Andrei ATHANASIU Radu CONSTANTIN

Prof. dr. docent Membru al Societăţii Expert criminalist Membru al Societăţii

Internaţionale de Psihologie a Scrisului Române de Grafologie

( ARACTEROLOGIE şi
RAFOLOGIE

Eseuri

EDITURA TEHNICĂ
Bucureşti, 2000
 Aşadar, s-a căutat a se stabili o
corelaţie intimă între structura corporală
şi trăsăturile sufleteşti. Astfel, s-a ajuns
a considera individualitatea umană ca o
unitate ale cărei componente se
presupun reciproce, relevându-se
corespondenţe strânse între conformaţia
somatică şi „caracter" şi să se poată
deduce cu aproximaţie orientarea
sufletească a unui tip mai general de
umanitate.
Dar, astfel de categorisiri propuse
(adesea extrem de sugestive) nu ne vor
servi decât ca date preliminare de
încadrare, trebuind să ajungem la parti-
cularităţile unice ale fiecărui individ. >
1.5. Criteriul fiziologic sau
neurofiziologic
O altă modalitate de încadrare tipo-
logică s-a făcut prin cercetarea laturii
dinamico-energetice a individualităţii,
recte a particularităţilor temperamentale.
In acest sens, observaţiile făcute din
cele mai vechi timpuri au arătat mari
deosebiri între oameni în ceea ce
priveşte cantitatea de energie de care
dispune subiectul uman, vioiciunea şi
dinamismul sau modul cum îşi
organizează conduita.
Aşadar, vom înţelege prin temperament,
lăsând la o parte nesiguranţa cu care este
mânuit termenul ca şi divergenţele lui de
accepţie, modul de manifestare a
trăsăturilor, mai ales înnăscute ale
conţinutului biologic al individualităţii; şi
anume toate diferenţele organice constitu-
ţionale care disting unele individualităţi
de altele: excitabilitatea la împrejurări
exterioare, intensitate şi durata reacţio-
nală, direcţia acestor reacţii, ritm
organic, tonalitatea vitală. Una şi aceeaşi
acţiune poate fi desfăşurată mai încet sau
mai
repede, cu mai multă sau mai puţină inerţie
sau încordare, cu mai multă sau mai puţină
emotivitate şi o anumită irita-bilitate etc.
Temperamentul se referă la toate aceste
trăsături formale, putându-le defini mai
pregnant ca un mod reacţionai specific al
organismului la împrejurări exterioare şi un
ritm particular al vieţii sale vegetative şi
neuropsihice. Precizăm că temperamentul nu
se referă la conţinutul personalităţii, ci trebuie
considerat ca formă a individualităţii.
1.5.1. Temperamente hipocratice
In năzuinţa de a ajunge la cuprinderea
caracteristicilor comune unor grupe de
oameni, vechea medicină a lui Hipocrat şi
Galenus constată existenţa a patru tempe-
ramente (coleric, sangvinic, flegmatic şi
melancolic) (fig.4) pe care ei au încercat să le
explice prin modul în care, după opinia lor,
sunt amestecate humorile organice.
Deşi teoria compoziţiei humorale nu mai
poate fi luată astăzi în considerare, dăinuirea
însă a acestei clasificări cât şi intensa
circulaţie a noţiunii de temperament arată
faptul incontestabil al diferenţierii oamenilor
după particularităţile lor dinamico-energetice.
Prin studii experimentale, fiziologul rus
I.P. Pavlov a dovedit de altminteri că se poate
admite la câini o diferenţiere a comportării,
analoagă celor patru temperamente
fundamentale descrise la om, care capătă
astfel o fundamentare neuro-fiziologică bine
statornicită.
Astfel, s-au pus în evidenţă trei însuşiri
fundamentale ale activităţii nervoase
superioare: forţa sau energia, mobilitatea şi
echilibrul care constă în
A minutateci tipologiei. Tipurile umane 4

1 TEMPERAMENT BILIÖS (puternică structură a individului)SOARE (voinţă

educată,maturitate fără exces, echilibrat) MARTE (mai combativ, mai agresiv, mai concret)
!£r Joi* jjisd!^^^^^^^^^FEMPERAMENT NERVo|ï(sénsibilitate li a reacţiilor]r||||MERCUR (vioi, agil, mobil) SATURN (concret,
Jl
meditativ, sec)^gpMPERAWIENT SANGUIN (expansiv, vivacitate a reacţiilor, natură afectivă)VENUS (supleţe, nuanţe,
fineţe)JUPITER (antren, exuberanţă)
BRR^^^- TEMPERAMENT LIMFATIC (stabilitate, pasivitate) j^V'"18 1LUNĂ
t%sf È
(sensibilitate, moliciune, pasivitate)

èi
PĂMÂNT 1 (frustrat, primitiv, solid, concret) j
I

li

Ml- iflnji 1

Fig. 4- Temperamente liipocratice. (Reproducere după A. Widemann)

5 CARACTEROLOGIE $1 GRAFOLOGIE

-d

Fig. 5. Manifestări temperamentale deosebite la aceeaşi situaţie - stimul: 1 -

temperament sangvinic; 2 - temperament bilios (coleric); 3 - temperament
flegmatic; 4 - temperament melancolic, (după B.Radnai)

repartiţia egală sau inegală a forţei între
cele două procese nervoase de bază:
excitaţia şi inhibiţia. Concret, la fiecare
individ, însuşirile de bază prezintă gradaţii
în sensul puternic-slab, mobil-inert,
ecMlibrat-neechilibrat.
Tipul puternic neechilibrat excitabil
corespunde cu temperamentul coleric, cel
puternic echilibrat mobil cu temperamentul
sanguin, tipul puternic echilibrat inert cu
temperamentul flegmatic, tipul slab (luat
global) cu temperamentul melancolic.
Trebuie să subliniem că temperamen-
tul este o formaţiune mult mai complexă
decât este tipul nervos corespunzător. De
asemenea, nu se poate vorbi de tem-
peramente bune* sau rele şi nici despre
superioritatea unui tip de temperament
asupra altuia. Ceea ce trebuie să mai
subliniem, este faptul că, cele patru
temperamente, în forma lor pură le
găsim destul de rar (maximum 20% din
cercetările noastre) în majoritatea fiind
variante sau aspecte mixte.
Să definim aceste temperamente (care
sunt ilustrate şi grafic în figura 5.):
Temperamentul coleric (bilios) -
puternic dezechilibrat. „Tipul coleric este
un tip combativ prin excelenţă, lesne şi
repede excitabil" (Pavlov), corespunde
indivizilor tachipragici, hiperemotivi şi
iritabili: cu o voinţă puternică, cu tendinţă
de epuizare psihică, de multe ori cu pre-
dominarea fanteziei şi a intuitiei asupra
logicii şi activităţii analitice.
Să facem o descriere mai cuprinză-
toare.
A minutateci tipologiei. Tipurile umane
Colericul este înainte de toate un om
inegal în desfăşurarea manifestărilor sale -
el nu cunoaşte linia de mijloc. Deoarece
inhibiţia nu reuşeşte să dirijeze continuu
impulsul excitativ, colericul face investiţii
de energie debordantă. Se înţelege astfel de
ce, periodic, oricât de mare ar fi energia, la
coleric intervine epuizarea. Temperamentul
lui îi dictează activitatea în asalt, cu efecte
surprinzătoare în interval minim de timp,
după cum inevitabil urmează remisiunea,
epuizarea.
Unii se manifestă cu energie neobosită
şi continuă, alţii sunt autoritari, alţii
violenţi, alţii luptători sau opozanţi.
Ardoarea lor permanentă îi face curajoşi şi
mândri. Dezvoltarea sinusoidală cu
ascensiuni şi căderi ale capacităţii de lucru
se manifestă şi în sfera afectivă - ei
oscilează între entuziasm nelimitat,
încredere necritică în forţele proprii,
exagerată siguranţă de sine, temeritate
ieşită din comun şi deznădejde, depresiune.
Sunt mereu agitaţi, vehemenţi, conduita lor
pare adeseori imprevizibilă, reacţiile lor
sunt exagerate: sunt nerăbdători şi, decât să
aştepte, preferă să se lanseze în acţiuni ce
presupun mari cheltuieli de energie.
In genere, colericii acţionează bine
numai sub imperiul unor anumite scopuri,
uneori fiind înclinaţi să exagereze semni-
ficaţia acţiunilor pe care le întreprind.
In orice caz, sunt mai puţin capabili de
acţiuni ce presupun pacientă, uniformitate,
rezolvări de detalii. Dacă un coleric este rău
educat şi are tendinţe rele, el este
susceptibil, intratabil, sectar, despot, tiran şi
limitat şi capabil de toate crimele (Paul
Carton). Dacă, din contră, posedă mari
calităţi intelectuale şi morale, el apare ca un
organizator neobosit, creator de ordine,
6
impunându-şi lui însuşi disciplină când
este expres răspunzător de disciplina
altora, având f mare vocaţie pentru
acţiune, pentru stăpânirea şi conducerea
colectivităţilor umane. Acest temperament
se întâlneşte mai ales la conducători
militari, directori, cuceritori, exploratori,
oameni de acţiune.
In ansamblu, colericul se defineşte
prin caracteristicile arătate şi, în funcţie de
tendinţe, împrejurări de viaţă, educaţie,
are posibilitatea de a deveni un factor
neobişnuit în sens pozitiv, fie un factor
perturbator, negativ.
Din galeria marilor oameni s-ar înca-
dra în acest tip Casanova, Beaumarchais,
Danton, C16manceau, iar la noi, LL.
Caragiale, L. Rebreanu, Dr. N. Lupu etc
Expresia în scris a temperamentului
bilios: scriere largă sau concentrată,
rapidă, în relief, fermă, precisă, tranşantă,
apăsată sau desfăşurată, cu finale lungi
sau ascendente, uneori aspect angular,
bastoane ale literelor „g", ,j" etc. plonjând
în linia subiacentă, bara lui „T"
ascendentă, ritm marcat, tulburat (fig. 6).
<$ISCASA>9IJL AVU* *
I
fâr <L (iul;Oi ! Ttrfy; *k<Ï li
7 CARACTEROLOGIE $1 GRAFOLOGIE
F»g. 6. Scris al unui coleric. (Dr. N. Lupu)
Scrierea energetică şi apăsată a bilio-
şilor prezintă varietăţi curioase (Carton).
Apăsările pot fi de formă măciucată la
finele sau bara lui „T", ceea ce ar semnifica
rezoluţie implacabilă, chiar brutalitate, sau
de formă triunghiulară, ceea ce ar denota un
spirit violent, critic sau combativ, chiar
răutăcios dacă este într-o scriere negativă
(fig. 7). Mai sunt şi alte semne pe care le-
am analizat într-o altă lucrare a noastră (4).
?
p
ig. 7. Scrisul unuicolerio
eric
- (G.B. Clemenceau)
Temperamentul sangvin - puternic,
echilibrat, mobil, „Sangvinicul este un
creator înfierbântat, un element foarte
activ, dar numai când are mult de lucru şi
este foarte interesat de aceasta, adică
atunci când există o excitaţie permanentă;
când această condiţie lipseşte, el devine
plictisit, indolent." (Pavlov)
Sunt, în genere, indivizi extravertiţi,
hiperinstinctivi, euforici, volubili, hiper-
activi, cu mentalitate concret-analitică şi,
în unele variante, cu dezvoltare optimă a
activităţii fantastice şi creatoare.
Sangvinicul se caracterizează prin
vioiciune, volubilitate, printr-o mare efer-
vescenţă emoţională, dar în acelaşi timp
printr-un ritm egal; la el nu se mai
întâlnesc evoluţiile contradictorii care se
remarcă la coleric. Este viguros, ambalat,
imaginativ, circulant, optimist, entuziast,
jovial. Ii place să umble, să amplifice, să
se dezvolte, să povestească.
Sangvinicul, pe cât de rapid se entu-
ziasmează, pe atât de repede revine la
nivelul obişnuit, echilibrat. Este- bine-
voitor, complezent, satisfăcut de el însuşi,
reprezentativ.
Este, în genere, temperamentul bunei
dispoziţii, al adaptabilităţii prompte; în
fond, dincolo de vioiciune şi exuberanţă
se descoperă calmul. Sangvinicul nu este
înclinat să se avânte în întreprinderi
riscante, dar nici să ajungă la teamă şi
deznădejde; echilibrându-se continuu, el
menţine în tot timpul vieţii o aproximativ
egală linie de plutire. Se angajează în
acţiuni energice dacă este solicitat. Ştie să
renunţe fară să sufere prea mult, după cum
poate să şi aştepte fară o încordare
exagerată. Este elocvent şi adaptabil la
situaţii noi. Tot aşa, beneficiind şi de o
educaţie corespunzătoare, poate să şi
A minutateci tipologiei. Tipurile umane 8
menţină un ritm continuu de lucru, să
alterneze perioade de activitate satisfa-
 cătoare cu altele de odihnă eficientă.
Sangvinicul adoarme repede şi se trezeşte
repede, el trece cu uşurinţă de la o
activitate la alta, tot aşa după cum, fiind
reactiv, dar echilibrat, leagă noi prietenii cu
uşurinţă, dar se poate şi uşor despărţi,
lipsindu-i de multe ori profunzimea. De
regulă, sangvinicul nu se afirmă ca un
ambiţios, dar îi plac situaţiile unde să poată
să etaleze, să strălucească. Unii psihologi
au socotit ca, date fiind vitalitatea,
vioiciunea, structura stenică şi echilibrată
proprie sangvinicului, acesta ar fi
temperamentul ideal. Este greu însă de
afirmat superioritatea vreunui tempera-
m
m
\ C «at ||i / e ţfs Lot
p
• »
* • ....
^4 ^Mjf l i
Fig. 8 • Scrisul
Teodoreanu)
ment, fiecare având avantajele şi deza-
vantajele lui Nici la sangvinici nu lipsesc
unele tendinţe defavorabile. Ne referim
îndeosebi la această adaptabilitate rapidă,
care poate fi bună într-o anumită activitate,
dar poate să nu mai fie atât de valabilă în
relaţiile cu oamenii, şi, îndeosebi, în ordine
morală.
Tot aşa, atenţia şi interesele sangvi-
nicului tind să se disperseze. El poate
păcătui şi prin intemperantă, superficia-
litate, versatilitate, vanitate. Dar, prin fo-
calizarea pe anumite obiective şi printr-o
bună educaţie, el poate ajunge să dea
întreaga măsură a posibilităţilor sale.
-^U^ O ^tA
unui sangvinic. (Ionel
Actualitatea tipologiei. Tipurile umane
Dintre sangvinici îi amintim pe
Rabelais, Bacon, Voltaire, Talleyrand,
Goethe (în tinereţe), Marx, iar la noi, pe
V. Alecsandri şi G.Coşbuc etc.
Aspectul grafic al acestui tempera-
ment constă în scriere vie, amplificată,
ordonată, presiune netă, rapidă, ascen-
Fig. 9. Scrisul unui sangvinic. (Richard Wagner)
dent, înclinată, bucle ale literelor dezvol-
tate, majuscule hipertrofice, ritm acce-
lerat, viu (fig. 8, 9).
Temperamentul flegmatic - puternic,
echilibrat, lent. „Flegmaticul este în viaţă
un muncitor liniştit, totdeauna egal,
insistent şi perseverent." (Pavlov)
11
Flegmaticul este calm, nonşalant, pla-
cid. Lentoarea este elementul dominant al
acestui temperament. Gesturile sunt rare,
măsurate, egale şi lente, vorbirea trenantă
şi monotonă, sensibilitatea atenuată, ima-
ginaţia rece, decizia întârziată. Pare indi-
ferent, nu-şi iese decât arareori din fire.
Dispune de un fel de răbdare „naturală" şi
când se angajează în activitate persistă
mult timp.
Dacă subiectul posedă o configuraţie
psihică deosebită (la care putem regăsi
influenţa unor elemente importante pre-
cum: voinţă fermă, educaţie îngrijită, forţă
a exemplului etc), aceste temperament
conferă individului calităţi de sânge rece,
temperanţă, stăpânire de sine însuşi,
regularitate, metodă, răbdare. Face să
acţioneze frâna la momentul voit. E
meticulos, nu ocoleşte detaliile, nu aban-
donează lucrul până ce nu ajunge la un
rezultat satisfăcător. El lucrează cu nă-
dejde, temeinic, nu se întrerupe pentru a se
apuca de alte activităţi şi trebuie spus, că în
ciuda ritmului lent, unii oameni cu
temperament flegmatic pot ajunge la
performanţe excepţionale.
Dacă din contră are un fond „slab" şi îi
lipseşte o integrare superioară a unor
factori determinanţi ai personalităţii, el se
manifestă prin inacţiune, pasivitate, lăco-
mie, lene, apatie.
Din punct de vedere al adaptabilităţii,
flegmaticul, contrar sangvinicului, se
adaptează foarte greu la situaţii noi, nu
poate trece cu uşurinţă de la un gen de
activitate la altul, nu renunţă uşor la de-
prinderile şi obişnuinţele sale, care sunt
foarte puternice.
CARACTEROLOGIE ŞI GRAFOLOGIE
Şi în legătură cu oamenii se vădeşte o
caracteristică similară: flegmaticul leagă
mai greu prietenii, dar, o dată închegate,
acestea sunt foarte stabile.
Deşi se înfurie rareori, atunci însă nu
mai reuşeşte să se potolească şi tinde să-şi
prelungească furia şi nemulţumirea. în
genere însă, flegmaticii sunt oameni cum-
pătaţi, paşnici, cu simţul măsurii. Nu au
încredere exagerată în forţele lor, după cum
nu exagerează nici în felul cum îi apreciază
pe alţii. Sub imperiul influenţelor
educative, el îşi poate disciplina riguros
conduita. Dar, nu trebuie contat pe
iniţiativa lui, el este parcă făcut pentru a fi
comandat şi stimulat, căci îi lipseşte adesea
direcţionarea şi operativitatea.
In viaţa curentă, el evită multe traca-
sări şi neajunsuri, pentru că pasivitatea lui
îi ţine loc de prudenţă.
Din această categorie fac parte:
Erasmus, Benjamin Franklin, Kant, Taine,
Bergson, iar de la noi, de exemplu: M.
Sadoveanu.
Aspectul grafic relevă o scriere egală,
monotonă, constantă în înălţime şi direcţie,
lentă, dreaptă; ritm lent, regulat. Scrierea
monotonă, egală în înălţime şi direcţia
traduc calm, lentoare, sânge rece, apatie
sau lene. Scrierea dreaptă într-un grafism
pozitiv (energică, reţinută, armonioasă) ar
arăta reflexiune, frânare. Cu un grafism
negativ (egală, automată, moale, prea
anguloasă sau prea rotunjită, desbi-nată) ar
arăta mai curând lentoare sau torpoare
psihomotorie (fig. 10).
Actualitatea tipologiei. Tipurile umane
12
Fig. 10. Scrisul unui flegmatic. (Benjamin Franklin)

Melancolicul, este denumirea ce se dă peste tot vede şi aşteaptă numai răul şi

temperamentului bazat pe un tip* nervos pericolul. % .
slab. După Pavlov, el reprezintă tipul de Ei sunt hipoinstinctivi, dar dotaţi cu
sistem nervos, evident inhibabil. „Se vede o mare sensibilitate, înclinaţi spre senti-
că pentru melancolic fiecare fenomen din mentalism şi interiorizare. Sunt
viaţă este un agent inhibitor, din moment romantici, agili, schimbători, cu
ce el nu crede în nimic, nu spera nimic, frecvente crize de depresiune. Pentru şj,
influenţele, mediul social au un ecou
Actualitatea tipologiei. Tipurile umane
13
foarte puternic şi persistent în afara vieţii o oarecare îndreptăţire, că oamenii
lor afective şi spirituale. S-a spus, nu fară cu acest tempera-
ment pot fi fricoşi, incapabili să înfrunte
primejdiile şi incapabili de un efort susţinut. în
acest sens, ei se vădesc adesea inconstanţi,
temători, paradoxali, increduli
Inteligenţa lor poate fi bine şi mult
dezvoltată şi unii dintre aceştia sunt cer-
cetători profunzi, subtili, scrupuloşi. La ei pot
apărea crize de epuizare sau obsesii de tip
prelevant mistic, fie hiperraţional.
Aceste temperamente sunt mai curând
sumbre, difícil de adaptat, impregnate cu o
tendinţă negativă şi pesimistă pe care cu mare
greutate o înving.
Ca tipuri melancolice am putea cita pe:
Chopin, Vigny, Amiel, Rousseau, iar la noi pe
M. Eminescu, Lucian Blaga (după Neveanu)
etc.
Scrierea melancolicilor: grafismul lor
arată forme foarte variate: scriere foarte
inegală în înălţime, lărgime şi direcţie; scriere
desfăcută, filiformă şi retugată, sau scriere
mică, strânsă, cu presiune redusă (la fiinţele
timide, debile) (fig. 11).
4fc
Fig. 11. Scrisul unui melancolic. (Frédéric Chopin)
Aici găsim mai ales scrierea zisă inhibată.
Se caracterizează prin diminuarea înălţimii şi
lărgimii literelor, reducerea spaţiilor de la
începutul şi sfârşitul scrierii, scăderea vitezei şi
presiunii, de asemenea repetiţii de cuvinte,
uitări, ştersături, adăugiri, reveniri etc.
S-a descris la acest temperament şi aşa-
numita scriere automatică (lipsă de siguranţă
a traseului şi trăsăturii), scriere înceată,
retuşată, imprecisă, neterminată (traseu
incomplet al cuvintelor sau al unei părţi f sau
ale unei părţi din litere), instabilă, suspendată
(trăsătura anumitor litere rămâne în aer
nedescinzând până la bază), retuşată.
Portretele temperamentale descrise au
desigur o valoare orientativă. Cum am mai
subliniat, temperamente „pure" nu se
întâlnesc decât într-un procent de 15-20% din
cazuri, restul fiind predominant forme
intermediare, combinaţii.
Apoi, supraetajarea caracterială poate
estompa unele date temperamentale.
fu*. *•*
£4
€*9*+Cr
¿4 * '
 Actualitatea tipologiei Tipurile umane
1.6. Tipurile de atitudine
(extraversia şi introversia)
Se ştie că Jung împarte umanitatea în
două grupuri fundamentale: grupul ace-
lora a căror atitudine generală, interes şi
energie sunt dirijate în principal spre
exterior (extravertiţii) şi grupul acelora a
căror atitudine generală este în principal
îndreptată spre interior (introvertiţii).
Aceste două tipuri de atitudine sunt tot la
fel de vechi ca şi civilizaţia însăşi. Firea
deschisă şi firea închisă se regăsesc în
toate epocile istoriei şi la toate gradele de
evoluţie ale fiinţei umane.
întâia conturare a celor două firi, cu
descrierea trăsăturilor şi consecinţelor ce
derivă din ele o face Cervantes în Don
Quijote, cu care romanul începe. Polari-
tatea celor două tipuri este reluată de
Shakespeare. Hamlet este un introvertit, ca
şi Don Quijote, iar Falstaff un extravertit
ca şi Sancho Pânza.
Extraversiunea implică:
-preferinţă pentru participarea la lumea socială
obiectivă (socială) a realităţii şi pentru
preocupările practice
- realismul, drept cheie de boltă pentru lucru şi
comunicare
- viaţa afectivă mai puţin fină
-expresie spontană şi naturală în sfera
emoţională i
- desconsiderarea eşecurilor şi rezoluţie des-
chisă asupra conflictelor în timpul acţiunii
- absenţă de analiză de sine şi de autocritică
- independenţă relativă faţă de opiniile altora
-lipsit de susceptibilitate şi nesupărăcios, nu-i
sare ţandăra din orice
- predispoziţie pentru o concepţie pragmatică
asupra lumii
15
Aceeaşi polaritate tipologică o găsim
şi în artă, ştiinţă şi filozofie. Astfel, tipul
dionisiac al lui Nietzsche corespunde cu
cel extravertit, iar apolinicul cu cel intro-
vertit şi s-ar putea continua cu exempli-
ficările.
Cele două tipuri - spune Jung - nu
sunt entităţi metafizice care se exclud, ci
două contrarietăţi, care se întregesc
reciproc.
In această întregire, balanţa este în
cele mai multe cazuri egală. Intr-o treime
din cazuri, însă, ea se apleacă spre un pol
sau altul. Descrierea celor două tipuri şi
precizările făcute în timp au avut un
foarte mare răsunet, devenind noţiuni
excepţional de răspândite şi populare.
Pentru o definire adecvată, este nevoie să
se tină seama de câţiva numitori comuni,
care, după Allport, ar fi următorii
(tabelul 3). Jţ
Tabelul 3
Introversiunea implică:
- preferinţa pentru lumea imaginilor, care este
bogată şi creatoare
- produceri şi expresii colorate de sentimente I
subiective j
- polarizarea în funcţie de Ego şi nu de Alter
- viaţa afectivă în genere delicată
- tendinţa de a nu exprima emoţiile imediat şi
de a întârzia exprimarea ori de a o varia în
diferite feluri
- lipsă de rezoluţie deschisă asupra conflicte- 1
lor, tendinţă de interiorizare a lor şi reacţiune
1 imaginativă
- foarte multă analiză de sine şi autocritică '
- sensibilitate la critică
- experienţele cu caracter personal ţinute în 1
minte vreme îndelungată, în special acelea de
I laudă sau blam
- susceptibilitate şi tendinţă de a lua toate I
lucrurile personal
-predispoziţie pentru o concepţie idealistă j
Actualitatea tipologiei Tipurile umane 16
asupra lumii !
 17
Bazat pe o profundă şi detaliată analiză
a lucrărilor lui Jung, pe de o parte, şi pe o
îndelungată experienţă clinică, pe de altă
parte, Murray ajunge să distingă şase
ramificaţii generale, mai mult sau mai puţin
dependente sau independente, ale
introversiei şi extraversiei. Ele sunt (în
prezentarea lui Mărgineanu, 41):
1. Gradul şi felul de expresie şi par-
ticipare socială
- Extravertitul este sociabil din inimă,
el leagă prietenii uşor, se simte acasă între
străini şi rareori pierde contactul cu spiritul
comunitar.
- Introvertitul, dimpotrivă, preferă
singurătatea sau compania unui singur
prieten, în care are toată încrederea; într-un
grup oarecare el se simte ca şi când toată
lumea ar privi pe furiş la el; preferă să
rămână neobservat decât să ajungă centrul
de interes al tuturor şi să fie obligat să se
exprime într-un fel sau altul.
- Extravertitul este lipsit de inhibiţii în
acţiunile sale sociale, el ia iniţiative şi
poate, în acord cu natura sa, să se manifeste
cordial, dominant, exhibiţionist sau agresiv.
- Introvertitul, fiind mult mai sensibil
şi mai conştient de sine, se ţine la o parte
sau ratează încercările de exteriorizare fie
din motive de frică, fie de ruşine ori din
cauza unui sentiment de inferioritate.
- Extravertitul este demonstrativ, des-
chis, accesibil, introvertitul este reticent,
taciturn, închis în sine şi impenetrabil.
- Extravertitul este mai încrezător în
buna credinţă şi bunele intenţii ale omului
şi mai sigur de abilitatea sa de a tăia de la
început ostilitatea, pe care, eventual, ar
îhtâlni-o; introvertitul, dimpotrivă, e ca-
pabil să suspicioneze pe toţi şi nu are
încredere nici în el însuşi că va fi capabil să
CARACTEROLOGIE ŞI GRAFOLOGIE
facă ceea ce trebuie la apariţia unei situaţii
neobişnuite.
- In luptă, extravertitul ia ofensiva, în
vreme ce introvertitul preferă defensiva.
- Extravertitul exprimă emoţiile sale,
toate şi pe deplin, introvertitul totdeauna
nesigur de urmări, reţine expresia liberă a
emoţiilor, fară a le putea stăpâni însă
totdeauna până la capăt, aşa că în cele din
urmă ele explodează, chiar dacă momentul
nu e deloc potrivit.
2. îndreptarea, canalizarea şi fixarea
energiei psihice
- Extravertitul atribuie o valoare pre-
dominantă lumii din afară (relaţii sociale,
posesiuni, putere, prestigiu, opinie pu-
blică); introvertitul - lumii dinăuntru
(emoţii, sentimente, judecată personală,
reflexii, teorii).
- Extravertitul e stimulat şi se adap-
tează la evenimentele contemporane în care
el doreşte să joace un rol activ, în vreme ce
introvertitul, absorbit în sine, rămâne la
această lume indiferent, fiind, de obicei,
sub stăpânirea trăirii lui interioare, a
dilemelor personale, a ideilor proprii sau a
unui proiect utopic, destinat să fie înfăptuit
în viitor.
- Extravertitul se ocupă prea puţin de
sine, de interioritatea sa, ce scapă de sine
însuşi prin necontenită activitate şi astfel
ajunge să fie superficial în ceea ce priveşte
viaţa sa sufletească; în contrast cu el,
introvertitul tinde spre visuri, meditaţie,
preocupare şi analiză de sine, de motivele
acţiunii sale şi de scopurile pe care el le
urmăreşte.
- Extravertitul vorbeşte aproape
oricui despre ceea ce el a văzut şi a făcut,
dar are puţine de spus despre viaţa sa
subiectivă, pentru că, şi atunci când este
 18
conştient de ea, fapt ce se întâmplă destul
de rar, această viată nu-1 interesează în
mod deosebit; introvertitul, dimpotrivă,
deşi defensiv şi taciturn faţă de străini,
poate ajunge totuşi la dezvăluirea gându-
rilor sale cele mai intime şi ascunse, atunci
când e vorba de un prieten la care ţine şi
care-1 înţelege şi simpatizează.
- Extravertitul vorbeşte pentru că vrea
să placă, ca să informeze ori să influenţeze
lumea, în vreme ce introvertitul este
preocupat de cuvintele cele mai alese
pentru a exprima gândurile sale.
- Extravetitul e stimulat să gândească
şi să spună gândurile sale în prezenţa
altora; introvertitul preferă să le dezbată cu
sine însuşi, să le consemneze în jurnalul
său.
3. Gradul de conformitate socială
- Acţiunea extravertitului este deter-
minată de dorinţa sa de aprobare socială; el
e mulţumit de orice fel de preţuire sau
aclamare publică; introvertitul, e dispus să
facă ceea ce îi place lui; el evită aplauzele
ieftine şi este satisfăcut numai când ajunge
să-şi îndeplinească idealul său de
performanţă.
-Extravertitul lucrează pentru re-
compense imediate, introvertitul pentru un
scop îndepărtat, din viitor (uneori pentru
posteritate sau un ideal).
- Extravertitul este superficial, intro-
vertitul este mândru.
- Extravertitul îşi ţine ochii aţintiţi la
ceea ce fac alţii, se controlează, se con-
formează şi e modelat de grupurile din care
el face parte; introvertitul ajunge rar să se
simtă un participant bona fide; el poate să
accepte şi să se acomodeze întrucâtva, dar
în intimitatea sa rămâne separat, izolat.
CARACTEROLOGIE ŞI GRAFOLOGIE
- Extravertitul se conformează, în ge-
nere, normelor admise de toată lumea;
introvertitul, tinde să nu accepte dogmele
admise de toţi, ci să ajungă la concluziile
sale proprii; el poate să nu fie neîncrezător,
dar este adeseori radical» în sentimentele
sale şi stăruitor în punctul său de vedere.
- Extravertitul este gata pentru orice
oportunitate, e accesibil la invitaţii şi se
acomodează imediat şi cu uşurinţă, aşa cum
ocazia o cere; introvertitul, e refractar la
sugestii şi poate ajunge un negativist.
4. Gradul de activitate şi liberă
energie
- Extravertitul este activ şi kinetic,
introvertitul pasiv şi potenţial.
- Extravertitul este reactiv, impulsiv şi
impacient, lucrează cu încredere în sine şi
fară multă reflectare, în vreme ce
introvertitul este deliberat şi prevăzător,
gândind totul dinainte.
5. Gradul de perseverenţă contrac-
tiva
- Extravertitul se caracterizează prin
mişcări largi, expansive, el caută, ia,
distruge şi cheltuieşte; introvertitul dim-
potrivă asimilează numai ceea ce are un
înţeles pentru el, restul îl elimină.
- Extravertitul riscă şi se uită după
câştiguri mari; introvertitul caută să păs-
treze ceea ce are.
- Extravertitul caută schimbarea,
aventura; introvertitul se mulţumeşte să
rămână în acelaşi loc, înconjurat de obiecte
familiare şi văzându-şi de ocupaţiile sale
preferate.
- Extravertitul este gata să primească
imediat ultimele idei şi să le pună în
practică; introvertitul înclină să adere
numai la credinţele sale fundamentale.
19
- Extravertitul preferă să facă lu-
crurile dintr-o dată şi repede, pentru a
începe ceva nou şi gata să părăsească o
încercare care-1 plictiseşte; introvertitul,
perseverează, nu-i place să fie grăbit,
distras sau silit să-şi schimbe felul de a
gândi şi a lucra, el rezistă la monotonie şi
adeseori este dominat de idei obsesive.
- Extravertitul este fără griji şi poate
chiar superficial şi dezordonat, în timp ce
introvertitul e scrupulos, îngrijit, pedant,
meticulos, precis, perfecţionist.
- Extravertitul este difuz, implicat
într-o mulţime de relaţii foarte variate;
introvertitul este concentrat, focalizat
asupra unui cerc restrâns de idei şi
prieteni.
6. Aptitudinea perceptivă şi cognitivă
- Extravertitul percepe, înţelege şi
valorifică lumea aşa cum ea îi impresio-
nează simţurile, important fiind pentru el
faptul ultim; introvertitul, dimpotrivă, e
influenţat în primul rând de procesele
psihice şi mentale.
- Extravertitul pune accent pe faptele
observabile şi pe inducţie; introvertitul
asimilează faptele conform sistemului său
propriu de gândire prin deducţie spe-
culativă.
Precizările făcute în ultimul timp par
să arate că introversia şi extraversia nu se
referă la o singură variabilă sau trăsătură
a persoanei, ci de fapt se referă la o
structură, la o configuraţie de variabile
mai mult sau mai puţin corelate, tipul
apărând ca o similaritate de ansamblu
(pattern similarity).
Dar în afară de tipurile generale de
atitudine - pe care le-am descris (extra-
versia şi introversia) - mai trebuie să
luăm în consideraţie şi funcţiile de
judecată sau de percepţie dominante.
CARACTEROLOGIE $1 GRAFOLOGIE
Judecata poate fi logică (gândirea) sau
afectivă (sentimentul). Jung întrebuinţează
expresia de tipuri raţionale, voind a spune
normative, care judecă: tipul gândire
judecă după criteriul adevărat -fals, tipul
sentiment după criteriul simpatic -
antipatic.
La acestea se adaugă funcţiile ira-
ţionale, senzaţia sau intuiţia.
Definiţia cea mai clară a celor patru
funcţii este probabil următoarea (LN.
Marchall): „Senzaţia constată ceea ce există
real. Gândirea ne permite să cunoaştem
semnificaţia a ceea ce există; sentimentul,
care este valoarea şi intuiţia, în fine ne
indică posibilităţile de origine şi scopul care
se află în ceea ce există permanent".
Consideram deci că la un individ dat
predomină una dintre cele două atitudini
(extra- sau introversia) şi una din cele
patru funcţii (gândire, sentiment, senzaţie,
intuiţie). Jung clasează oamenii în opt
categorii sau tipuri:
tip de gândire extravertită tip gândire
introvertită tip sentiment extravertit tip
sentiment introvertit tip senzaţie
extravertită tip senzaţie introvertită tip
intuiţie extravertită tip intuiţie
introvertită
Primele patru sunt tipuri de judecată,
ultimele patru tipuri de percepţie sau
iraţionale.
Tipologia lui Jung ar fi simplistă dacă
ea s-ar limita să clasifice oamenii în opt
categorii. în realitate, cele două atitudini şi
cele patru funcţii există la fiecare dintre
noi. Un individ diferă de alţii nu numai
prin atitudinea şi funcţiile dominante, ci
prin caracteristicile tuturor atitudinilor şi
funcţiilor sale şi prin relaţiile dintre ele.
Subliniem mai întâi că funcţiile sau
atitudinile sunt instrumente care îl ajută pe
20
individ să se adapteze circumstanţelor
vieţii.
Gândirea, de exemplu, înainte de a fi
instrumentul cunoaşterii intelectuale, este
o funcţie de adaptare care procedează
prin raţionament pentru a rezolva
problemele existenţei.
Orice om posedă cele două atitudini
şi cele patru funcţii. Că un subiect este,
pentru a fixa ideile, un tip gândire
introvertită - nu implică la el absenţa de
extraversie, a sentimentului şi a celor
două funcţii de percepţie: aceasta sem-
nifică doar că, în cea mai mare parte a
circumstanţelor, acest om se va orienta
după răsunetul evenimentelor în
interiorul lui (introversie) şi raţionând
(gândire). Un astfel de om posedă, de
asemenea, atitudinea extravertită, dar de
mai puţină bună calitate; el este mai
puţin dotat pentru a observa şi prinde
situaţiile concrete decât pentru a reflecta.
El posedă, de asemenea, funcţia
sentiment, dar mai puţin diferenţiată
decât gândirea sa; este mai puţin la
îndemână în domeniul inimii decât în
acela al abstracţiilor şi în relaţiile cu
oamenii decât cu lumea ideilor.
Această predominare a unei
atitudini, a unei funcţii rezultă din
predispoziţii înnăscute şi din influenţele
educaţiei. In mod obişnuit, subiectul are
obiceiul de a se conduce prin atitudinea şi
funcţia pentru care este mai dotat: prin
exerciţiu aceste atitudini şi funcţia
principală se diferenţiază, devin eficace;
frecvent, meseria le corespunde: un tip
gândire va avea o meserie intelectuală, un
tip sentiment o meserie de contact cu
oamenii, un tip senzaţie cu lucrurile.
Cealaltă atitudine şi celelalte funcţii,
CARACTEROLOGIE $1 GRAFOLOGIE
puţin utilizate, se dezvoltă mai puţin: ele
rămân mai puţin diferenţiate.
Dintre cele trei funcţii neprincipale,
cea mai puţin dezvoltată este, în general,
aceea care este opusă funcţiei principale:
sentimentul la un tip gândire, intuiţia la un
tip senzaţie etc. Neglijată în profitul
funcţiei principale, ea rămâne nediferen-
ţiată, arhaică. Dacă circumstanţele obligă
subiectul să se servească de ea, conduita sa
va fi inadecvată, inadaptată, neabilă. Este
ceea ce se numeşte funcţia inferioară:
sentiment la un tip gândire, gândire la un
tip sentiment, intuiţie la un tip senzaţie,
senzaţie la un tip intuiţie.
Din cele două funcţii restante (funcţii
„laterale"), una este, în genere, mai dez-
voltată decât cealaltă şi joacă rolul unei
auxiliare a funcţiei principale. Această
constatare duce la 16 numărul tipurilor,
pentru că fiecare se subdivizează în două
subtipuri după funcţia auxiliară.
1.7. Schema „crucii
funcţiiloi
Schema „crucii funcţiilor", propusă de
Ania Teillard în 1946, permite repre-
zentarea comodă a celor 16 structuri de
bază: funcţia principală figurează sus,
inferioară jos, auxiliară prima la stânga şi a
doua la dreapta. Această schemă, fondată
pe principiul polarităţii, reflectă fidel
gândirea lui Jung.
FUNCŢIA
PRINCIPAL
Ă
EXTRAVER
TITĂ
21 CARACTEROLOGIE $1 GRAFOLOGIE

4
LĂ
INTROVERTI

FUNCŢIA TĂ

AUXILIARĂ A DOUA
FUNCŢIE ™
Mr EXTRAVERTITĂ
LATERALĂ A DOUA FUNCŢIE ^ LATERALA
(EXTRAVERTITĂ SAU INTROVERTITĂ) "(INTROVERTITĂ SAU EXTRAVERTITĂ)

FUNCŢIA FUNCŢIA
INFERIO INFERIOARA
ARA EXTRAVERTI
INTROVE TĂ
RTITĂ
„Crucea funcţiilor" a tipurilor
FUNCŢIA
PRINCIPA
extravertit şi introvertit. (După Ania
Teillard)

FUNCŢIA
AUXILIAR
Ă
INTROVER
 Tendinţa criminală în
scris
- imposibilitate de a „înţelege", de a
compătimi, de a participa la ceea ce este
emoţionant sau înduioşător.
Această „deficienţă" poate fi, după
Kretschmer o formă frustă de
manifestare a unei structuri psihologice
normale (schizotimie), dar poate lua
forme pre-morbide sau morbide
(schizoidie sau schizofrenie).
Această „răceală", neparticipare
afectivă, o putem găsi şi în alte situaţii,
cum ar fi în anumite insuficienţe
glandulare.
Din punct de vedere grafologic:
scriere verticală, uscată, direcţie
orizontală, lentă, legături unghiulare sau
filiforme, forme îngustate, simplificate,
bare ale lui „t" şi finale scurte sau
ascuţite (v. scrierea lui Himmler).
2.1.6. Labilitate (instabilitate emotiv-
acţională, versatilitate timică)
Termenul se referă la modificările şi
dinamica afectivităţii (mai ales a emo-
ţiilor), constând într-o variaţie excepţio-
nal de rapidă şi frecventă a dispoziţiilor
mentale şi afective, cel mai adesea ne-
motivate.
Această labilitate se traduce prin
reacţii dezordonate, oscilaţii bruşte în
sfera sentimentelor, hiperexcitabilitate
emotivă, impulsivitate, intoleranţă extre-
mă la frustrări, absenţa de control în
ceea ce priveşte efectele.
Toţi autorii subliniază lipsa de sta-
bilitate, schimbări continue de orientare
vădind un caracter haotic, permeabilitate
crescută a eului.
Subiecţii având această versatilitate
par să nu aibă nici o personalitate
95
proprie, datorită unei
inconsistenţe a vieţii afective.
Astfel de stări dispoziţionale se întâl-
nesc în manie, isterie, unele psihopatii,
demenţă etc.
De asemenea, labilitatea este o trăsă-
tură esenţială a personalităţii deformate
a delincventului adult sau minor.
Aspectul grafic al labilităţii prezintă
două forme fundamentale.
Mai întâi o scriere cu forme
nesigure, tensiune insuficientă, „lipsă de
ţinută", având caracteristicile scrierii
„laxe" a lui Crepieux-Jamin şi
corespunzând gradului I al tensiunii
grafice (inhibiţie insuficientă) a lui
Pophal.
Cursul traseului vădeşte o mişcare
neelastică, nesigură, neglijentă.
Scrierea este neregulată, lipsită de
ritm (preritmică), aspect spaţial dezor-
donat, forme imprecise şi neglijente
(lipsă de stilizare). Destul de mare,
umflată, etalată, legată, centrifugă,
creştere a progresivităţii şi regresivităţii.
Nu foarte rapidă, înclinare inegală,
sinuozitate, presiune uşoară, inegală,
păstoasă, legătură nedecisă, fir moale,
predominanţă a arcadei, atacuri şi finale
lungi, accentuare înaltă (fig. 38).
Moliciunea împiedică elasticitatea.
în ceea ce priveşte personalitatea, ea
poate fi descrisă mai ales prin „lipsuri":
lipsă de maturitate şi de caracter, lipsă
de control şi de disciplină; de
inconsistenţă, instabilitate,
„invertebrare", versatilitate, moliciune,
nonşalanţă, capriciu, nepreve-dere,
influenţabilitate, infantilism, fatiga-
bilitate.
 în ciuda acestor laturi, în genere negative, improvizare (adesea lipsită de bun
unii dintre aceşti scriptori pot avea o serie de simţ).*
însuşiri poetice şi un anumit talent de
24

'o^JUL „ttuSu h^ri^

î i2L? iertau &

Fig. 38. Scriere corespunzând gradului I al tensiunii grafice (inhibiţie insuficientă) a lui
Pophal (cu aspect spaţial dezordonat, forme imprecise, mare, umflată, înclinare inegală).

• Celălalt pol al labilităţii îl găsim în necontrolat, cu viteză redusă datorită

mişcare grafică cu redoare excesivă şi crispării.
crispată şi care corespunde unei destin- Scrierea este neconcordantă, disrit-
deri inadecvate (gradul V al tensiunii mică, cu aspect spaţial perturbat, slabă,
grafice, după Pophal). forme deteriorate şi disoluţii, inegalitate
Desfăşurarea traseului se face în extremă a tuturor indicilor grafici, ten-
mod fragmentar, abrupt, agitat,
dinţă la juxtapunere, tocată, viteză
spasmodic, adesea tremurat,
inegală şi mai ales o mare inegalitate a
25
gradului de legătură, fir indurat,
unghiuri, sacade, linii fluctuante (fig. 39).
 Ţf«Mnta criminală în scris

Fig. 39. Scriere corespunzând gradului V al tensiunii grafice (după Pophal), cu

traseu fragmentar, abrupt, agitat, spasmodic, necontrolat, aspect spaţial
perturbat, inegalitate extremă a tuturor indicilor grafici, viteză inegală,
unghiuri, sacade.

Toate acestea traduc modificări nete cordant. Crepieux-Jamin, Pulver,

ale personalităţii: pierderea controlului,
reactivitate excesivă, violenţă, anarhie
interioară, fire explozivă şi o extremă
labilitate - punct comun cu scrierea laxă de
gradul I, dar a cărei origine e diferită.
2.1.7. Nesinceritatea, minciuna, înşelătoria
în viaţa cotidiană se cere adesea
grafologului de a se pronunţa asupra
delicatei probleme a autenticităţii unor
persoane. Dacă anumite scrieri ne atrag
atenţia imediat întrucât ele conţin nume-
roase semne de nesinceritate (Pulver),
altele ne descumpănesc prin aspectul lor
„enigmatic", neprecis, ambiguu sau dis-
Saudek ne-au dat o bază de
reflexiune esenţială, dar
actualmente considerăm că trebuie
să abordăm această problemă într-
un chip mai larg.
Astfel, pe de o parte, semnele de
nesinceritate la care avem obiceiul să ne
referim nu sunt totdeauna prezente în
anumite scrieri ale înşelătorilor recunos-
cuţi; pe de altă parte, deşi unii indici
grafici ne pot da o orientare în acest sens,
doar un fascicul de elemente, o asociere de
frăsături ne poate duce la o recunoaştere şi
o înţelegere a modalităţii de comportament
a mincinoşilor şi înşelătorilor.
 De la început trebuie să arătăm că nu putem
pune pe acelaşi plan minciuna,.