Cronică literară
Scrisul Românesc
Isabel Allende. Farmecul povestirii
„De ce am ales acest subiect? De ce
apar mereu, în scrierile mele, aceste eroine
aflate în căutarea dragostei şi libertăţii?
Pentru că orice carte e legată, într-un fel,
de o anumită căutare. Atunci când scriu,
căutarea poate să nu fie foarte clară de la
bun început, dar oricum devine evidentă
mai devreme sau mai târziu. Pentru că mă
regăsesc, de fiecare dată, în fiecare dintre
personajele feminine pe care le-am creat.“
În acest fel îşi caracteriza opera Isabel
Allende, accentuând mai ales rolul pe care
personajele feminine îl joacă în proza sa.
Comparată cu mai toţi marii scriitori
latino-americani ai ultimelor decenii, de la
Gabriel García Márquez, a cărui influenţă
asupra scrierilor sale o recunoaşte de la bun
început ea însăşi, la Julio Cortázar, Miguel
Ángel Asturias sau Alejo Carpentier, Isabel
Allende îi depăşeşte pe mulţi dintre ei mai
ales în ceea ce priveşte succesul la public,
fiecare carte a sa devenind, imediat, best-
seller în mai toate ţările unde s-a publicat.
De aici şi doza de nenoroc ce-a însoţit-o
adesea pe autoarea Fiicei norocului,
pentru că, pornind mai cu seamă de la
argumentul succesului, numeroşi critici
literari, mai ales reprezentanţii aşa-numitei
„critici academice“ de pe continentul nord-
american, au evitat uneori s-o ia cu adevărat
în serios şi s-o considere mai mult decât o
voce feminină, e adevărat că suficient de
plăcută, o povestitoare, între numeroşii
specialişti în povestiri ai Americii Latine.
Cu toate acestea, Isabel Allende reprezintă
mult mai mult. Iar cărţile sale spun mult
mai multe decât ar putea să dezvăluie o
primă şi mult prea grăbită lectură.
Cunoscută, iniţial, drept autoare de
scrieri pentru copii, ea publică, în 1982, la
Barcelona, un roman refuzat de numeroase
România. Conlucrarea cu Barbu Brezianu a
reprezentat un prilej minunat de îmbogăţire
şi aprofundare a cunoştinţelor mele legate
de marele sculptor. Am admirat acribia
cu care domnul Brezianu consemna orice
informaţie relevantă despre Brâncuşi, ca şi
adânca sa înţelegere pentru arta acestuia.
Cunoşteam toate articolele Tatei,
publicate încă din 1964, despre colaborarea
cu Brâncuşi în ridicarea Coloanei
de la Târgu-Jiu. Eram la curent şi cu
corespondenţa lui cu exegeţi din întreaga
lume, care-i aşteptau lucrarea de sinteză.
Cu atât mai mult m-a îndurerat eşecul
său în a-şi publica volumul Am lucrat cu
Brâncuşi, depus încă din 1977 la Scrisul
Românesc şi devenit operă postumă.
Tata a trecut la cele veşnice la 5 martie
1985. O lăsa în grija mea pe Mama, pe care
o adorase, şi care, după dispariţia Tatei,
a suferit şi s-a consumat ca o lumânare.
Sora mea, Ruxandra, se căsătorise în 1964,
locuia în Bulgaria şi nu mă putea ajuta.
Mi-a revenit răspunderea împlinirii vi-
sului Tatei – publicarea cărţii. Am contactat
editura craioveană şi mi-am oferit serviciile
de redactor, dar abia în 1988 a putut apărea
Nr. 9 (73) ♦ septembrie 2009
edituri, dar care avea să devină primul
său succes major şi care o va impune
dintr-o dată drept un nume de marcă pe
scena literară hispană: Casa spiritelor. Ca
tehnică de bază, scriitoarea se foloseşte,
aici, din plin, de toate procedeele (bine
asimilate) ale realismului magic, cartea
fiind comparată, de ea însăşi, cu Un veac
de singurătate de García Márquez. Aşa
se va întâmpla, de altfel, şi în colecţia de
proză scurtă Povestirile Evei Luna (1989).
Aici, pretextul – transformat, pe parcurs, în
adevărată figură tutelară – de la care porneşte
Isabel Allende este
povestea şi actul
însuşi de a povesti,
privite, amândouă,
ca unică strategie
de supravieţuire. Şi
tot de aici semnul
tutelar sub care
volumul este pus,
Şeherezada, căci
două citate din O
mie şi una de nopţi încadrează toate textele
cuprinse în această carte într-o inedită
(dar extrem de sugestivă) ramă, figurând,
simbolic, o noapte plină de poveşti şi, în
acelaşi timp, o poveste nesfârşită, în stare
a cuprinde în sine toate nopţile Americii
Latine. Noua Şeherezadă este Eva Luna,
iar poveştile sale se ţes în faţa lui Rolf
Carlé, în mijlocul junglei amazoniene.
În fond, Eva recompune parcă la infinit
aceeaşi imagine a iubirii – desigur, cu
nenumăratele sale înfăţişări posibile, de la
fascinaţia în faţa puterii cuvântului, cum se
întâmplă în cazul Belisei, până la jocurile
aflate foarte aproape de perversiune, iar
Helena este doar un exemplu în acest sens.
Personajele, mai ales feminine, aşa cum
se întâmpla şi în creaţiile anterioare ale
lui Isabel Allende, reuşesc, în acest fel, să
creeze – sau să recreeze, după caz – lumea
prin cuvânt, prin permanentul recurs la
mecanismele rememorării. Mai ales, ale
rememorării iubirii, aşa cum procedase,
înaintea sa, şi Gabriel García Márquez.
Pentru că adevărul dintâi al creaţiei sale
se găseşte în influenţa realismului magic,
pe care Allende o recunoaşte de la bun
început. Respingând parţial miraculosul,
o primă parte a cărţii – Amintiri despre
Brâncuşi. Partea a doua, Templul din
Indor, a văzut lumina tiparului la Editura
Eminescu, în 1996. Textul integral al cărţii
Am lucrat cu Brâncuşi a apărut în 2004 la
Editura Universalia, având ca supliment
şi corespondenţa Geist–Gorjan. Îngrijirea
ediţiei, notele şi traducerea corespondenţei
îmi aparţin.
Pentru a putea duce la bun sfârşit sar-
cina pe care mi-o asumasem, am studiat cu
mare atenţie toate materialele din arhiva
Tatei – articolele sale publicate sau inedite,
dosarele de corespondenţă, fototeca, cărţile
de artă. Am citit tot ce aveam în casă legat
de Coloană sau Brâncuşi, am continuat
corespondenţa cu Sidney Geist şi Marielle
Tabart, am purtat îndelungi discuţii cu
minunatul domn Brezianu, care mi-a îm-
prumutat spre studiu preţioase volume. Am
fost astfel în măsură să iau poziţie, în presă
şi în faţa autorităţilor, în problemele legate
de dezasamblarea sau clonarea Coloanei.
Încă din 1991, am dat replici celor care
denigrau lucrarea şi am apărat memoria
realizatorilor ei.
Începând cu anul 1992, am publicat
21
Rodica GRIGORE
situat, cumva, la polul opus, după cum
afirma, încă din anii ’30 ai secolului trecut,
primul teoretician al acestei tendinţe
literare, Massimo Bontempelli, realismul
magic are numeroase legături cu realul, dar
aduce şi o atmosferă de magie care ne face
să simţim, dincolo de o nelinişte intensă,
aproape o altă dimensiune în care viaţa se
proiectează. De aici şi efectul de lectură
cel mai frecvent, stupoarea, indicând mai
degrabă o poetică a uimirii, specifică şi
barocului manierist al lui Giambattista
Marino. În fond, pentru Isabel Allende, ca,
de altfel, şi pentru Alejo Carpentier, un alt
reprezentant al realismului magic – atât în
teorie, cât şi în practică, dacă e să ne gândim
doar la extraordinara construcţie narativă
din El reino de este mundo – romanul
este un mod de înţelegere a realităţii, în
cazul de faţă a realităţii latino-americane,
care reclamă o explorare în profunzime
şi un limbaj care să-i permită scriitorului
să numească lucrurile cu adevăratul lor
nume. Şi, mai cu seamă, să ajute lumea să
renască, în fiecare zi. Cum altfel decât prin
iubire? Povestirile Evei Luna reprezintă,
în fond, şi o extraordinară încercare de
descoperire a unui alt chip al Americii
Latine, nu al violenţei, ci dimpotrivă, acela
al valorii sentimentelor păstrate mereu în
amintire. Căci, după cum afirma autoarea
însăşi, „Memoria este ficţiune. Tot ceea ce
avem din belşug este memoria pe care am
ţesut-o.“
În plus, America Latină este, după
cum pare a afirma nu o dată, şi Isabel
Allende, la fel cum făcuseră, de altfel,
şi numeroşi reprezentanţi ai celebrului
„boom“ din anii ’60–’70, un continent
încă necunoscut; Povestirile Evei Luna
reprezintă, astfel, şi această extraordinară
încercare de descoperire a celei mai
adevărate realităţi a unei părţi a Americii
de Sud. La fel se întâmpla şi în toate cărţile
publicate, anterior sau ulterior, de Isabel
Allende: De amor y sombras (1984), Eva
Luna (1987), El plan infinito (1991), Paula
(1994), Ciudad de las bestias (2002), Reino
del dragon de oro (2003) şi, mai ales, în
ultimele două volume ale unei trilogii sui-
generis: Fiica norocului (1999) şi Portret în
sepia (2001). Astfel, abia în ultimul volum
peste 100 de articole în diverse publicaţii
şi am prezentat comunicări la manifestări
legate de Brâncuşi. Am încredinţat tiparului
şi câteva cărţi: The wonderful story of the
Endless Column (1995), Istoria Coloanei
Infinite (2001), Urcând Coloana Infinită
(2001), Ştefan Georgescu-Gorjan, con-
structorul Coloanei infinite, un inginer în
slujba artei (2002). Am tradus din engleză
şi franceză materiale legate de sculptor.
Ori de câte ori am fost solicitată, am
dat interviuri în presă, la radio şi televizi-
une. Am realizat comentariul pentru filmul
video Coloana sau lecţia despre infinit. Am
oferit posibilitatea popularizării „filmului“
construirii Coloanei, autorizând expune-
rea temporară a fotografiilor din 1937 la
Muzeul de Artă din Philadelphia (1995),
în Bucureşti la Muzeul Naţional de Artă
al României (1999), la Galeria Kalinderu
(2001), la Primăria Sectorului 2 (2005),
la Muzeul Naţional Cotroceni (2006) şi la
Paris, la Sala UNESCO (2007).
Imaginile sunt expuse permanent la
Muzeul Naţional al Tehnicii „Prof. Ing.
Dimitrie Leonida“, iar Muzeul Universităţii
„Politehnica“ are un stand special închinat
al acestei trilogii,
cititorul va realiza
complicata ţesătură
de fire narative pe care Isabel Allende le
conduce cu mare precizie, legând viaţa
Clarei din Casa spiritelor, primul volum,
de aceea a verişoarei sale, Aurora del Valle,
personajul-narator din Portret în sepia, a
cărei bunică – desigur, extraordinară, ca
toate bunicile din bogata tradiţie literară
latino-americană, de la Cabrera Infante la
Gabriel García Márquez, este (surpriză!)
nimeni altcineva decât Eliza Sommers
din Fiica norocului… Elemente de acest
gen apar frecvent şi în Povestirile Evei
Luna, demonstrând adeziunea autoarei
la practicarea unui anumit tip de proză,
având, mereu, o serie de caracteristici,
legate, desigur, de strategiile narative
esenţiale ale realismului magic. Aspectul
acesta este, de altfel, analizat ca atare de
acelaşi Alejo Carpentier, cel care considera
că realismul magic specific continentului
latino-american începe să se manifeste fără
echivoc mai ales atunci când provine dintr-o
iluminare neobişnuită a neobservatelor
bogăţii ale realităţii percepute cu o
intensitate deosebită, în virtutea unei
exaltări a spiritului ce conduce la un tip
de stare limită. Potrivit acestui principiu,
Isabel Allende nu reelaborează fantastic
datele; cosmosul subiectiv al scriitoarei
este exact recrearea acestei realităţi din
prisma revelaţiei privilegiate. Ea nu caută
niciodată lucrurile esenţiale în descrierea
exterioară, ci în viziunea acesteia. Acest
mod de abordare îşi are originea în
simbioza unor culturi diferite, în amestecul
de rase şi limbi, în coexistenţa unor stadii
culturale diferite, dar şi în istoria latino-
americană însăşi, în chiar particularităţile
ei, cele în care Allende consideră, la fel ca
şi predecesorii săi, că există un important
procent de mit şi de basm. Nimic altceva,
în fond, decât afirmase, cu câteva decenii
înainte, Alejo Carpentier: „ce altceva este
istoria acestei părţi de lume decât o cronică
a realului miraculos?“
Isabel Allende, Povestirile Evei Luna.
Traducere de Radu Niciporuc, Editura Humanitas,
2007
inginerului Gorjan, cu exponate donate de
familie.
Am fost bucuroasă să asist în august
1994 la montarea unei plăci de marmură în
amintirea inginerului-şef, Ştefan Georgescu-
Gorjan, în incinta fostelor Ateliere Centrale
Petroşani. M-am bucurat şi mai mult în 2001
când s-a renunţat la ideea clonării lucrării.
Spre bucuria mea, în mai 2007 Municipiul
Târgu-Jiu i-a acordat Tatei post-mortem
titlul de cetăţean de onoare.
Am fost fericită când am asistat la
resfinţirea Coloanei, în decembrie 2000,
văzând-o din nou la locul ei. Studiul istoric
pentru fundamentarea restaurării, alcătuit
de mine pe baza materialelor din arhivă,
a apărut în 2007 în volumul publicat de
Fondul Mondial al Monumentelor.
Interesul pentru monument se păstrează
în lume, fapt dovedit de întrebările primite
constant pe adresa site-ului realizat de
fiul meu, inginerul Mihai-Andrei Petrişor:
www.endlesscolumn.net.
În prezent aştept apariţia unui volum
trilingv, închinat cugetărilor brâncuşiene,
rodul ultimilor ani de cercetări pe care i-am
dedicat acestei teme.