioreceptor pentru gama UUS

Liniile din schemă care simbolizează conductoare trebuie să fie reprezentate cu
cât mai puţine încrucişări şi schimbări de direcţie (Figura 11.10). Se vor evita liniile
de conexiune foarte lungi.
NU
NU
Figura 11.10 Reprezentarea optimă a liniilor conductoare

Derivaţiile (întâlnirea a două sau mai multe conductoare), nodurile de
circuit se reprezintă cu punct îngroşat (preferabil) (Figura 11.11 a, Figura 11.9) sau cu
un cerculeţ (Figura 11.11 b). Într-o aceeaşi schemă, toate derivaţiile se reprezintă în
acelaşi mod.
a) b)
Figura 11.11 Reprezentarea derivaţiilor în schemele de circuite

Încrucişările liniilor conductoare (intersecţiile aparente, rezultate din desenare)
nu se marchează prin nici un semn distinctiv (Figura 11.12 a). Uneori, pentru a
evidenţia absenţa punctului comun, una din linii cuprinde un arc ocolitor (Figura
11.12 b). Pentru încrucişări desenate paralel, este recomandabil ca ocolirile să fie
desenate pe aceeaşi direcţie (Figura 11.12 c).
a) b) c)
Figura 11.12 Reprezentarea încrucişărilor (intersecţii aparente) de linii

conductoare
Pentru a evita confuziile, două linii conductoare care se încrucişează nu trebuie
să îşi schimbe direcţia chiar în punctul de încrucişare (Figura 11.13), ci într-un punct
apropiat de încrucişare.
Figura 11.13 Schimbarea de direcţie a unei linii conductoare în apropierea unei

încrucişări
Dacă spaţiul permite, se recomandă trasarea perpendiculară a două
conductoare care se încrucişează (Figura 11.14).
recomandat de evitat
Figura 11.14 Reprezentarea unei încrucişări de linii conductoare
În cazul conectării a două elemente de circuit similare, dispuse în circuite
simetrice, se recomandă încrucişarea oblică a conductoarelor (Figura 11.15) [1].
Rc1 Rb2 Rb1 Rc2 +Ec
Uc2
Uc1 C2 C1
T1 T2
Figura 11.15 Schema de circuit electric simetric, incluzând încrucişări oblice de

conductoare (circuit basculant astabil, [10])
Pe o schemă de circuit realizată desfăşurat, fiecărui element trebuie să i se
asocieze un reper de identificare (Figura 11.16) [5], în aşa fel încât apartenenţa la un
anumit aparat electric a tuturor elementelor componente să apară fără ambiguitate,
poziţia fiecărui semn convenţional fiind uşor şi rapid observabilă pe schemă.
A1 A2
T1
C1
R1
R2
T2
R1
C3 R2 R3
R5
T1
C1 C2
L1
R6
T3
C2
R3
R4
T2
Figura 11.16 Schemă de circuit, cu repere de identificare a elementelor şi a

subansamblurilor
Alimentările pot fi reprezentate prin linii, prin semne convenţionale (“+”,“-
“,“~”), sau combinaţia lor (Figura 11.17 a, b, c). O dispunere clară se obţine plasând
circuitele între două linii paralele ce reprezintă alimentările (Figura 11.15).
L+ L- L+
a) b) L+ c) L-
L-
Figura 11.17 Reprezentarea alimentărilor
Elementele similare din circuite se recomandă să fie aliniate. Elementele

similare din circuite verticale vor fi aliniate pe orizontală (Figura 11.18 a), iar cele din
circuite orizontale vor fi aliniate pe verticală (Figura 11.18 b).
a) b)
Figura 11.18 Alinierea elementelor similare de circuit

Conexiunile între elementele legate funcţional trebuie să fie scurte, pentru ca
legătura lor funcţională să fie uşor vizibilă.
Pentru evidenţierea pe schema de circuite a unităţilor funcţionale sau
constructive, astfel de grupări se încadrează cu linie-punct subţire. Forma conturului de
încadrare este un poligon cu unghiuri drepte (Figura 11.16, Figura 11.24, Figura
11.25).
Dacă o linie de circuit se întrerupe pe o filă, ea fiind continuată pe o altă filă de
desen, se va folosi o reperare cu numărul filei continuatoare şi eventual numărul
schemei (Figura 11.19 a). Dacă pe o anumită schemă sunt necesare mai multe astfel de
referinţe la o aceeaşi filă, referinţele vor fi diferenţiate prin litere minuscule (Figura
11.19 b).
Fila 9 a Fila 9
b Fila 9
a) b)
Figura 11.19 Referinţe pentru linii conductoare întrerupte şi care se continuă pe
alte file de documentaţie
Liniile comune de alimentare pot fi suprimate, ele fiind înlocuite cu referinţe
adecvate (Figura 11.20) [9], [2]
0V
R5
-20V -30V
R1 R3 R6
X1 V1
C1
V1
R8
X2
-20V
R2 R4
0V 0V
Figura 11.20 Reperarea conductoarelor de alimentare prin tensiunile de

alimentare
Pentru recunoaşterea rapidă a unor circuite fundamentale (punte, etaje de
amplificare, filtre, etc.), aceste circuite vor fi desenate uniform, iar adăugarea unor
elemente suplimentare nu trebuie să deformeze modelul de bază. O reţea pasivă cu
două borne va avea bornele pe aceeaşi parte (Figura 11.21), iar o reţea pasivă cu 4
borne va avea bornele în colţurile unui dreptunghi (Figura 11.22). O punte va fi
desenată conform schemelor din Figura 11.21 a (preferabil), sau b, sau c.
Figura 11.21 Reţea pasivă cu două borne (ambele borne sunt desenate pe stânga)
Figura 11.22 Reţea pasivă cu patru borne

a) b) c)
Figura 11.23 Reprezentarea unei scheme în punte
Dacă reprezentările grafice sunt insuficiente pentru transmiterea tuturor
informaţiilor privind structura şi funcţionarea circuitului, schema de circuit se
completează cu note explicative sau cu tabele.
Dacă pe anumite scheme de circuite electrice se doreşte reprezentarea
legăturilor mecanice între componente, acestea vor fi desenate cu linie întreruptă
subţire (Figura 11.24, Figura 11.25) [11].
220V 50Hz
e1 e2
b11
b21 c1
m1 M
1~
Figura 11.24 Schemă de circuit cu evidenţierea legăturilor mecanice şi a unităţilor

funcţionale
T1
T5 T6
6/ 0,4kV
V
L L
6k
STr
L
L Tr 6/ 110kV CE
100 MW
L
110 kV
6k
L
T4 L
6/ 0,4kV T3 V T2 6/ 0,4kV
6/ 0,4kV
Figura 11.25 Schemă de alimentare a consumatorilor direct din centrala

electrică

2 Cănescu T., Stan A.I. – Tehnologia lucrărilor electrotehnice, Editura Didacticăşi
Pedagogică, Bucureşti, 1989
3 Bichir N., Mioc D. – “Maşini, aparate,acţionări şi automatizări, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993
4 http://www.sensor-technik.de/product
5 Ciobanu, O. – Proiectarea schemelor electrice, Manual de proiectare, Lito
Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, Iaşi, 1994
6 Hilohi S., Popescu M. – Instalaţii şi echipamente, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993
7 Iuga, A., Morar, R., Dăscălescu, L. – Scheme electrice, principii de întocmire, Lito
Institutul Politehnic Cluj-Napoca, 1987
8 Fundel, G. s.a. – Fachzeichnen für elektrotechnische und elektronische Berufe, Teil
1, Teil2, Verlag “Europa-Lehrmittel”, Stuttgart-Wuppertal, 1977
9 Ciobăniţa, V. s.a. – Radiorecepţia, Editura Albatros, 1992
10 Isac E. – Măsurări electrice şi electronice, Editura Did. şi Ped., Bucureşti, 1994
11 Fundel, G. s.a. – Fachzeichnen für elektrotechnische und elektronische Berufe,
Teil 1, Teil2, Verlag “Europa-Lehrmittel”, Stuttgart-Wuppertal, 1977
169
12 Principalele standarde din desenul tehnic

Actuala legislaţie românească prevede obligativitatea respectării standardelor
referitoare la calitatea mediului şi a vieţii. Celelalte standarde nu sunt obligatorii, dar se
recomandă aplicarea lor, mai ales în domeniul tehnic, pentru a asigura un caracter
unitar al concepţiei, fabricaţiei şi controlului tuturor produselor.
12.1 U1 Desen tehnic şi semne convenţionale
12.1.1 U10 Desen tehnic
12.1.1.1 I Standarde internaţionale adoptate ca standarde

române
SR ISO 129-94
Desene tehnice. Cotare. Principii generale, definiţii, metode de executare şi
indicaţii speciale
STAS ISO 406-91
Desene tehnice. Tolerarea dimensiunilor liniare şi unghiulare
SR ISO 1302:1995
Desene tehnice. Indicarea stării suprafeţei
STAS ISO 1660-91
Desene tehnice. Cotarea şi tolerarea profilelor
SR ISO 2692:1996
Desene tehnice. Tolerarea geometrică. Principiul maximului de material.
SR ISO 2692/A1:1998
Desene tehnice. Tolerarea geometrică. Principiul maximului de material.
Modificarea 1: Condiţia minimului de material
SR ISO 3040:1994
Desene tehnice. Cotare şi tolerare. Conuri
170 Principalele standarde din desenul tehnic -12
STAS ISO 3098/1-93

Desene tehnice. Scriere. Caractere curente.
STAS ISO 3098/2-93
Desene tehnice. Scriere. Caractere greceşti.
STAS ISO 3098/3-92
Desene tehnice. Scriere. Semne diacritice şi semne particulare în alfabetul latin
STAS ISO 3098/4-93
Desene tehnice. Scriere. caractere chirilice
SR ISO 5457:1994
Desene tehnice. Formate şi prezentarea elementelor grafice ale planşelor de
desen
SR ISO 6410-1:1995
Desene tehnice. Filete şi piese filetate. Partea 1: Convenţii generale.
SR ISO 6410-2:1995
Desene tehnice. Filete şi piese filetate. Partea 2: Inserţii filetate.
SR ISO 6410-3:1995
Desene tehnice. Filete şi piese filetate. Partea 3: Reprezentare simplificată
SR ISO 7083:1996
Desene tehnice: Simboluri pentru tolerare geometrică. Proporţii şi dimensiuni
SR ISO 7200:1994 + STAS 282-86
Desene tehnice. Indicator
SR ISO 7573:1994
Desene tehnice. Tabel de componenţă
SR ISO 8826-1:1994
Desene tehnice. Rulmenţi. Partea 1: Reprezentarea simplificată generală
SR ISO 9222-1:1994
Desene tehnice. Manşete de etanşare pentru aplicaţii dinamice. Partea 1:
Reprezentarea simplificată generală
SR ISO 9222-2:1994
Desene tehnice. Manşete de etanşare pentru aplicaţii dinamice. Partea 2:
Reprezentarea simplificată particulară
SR ISO 10209-1:1996
Documentaţia tehnică de produs. Vocabular. Partea 1: Termeni referitori la
desenul tehnic: generalităţi şi tipuri de desene
12.1 – U1 Desen tehnic şi semne convenţionale 171
SR ISO 10209-2:1996
Documentaţia tehnică de produs. Vocabular. Partea 2: Termeni referitori la
metodele de protecţie
SR ISO 10578:1996
Desene tehnice. Tolerare de orientare şi de poziţie. Zonă de toleranţă proiectată
SR ISO 10579:1996
Desene tehnice. Cotare şi tolerare. Piese nerigide
12.1.1.2 E Standarde europene adoptate ca standarde

române
SR EN ISO 2162-1:1997
Documentaţia tehnică de produs. Arcuri. Partea 1: Reprezentare simplificată
SR EN ISO 2162-3:1997
Documentaţia tehnică de produs. Arcuri. Partea 3: Vocabular
SR EN ISO 5455:1997
Desene tehnice. Scări
SR EN ISO 6413:1997
Desene tehnice. Reprezentarea canelurilor cu flancuri în evolventă, paralele şi
neparalele
SR EN 22553;1995
Îmbinări sudate şi lipite, reprezentări simbolice pe desene
12.1.1.3 R Standarde române

SR 74:1994
Desene tehnice. Împăturire
STAS 103-84
Desene tehnice. Linii
STAS 104-80
Desene tehnice. Haşurarea în desenul tehnic industrial
STAS 105-87
Desene tehnice. Reguli de reprezentare şi notare a vederilor şi secţiunilor în
desenul tehnic industrial
STAS 613-79
Desene tehnice. Reprezentări axonometrice în desenul industrial
STAS 614-76
Desene tehnice. Dispunerea proiecţiilor

STAS 734-82
Desene tehnice. Reprezentarea roţilor dinţate, angrenajelor şi transmisiilor prin
lanţ
STAS 735/2-87
Desene tehnice. Notarea procedeelor de verificare nedistructivă a îmbinărilor
sudate
STAS 1146-84
Desene tehnice. Regului de execuţie grafică a diagramelor
STAS 1256-75
Desene tehnice. Scări uzuale în reprezentări grafice
STAS 4702-88
Desene tehnice. Scări uzuale în reprezentări grafice
STAS 5013/1-82
Desene tehnice. Roţi dinţate cilindrice. Indicarea elementelor danturii
STAS 5013/2-82
Desene tehnice. Cremaliere. Indicarea elementelor danturii
STAS 5013/3-82
Desene tehnice. Roţi dinţate conice. Indicarea elementelor danturii
STAS 5013/4-82
Desene tehnice. Melci şi roţi melcate cilindrice. Indicarea elementelor danturii
STAS 5013/5-91
Desene tehnice. Roţi de lanţ pentru lanţuri de transmisie cu bolţuri, bucşe sau
role. Indicarea elementelor danturii
STAS 6134-84
Desene tehnice. Desene de ansamblu în desenul industrial
STAS 7385/1-85
Desene tehnice. Toleranţe geometrice. Înscrierea toleranţelor de formă, de
poziţie şi de bătaie
STAS 7385/2-85
Desene tehnice. Toleranţe geometrice. Baze de referinţă şi sisteme de baze de
referinţă
STAS 7650-89
Desene tehnice. Notarea tratamentului termic şi a acoperirilor
STAS 8953-85
Desene tehnice. Reprezentarea rulmenţilor
STAS 10535-79
Desene tehnice. Reprezentarea şi notarea îmbinărilor obţinute prin lipire cu
adezivi sau prin coasere
STAS 10936-82
Desene tehnice. Indicarea marcării produselor
STAS 11634-83
Desene tehnice. Reprezentarea şi cotarea structurilor metalice în desenul
industrial
STAS 12712-89
Desene tehnice. Principiul fundamental de tolerare
12.1.2 U11 Documentaţia tehnică în construcţia de

maşini
12.1.2.1 E Standarde europene adoptate ca standarde

române
SR EN ISO 2162-2:1997
Documentaţie tehnică de produs. Arcuri. Partea 2: Prezentarea datelor tehnice
pentru arcurile cilindrice de compresiune
SR EN ISO 11442-1:1997
Documentaţia tehnică de produs. Gestionarea informaţiilor tehnice asistată de
calculator. Partea 1: Cerinţe de securitate
SR EN ISO 11442-2:1997
calculator. Partea 2: Documentaţia originală
SR EN ISO 11442-3:1997
calculator. Partea 3: Faze ale procesului de proiectare a produselor
SR EN ISO 11442-4:1997
calculator. Partea 4: Gestionare de documente şi sisteme de regăsire a
documentelor
12.1.2.2 R Standarde române

STAS 4659-87
Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Borderoul documentaţiei de
bază
STAS 6269-90
Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Clasificare
STAS 6857/1-85
Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Condiţii generale pentru desene
de execuţie
STAS 6857/2-85
Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Condiţii generale pentru
documente scrise
STAS 7075-90
Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Reguli de efectuare a
modificărilor în documentaţia de bază
STAS 7299-78
Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Duplicatele şi copiile
documentaţiei de bază
STAS 10851-82
Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Cartea tehnică a produsului
175
Cuprins
1 Introducere în desenul tehnic ----------------------------------------------------- 7
1.1 Importanţa desenului tehnic în domeniul ingineresc -------------------- 7
1.2 Rolul standardelor în desenul tehnic -------------------------------------- 8
1.3 Clasificarea desenelor tehnice---------------------------------------------- 9
1.4 Moduri de reprezentare în tehnică --------------------------------------- 10
2 Elemente generale în desenele tehnice ---------------------------------------- 15
2.1 Linii în desenul tehnic industrial----------------------------------------- 15
2.2 Formate în desenul tehnic industrial------------------------------------- 17
2.3 Scări de reprezentare ------------------------------------------------------ 22
3 Reprezentarea în proiecţii ortogonale ----------------------------------------- 25
3.1 Introducere ------------------------------------------------------------------ 25
3.2 Cele 6 proiecţii principale------------------------------------------------- 25
3.3 Dispunerea proiecţiilor ---------------------------------------------------- 26
3.4 Reguli esenţiale ale reprezentării în proiecţii ortogonale ------------- 28
3.5 Numărul proiecţiilor ortogonale utilizate ------------------------------- 29
3.6 Alegerea vederii din faţă -------------------------------------------------- 30
3.7 Vederi particulare ---------------------------------------------------------- 31
3.8 Vederi parţiale, vederi locale, vederi întrerupte------------------------ 32
3.9 Proiecţii simetrice ---------------------------------------------------------- 33
3.10 Marcarea centrelor pentru formele circulare ------------------------ 34
3.11 Teşiri plane ale formelor de revoluţie -------------------------------- 36
3.12 Suprafeţe cu striaţii sau cu relief mărunt----------------------------- 36
3.13 Piese care se reprezintă într-o singură proiecţie ortogonală------- 36
3.14 Piese care se reprezintă în două proiecţii ortogonale--------------- 42
3.15 Piese care se reprezintă în trei proiecţii ortogonale ---------------- 43
4 Reprezentarea configuraţiei interioare a obiectelor ------------------------- 45
4.1 Generalităţi privind secţiunile -------------------------------------------- 45
4.2 Tipologia secţiunilor după elementele reprezentate ------------------- 46
4.3 Traseul de secţionare ------------------------------------------------------ 47
4.4 Haşurarea suprafeţelor secţionate---------------------------------------- 49
4.5 Secţiuni propriu-zise------------------------------------------------------- 50
4.6 Secţiuni cu vedere---------------------------------------------------------- 54

4.7 Secţiuni totale şi secţiuni parţiale ---------------------------------------- 57
4.8 Semisecţiunea -------------------------------------------------------------- 58
4.9 Secţionarea nervurilor ----------------------------------------------------- 58
4.10 Secţiuni longitudinale în piese pline---------------------------------- 59
5 Înscrierea dimensiunilor în desene--------------------------------------------- 61
5.1 Semnificaţia operaţiei de cotare------------------------------------------ 61
5.2 Elementele cotării ---------------------------------------------------------- 61
5.3 Liniile ajutătoare ----------------------------------------------------------- 62
5.4 Linia de cotă ---------------------------------------------------------------- 62
5.5 Extremităţile cotei---------------------------------------------------------- 64
5.6 Liniile de indicaţie --------------------------------------------------------- 66
5.7 Valoarea dimensiunii ------------------------------------------------------ 67
5.8 Cotarea elementelor echidistante ---------------------------------------- 70
5.9 Cotarea teşirilor conice---------------------------------------------------- 71
5.10 Cotarea elementelor conice -------------------------------------------- 72
5.11 Cotarea obiectelor cu variante dimensionale ------------------------ 73
5.12 Reguli generale de înscriere a cotelor -------------------------------- 74
5.13 Metode de cotare -------------------------------------------------------- 75
5.14 Clasificarea cotelor ----------------------------------------------------- 77
6 Reprezentarea pieselor cu filete standardizate ------------------------------- 79
6.1 Generalităţi------------------------------------------------------------------ 79
6.2 Reguli de reprezentare----------------------------------------------------- 80
6.3 Cotarea filetelor standardizate-------------------------------------------- 84
6.4 Notarea filetelor standardizate ------------------------------------------- 84
6.5 Reprezentarea îmbinărilor prin filet ------------------------------------- 85
7 Înscrierea toleranţelor în desene ----------------------------------------------- 89
7.1 Toleranţe dimensionale---------------------------------------------------- 89
7.2 Toleranţe geometrice ------------------------------------------------------ 98
8 Notarea calităţii suprafeţelor prelucrate-------------------------------------- 107
8.1 Definirea calităţii suprafeţelor prelucrate ------------------------------ 107
8.2 Condiţii privind starea suprafeţelor------------------------------------- 108
8.3 Notarea pe desen a stării suprafeţelor ---------------------------------- 110
8.4 Notarea tratamentului termic pe desenele de execuţie --------------- 116
8.5 Reguli de notare a indicaţiilor privind acoperirile -------------------- 117
9 Detalii privind reprezentarea şi cotarea pieselor ---------------------------- 119
9.1 Reprezentarea pieselor de tip arbore ----------------------------------- 119
9.2 Reprezentarea arcurilor elicoidale -------------------------------------- 123
9.3 Plăci cu cablaj imprimat-------------------------------------------------- 128
10 Desenul de ansamblu -------------------------------------------------------- 137
10.1 Conţinutul unui desen de ansamblu --------------------------------- 137
10.2 Tipologia desenului de ansamblu ------------------------------------ 137
10.3 Reprezentarea ansamblurilor ----------------------------------------- 138

10.4 Reprezentarea îmbinărilor nedemontabile -------------------------- 144
10.5 Desenul de prospect sau de catalog---------------------------------- 150
11 Scheme electrice ------------------------------------------------------------- 153
11.1 Caracteristicile desenului schematic în domeniul electric-------- 153
11.2 Clasificarea schemelor electrice după scopul lor ------------------ 153
11.3 Scheme electrice. Metode de reprezentare-------------------------- 158
11.4 Scheme de circuite electrice în reprezentare desfăşurată --------- 160
12 Principalele standarde din desenul tehnic--------------------------------- 169
12.1 U1 Desen tehnic şi semne convenţionale --------------------------- 169

Desen 2

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Desen 2

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Colecţia “STUDENT”

Digitally signed by L.Dolga, M.Danaiata, M.Revencu

Referent stiintific: Conf.dr.ing. Nicolae MUNTEAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Lia DOLGA, Marian DĂNĂIAŢĂ, Mihai REVENCU

1 Introducere în desenul tehnic

1.1 Importanţa desenului tehnic în domeniul ingineresc

1.1.1 Utilitatea desenelor în tehnică

1.1.2 Ce este desenul tehnic?

1.2 Rolul standardelor în desenul tehnic

1.3 Clasificarea desenelor tehnice

Categorii de desene Obiectul de reprezentare

În numeroase situaţii din realitate, proiectele tehnice includ atât desene

Tipul de desen realizat Caracteristici

Schiţa precede realizarea desenului la scară, îndeosebi pentru obiectele nou

După destinaţia lor, desenele tehnice pot fi (Tabelul 1.4):

Cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor clasificări ale desenelor tehnice

1.4 Moduri de reprezentare în tehnică

1.4.1 Reprezentarea în proiecţii ortogonale

Observatorul unui desen în proiecţii ortogonale trebuie să combine imaginile

Figura 1.1 Exemplu de reprezentare în proiecţii ortogonale

1.4.2 Reprezentarea “în perspectivă”

Figura 1.2 Perspectivă izometrică a obiectului din exemplul anterior

1.4.3 Modelarea spaţială

Figura 1.3 Prezentare spaţială şi ortogonală în vederi simultane pentru un obiect

Figura 1.4 Exemplu de model spaţial cu textură de material de tip lemnos

Figura 1.5 Exemplu de model spaţial cu textură de tip tablă de şah

Figura 1.6 Exemplu de model spaţial cu texturi de material, lumini şi elemente de

2 Elemente generale în desenele tehnice

2.1 Linii în desenul tehnic industrial

2.1.1 Importanţa liniilor

2.1.2 Grosimea liniilor

2.1.3 Continuitatea liniilor

2.1.4 Tipuri de linii în desenele tehnice industriale

Linie punct - Marcarea traseelor de secţionare

Linie punct - Suprafeţe cu prescripţii speciale

Figura 2.1 Exemplu de utilizare a tipurilor de linii în desenele tehnice industriale

2.2 Formate în desenul tehnic industrial

formate alungite speciale,

păstrarea unei distanţe de 20-25 mm faţă de muchia din stânga a

Figura 2.3 Utilizarea formatelor standardizate dispuse pe orizontală şi respectiv

170 max. 170 max. 170 max.

Figura 2.4 Variante de dispunere a zonei de identificare a indicatorului

Zona de informaţii suplimentare poate să conţină:

Plierea desenelor se realizează în prima etapă după linii perpendiculare pe baza

210 210 210 210

Figura 2.5 Împăturirea modulară a formatului A0 tip Y

297 297 297 297

Figura 2.6 Împăturirea modulară a formatului A0 tip X

= = 198 198 198

Figura 2.7 Împăturirea formatului A0 tip Y pentru bandă perforată

= = 198 198 198 198 198

Figura 2.8 Împăturirea formatului A0 tip X pentru bandă perforată

2.3 Scări de reprezentare

Alegerea scării de reprezentare are în vedere redarea completă, clară şi

1:1 1:2 2:1

la care a fost reprezentat. În Figura 2.10 este prezentat un exemplu de reprezentare a

1 *** - Colecţia de Standarde actuale

3 Reprezentarea în proiecţii ortogonale

Figura 3.1 Obiect real şi reprezentarea acestuia în proiecţii ortogonale

3.2 Cele 6 proiecţii principale

vederea din faţă (1),

Figura 3.2 Modul de obţinere al celor 6 proiecţii principale