Cer fara stele

Dinca Robert Marius

Prolog:
Polițistul apucase să se urce în mașină, dar exact ca în filmele de
duzină, aceasta nu vroia să mai pornească. În timp ce recita în
gând rugăciunea “Doamne-scapă-mă-din-asta-și-fac-ce-vrei-o-
Doamne-scapă-mă!...”, se gândea că totuși, nu era el următoarea
victimă, că el doar văzuse totul, O DOAMNE SUNT MARTOR, dar
nu făcuse nimic rău. Din reflex pipăi arma de la şold, dar când
dădu de fierul rece, tresări ca un apucat și de atâta frică începu
să geamă, dar fără lacrimi, că nu putea să plângă, O DOAMNE CE
BINE AR FI FOST SĂ PLÂNGĂ, CA ATUNCI ÎN CLASA A TREIA
CÂND COLEGUL DE BANCĂ ÎI SPĂRSESE NASUL CU PENARUL,
DIN GREŞEALĂ ȘI ÎNVĂTĂTOAREA ÎL TRIMISESE ACASĂ ȘI
PLÂNSESE TOT DRUMUL ȘI PÂNĂ AJUNSESE SE LINIŞTISE,
DE PARCĂ MAI SLĂBISE CÂTEVA KILOGRAME ȘI TAICĂ-SU ÎL
ÎNTREBASE CE SE ÎNTAMPLASE ȘI EL ÎNCERCASE SĂ-I
POVESTEASCĂ, DAR ACUM NU MAI PUTEA SĂ PLÂNGĂ ȘI
PARCĂ PĂŢANIA LUI SPUSĂ AŞA, NU AVEA NICIO NOIMĂ ȘI
SE SIMŢEA DE PARCĂ AR FI MINŢIT ȘI TAICĂ-SU ÎL MAI
BĂTUSE ȘI EL CU CUREAUA, DAR NU MAI PLÂNSESE, CĂCI NU
MAI AVEA LACRIMI…
“Of-Doamne-fă-ca-totul-să-dispară!”…
Și văzu băiatul îmbrăcat la patru ace, cu mâinile pline de sânge,
apropiindu-se de mașină și îngheţă, nemaiputând nici să gândească,
dar acesta trecu mai departe, mergând pe mijlocul străzii, ca un
nebun și se lini şti, dându-și seama că nu vine după el.
La colţul străzii, doi câini începură să se încaiere și băiatul se opri
în dreptul lor, hipnotizat.
După un timp, privirea îi căzu pe mâinile pătate de sânge și zise
mai mult pentru el:
-De la început, totul nu a fost decât o luptă de câini…
Căzu în genunchi pe trotuarul jegos și începu să plângă. Era prima
oară în viaţa lui când făcea asta.
Povestea era veche, dar îşi aducea aminte de parcă ieri împlinise
paisprezece ani.
De parcă ieri îşi luase buletinul și ajunsese cu el acasă fluturându-l
și o găsise pe maică-sa țeapănă în pat. Moartă.
Atunci începuse totul…

Prima parte: Lupte de câini

Capitolul 1 “Paisprezece ani”

Aveau o singură cameră micuţă, și un hol, fără uşă.
Aşa că, atunci când bărbaţii veneau în vizită, mami îl punea să se
întoarcă cu faţa la geam și să stea acolo, p până când i se spunea
că e gata și că putea să se uite. Asta nu mai era o problemă de
mult timp, se obișnuise. Atunci când se întorcea, bărbaţii nu mai
1
erau, plecaseră și mami îi zâmbea, mulţumită și îl premia, căci
fusese băiat ascultător, cu bani de-o ciocolată, sau un pachet de
biscuiţi. Era un lucru mare să fii cuminte și îi plăcea.
O iubea pe mami mult, doar pe ea o mai avea, căci tati nu mai era,
el plecase la Dumnezeul cel mare din ceruri, căci Dumnezeu avea
treburi importante de rezolvat cu el, mult mai importante decât
aceea de a-l lăsa pe tati să stea cu el și cu mami, să fie o familie
și până la urmă, Dumnezeu era Dumnezeu, era Tatăl nostru și el
ştia mai bine decât oricine ce să facă, căci El era acela care îi
făcuse pe toţi.
În ziua când tati plecase, mami îi spusese:
-Tati a plecat și nu mai vine. L-a chemat Dumnezeu…
El, la cinci anişori ai lui, o întrebase:
-Dar de ce mami, Dumnezeu nu-i mai lasă pe oameni să vină înapoi,
când îi ia la el?
-Nu, îi răspunsese mami, îi trimite din nou pe lume, dar sub formă
de bebeluși în burta mamelor.
Vrusese să-i mai zică câte ceva, dar se abţinuse, văzându-i chipul
trist și plâns. Se întrebase atunci, dacă ar fi trebuit să plângă și
el, dar nu reușise să afle răspunsul. Totul părea extrem de
încurcat.
Peste doi ani, burtica mamei se umflase puţin și el se bucurase și
o întrebase:
-Mami, tati e în burtica ta? L-a trimis Dumnezeu înapoi?...
Mami îl privise cu ochii ei negrii, scăpărând de o furie, care lui i se
păruse ciudată, scrâşnise din dinţi, și îi trăsese o palmă. Nu îl
duruse, dar îl zăpăcise.
Se pusese pe scaunul de la geam, în timp ce mami se întinsese pe
burtă în pat și începuse să plângă.
“DACĂ STĂ PE BURTĂ”, îi spusese vocea din capul lui, “TATI S-
AR PUTEA SUFOCA ȘI MURI, CĂCI BEBELUȘII NU POT ŢINE
PREA MULT AER ÎN PLAMÂNI!” și el se gândise că vocea avea
probabil dreptate, dar nu mai îndrăznise să o întrebe nimic, atunci,
căci se gândea că poate mai căpăta o palmă și încă nu înțelegea de
ce o luase pe prima.
Peste câteva zile, mami venise acasă și se aruncase în pat și el îi
spusese că îi este foame, dar ea nu îi răspunsese și începuse să se
vaite încet și atunci el observase, că mami nu mai avea burtică.
Brusc, mintea lui de copil fusese cuprinsă de o fericire nebună și o
întrebase plin de veselie:
-Mami, dacă tati nu mai e în burta ta, asta înseamnă că vine
acasă?!
Maică-sa se oprise din văicărit și îi răspunsese, pe cât putea de
calmă:
-Nu mami, tati e bebeluş și a rămas la nenea doctorul, el o să-l
crească.
-Dar mami, izbucnise el într-un râs nervos, poți să-l aduci acasă!
O să am eu grijă de el, chiar dacă e bebeluș, dar e tati, mami, e
tati meu!...

2
-Puiule!, ridicase maică-sa tonul, când o să fi mare o să înțelegi
mai bine. Taică-tu nu se mai întoarce, uită-l! Promite-mi că o să
faci asta!
Îi promisese, dar de unele promisiuni, era imposibil să te ţii.
Adevărat, când crescuse mai mare înţelesese mult mai multe
lucruri. Printre ele, că taică-su era carne mâncată de viermi și
maică-sa era o curva, dar asta era o altă poveste…

Când avea patru anişori, de ziua lui, taică-su îi făcuse cadou două
bărcuțe mici din plută. De atunci se juca cu ele în fiecare zi. Avea
ligheanul cel mare pus lângă geam, puţină apă în el și gata!, cel
puţin două ore nu-l mai scoteai de acolo.
-Ăsta micul o să se facă marinar!, spunea tati, luându-l în braţe și
învârtindu-se cu el prin casă.
-O să-l trimitem la Academie, în Constanţa. O să navigheze în
toată lumea, pe toate mările si oceanele si o să vadă locuri la care
noi doar visăm.
Marinar nu se făcuse, dar omorâse unul, dar asta mai încolo…
Taică-su fusese scriitor, nu unul mare, dar unul bun și ce chestie,
că nu prea te gândești la lucruri de genul ăsta, dar cât de rapid
poate să îngroape Oraşul pe cineva care a ajuns să ştie prea
multe…
-Prea multă filozofie, duce la asfixierea creierului și inevitabil la
moarte, zicea taică-su după câteva pahare de coniac.
De fiecare dată, același lucru, asta era vorba lui. Adevărul e că
avusese probabil dreptate. Prea multă filozofie, îi stricase și cum
el nu putea să îngroape Oraşul, acesta îl îngropase pe el.
Nimeni nu înţelesese de ce Toto, un borfaş de mâna a doua, care
nu citea în ziare decât ştirile sportive, se oprise în acea zi cu
privirea, pe un articol ce avea legătură cu primăria și asfaltatul
şoselelor.
Citii de cel puţin zece ori aceeași chestie, după care se ridică de
la masa încărcată cu bere și spuse gânditor:
-Marinescu, ăsta care a scris articolul, ştie cam multe. Cineva o să
trebuiască să se ocupe de el, că aşa nu se mai poate...
Apoi, îşi salută amicii și plecă.
Cei de la masă citiră și ei articolul, dar nu înţeleseră nimic.
-Cred că lui Toto, tocmai i-a crăpat și ultimul neuron, comentă
unul dintre ei și ceilalţi începură să râdă.
În acea seară, Toto aşteptă mai bine de două ore în faţa blocului
jegos, până când, într-un sfârșit îl văzu că apare. Se postă în
faţa lui și-l întrebă:
-Auzi, tu eşti Marinescu ăla care scrie în ziare?
-Da, îi răspunse bărbatul slăbuţ cu ochelari. Dar cu cine am
onoarea?
-Nu contează îi răspunse Toto și îi înfipse cuţitul de tăiat porci,
adânc în burtă.
Omul îl privi uimit timp de câteva secunde, după care căzu pe spate
și începu să icnească.

3
Sticla de coniac, pe care acesta o ţinea în mană, se izbi zgomotos
de caldarâm, dar nu se sparse, aşa că Toto o culese și o bău în
drum spre casă.
Dimineață, la prima oră, îl sălta Poliţia. Nu opuse rezistenţă, că nu
avea sens.
Nu făcu nimeni gălăgie, nu se băgă nimeni pentru el și nici nu-l
plânse nimeni.
De apărat nu se apără, căci nici el nu reuşea să înţeleagă de ce
făcuse ce făcuse. Singura explicaţie pe care o dădu, suna în felul
următor: “Trebuie să curăţăm uneori drumul, pentru ca și alții să
meargă mai departe.”
Fu trimis la închisoare, unde, după o săptămână, ironia sorţii, muri
de un cuţit în stomac.
Oraşul îşi spălase încă o dată mâinile lungi și murdare…

Mami gemea în pat și nenea îi spunea cuvinte nu tocmai frumoase.

Genul de cuvinte pentru care, dacă le scăpai din gură riscai să iei
bătaie.
Îşi îndreptă atenţia spre copiii care se jucau cu mingea în stradă.
Îi privi cu admiraţie, căci el nu avea voie să iasă afară, decât la
şcoală și înapoi și când îl mai trimitea mami la chioşc, să cumpere
câte ceva.
-Afară e periculos pentru copii. Sunt câini turbaţi și mașini care
te calcă pe trecerea de pietoni și ţigani care te fură și iţi rup
mâinile și picioarele și te pun să cerşeşti pentru tot restul vieții…
O asculta cu gura deschisă și cu ochii mari, când îi povestea
lucrurile astea, dar nu se putea abţine să nu se întrebe, de ce pe
ceilalţi copii nu-i muşcau câinii, nu-i călca mașina, sau nu-i furau
ţiganii.
Dar mami era mare și ştia multe și el era doar un tanc și trebuia
s-o asculte și să înveţe de la ea.
-Stai fă aşa, nu te mai mișca, că te pocnesc!, auzi fără să vrea
cuvintele bărbatului și în mintea lui îşi astupă urechile și vocea îi
spuse că ATUNCI CÂND VEI FI MARE, VEI ÎNŢELEGE
LUCRURILE ASTEA MULT MAI BINE, ACUM DOAR
LASĂ-LE SĂ TREACĂ…
Se întrebă pentru prima oară, dacă “vocea” pe care o auzea în
capul lui, era vocea lui Dumnezeu, sau poate, îl străfulgeră altă
idee, vocea lui tati…
Vorbi pentru sine:
-E vocea lui tati, desigur, cum de nu mi-am dat seama până acum?
El mă ajută să înţeleg lucrurile și să cresc mare…
Cei doi din pat, se opriră pentru o clipă și bărbatul gras cu faţa
de porc, comentă:
-Mucosul ăsta al tău, nu are toate ţiglele sus, vorbeşte singur…
“Vorbesc cu tati, nu singur!”, ar fi vrut să-i răspundă, dar nu o
făcu, căci ştia că bărbatul și nici măcar mami nu o să înţeleagă.
ÎNTR-O ZI, zise vocea, O SĂ-I TRIMIŢI PE TOŢI LA
DUMNEZEU și el, auzind asta, începu să se simtă mai bine. La

4
Dumnezeu, acolo, de unde nimeni nu se mai întoarce...

Sinan(sau “cap belit”, cum îi spuneau tovarășii) era el însuși un

nenorocit și jumate’ și ştia că ea era doar o târfă, dar asta nu-l
împiedica să nu simtă o oarecare milă.
Viaţa o adusese acolo unde ajunsese. Îşi amintea că atunci, pe
vremea când bărbatul încă îi mai trăia, încercase într-o zi să se
dea la ea, căci era o femeie foarte frumoasă, dar ea nici măcar nu
îl băgase în seamă și acum…
Mangalia era un oraş unde prosperau doctorii și primarii, nu
oamenii de rând.
Cei de jos se stingeau pe fiecare zi, până dispăreau de parcă nici
nu ar fi existat vreodată.
Nu-și punea nimeni întrebări de genul: “De ce?”, sau “Ce ar trebui
făcut?” și nu găseai articole despre ei în ziare, decât în zilele care
precedau alegerile. După aceea se uita tot.
Aşa că, atunci când veni la ea pentru a zecea oară, îi cumpără de
la florăria din colţ, un buchet mare de trandafiri.
Făcu doi pași, se răzgândi și aruncă florile în mijlocul străzii.
Părea prea prost aşa și nu asta era ideea. Mai bine îi lua o cutie
de bomboane sau o pungă de cafea bună și… Nu!, îi venise în minte
ceva mult mai bun.
Trecu strada și intră în magazinul de cadouri, de unde cumpără un
vapor din lemn, mare și frumos. Dădu destui bani pe el, dar banii
erau câștigați de fetele date la produs, aşa că nu-i păsa. Doar nu
stătea el crăcănat pentru ei…
Ăsta era un cadou potrivit pentru ăla micul.
-Ce tâmpenie!, murmură, am treizeci de coarde, cu care pot să fac
orice, oricând și mă duc la alta căreia îi dau bani și îi mai duc și
cadouri…
Dar se duse.
Ea se bucură mult mai mult de cadou decât băiețelul și chiar îl
pupă de faţă cu acesta, cum nu făcea de obicei.
Îşi făcu treaba cu maică-sa, în timp ce băiatul stătea cu faţa
lipită de geam și se gândi că o să-i placă până la urmă, căci acum
era doar un dar de la un necunoscut, dar mai încolo o să se
obişnuiască cu ideea că e al lui și când o să înceapă să se joace cu
el, nu o să-l mai scape din ochi.
A doua zi, când maică-sa se întoarse de la chioşc, cu două sacoșe
de cumpărături în braţe, nu mai găsi din vapor decât bucăţi de
lemn, aşezate una peste alta, ordonat, sub calorifer.
-Cosmin, îl întrebă pe cât putea de calmă, ce se vede acolo jos, e
vaporul de la Sinan?
-Da, îi răspunse puştiul, privind-o în ochi și o trecu un fior, căci
ochii ăia verzi erau ochii lui taică-su.
-Păi…, păi ce s-a întâmplat cu el?
-L-am trimis la Dumnezeu, îi răspunse acesta și văzând că
nelămurirea îi persistă încă pe chip, completă, ca să înţeleagă:
-Linişteşte-te mami, tati m-a pus să fac asta…

5
Dar mami nu înţelese...

Trecuseră anii, acum era băiat mare, sau măcar aşa zicea maică-
sa. Tocmai fusese la Poliţie să-și ridice buletinul și domnul de
acolo îi spusese zâmbind, că de acum e bărbat și că are
responsabilităţi și nu putu să nu se întrebe la ce se referea, dar
nu reuși să-și dea seama.
Se vedea de la o poştă că era altfel decât ceilalţi copii, că
era...Diferit.
EI NU AU FOST ATINȘI DE DUMNEZEU, îi spuse vocea și se
gândi că are dreptate.
Simţea diferenţa dintre el și ceilalţi. El nu mai avea demult chef
de joculeţe și prostioare, căci și pe acestea le făcuse doar în
mintea lui. Nu avusese copilărie.
COPILĂRIA O TRAIEŞTI LA BATRÂNEŢE, NUMAI SĂ AJUNGI
TU ACOLO. CÂND EŞTI MIC TREBUIE SĂ ÎNVEŢI SĂ
EVOLUEZI ȘI SĂ SUPRAVIEŢUIEŞTI, ATÂTA TOT.
Aproape ajunsese în faţa blocului, când un ţigan îmbrăcat într-un
trening jegos îl opri și-l întrebă pe un ton conspirativ:
-Auzi vărule, nu vrei o cameră? Ţi-o dau ieftin.
-Ce să vreau?, făcu el neînţelegând.
O CAMERĂ VIDEO, LA ASTA SE REFERĂ, DAR NU AI TU
NEVOIE DE AŞA CEVA. TU NICI MĂCAR NU ŞTI CE E AIA.
Ţiganul scoase camera dintro sacoşă murdară și i-o arătă:
-E Sony, frate, cea mai bună!
SPUNE-I CĂ NU ȘI PLEACĂ.
-Cinci bătrâne pentru tine! Are și cablu de date și încărcător și
dacă mai dai și tu ceva, iţi dau și un card de un giga.
-Nu, mulţumesc!
Încercă să-l ocolească, dar ţiganul i se puse în faţă.
-Hai frate, patru bătrâne, că te văd mai tinerel și nu vreau să-ţi
iau toţi banii din buzunar, că te mai duci și tu la fete, una-alta...
LASĂ-MĂ PE MINE SĂ-I VORBESC!, îi spuse vocea, pe un ton
nervos.
-AUZI MĂ, OAIE JUPUITĂ, CÂND TE-AI DUS LA MĂ-TA ÎN
CIMITIR SĂ-I FURI LANŢUL DE LA GÂT, TE GÂNDEAI CĂ O
SĂ VINĂ ZIUA CÂND CEL DE SUS O SĂ TE PUNĂ SĂ PLĂTEŞTI
PENTRU ASTA, DAR DUPĂ CE L-AI DAT LA AMANET ȘI TE-AI
ÎMBĂTAT CA PORCUL, AI UITAT COMPLET ȘI ACUM TE DUCI
ȘI ÎI PUI FLORI LA CAP ȘI CREZI CĂ E TOTUL ÎN REGULĂ, CĂ
TE-AI SPĂLAT PE MÂINI, DAR ÎN CURÂND O SĂ AJUNGI LA
MORGĂ ȘI O SĂ TE TAIE ĂIA CA PE O VITĂ ȘI O SĂ TE
AŞTEPTE MĂ-TA DINCOLO SĂ-TI MĂNÂNCE CREIERII CU
LINGURA, ÎMPUŢITULE!...
Ţiganul se albii la faţă și îl apucă tremuratul. Lăsă sacoşa să-i
scape din mană și uitându-se cu ochii holbaţi la băiatul de
paisprezece ani, o luă la fugă, încercând să traverseze strada.
Un camion îl izbi în plin, înșirându-l pe jumătate de şosea.

6
I-AM ZIS... ACUM ÎI ÎNCEPE POVESTEA. NOROC CU MĂ-TA,
CIOARO!...
Băiatul privi lumea cum se aduna și un poliţist de la circulație care
se agita să facă loc și încercă să simtă ceva, orice, dar nu reuși.
Intră în bloc și începu să urce scările.
Când ajunse în apartament îl trecu un fior ciudat și-și aminti că
mai avusese senzaţia asta, atunci când tati fusese luat de
Dumnezeu și ştiu că ceva foarte rău se întâmplase.
Maică-sa era întinsă pe pat, goală, nemişcată. Părul îi era răvășit,
ochii roșii și gâtul vânăt.
ACOPER-O CU CEVA, NU FI NERESPECTUOS...
Și o acoperii cu o pătură și ştia că e..., dar nu putea s-o spună...
E MOARTĂ, ACCEPTĂ ASTA, CU CÂT MAI REPEDE, CU ATÂT
MAI BINE. ÎMI PARE RĂU, DAR A VENIT TIMPUL. SCOATE
DIN SERTAR CEL MAI MARE CUŢIT ȘI BAGĂ-L SUB GEACĂ.
ACUM HAI SĂ MERGEM, CĂ MAICĂ-TA A FOST OMORÂTĂ CA
ȘI TAICĂT-U (ce?!...) ȘI CHESTIILE ASTEA NU POT SĂ
RĂMÂNĂ AŞA PENTRU TOTDEAUNA. CAND VEZI CĂ CEI CARE
AR TREBUI SĂ SE OCUPE DE REZOLVAREA PROBLEMELOR SE
FAC CĂ PLOUĂ, NU LĂSA CAPUL ÎN JOS, ACŢIONEAZĂ! SUNT
ANUMITE VALORI CARE NU SE ÎNCALCĂ.
-Dar mami..., începu el, dar vocea îl întrerupse:
-TACI ȘI ACCEPTĂ. HAI SĂ MERGEM ACUM ȘI SĂ NU DEA
NAIBA SĂ TE VAD CĂ PLANGI! GÂNDEŞTE-TE DACĂ VREI SĂ
MAI IEI CEVA CU TINE, CĂ AICI NU TE VEI MAI ÎNTOARCE!
HAIDE ODATĂ!...HEI, CE FACI, LASĂ BARCUŢELE, ACUM NU
MAI EŞTI COPIL, ACUM ESTI MÂNA LUI DUMNEZEU! HAI!...
Ieșii din casă fără să se mai uite în spate. Ieșii ca un robot...

CAPITOLUL 2 "Înăuntru"

"Faţă de porc" lăsă fata sângerând, cu nasul spart, într-un colţ al

garajului și se îndreptă spre masa unde stăteau barosanii, cu capul
plecat. El era ăla care se ocupa de curve și chiar îi plăcea să facă
asta. Se simţea „bărbat”.
Cobe, cel mai "greu' de la masă, îl privi cu dezgust cum îşi aşeza
curul de o tonă pe scaun și apoi se luă de el:
-Auzi, tu chiar crezi că noi nu avem nimic de făcut mai bun, decât
să-ţi acoperim ţie urmele?
"Faţă de porc", nu răspunse, căci o mai făcuse odată, demult și se
alesese cu o bâtă de baseball peste bot. Trebuise să-și schimbe
atunci majoritatea dinţilor și asta pe cheltuiala lui, aşa că-și
învăţase lecția. Cel mai bine, deocamdată, era să tacă.
-Nu înţeleg cum de dracu m-am ales cu nişte dobitoci ca voi! Voi
nici de o târfă nu sunteţi în stare să aveţi grijă! Una te trage pe
pix cu banii de câteva luni (și făcu o pauză uitându-se la fata ce
stătea ghemuită pe cimentul rece)... și alta care nu
și-o pune cu tine, pentru că tu eşti prea prost să ţi se scoale și tu
o strângi de gât. Măcar ţi s-a sculat mă, după ce ai omorât-o? I-

7
ai dat un număr, aşa la "rece"?
"Faţă de porc", aruncă o privire fugitivă la cel din faţa lui, căci
nu-și dădea seama, dacă acum ar trebui să răspundă sau nu, dar
acesta îi ocoli privirea.
Se riscă:
-Nu şefu', nu i-am făcut nimic! Îmi pare rău șeful', nu am vrut să
iasă aşa...
-Zi și tu acum!, continuă Cobe, de parcă nici nu l-ar fi auzit. Să-l
scot pe boul ăsta din căcat, sau să-l dau pe mâna gaborilor?
Cel care stătea în dreapta lui, îşi aprinse un Kent și zise:
-Lasă-l mă Cobe, dă-l dracu'! Oricum trebuie să vedem ce facem
cu copilul...
-Care copil?, făcu Cobe.
-Păi aia moarta are un puşti de vreo 12 ani sau cam aşa ceva...
-Ce mă?!
"Faţă de porc" înlemni. "Mi-o iau, acum mi-o iau tare de tot...Of
Doamne, dar prost sunt". Auzii uşa de la garaj cum se deschide în
spatele lui, dar nu se întoarse, căci asta ar fi însemnat lipsă de
respect faţă de Cobe și numai asta îi mai lipsea acum...
-Auzi, îl întrebă Cobe, puştiul ăla e cumva unul pe la un metru și
şaptezeci, bruneţel și bine făcut?
-Da, se grăbi "Faţă de porc" să-i răspundă, simţind în tonul lui un
fel de relaxare, o scăpare.
Cel din dreapta lui Cobe se uită spre uşa garajului și vru să se
ridice în picioare, dar Cobe îi făcu semn să stea jos.
-Auzi, continuă Cobe și cumva puştiul ăsta are un cuţit mare în
mână și stă acum, exact în spatele tău?
-Ce?!..., făcu "Faţă de porc" și încercă să se întoarcă. În acel
moment, simţii o lovitură în ceafă și rămase înţepenit. Vru să
spună ceva, dar din gură nu-i ieși decât sânge. Se agăţă cu o
mână de muşamaua de pe masă și în timp ce cădea cu scaunul, o
trase după el cu două scrumiere și o sticlă de whisky. O ţigară
aprinsă îi ateriză pe faţă și începu să ardă mocnit, dar "Faţă de
porc" nu reuși s-o îndepărteze. Avea probleme mult mai importante
acum. Murea...
-A omorât-o pe mama, rosti puştiul, pe un ton rece, detaşat.
-Ştiu copile!, îi răspunse Cobe. Acum poţi să te linişteşti, ai făcut
ce trebuia. Nimeni de aici nu o să-ti facă nimic.
-Ar mai fi ceva..., zise puştiul.
-Da, spune, orice...
-Aş vrea să rămân cu voi, dacă se poate.
Cobe căscă puţin gura, apoi dădu din cap în semn de aprobare. În
mintea lui ceva îi spuse că ăsta era cursul firesc al lucrurilor și că
nu avea sens să se împotrivească.
Aşa începu totul...

Începu să ducă diferite pacheţele, în şcoli, baruri și hoteluri. Se

descurca, pentru că nu punea întrebări, nu vorbea decât ce trebuia
și era foarte responsabil. Toată viaţa îşi dorise să facă un lucru

8
important, ceva zilnic și acum îl căpătase. Ăsta era serviciul lui.
Acum avea responsabilităţi.
Cobe îi dăduse o cameră la el acasă, unde dormea sau îşi petrecea
puţinul timp liber și cei din jur începură să privească cu alţi ochi
"relaţia" dintre ei doi, care ajunse într-un timp foarte scurt, la un
nivel gen tată-fiu.
Majoritatea erau invidioși, până și Mando, mâna dreapta a lui
Cobe, deși nu spunea nimeni nimic.
Într-o zi, după ce livrase marfa, fu clanxonat de o mașină de
Politie și cel de la volan, îi făcu semn să vină la el. Intră în panică,
chiar dacă acum era "curat", dar îşi dădu seama că agravează
situația dacă fuge, aşa că se duse.
-Intră în mașină!, îi spuse acesta și se conformă.
Polițistul un tip slăbuţ, pe la vreo 40 de ani, mirosea a bere și
peşte.
-Ia zi, unde te las, la orfelinat sau la secţie? Și acolo și acolo, o
să stai închis și o să iei bătaie, dar iţi dau posibilitatea să alegi,
să nu zici că sunt băiat rău...
Întrebarea pluti în aer, dar el nu-i răspunse.
-Nu prea eşti vorbăreţ, puştiule, nu? Ia zi mai bine, cum te
cheamă? La întrebarea asta poţi să răspunzi?
-Cosmin, dar mi se spune Papi.
-Papi?! Păi de la ce vine mă Papi, de la Papa de la Roma, de la
papa de mâncare, sau de la ce? Ia zi, ţi-e foame?
-Vine de la Popey marinarul, îi răspunse rece. Aşa îmi spunea tata
când eram mic.
-Da, și acum tot aşa te strigă?
-Nu mă mai strigă că e... mort.
Cuvântul pe care-l scoase din gură, sună dureros în aerul îmbâcsit
al mașinii și vocea îi spuse: LASĂ-LE DRACU DE BĂRCUŢE! TOT
LA ELE TE GÂNDEŞTI?
Da, tot la ele se gândea.
-Scuze puştiule, îi spuse poliţaiul pe un ton serios. Păi și maică-ta?
-La fel!
Urmă o tăcere lungă apoi mașina porni și fu întrebat:
-Acum, serios, unde stai?
-În capăt la pod, după liceu.
-Te duc eu.
I se păru un drum foarte lung deși nu dură mai mult de cinci
minute.
-Puteţi să mă lăsaţi aici, spuse neştiind cum să coboare mai
repede.
-Eşti sigur că aici, puştiule, asta nu e o zonă prea frumoasă, mai
ales pentru cineva de vârsta ta...
-Aici, îi răspunse și coborî.
Atunci îl văzu pe Cobe și acesta îl observa la rândul lui și se
îndreptă în viteză spre mașină.
-Stai să vorbim un pic!, îi zise polițistului și lui îi spuse să-l
aştepte puţin mai încolo.

9
După două minute, fu chemat.
-Papi, spune-i, m-am purtat bine cu tine, nu?, îl întrebă poliţistul.
-Da, răspunse, bineînţeles.
Acesta îl privi recunoscător, exact ca un câine căruia i-ai dat ceva
de ros.
Cobe îi băgă nişte bani în buzunar și plecară.
-Auzi, îl atenţionă pe drum, asta să fie prima și ultima oară când
te văd într-o mașină de poliţie! Ăștia sunt pentru băgat la zdup,
nu pe post de limuzină!
PROSTULE AI AVUT OCAZIA SĂ BAGI UN AS ÎN MÂNECĂ ȘI
AI RATAT!, îi spuse vocea.
Peste câteva zile, în același loc, dădu iar nas în nas cu poliţaiul.
De data asta se îndreptă direct spre el și îi zise:
-ÎMI DATOREZI O FAVOARE, ŞTII, NU?
-D..da, îi răspunse acesta bâlbâindu-se.
Puştiul avea dreptate, îi datora o favoare și la ăştia ca el, nu era
bine să rămâi dator…

-La mulţi ani Papi!, îi spuse Cobe și-l îmbrăţişă.

Rămase trăznit. E ZIUA TA, TOCMAI AI ÎMPLINIT 15 ANI, CE
NU ÎNŢELEGI?
-Dar...,de unde ştii?
Cobe îl privi zâmbind.
-Despre cei pe care îi ţii aproape de tine, trebuie să ştii
întotdeauna totul.
-Hai cu mine până în parcul de distracţii, că avem o afacere de
încheiat și apoi ne întoarcem și facem o masă mare în cinstea ta.
Ce zici?
-Da, îi răspunse cu jumătate de gură.
Nu era obişnuit nici cu petrecerile de ziua lui și nici să meargă cu
Cobe undeva.
-Mando!, ţipă Cobe, după mâna lui dreaptă, pregăteşte Bmw-ul că
plecăm.
Îşi aprinse o țigară.
-Tipul cu care ne întâlnim e din Bucureşti, dar s-ar putea muta
aici. Poate ne va ajuta să ne diversificăm și noi afacerile. E un
mahăr mare, e senator.
Urcară în mașină în spate.
-Auzi şefu', îi zise Mando, pe când băga cheia în contact, ştii că
prostul ăla de Paraschiv l-a ameninţat pe moșul' de la Pariuri că îl
omoară?
-Ce mă? Poate glumea...
-Nu, că cică, de două zile îl caută prin tot oraşul.
-E nebun! Diseară te duci și-l aduci pe Paraschiv la mine. Mai
bine, știi ce? Adu-i pe amândoi.
Trecură pe lângă alt Bmw și cel de la volanul acestuia, claxonă
salutându-i.
-Procurorul..., comentă Mando.
-Să-l ia dracu de retardat! I-am zis să nu mai claxoneze, că nu

10
sunt vreo curvă, dar văd că o face în continuare.
-Unii oameni, spuse întorcându-și privirea către Papi, pur și simplu
nu înţeleg cele mai simple lucruri. Lucruri de bază, care-ţi asigură
supravieţuirea într-un mediu decent. Să tii minte că la astfel de
oameni nu le poţi băga cunoştinţele în cap decât cu ciocanul.
Mando începu să râdă.
-Lasă Mando, căci nici tu nu eşti departe. Îţi mai aduci aminte că
atunci când te-am cunoscut, vindeai ţigări la colţ? Erai singurul alb
între negrii.
-Vindeam parfumuri şefu', nu ţigări.
-Bă, parfumuri, ţigări, tot în banii ăia stai... Măcar ia zi, făceai
ceva vânzare?
-Făceam, șeful, că eram singurul român care vindea aşa ceva și
lumea lua de la mine, că avea încredere...
-Bă, dacă ştiam că-ţi merge atât de bine, te lăsam să-ţi vezi de
treabă! Dar nici acum nu e timpul pierdut. Ia zi, te duci până-n
vamă să iei nişte parfumuri?
Cobe începu să râdă. Mando îl urmă instantaneu și chiar și Papi.
Ajunseră în parc. Coborâră și se îndreptară spre punctul de
întalnire.
FUTU-I, zise vocea, văzându-l cum se uita la caruselul de
mașinuţe. DĂ-LE DRACU DE BĂRCI!...

Senatorul era un bărbat bine făcut, pe la 40 de ani, cu părul

cărunt, îmbrăcat sport. Nu-l băgă în seamă nici pe Mando, nici pe
Papi, vorbii doar cu Cobe.
Erau o grămadă de copii care se dădeau în mașinuţe și Mando se
duse la un tip care vindea vată pe băţ și luă două. Una i-o dădu lui
Papi.
Acesta o savură cu o plăcere perversă, căci era pentru prima oară
când mânca aşa ceva.
-Ia zi puştiule, cum te simţi la cincisprezece ani?
-Bine...
-Când am împlinit eu vârsta asta, drept cadou, taică-miu m-a dat
afară din casă. De abia intrasem la liceu, dar a trebuit să mă las
de el. În prima săptămână, am dormit în scara blocului, dar m-a
prins și m-a caftit rău de tot. Vecinii au chemat Poliţia, dar
aceştia au scăpat de mine repede, că bulangiul de taică-miu era
pescar și le aducea mereu peşte.
M-am mutat la cinematograf, dormeam pe acoperiş. Le făceam
curat seara, după ce terminau cu filmele, și ei îmi dădeau bani de
mâncare. Acum, cinematograful e al meu...
Aruncă băţul de la vata de zahăr și continuă:
-Când am împlinit douăzeci de ani, a venit maică-mea să mă caute
și să-mi zică că a crăpat bătrânul. Îl călcase unul pe trecere. Am
fost la înmormântare, dar cu un singur scop, în timp ce ăia boceau,
eu râdeam de să mă piş pe mine. După doi ani, a ieșit și ăla din
pârnaie, care îl omorâse. Când l-am găsit, făcuse pe el de frică,
că deja eram cunoscut, umblam cu Cobe și credea că vreau să-i iau

11
gâtul. I-am dat un carton de Kent și o sticlă de Jim Beam și i-am
spus că singurul lucru, pe care aş avea să i-l reproşez, e că nu l-a
călcat cu cinci ani mai devreme... Dar...
Se întrerupse.
-Stai aici, Papi! Mă întorc imediat, l-am văzut pe Paraschiv!
Se uită după el. Paraschiv era un tip solid, cu o cicatrice mare pe
faţă, care gesticula excesiv când vorbea.
După cinci minute de ciondăneală, Mando se întoarse. Veni și Cobe.
Papi se uită după senator, dar acesta dispăruse.
-Auzi Mando, cică unu' de la Constanţa îmi poartă sâmbetele. Vrea
să-mi ia locul. O să vină în curând vremea când o să trebuiască să
adunăm băieții.
-Și mâine șeful!, îi răspunse acesta.
-Nu, mai aşteptăm, o să primim telefon când o să vină timpul. Dar
să fim pregătiți. Să anunţi băieții!
-Cum te las acasă, îi adun și le spun.
-Nu mă, nu azi, că azi e ziua lu' ăsta micu'! Azi petrecem!
-Bine şeful! Apropo, am vorbit cu Paraschiv, i-am zis să se
prezinte diseară, să rezolvăm problema.
-Ok! Hai să mergem!
Pe drum până acasă singura care mai spuse ceva, fu vocea, dar,
pentru prima dată, Papi nu înţelese nimic. Parcă vocea nu vorbea cu
el, vorbea cu altcineva...

Seara, înainte de a începe petrecerea, Cobe se supără. Paraschiv

apăruse, dar moşul nu.
-Bă, dar nimeni n-a fost în stare să dea de boşorogul ăla, mă?, îl
întrebă pe Mando.
-Nu şeful, l-am căutat peste tot, dar parcă l-a înghitit oraşul.
-Bine că nu l-a înghiţit mă-ta, Mando! Adu-l pe Paraschiv!
Cobe stătea în capul mesei și lângă el Papi. Când apăru Paraschiv,
Cobe îi zise lui Papi:
-Pune-ţi și tu whisky într-un pahar și aprinde-ţi o ţigară. De azi
înainte, bei și fumezi!
Papi, crezu că glumeşte, dar văzându-i privirea serioasă, îşi turnă
puţin whisky într-un pahar și lua de pe masă o ţigară și o aprinse.
Făcu un efort mare, să nu înceapă să tuşească și încercă să adopte
o mimă relaxată.
-Să trăiești Cobe!, zise Paraschiv, dând mâna cu el.
-Auzi Paraschive, ia zi într-o singură frază, care e faza cu moşul.
-Păi, începu acesta, am pus câteva milioane pe nişte ponturi pe
care mi le-a vândut, rezultatele au ieșit bine, dar acum ia-l pe
moşul de unde nu-i, că a dispărut cu tot cu banii mei!...
Cobe începu să râdă.
-Bă Paraschive, ăsta e reversu' medaliei. Când dai ţeapă la atâţia,
ţi-o iei și tu la un moment dat.
Apoi, devenind brusc serios, spuse:
-Când îl prinzi, scoate-l la pensie pe caz de boală! Înţelegi ce
vreau să spun, nu?!

12
-Da şeful, mulţumesc!
-Liber!
Paraschiv plecă și în circa o oră începură să apară invitaţii. Papi
nu-i cunoştea nici măcar pe jumătate din ei.
Primii care intrară, erau încărcati cu plase cu cadouri, dar Cobe îi
opri la uşă și începu să ţipe:
-Ce aţi adus mă, haine, lanţuri, parfumuri? Mă dar voi chiar aşa
de nesimţiţi sunteţi? Păi ce mă, eu n-am bani să-l îmbrac, sau ce?
Ca să rămânem prieteni, aruncaţi tâmpeniile astea afară și scoateţi
fiecare câte cinci sute de euro și puneţi-i pe masă, să-și ia el ce
vrea.
-Mando, urlă, deși Mando era lângă el, stai la uşă și repetă
operaţiunea cu cine intră, că nu am chef să-mi stric seara...
Se lăsă cu dansuri, cu îmbraţişări, cu pupături și lăutari. Papi, nu
bău decât două pahare de whisky și fumă patru ţigări, dar îi fură
de ajuns. Camera începuse să se plimbe uşor cu el.
Spre dimineaţă, când se duse la culcare, Cobe îi spuse:
-Pustiule, cadoul meu te așteaptă în cameră. Sper să-ţi placă!
Când deschise uşa, goală, întinsă pe pat, îl aştepta o femeie.
"Pai și eu ce ar trebui să fac?", se întrebă alarmat.
CRED CĂ A VENIT VREMEA SĂ TE DAI ȘI ÎN ALTFEL DE
BĂRCUŢE, îl lămuri vocea...

Capitolul 3"Evoluţie"

În primele momente, când femeia începu să-l dezbrace, nu simţii

nimic, dar când îl împinse în pat și se căţăra pe el, începu să se
excite.
Femeia îl "trase" înăuntrul ei și începu să se mişte. Respiraţia îi
deveni tot mai sacadată. În faţă îi apărură copiii care băteau
mingea fericiţi și el, care visa de la geamul închisorii sale, că într-
o zi, o să fie printre ei și pentru o clipă, începu să bată și el
mingea și se relaxă și se bucură, dar apoi, femeia începu să geamă
și ceva din interiorul lui se năpusti la suprafaţă și îi sparse mingea
și îl trimise înapoi la geamul prăfuit și copiii din stradă dispărură
subit că POATE ÎI CĂLCASE MAȘINA SAU ÎI MÂNCASERA
CÂINII, SAU POATE ȘI MAI RĂU, ÎI PRINSESERĂ ŢIGANII ȘI
CHIAR ACUM LE RUPEAU MÂINILE ȘI PICIOARELE ȘI LE
FRÂNGEAU GÂTUL, DAR DOAR UN PIC, CÂT SĂ-I LASE
PENTRU TOT RESTUL VIEŢII CU DURERI, SĂ PLÂNGĂ ÎN MOD
NATURAL, ATUNCI CÂND VOR CERȘII.
Și strada se transformă în camera lui și cum privea el pe
fereastră, o văzu pe maică-sa întinsă pe pat și cum un zdrahon de
om fără nume, o călărea și o crăcăna, mai-mai să-i rupă picioarele
și nu-și întoarse privirea în spate, căci ştia că și acolo se
petrecea aceeași scenă și atunci maică-sa începu să geamă de
parcă ÎI PLĂCEA SĂ FIE CHINUITĂ, CA O TÂRFĂ ORDINARĂ,
O BUCATĂ DE CÂRPĂ CU CARE-ŢI ŞTERGI SĂMÂNŢA LA
SFÂRȘIT ȘI O ARUNCI DUPĂ PAT, S-O MAI FOLOSEŞTI ȘI

13
ALTĂDATĂ și începu și el să geamă sub femeie, dar acum femeia,
nu mai era femeie și el nu mai era el, el era maică-sa și deasupra
lui era un butoi de carne bărbos, care-și vărsa balele pe el și
simţi cum îl trec toate transpiraţiile și capul începu să i se încingă
și îşi adună toate forţele ca să scape din coşmarul ăsta, căci ştia
că are o singură şansă și-și băgă mâinile sub pieptul zdrahonului și
încordându-și braţele și picioarele împinse cu toată puterea brusc
și femeia de deasupra lui zbură ca un pui de rândunică căruia nu i
s-au dezvoltat bine aripile și se izbi cu forță de dulapul din capătul
patului și apoi căzu, prinzându-și o mână sub ea și rupând-o.
Începu să urle, speriată și disperată și el se ridică din pat și
începu s-o strângă de gât, SĂ VADĂ ȘI PROSTU’ DRACULUI CUM
ERA SĂ FI SUFOCAT DE O FEMEIE ȘI SĂ SCOŢI LIMBA
AFARĂ, CERȘIND O MOLECULĂ DE AER, DAR SĂ PRIMEŞTI ÎN
SCHIMB, BUCĂŢELE DE ÎNTUNERIC, CARE SE ADUNĂ ȘI SE
FAC MULTE MULTE, PÂNĂ CÂND...
Primi o lovitură în ceafă și-și pierdu cunoştinţa.
-Tâmpitule, urlă Cobe, către Mando, ai înnebunit? Dai în el ca în
vită, handicapatule?!...
-Nu şe...fu, n-nu..., se bâlbâii acesta, l-am lovit uşor, că nu
puteam să-i descleştez mâinile de pe gât.
-Dacă a crăpat, tu urmezi! Ştii asta, nu?
-Dar respiră, șeful...
-Taci și du-te după doctor!
-Care doctor?
-Dacă îmi mai pui o singură întrebare, te împuşc!
Mando ieși din cameră la pas rapid.
Cobe se aplecă spre Papi, cu gândul să-l ia în braţe și să-l pună în
pat, dar se răzgândi. Poate că nu trebuia să-l mişte din loc până
nu venea doctorul.
-Taci fă și tu din gură!, se răsti la femeia, care plângea. Ieși de
aici! Du-te jos! După ce o să se uite doctorul la el, o să-l trimit și
la tine. Poate..
Femeia se ridică cu greu de jos și ieși din cameră clătinându-se.
-Pizdă proastă!, comentă în spatele ei. Aşa fă, mergi dezbrăcată,
poate mai scoţi ceva, până ajungi la parter!
Dar femeia nu se mai întoarse după haine.
Începu să se învârtă în jurul puştiului, disperat.
TREBUIE SĂ-I ÎNVEŢI SĂ-L RESPECTE, CĂCI DEGEABA O FACI
TU, DACĂ PE EI ÎI DOARE ÎN CUR! EL E DARUL LUI
DUMNEZEU CĂTRE TINE, ÎNŢELEGI?
-Băga-mi-aş!, urlă. Unde e doctorul?...
În curând o să-i înveţe pe toţi să-l respecte pe Papi. Căci puştiul
era ca ȘI..COPILUL LUI!
-La naiba!, mormăi. Lasă că vă învăț eu minte!...

Deși stătea la masă lângă primar, procuror și încă câțiva pe care

nu-i cunoştea, şeful Poliţiei nu se simţea în apele lui. Era nou în
funcţie, fusese transferat tocmai de la Timişoara, nevasta și

14
copiii, îi lăsase acolo deocamdată, căci aici îi dăduseră o locuinţă
de serviciu mică și infectă și făcea eforturi să mai obţină un
împrumut să cumpere un apartament, nu o cutie de chibrituri, ca
să-și poată aduce și familia. Auzise multe zvonuri despre Cobe, de
când preluase funcţia, majoritatea neliniştitoare. Mai ales cele
legate de faptul că el ar fi ăla care "te înalţă și te coboară"...
Din cauza asta nu putea să stea relaxat. Stăteau de mai bine de
un sfert de oră după el, dar nesimţitul se lăsa aşteptat. Cei de la
masă vorbeau între ei, căci se cunoşteau și-și turnau whisky în
pahare, dar el nu îndrăznea să facă asta. Pur și simplu, stătea cu
mâinile pe genunchi și aştepta. Exact ca la şcoală.
"Vasilescu, ce ne poţi spune despre diferenţa dintre reflexie și
refracţie?" Doamne, cât de mult o urâse pe profa de fizică în
liceu. Cât de „la locul lui” ar fi fost, tot de el se lua. Îi plăcea să-
l șicaneze, să-l înjosească căci îi prinsese punctul slab și anume că
el și fizica erau două limbi diferite. Nu se "pupau".
Și acum, în momentul ăsta, avea multe puncte slabe, pe care
încerca să le acopere.
Văzu cum se ridică de la masă cei din faţa lui și stiu că apăruse
Cobe, dar nu putea să-l vadă, căci acesta venea de undeva din
spate și se ridică și el.
Simţi o mână pe umărul stâng și-și întoarse privirea:
-Bună ziua, domnilor!
-Salut, Cobe!, ziseră ceilalţi, el fiind singurul care răspunse tot cu
"Bună ziua".
-Ce avem noi aici?, făcu Cobe, privindu-l. Sunteţi nou-nouţ,
domnule poliţist, acum scos de pe linie. Ce cauți tu în trupa asta
de şacali bătrâni?
-Păi, am primit un telefon și mi s-a zis să vin că...
-Glumeam, relaxează-te! Luaţi loc!, zise către toata lumea și ocoli
masă punându-se în capăt.
Avea maxim 40 de ani și avea o faţă drăguţă cu nişte trăsături
mai aparte, sigur nu era român la origine, poate grec?!... Ochii
erau singurii care nu aveau nicio legătură cu restul feţei, căci erau
reci, foarte reci sau poate purta lentile de contact?!...
-Două lucruri vreau să discut cu voi, începu Cobe. În primul rând, e
ceva ce vroiam să aflaţi toţi...
-Mando!, strigă. Adu-l pe Papi!
În cameră intră una dintre gorile cu un băiat. "Probabil 15-16,
ani", gândi polițistul.
-Uitaţi-vă bine la el!, îşi continuă discursul Cobe. Dar bine, să-i
reţineţi chipul, căci dacă are vreo problemă în orăşelul ăsta, ăla
care i-a produs-o, sau nu l-a ajutat să iasă din ea, devine
instantaneu inamicul numărul unu... Gata?
-Da, mormăira cei de la masă.
-Bine, poți să pleci Papi!
După ce băiatul, dispăru, le zise:
-Vreau să-l înfiez, căci e ca și copilul meu. Mă ajutaţi să termin
mai repede cu hârțogăria, d-nul primar în special și d-nul

15
procuror, nu?
-Desigur!, îi răspunseră aceştia, puţin uimiţi.
Primarul vru să-l întrebe ceva dar îşi aminti că acum, vreo cinci
ani, lui Cobe îi murise nevasta cu plod cu tot, pe masa de operaţie
și se abţinu.
-Acum, continuă Cobe, dacă careva dintre d-voastră are vreo
problemă pe care nu o poate rezolva, e liber să spună.
Toţi dădură din cap, că nu.
-Atunci, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să schimb două cuvinte în
particular cu d-nul de la Poliţie.
Ceilalți se ridicară și plecară. Polițistul rămase pe scaun, înlemnit.
-D-nule Vasilescu, am înţeles de la o cunoştinţă comună, că aveţi o
problemă cu un apartament.
-Aaa..., dar nu, că se rezolvă, trebuie doar să...
-Sincer, îl întrerupse Cobe, s-a rezolvat deja! Mando vă va
conduce la noua
d-voastră locuinţă, aveţi cheia și actele care sunt pe numele d-
voastră, bineînţeles!
-Dar...
-Stai liniştit! Nu a fost niciun efort. Doar nu a trebuit să moară
nimeni pentru asta, nu?
Cobe începu să râdă.
Domnul Vasilescu care nici acum la "venerabila" vârstă de 34 de
ani, nu ştia încă diferenţa dintre reflexie și refracţie, tocmai
căpătase de la Moş Crăciun un apartament de o sută de mii de
euro...

Nimeni nu scosese nicio vorbă despre incidentul cu femeia și Papi

nu putea decât să se bucure pentru asta. Mai presus de toate,
Cobe îi spusese că vrea să-l înfieze.
Pe de o parte simţea o recunoştinţă enormă, dar pe de alta, se
simţea ca și când și-ar fi trădat adevăraţii părinţi.
ÎN VIAŢĂ TREBUIE SĂ FI PREGĂTIT TOT TIMPUL PENTRU
EVENIMENTE NEAŞTEPTATE, MAI ALES DACĂ ACESTEA SUNT
BUNE. OMUL ACCEPTĂ MAI REPEDE CEVA RĂU, DECÂT CEVA
BUN, îi spusese vocea și avea dreptate.
Cobe îl scosese din afacerea cu pacheţele, acum trebuia doar să se
ducă în fiecare lună să ridice bani, de la diverși afacerişti.
"Taxa".
"Toţi avem nevoie de protecţie,nu?", îi spusese Cobe. Pe scara
ierarhică fusese avansat.
Tocmai încasase taxa de la ultimul client și-l aştepta pe Mando, să
vină să-l ia cu mașina, când, lângă el opri un scuter și de pe el
coborâră un băiat și-o fata. Papi îi privi fugitiv și-și dădu seama
că pe el îl cunoştea de undeva.
Băiatul, de o vârstă cu el, i se opri în faţă și începu să rânjească:
-Alina, ia vino să-l vezi pe ăsta! Ce e mă săracie, te-ai ajuns și
tu? Te îmbraci de la Nike, ce ai primit ajutoare de la Crucea
Roșie, sau ce?

16
Atunci, îşi aduse aminte de unde-l cunoştea.
TE-A BĂTUT ÎN ŞCOALĂ, ÎN FAŢA CLASEI ȘI DUPĂ ACEEA
TE-A TÂRÂT DE PĂR PÂNĂ ÎN WC-EU ȘI S-A PIŞAT PE TINE,
CĂ ŞTIA CĂ NU POŢI SĂ-I FACI NIMIC. IŢI AMINTEŞTI?
Normal că îşi amintea.
-Auzi, îi răspunse, pleacă de aici, în momentul asta și nu o să
păţeşti nimic. Nu că ai merita, dar aşa, iţi dau o şansă.
-Ce mă?!, făcu băiatul blond plin de figuri. Bă, tu mă ameninţi pe
mine? Te calc în picioare și mă pis pe tine, aici și nimeni nu o să-
mi facă nimic! Tu şti cine...
Papi nu mai rezistă și îl pocni, scurt în mărul lui Adam. În timp ce
acesta începuse să horcăie cu faţa plină de uimire dobitocească,
apăru și Mando.
-Tu pleacă de aici, îi spuse Papi, fetei, care privea scena oripilată.
Pleacă și nu-l mai căuta vreodată, căci dacă te mai văd lângă el, o
să consider că și tu eşti la fel și o s-o păţeşti și tu.
Fata o luă la sănătoasa.
-Papi, ce se întâmplă?, întrebă Mando.
-Taci!, i-o tăie scurt. Bagă-l pe ăsta în spate și prinde-i capul la
geam. Vreau să-l vadă lumea, aşa că mergi încet.
Mando se execută. Îl târî în mașină, îi scoase capul pe geam și
porni. Cei care erau prin zonă îşi văzură de treburile lor, de parcă
erau orbi.
Îl duseră cu ei până în faţa vilei lui Cobe. Îl coborâră și-l
aruncară jos. Băiatul îşi revenise cât de cât și încercă s-o rupă la
fugă, dar Mando îl prinse și-l forţă să stea jos, în genunchi.
-Ce vrei să faci cu el Papi? Vrei să-i rupem oasele sau...
-Vreau să vorbesc cu el. Singur...
-Eşti sigur?
-Da, pleacă!
Se aplecă spre acesta și îi spuse câteva cuvinte. Apoi, plecă după
Mando. Băiatul rămase acolo, nemişcat.
-Probleme?, îl întrebă Cobe.
-Nimicuri!, îi răspunse și discuţia se încheie aici.
După două ore, Papi trimise pe cineva afară, care se duse la
băiatul care stătea ghemuit pe pământ și îi spuse că putea să
plece.
Sigur, nu mai avea să-l deranjeze vreodată... Îşi învăţase lecţia.

Sinan, "cap belit", avusese probleme mari de tot cu nişte fete în

Spania și scăpase ca prin urechile acului cu ajutorul unui şmecher
din Constanţa. Bineînțeles când ajunsese în ţară, nu durase două
săptămâni, că acesta îl și chemase, să stea de vorbă.
O mână se spăla pe alta, Sinan nu vroia să rămână dator și nici nu
putea.
Bozo avea un palat, că aia nu era sigur vilă, la ieșire din
Constanţa. Era genul de zonă, unde până și mascaţii ajungeau pe
acolo doar ca să-și facă reclamă la cine ştie ce emisiune tv.
Un turc mic și umflat îl conduse până la acesta și-l invită să ia

17
loc. Bozo îl îmbrățișă și îi ură bun venit. Ceva plutea în aer și nu
ceva de bine.
-Ia zi Sinane, cum o duci? Merge învârteala?
-Da, merge. Nu ca înainte, dar merge...
-Te-am chemat în legătura cu un lucru. Aş vrea să-mi faci o
favoare.
"Se grăbeşte!", gândi Sinan. "Asta nu e treabă bună".
-Da, fratele meu, zi despre ce e vorba!
-Îi ştii bine pe ăştia din Mangalia, nu?
"Dacă îi ştiu? Ce dracu de întrebare e asta?"
-Da, da' ce ai vreo problemă?
-Am o problemă cu unu', Cobe...
"Unu', Cobe...Parcă vorbea de unul dintre muncitorii din şantier"
-Cobe?!... Păi, nu ştiu sigur dacă pot să te ajut în situaţia asta.
-Stai mă, nu te da pe-afară!, ridică Bozo tonul. Uşor, că n-am zis
că vreau să-l omori... De fapt, pe cine vreau eu, e un puşti care
se învârte pe lângă el. Dacă-mi aduci boracul, suntem chit!
-Un copil? Păi...
-Băi Sinane, hai las-o-n căcat de treabă! Cum ai cărat atâtea
curve închise în portbagaj, poți să o mai faci o dată cu un mucos,
nu? După treaba asta, rămânem pe zero, înţelegi?
-Bine..., murmură. Cum îl cheamă?
-Nu-i ştiu numele adevărat, dar ăştia îi zic Papi.
Mai bine rămânea în Spania, sau oriunde, decât să facă asta. Dar
acum, era prea târziu. Se urcă în mașină și plecă spre Mangalia.
Pe drum, fără să vrea îşi aminti faţa Magdalenei.
Nu se mai gândise la ea de când aflase că murise. Era mai bine de
un an de atunci.
Ce femeie... Îi cumpărase el lui ăla mic un vapor? Îi cumpărase...
Avea și el doi băieţi, stăteau cu maică-sa la Medgidia. Socrul lui
era român și insistase ca ăia mici să nu fie amestecaţi în "porcării"
și el acceptase, ştia că avea dreptate, doar nu era prost. Unul era
în clasa a cincea și celălalt a treia, învaţau bine, luaseră numai
premii până acum. Ar fi trebuit să treacă să-i vadă, dar mai bine
după ce termina cu treaba asta.
Mai bine...

Papi îşi aprinsese o ţigară și se gândea. Nici acum nu-i prea

plăceau, dar uşor, se obişnuia.
"E mai greu până intră în sistem, după aia nu mai scapi de ele",
zicea Cobe.
Stătea în parc pe o băncuţă și se uita la doi ciutănei cum se
dădeau în leagăne.
Un câine răpciugos i se opri în faţă și începu să dea din coadă.
-Nu ești turbat, nu?, spuse și începu să râdă.
Întinse mâna să-l mângâie, dar și-o retrase la fix, căci câinele
încercase să-l muşte.
-Ce naiba?!...
Nu-l mai băgă în seamă și după câteva minute, câinele plecă.

18
O mașină neagră, probabil un Mercedes, opri la 20 de metrii de el
și din ea coborî un tip.
"Pe mine mă caută, sigur", gândi.
Când ajunse lângă el, îl recunoscu.
-Sinan, tu eşti?
EL E, EL ŢI-A DAT VAPORUL ĂLA PE CARE L-AI FĂCUT PRAF.
Acesta se opri ca trăsnit.
-Cosmin?!...
-Papi, îl corectă zâmbind, apoi văzându-i nedumerirea, continua: E
o poveste lungă...
Sinan se așeză pe bancă lângă el, cu expresia unui om care tocmai
a fost lovit de tren.
Urmă un moment de tăcere, după care Papi îl întrebă:
-Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de ceva timp...
-Am stat mai mult prin Spania, am avut nişte probleme mai grave
de rezolvat.
"De fapt, cea mai mare problemă o am acum și nu ştiu cum o să
scap din ea."
-Dar tu, cum o duci, am auzit că umbli cu Cobe...
-Cobe m-a înfiat, îi răspunse Papi, calm. Acum am un tată. Din
nou...
Sinan nu ştiu ce să mai zică. "Deci aici era şmecheria, de aceea
Bozo vroia puştiul".
-Nu conta prea mult pe asta..., mormăi.
-Poftim?!
-Nu, nimic, mai vorbesc singur câteodată...
-Vreau să-ţi spun ceva, zise Papi și cumva gândurile i se blocară,
că el, de fapt nu vroia să-i spună nimic.
-Despre ce e vorba?
-VREAU SĂ ŞTI CĂ NIMIC DIN CEEA CE S-A ÎNTÂMPLAT NU E
VINA TA ȘI NIMIC DIN CEEA CE URMEAZĂ SĂ SE ÎNTÂMPLE.
SUNTEM ÎN FOND ALCĂTUIŢI DIN DECIZIILE PE CARE LE
LUĂM, ASTEA NE FAC SĂ FIM OAMENI. NU TREBUIE SĂ TE
CHINUI SĂ FII BRÂNZĂ DE OAIE ÎN BURDUF DE CÂINE. CEEA
CE URMEAZĂ SĂ FACI O SĂ FIE EXACT ÎMPLINIREA VIEŢII
TALE CĂCĂCIOASE, PE CARE NU TU AI TRĂIT-O, CI AU
FĂCUT-O ALŢII PENTRU TINE. DECI ACUM, DU-TE ȘI FĂ
CEEA CE TREBUIE SĂ FACI! ÎNŢELEGI, NU?...
-Da, răspunse Sinan, ridicându-se de pe bancă și pornind spre
mașină.
DACĂ ŢI-O TRAGI CU DIAVOLUL, SIGUR O SĂ TE FUTĂ ȘI
DUMNEZEU, CĂ NU POATE EL SĂ RĂMÂNĂ MAI PREJOS...
CÂND LUCRURILE ÎNCEP SĂ DEVINĂ CĂCĂCIOASE, TE ŞTERGI
CU ELE LA CUR ȘI TRAGI APA, ÎNŢELEGI PUŞTIULE?
Vru să fugă după mașină și să-l oprească, căci ştia ce urmează să
se întâmple, dar SITUAŢIILE DE CĂCAT, NU LĂSAU ÎN URMĂ
PARFUM DE MOSC, NU AVEAU CUM...

Capitolul 4 “Sărbători”

19
Oraşul făcea eforturi pentru a pune în frunte și a păstra genul de
oameni care nu aveau în cap și în suflet decât bani. Aceştia erau
uşor de controlat, uşor de condus.
Când principiile din care eşti clădit, se focalizează pe ideea de a
face avere, atunci eşti un zero.
În timp ce unii oameni obişnuiţi evoluau, cei în posturile cheie,
treceau printr-un proces inversat, involuau.
Se chinuiau să mai acapareze câteva hoteluri, pentru a controla
Litoralul și a redirecţiona turiştii care-și făceau vacanţele prin
Bulgaria și Turcia; să mai ia cu japca câteva spaţii comerciale la
preţuri de nimic, sau se jucau cu aşa numita “Loterie a
apartamentelor”, în care visătorii făceau împrumuturi cu dobânzi
grase la băncile din oraş, făcându-le acestora fundul mare, în
speranţa, că în cinci sau şapte ani de zile, vor căpăta și ei un
acoperiş deasupra capului.
Totul ţinea de iluzionism. Ţi se arăta o vedere din Bahamas și când
plecai în vacanţa, te trezeai pe coclauri la Limanu. Până la urmă
te mulţumeai cu ce primeai, căci banii erau deja daţi și rata de la
bancă te aducea la sapă de lemn, aşa că măcar, reuşeai cumva să
te convingi că banii tăi au fost bine investiţi și că toată afacerea
nu a fost doar o scamatorie la nivel mare.
Numărul oamenilor care se transformau în vite creştea direct
proporţional cu dezvoltarea Oraşului și singurul lucru care
reamintea că încă mai exista rasa umană, erau crucile pictate în
cimitire.
Un “Doamne iartă-i lui greşelile din viaţa asta…”, în loc de
“Doamne, toţi care i-au făcut rău în viaţa asta și l-au băgat în
groapă, adună-i tu laolaltă și îngroapă-i de vii și lasă-i să
putrezească…”
Asta suna mult mai bine, asta era împăcarea și dreptatea, dar
acestea nu existau real, decât ca simple cuvinte în Dex.
Măturătorii erau plătiți să cureţe Oraşul și să-l menţină curat, dar
adevăratele gunoaie, nu puteau fi măturate, căci nu erau saci de
gunoi atât de mari încât să le încapă și nici atât de rezistente să
le ţină.
În timp ce unele străzi nici măcar nume nu aveau și din cauza asta
oamenii nu-și puteau scoate un simplu buletin, Oraşul prospera…

D-nul Vasilescu, noul şef al Poliţiei avusese o surpriză mare când

pășise în noul apartament, căci acesta era echipat complet și totul
mirosea a nou. De la aragaz, la plasma de 106, până la fier de
călcat și feon. În mare, cam tot ce-ţi putea trece prin cap.
“La naiba, până și frigiderul îi fusese umplut cu carne și
brânzeturi.”
Costase o avere totul, dar nu el plătise, lui nu-i venise încă timpul.

20
Rata lui era morală, deocamdată…
“Și asta era probabil mult mai grav”, gândi.
Soţia era în bucătărie, făcea mâncare, copiii se jucau în dormitor
iar el împodobea bradul.
“Înfige-l în vârf pe Moş Crăciun, cum făcea Ţepeş cu turcii!”
Când îl întrebă soţia, îi spuse că apartamentul și tot ce era în el,
avea legătura cu funcţia lui și ea nu mai insistase cu întrebările,
căci ştia că explicaţiile lui se opreau aici și dacă continua se
ajungea la ceartă.
Deocamdată, nu-l sunase nimeni, pentru nicio favoare, dar nu se
îndoia că va veni și ziua aia. Spera doar să vină cât mai târziu.
Prima dată lucrase pe un şantier cu taică-su, ca zidar, dar nu era
pentru el și se gândise să dea la Poliţie și intrase și asta,
probabil, numai din cauza lui taică-su, că nu se înţelegeau deloc, nu
se înțeleseseră niciodată.
“O să vi tu cu coada între picioare și o să cerşeşti după ceva de
lucru și o să primeşti fix sula!”, îi spusese acesta la vestea că
pleacă la şcoala de subofițeri.
Trecuse peste câteva luni, să-l vadă, căci la momentul ăla, el era
singura lui familie, căci maică-sa se prăpădise demult, dar taică-su
îl luase peste picior:
“A venit d-nul subofiţer, faceţi o plecăciune! Ce mă, munca noastră
nu era bună pentru tine, nu te înnobila? Câteodată, cred că mi-au
schimbat ăia copilul la maternitate, că nu semeni deloc cu mine!”
Făcuse cale-ntoarsă și de atunci nu se mai văzuseră.
“Ar trebui să-l sun acum și să-i zic să vină să vadă în ce
apartament locuiesc, dar…ce sens ar avea?”
-Vii să mă ajuţi puţin, dragă?, se auzi vocea soţiei și el se grăbi
să se ducă să vadă despre ce e vorba.
-Ia zi, ce culoare să fie floricelele de pe tort?
Întradevăr, asta era o întrebare bună. El îşi bătea capul cu
nimicuri, când în bucătărie se luau decizii vitale pentru
supravieţuirea familiei…

Procurorul era genul de om care ştia să învârtă băieții mari pe

degete, sau măcar, aşa credea el.
Era însurat, dar nu avea copiii, căci nevastă-sa nu putea să facă.
Avuseseră de mai multe ori discuţii cu privire la adopţie, dar nu
era de acord.
“Cum putea să crească copilul altcuiva? Să crească o scursură care
să-i ia gâtul în somn?”
În momentul de faţă era acasă, la amantă.
“Trebuise să-i cumpere un apartament și maimuţei ăsteia, că de…,
ce să-i faci, femeile sunt femei, toate au pretenţii.”
Câteodată ajungea la vorba primarului, că cea mai sfânta treabă e
o labă, căci nu face nimeni gălăgie că se termină repede și nici nu
îţi dă dureri de cap.
Zăcea întins pe salteaua cu apă, cu amândouă mâinile sub cap, în
timp ce amanta îi făcea un sex oral.

21
Privind bradul împodobit din faţa patului, îşi aminti de mitraliera pe
care i-o adusese “Moşul” când era mic.
“Când mă hotărâsem eu să mă fac poliţist!”
Bine că nu se făcuse, că acum murea de foame. Globul lunguieţ din
vârful bradului, semăna exact cu un penis și mintea îi zbură la
femeia de sub pătură care se chinuia să-l facă să-și dea drumul.
“Oare dacă i-aş cere să mă lase să-i împing puţin globul ăla
înăuntru, ar fi de acord? Dar dacă se spărgea exact când… Dar
putea folosi altceva, până la urmă. O banană de exemplu…”
O s-o întrebe, dar nu chiar acum. Acum trebuia să se relaxeze.
Îşi amintii de avocata aia tânăra cu care dăduse nas în nas, zilele
trecute și care arăta ca una de pe şosea și vorbea numai cu
subînţeles.
“Bună bucăţică!”, gândi. “Pe aia s-o prind și…”
Îşi dădu drumul.
Femeia ieși de sub pătură și zise satisfăcută:
-Nu mi-am pierdut îndemânarea, nu?
-Nu, îi răspunse el zâmbind. Nici tu, nici eu…
Când coborî să plece acasă și îşi văzu Bmw-ul, fu gata să facă
infarct.
Pe parbriz scria mare,cu roşu:
DACĂ MAI CLANXONEZI O DATĂ, O SĂ-ŢI BAG CLANXONUL
ÎN CUR!
Și puţin mai jos:
SĂRBĂTORI FERICITE!

-Nu înţeleg, cum adică e aici?

-Aşteaptă afară.
-Păi, a adus deja băiatul?
-Nu, a zis că de asta vrea să vorbească cu tine.
-Ce dracu?!... Bă, ăla e tâmpit?! Bagă-l înăuntru!
Bozo era la masă și ura să fie deranjat, dar asta era o situaţie
specială. Bineînţeles, de nervos, era nervos.
-Ana, ia copiii și duceţi-vă dincolo!
-Dar suntem la masă!
-Nu mai comenta și treceţi dincolo! Mâncăm după ce termin de
vorbit!
-Aşa faci întotdeauna, îi pui pe toţi înaintea alor tăi!, îi ţipă
nevastă-sa în ureche, în timp ce se ridica de pe scaun.
Aşa îi veni să-i tragă una..., dar se abţinu. Acum nu era momentul
potrivit. O să aibă el grijă mai târziu de aspectul ăsta. Nu-și
putea da seama, cum de o luase de nevastă... Avea o gură mare de
tot și spurcată rău.
"Deși", medită, "înainte să ne luăm era chiar liniştită."
Dacă nu erau copiii...
Se deschise uşa și Kemal, îl băgă înăuntru pe Sinan.
-Hai, vino și zi despre ce e vorba!, zise nervos.
-Păi, începu Sinan, e destul de complicat.

22
-Ce e complicat, mă? Treaba asta e complicata? Pai dacă eu iţi
ziceam ţie în Spania, că e complicat să te scot de la beci, ţie iţi
convenea? Trebuia să te las acolo să te fută maurii în cur? Zii!...
-Nu Bozo, îi răspunse Sinan, oprindu-se în faţa lui. Vreau să-ţi
explic ceva, să înţelegi...
-Te ascult, îi zise acesta, scrâşnind din dinţi.
-Pe mama lui Papi, am cunoscut-o mai demult. O chema Magdalena.
Bărbatul îi murise, de fapt îl înţepase unul care a intrat la pârnaie
pentru asta, că cică scrisese, nu ştiu ce articol în ziar...
-Mă tu acum îmi povesteşti copilăria rahatului ăla cu ochi?
-Nu, dar vreau să înţelegi! Copilului ăstuia, i-am cumpărat un
vaporaş odată și...
-Un vaporaş?!... Bă, tu eşti nebun? Despre ce căcat vorbeşti tu
acolo?
-Cum îţi spuneam, i-am cumpărat un vaporaş PE CARE L-A FACUT
BUCĂŢI A DOUA ZI ȘI L-A ÎNGRĂMĂDIT SUB CALORIFER,
CĂCI EU ERAM ĂLA CARE O FUTEA PE MĂ-SA, NU ERAM
TAICĂ-SU CA SĂ-I FAC CADOU BĂRCUŢE ȘI AM ÎNŢELES MAI
TÂRZIU CĂ...
-Mă doare în cur că ai cardit-o tu pe mă-sa! Tu spune-mi doar...
-NU MĂ ÎNTRERUPE CĂCAT MARO! AŞTIA CA TINE MI-AU
DISTRUS MIE VIAŢA, BULANGIULE!...
-Bă tu vrei să-mi chem oamenii să...
Bozo, nu mai termină fraza. Brusc i se făcu frică. Dar tare de
tot... Nu mai simţise asta de când avea cinci ani și se speria cu
văru-su' prin casă după ce vedeau filme de groază. Odată, acesta
îl aşteptase să adoarmă și după ce-și înfăşurase faţa într-un
fular, începuse să urle că-l omoară. Trezit din somn în țipete și
zgâlţâieli, se pişase pe el de frică, la propriu.
Acum în faţa lui, nu mai stătea Sinan, ci partea întunecată din el
care era monstru, acel monstru care te sfâșie în bucăţi cu mâinile
goale și după aceea se apucă să cânte sau să scrie poezii siropoase
și îţi îngrămădeşte cadavrul sub pat, și te lasă să putrezeşti, căci
îi place mirosul...
Îl simţii cum îl apucă de umeri, dar îi fu prea frică să reacţioneze
sau să zică ceva și avea și pistolul băgat la spate, nu trebuia
decât să-l scoată, să tragă piedica și să-l împuşte, dar timpul se
comprimase prea mult și nu mai putea face asta, nu putea nici să
înghită și acesta îl trase spre el cu genul acela de forţa căreia nu-
i opui rezistenţă, căci nu are sens și-și apropie gura de gâtul lui și
îl muşcă cu putere EXACT CA UN VAMPIR, MAI DEGRABA UN
VÂRCOLAC, CĂ ACELA SFÂȘIA și simţii durerea pătrunzătoare
care te face să deschizi gura să urli cât poţi și o făcu și pentru
moment se bucură, că îl va auzi cineva și va intra și-l va scăpa,
dar nu scosese niciun sunet, căci mintea îi era blocată și picioarele
îl lăsară și se moleși de tot, dar nu căzu, căci era ţinut prea
strâns ȘI ĂLA MUŞCA DIN EL, AŞA CUM MUŞTI DIN MĂR și se
gândi că nu-și putea închipui cum un om poate să-și folosească
dinţii în aşa hal încât să...

23
DACĂ ŢI-O TRAGI CU DIAVOLUL, SIGUR O SĂ TE FUTĂ ȘI
DUMNEZEU...
Camera se întoarse invers și apoi totul se linişti.
Cei de afară, auziră împuşcătura și intrară aproape instantaneu, cu
armele în mână.
Prea târziu, amândoi, erau morţi.

Capitolul 5 “Majorat”

Lui Bozo, îi luase locul în ierarhie Tano, vărul lui. Familia lui Bozo
se bucura în continuare de privilegiile pe care le avusese pe
vremuri, plus o rentă lunară babană, îndeajuns cât să susţină cinci
familii.
Cuibul se mutase la Tano, acasă, adică două vile mai încolo.
Acesta nu făcu prea multe valuri, la început, ci încercă să-și
întărească relaţiile. Ştia, că totul începuse de la neînţelegerile
dintre Bozo și Cobe, dar nu putea să-l învinovăţească pe acesta din
urmă pentru nimic. Sinan, cel care-l omorâse pe Bozo, nu fusese
omul lui Cobe. El, personal, nu-i ştia „dosarul”, dar în timp
concluzionase că fusese probabil nebun, căci cine ţi-ar intra în
casă, pentru a-ţi smulge jugulara cu dinţii și apoi a-și zbura
creierii, sigur nu e întreg la minte.
Avea un prieten în Timişoara, un om cu multe relaţii, pe care se
putea baza oricând și el fusese acela care-l sfătuise s-o lase
moale, pentru ceva vreme și după aceea, dacă va veni vreodată
timpul, sau va fi cazul să fie prins într-o înfruntare cu Cobe, va fi
ajutat.
Îl ascultase și bine făcuse.
Trecuseră de atunci, mai mult de doi ani de zile. Doi ani de linişte
și pace.
Nu îi plăceau scandalurile, atâta vreme cât le putea ocoli. Acum,
oricum, avea în subordine de două ori mai mulţi oameni, decât
avusese Bozo, înainte.
Dacă era să iasă vreodată tărăboi, avea pe cine se baza, deși
spera ca asta să nu se întâmple.
Aşa că, atunci când prietenul lui din Timișoara îl sună spunându-i
că un om de-al lui venea la Constanţa și că avea nevoie de cineva
care să-l ducă în Mangalia și să-i explice cum poate să ajungă la
Cobe, nu-i conveni prea mult. Nu avea el prea multa şcoală, dar nu
era nici prost.
Îl mânca prea tare limba, aşa că întrebă:
-Dar ce, s-a întâmplat ceva?
-Nu încă, dar pregătește-ti oamenii!
-Păi care e treaba, că nu înţeleg…
-Auzi, ridică celălalt tonul, eu când te-am ajutat în atâtea și
atâtea feluri, ţi-am pus întrebări?
-Da, mi-ai pus întrebări, îi răspunse, simţind cum începe să se
enerveze.

24
În partea cealaltă fu o pauză de câteva secunde, apoi, cel din
Timişoara continuă:
-Ai dreptate, dar fă lucrul asta pentru mine și o să ţin minte,
da?!...
-Bine, îi răspunse, ok. Care e numele omului tău?
-Coman, dar i se spune Legionarul.
Tano îşi luă mobilul de la ureche și privi în el, de parcă aşa ar fi
reușit să-i vadă faţa celuilalt.
-Legionarul, ai spus?
-Da, îl cunoşti?
-Puţin… Ok, în cât timp aterizează?
-O oră, maxim două…
-Bine, spuse și închise.
O oră-două… Deci era pe drum de ceva timp… Fonea îl anunţase, nu
negociase!
-Deci, mormăi pentru el, vine Legionarul, care e un criminal
nenorocit, să-l omoare ori pe Cobe, ori pe cineva apropiat lui. Un
om de-al meu o să-l ducă până acolo și aşa începe războiul… Nu e
bine, sunt luat de prost, vrea ca eu să fiu carnea de tun.
-Du-te și zi lui Kemal să se ducă la Mangalia și să-i spună lui
Cobe, că trebuie să vorbim urgent, îi spuse unuia din garda lui
personală. Și mai zi că în juma’ de oră îl vreau la telefon. Du-
te!...
“O viaţă ai și pe aia o s-o fuţi!”, îi spunea taică-su, să-i fie
ţărâna uşoară!
Probabil că ştia el ce zice…

Erau în pregătiri mari de tot. Papi făcea 18 ani. Cobe îi adusese

până și dansatoare de la turci și pentru invitaţi, închiriase
jumătate dintrun hotel.
Erau bucătari care pregăteau diverse feluri de mâncare, să
mulţumească pe toată lumea și fusese angajată și o firmă care se
ocupa cu decoraţiunile pentru petreceri.
-Auzi Papi, zise Cobe, baloanele alea lipite de tavan îmi aduc
aminte de prima dată când am fumat iarbă. Tot atât de multe erau
și atunci, numai că alea erau în mintea mea.
Începură amândoi să râdă.
-Tache, aşa îl chema pe moşneag. Era prieten cu taică-miu. El a
venit cu două ţigări și le-am fumat amândoi. Erau tari ale dracu!
La sfârșit, când ne ameţisem bine de tot, s-a scărpinat în barbă
și mi-a zis: Cobe, tu eşti băiat bun, dar dacă iţi ascult ce-ţi iese
din gură, eşti la fel, ca pulemecii ceilalţi, habar nu ai să vorbeşti
și să porţi o discuţie. Mai citeşte și tu o carte, cultivă-te..
Parcă s-a întors pământul cu mine când mi-a spus asta, căci ştiam
că are dreptate. Peste doua zile, s-a urcat beat la volan și s-a
înfipt într-un pom, la Neptun. În noaptea când l-am înmormântat,
l-am visat cum îmi spunea să nu uit de ce mi-a zis, că o să rămân
un dobitoc ca ceilalţi. Asta a pus capac… A doua zi, am cumpărat
juma’ de librărie și am cărat-o acasă. Aşa a început totul.

25
-Am văzut, ai în biblioteca aia, numai cărţi de valoare, îi zise Papi.
Cel mai mult mi-a plăcut că l-ai aşezat pe Marx lângă Emmanuelle.
-Mă…, făcu Cobe, prefăcându-se supărat, când te-am cunoscut nu
scoteai două vorbe și acum, nu mai scapă omul de gura ta!
Papi rânji.
-Oricum, continuă Cobe, ţi-am zis că am luat juma’ de librărie, nu
că am stat să mă uit la ce iau…
Și taică-su citise și scrisese și de aceea murise, gândi Papi. Pe
lumea asta era greu să faci o alegere care să-i mulţumească pe
toţi.
Îl văzu pe Mando, cum venea în fugă, asudând și nu putu să nu
observe, cum îi jucau şuncile.
“Doamne ce s-a îngrăşat!”…
-Cobe, avem o problemă!
-Mando… Nu vreau aşa ceva azi!
-Cobe, afară e un om de-al lui Tano și vrea să vorbească cu tine
urgent. Zice că e o chestiune de viaţă și de moarte.
Cobe se schimbă la faţă.
-E singur?
-Da.
-Adu-l în garaj.
-Hai să mergem, Papi.
-Dar ce…
-Nu știu!, i-o reteză Cobe. O să aflăm…
DACĂ ÎŢI PUI ÎN MIJLOCUL CAMEREI O MOCHETĂ VERDE NU
ÎNSEAMNĂ CĂ EŞTI PLECAT LA PICNIC, spuse vocea.

La zece minute după ce Kemal plecase spre Mangalia, apăru și

Legionarul. Tano îşi dădu seama că trebuia să-l întârzie cumva și îl
bagă înăuntru la o cafea.
Legionarul avea vreo sută de kile de muşchi și o faţă de bidon
turtit. Era tatuat din cap până în picioare și pe ceafă avea
însemnul cu zvastica nazistă, “dar nu erau prea mulţi care să-l
tragă de mânecă în legătură cu asta”, judecă Tano.
-Ia loc, îl invită. Până se pregătește omul meu să te ducă la
Mangalia, să bem o cafea.
“Ar fi tare, să-l fi trimis Fonea să mă mierlească pe mine..”
-Ia zi, totul bine pe la Timişoara?
-Nu sunt din Timişoara, sunt din Bucureşti, îi răspunse acesta cu o
voce de ascuţit creioane.
-Aaa, da…, păi atunci pe la Bucuresti e totul bine?
-Da.
“Ce naiba putea să discute cu el? Ia zi, câţi ai mai îngropat în
ultima vreme? Foloseşti mai mult cuţitul, pistolul, sau mâinile
goale?”
-Omul meu, o să te ducă până aproape de casa lui Cobe, de acolo
te descurci.
Când era mic, unchiul lui, taică-su lui Bozo, avusese un câine lup,
mare, frumos, dar de când turbase, nu te mai puteai apropia de

26
el. Cineva ia tras un glonţ în cap și după juma’ de ora, când au
apărut și ăia de la gunoi să ia câinele din curte, acesta îl muşcase
de faţă pe unul dintre ei, desfigurându-l. Nimeni nu reușise să
înţeleagă, cum de nu murise câinele ăla, când avea juma’ de cap
împrăştiat pe trepte. Aşa era probabil și cel de dinaintea lui.
Trebuia să mai bagi un încărcător în el după ce îl vedeai crăpat,
aşa pentru mai multă siguranţă…
Li se aduse cafeaua și Tano, se pregătea să-l întrebe dacă
fumează, când îl văzu cum apucă ceaşca și o dă pe gât.
-Am băut cafea, acum putem să mergem?
“E nebun! E clar…”
-Da, omul meu te aşteaptă afară.
Legionarul se ridică de la masă și ieși fără vreun cuvânt.
Tano scoase telefonul din buzunar, și-l sună pe Kemal.
-Acum am ajuns, îi spuse acesta, aștept să mă primească.
-Sună-mă în cinci minute, auzi? Cinci minute…
Ura chestia asta cu “contra cronometru”, dar nu avea ce să facă
acum, aşa era situaţia și oricum nu avea idee cum naiba să iasă din
ea…
Se ridică din fotoliu și începu să se învârtă prin cameră. Ăsta era
unul din momentele alea căcăcioase când totul se putea duce pe apa
sâmbetei într-o fracţiune de secundă.
-Gândeşte!, îşi spuse, gândeşte. Dar avea capul atât de greu încât
îi venea să se dea cu el de toţi pereții…

-Nu ştiu prea multe, îl sun acum pe șeful și vorbeşti cu el.

-Bine, zise Cobe, sună-l, chiar sunt curios.
Kemal formă numărul și îi întinse telefonul:
-Alo!
-Cobe, Tano la telefon. Nu avem prea mult timp la dispoziţie, aşa
că o să-ţi spun cât mai pe scurt. Ai auzit de Legionarul?
-Da, îi răspunse Cobe. Ce-i cu el?
-Fonea de la Timişoara, l-a trimis după tine, sau după cineva
apropiat ţie, nu știu…
-Cum adică? Păi ce treabă am eu cu Fonea?
-Nu ştiu, îţi spun doar că un om de-al meu îl duce chiar acum cu
mașina spre Mangalia.
-Păi…, tu eşti băgat în asta?
-Eu sunt pus între pereţi, Cobe. Am picat la mijloc, de asta am
vrut să te anunţ, să nu ai impresia că am ceva cu tine.
-Stai, că nu înţeleg. Păi tu eşti băgat cu Fonea, sau nu?
-Sunt băgat în multe chestii cu el, dar în asta nu. Mi-a zis să-mi
pregătesc oamenii…
-Gâtu’ mă-sii! Păi și tu ce faci, stai deoparte?
-Asta vroiam să te întreb… Dacă mă pun împotrivă o să iasă urât
pentru mine, o să trebuiască să mâncăm din aceeași farfurie,
înţelegi?
-Înţeleg… Totuși, de ce faci tu asta pentru mine? Mă zgândăre

27
ideea că ar mai fi și altceva la mijloc… Vrei ceva în schimb?
-Vreau numai să ştiu că în caz de ceva mă pot baza pe tine!
-Fără probleme! Acum, oricum suntem în aceeaşi oală, aşa că… Te
sun în zece minute, trebuie să pregătesc traseul.
Cobe închise telefonul și i-l dădu lui Kemal.
-Zi-mi și mie repede cu ce mașină îl aduce omul vostru.
-Un Ford Focus, cu număr de Bucureşti. Oricum, rămân cu voi, că
aşa mi-a zis șeful să nu mă întorc până nu se rezolvă problema.
-Papi, du-te și spune-i lui Mando să pregătească băieții. Acum!
Cine mai e prin casă și nu e de-al nostru, afară! Și apropo, “La
mulți ani!”. Bine ai venit în lumea adulţilor…
Începea distracţia…

Grasul trase mașina pe dreapta și ieși afară. Vorbea la telefon.

Când se întoarse, îi spuse:
-O mică schimbare de planuri: aşteptăm douăzeci de minute, să ne
mai trimită o mașină cu oameni, că cică e agitaţie mare pe la
Mangalia.
Legionarul strâmbă din nas și îşi aprinse o ţigară de foi.
-Sună înapoi și zi că nu am nevoie de mai mulţi oameni și hai să
mergem.
-Nu pot, că șeful’ m-a sunat și mi-a zis să aştept. Douăzeci de
minute și mergem…
Omorâse un irakian odată, pentru că se uitase urât la el și îi
spusese ceva pe limba lui pocită. Aflase mai târziu că omul îi
dăduse de fapt bineţe, dar asta nu mai conta. Avea prea multe
păcate pe listă, ca să mai bage în seamă încă unul mic.
Acum, grasul ăsta nesimţit, ori îl minţea, ori fusese și el minţit la
rândul lui și doar transmisese mai departe, dar un lucru era sigur:
la mijloc era o îmbârligătură mare de tot.
Trase din ţigară și suflă fumul în faţa grasului, dar acesta se făcu
că nu bagă de seamă.
“Cred că o să te omor!”, spuse în gând. “Am timp de gândire până
termin țigara.”
Avusese un tovarăș în legiune, căruia îi plăceau un pic cam mult
băieţii și într-o noapte, în timpul unui “raid” printr-un bar, fiind
beţi, agăţaseră doi travestiţi. El putea să jure că-s femei, dar pe
când erau la baie, să-și „pudreze nasul”, tovarășul lui îi zisese:
-Nu ştiam că-ţi plac băieţii…
-Cum adică?!, întrebase el.
-Păi “femeile” noastre sunt bărbați, nu te-ai prins?
-Glumeşti, nu?
-Nu glumesc, dar stai liniştit, toată lumea are cel puţin o gaură,
aşa că, ce contează?...
Când “femeile” se întorseseră de la baie, reluându-și locurile la
masă, celui de lângă el, îi pusese o mână-n gat și pe cealaltă i-o
băgase sub fustă.
-Iubitule, ce nerăbdător eşti…
Dând de perechea de ouă, simţi cum i se încinge capul de îi

28
pleznesc venele și turbă.
Îşi dăduse seama, că pentru mulţumirea lui sufletească, nu exista
decât un singur lucru pe care putea să-l facă.
Luară o cameră la un hotel, urcară și după ce îi mai dădu un mozol,
„o” împrăştie peste tot. Picioarele i le puse într-o vază imensă de
la intrare.
Totul ţinea de simţul artistic…
Bineînțeles, avusese probleme cu poliţia, dar ăsta nu era un lucru
nou, scăpase, căci erau prea mulţi interesați de un om ca el.
Aruncă chiştocul de ţigară pe geam și se întoarse spre gras. Îl
privi vreo zece secunde, concentrat, apoi îl pocni puternic cu cotul
în gură. Grasul icni uimit, dar nu se întoarse spre el. Cu o mână
încercă disperat să deschidă portiera. Legionarul, îşi băgă braţul
stâng pe după gâtul lui și-l trase spre el. Grasul începu să urle,
asta pentru câteva secunde, căci Legionarul îl prinse și cu braţul
drept prin faţă, ca într-o carapace.
-Ai gâtul tare!... murmură admirativ.
Grasul încercă să se elibereze și să-l lovească, dar nu avu noroc.
Peste câteva secunde se auzi pocnetul final.
Legionarul îşi mai aprinse o ţigară.
Şoriceii ăştia vroiau să-l păcălească.
Unul dintre principiile pe care se bazase toata viaţa suna în felul
următor: “Când raportul de forţe se schimbă, foloseşte forţa să-l
rebalansezi!” Asta făcea acum.
Ieși din mașină și trase cadavrul afară. Îl rostogoli în iarba la
marginea șoselei. Pe lângă el treceau mașini, dar nu-i păsa. El
avea o treabă pe care trebuia s-o ducă la capăt, ăsta era singurul
lucru cu adevărat important.
Porni mașina, merse o sută de metri, apoi opri.
“Dacă la Mangalia era aşteptat?”
Abandonă Fordul și începu să facă autostopul.
Fu luat de un microbuz de pasageri. Mai perfect de atât nici că se
putea.
“Vin acum! Aşteptaţi-mă…”

Capitolul 6 “În focuri”

Cobe plecase cu Kemal și cu încă două mașini și se postaseră la

ieșirea din Mangalia.
Pe aici ar fi trebuit să apară. Mando rămăsese acasă cu Papi. În
jurul casei, se învârtea o mică armată. Vasilescu tocmai fusese
anunțat să-și ţină deoparte copoii, totul era pregătit.
“Era treabă de minute!”, gândi Cobe. Când Kemal dădea semnalul că
apare Fordul, cele două mașini trebuiau să-i ia faţa și să-l
oprească.
-Cred că într-un sfert de oră maxim, trebuie să apară, zise
Kemal. Omul nostru care-l însoţea nu răspunde la telefon. Cred
că… Nu mai continuă.

29
Un sfert de oră… Asta îi spusese și asistenta, când nevastă-sa era
pe masa de operaţii, încercând să-l nască pe ăla mic. Un sfert de
oră și putea să intre, să-i vadă. Îi văzuse pe amândoi, după
sfertul ăla de oră, amândoi, morţi. Și ea și băieţelul. Lumea se
întorsese cu curul la el în momentul ăla și zilele de după nici nu
reuşea să și le amintească aşa, cât de cât, căci de la atâta
băutură, totul devenise negru. Avusese intenţia să bea până crapă
și aproape că reușise. Într-un final, instinctul de supravieţuire îşi
spusese cuvântul, ieșise în faţă și îl salvase. Oricum, din acel
moment, viaţa nu mai fusese viaţă, ci, în cel mai bun caz o
încercare nereușită de a se simţi împlinit. Apoi, apăruse Papi și
inima începuse să-i bată iar în piept și chiar se mirase, căci
crezuse că nu o mai are acolo, de atunci…
Îşi amintea de săracul Mando, de cum se învârtea pe lângă el, în
perioada aia, exact ca un căţel fără stăpân și când într-un final îşi
adunase curajul să-l întrebe dacă putea să-l ajute cu ceva, el îi
răspunsese:
“-Poţi să mori, acum! Poate aşa o să mă simt mai bine…”
“-Adică, să mă sinucid?”, îl întrebase Mando mirat și el îi făcuse
semn să plece, căci nu vroia să vadă pe nimeni, dar acum după
atâţia ani, îşi dădu-se seama că fusese o fază destul de comică,
deși fără intenţie.
Îmbătrânise, toţi îmbătrâniseră. Mergea pe patruzeci de ani, dar
se simţea ca la o sută.
Citise într-o carte că “Oamenii care ştiu să se distreze, ar trebui
respectaţi, căci să te distrezi, nu e un lucru pentru oricine, e
destul de complicat. Trebuie să-ţi lași viaţa în spate și tot ceea
ce eşti tu, pentru a putea face asta” și era perfect de acord.
-Sună șeful, vrea să vorbească cu tine!, îi întrerupse Kemal
visarea, dându-i telefonul.
-Da…
-Da, aşteptăm să apară…
-Probabil…
-Acum e prea târziu, oricum, dacă am luat-o pe drumul ăsta…
-E totul aranjat…
-Ok, salut!...
-Da, vorbim după…
Cobe închise.
-Nu înţeleg de ce nu mai apare. Ce putea să se întâmple?...
În acel moment, un microbuz de pasageri, trecu pe lângă ei,
nestingherit…

Coborî din microbuz și intră în prima alimentară. Luă două pungi și

începu să bage de pe rafturi tot ce nimerea.
Plăti la casă și plecă fluierând. Se opri lângă un puştan cu un
rucsac în spate și îi băgă un teanc de bani în buzunar.
-Spune-mi și mie, unde stă Cobe.
Pustiul se conformă rânjind. Nebunul ăsta tocmai îi oferise alocaţia
pe un an și vila lui Cobe, era la o sută de metri mai în faţă.

30
Săptămâna asta scăpase de şcoală, avea bani, deci avea ce să
facă.
Legionarul îşi continuă fluieratul și plecă mai departe.
Se îndreptă direct spre poarta de la intrare cu sacoșele
balansându-i-se în mâini.
Afară erau patru inși, înăuntru nu putea să vadă, căci gardul înalt
nu permitea asta.
Îşi adoptă o expresie de dobitoc și se opri în faţa primului tip.
-Nu vă supăraţi, puteți să mă ajutați puţin?
Ceilalți trei se apropiară și ei instantaneu. Doi dintre ei ţineau o
mână în interiorul pardesiului, deci erau înarmaţi.
-Să te ajutăm? Păi ce noi suntem de la Crucea Roșie?, râse tipul
de lângă el.
-O singură întrebare, vă rog! Am aici o adresă și nu ştiu pe unde
vine, că eu sunt de la ţară și nu am mai fost în Mangalia de ani
buni.
Zicând astea, lăsă sacoșele jos și scoase uşor din buzunarul de la
piept al treningului, o hârtiuţă, pe care i-o dădu tipului.
-Prima adresă de sus, nu ştiu dacă mai e bună, că o am de câţiva
ani, dar a doua de jos, ar trebui să fie valabilă…
În timp ce întindea hârtiuţa, cu mâna cealaltă apucase deja pistolul
de la spate.
“Bune drăciile astea cu amortizor!”, gândi și rânji.
Zgomotul pe care îl făcea pistolul era același ca atunci când iţi
suflai mucii.
Pe primii trei îi nimeri în cap, după cum vrusese, dar pe ultimul îl
lovi în gat și involuntar fu stropit de sânge și începu să se
enerveze.
-Gura mă-tii de prost!
Îi mai trase un glonţ în cap, după care deschise încet poarta. În
curte mai erau patru tipi, sau măcar atâția vedea din poziţia asta.
Se gândi două secunde, apoi băgă arma prin deschizătură și îi
trase celui mai apropiat trei gloanţe în piept. Acesta stătea
rezemat de un Bmw negru și atunci când căzu bufni, făcând
gălăgie. Până îşi scoaseră ceilalţi armele, mai reuși să doboare
unul. Apoi, o rupse la fugă printre blocuri. Se auziră strigăte și
câteva gloanţe bubuiră pe lângă el, dar nu-l atinseră. Fugi, fără
oprire printre blocurile murdare până ieși la strada. Apoi, tot
printre blocuri, făcu un ocol de 180 de grade ieșind în spatele
vilei.
Îşi aruncă geaca de trening peste sârma ghimpata și începu să
escaladeze gardul. Fusese el în situaţii și mai nasoale, aşa că nu îşi
făcea probleme.
Coborî în partea cealaltă și se uită după o altă intrare, dar nu era
niciuna. Trebuia să ajungă tot în faţă. Ghemuit, o luă uşor pe lângă
peretele vilei, până ajunse în dreptul unui copac, la cinci metri de
intrarea în casă. Era un tip, care vorbea la telefon și un altul lipit
de uşă cu un pistol în mână. Ceilalţi ieșiseră afară, probabil, căci
poarta ce dădea în exteriorul vilei era larg deschisă.

31
“Au înghiţit găluşca, idioţii!”, îşi spuse și zâmbi.
Îşi schimbă încărcătorul și o luă la fugă. Pe cei doi, care stăteau
între el și uşă îi împuşcă în trecere. Aruncă o privire spre poartă,
dar nu se vedea nicio mişcare.
Intră în casă.

Îl apucase o durere de stomac de-aia, tâmpită, căreia nu poţi să-i

găsești motiv nici dacă ai vrea și Cobe ştiu că ceva se întâmplase
sau că urmează să se întâmple.
Aşa că, atunci când unul dintre oamenii lui, care rămăseseră acasă,
îl sună, deja întorsese mașina și plecase înapoi.
“Papi, îl vrea pe Papi, vrea să-l omoare!”, gândi.
“Doamne cum de m-ai lăsat să fiu atât de prost?! Să iau o ţeapă
atât de mare…Acum, din cauza mea, s-ar putea să..”
Nu, așa ceva nu se putea întâmpla...
AŞA SPUNEAI ȘI ATUNCI CÂND ŢI-AU MURIT NEVASTA ȘI
COPILUL ȘI TOTUȘI S-A ÎNTÂMPLAT! NU POŢI CONTROLA
TOTUL ȘI NU EXISTĂ MĂSURI DE PRECAUŢIE PENTRU CEEA
CE TREBUIE SĂ SE ÎNTÂMPLE. ORICÂT TE-AI ZBATE, NU O
SĂ REZOLVI NIMIC.
-Nu!, zise cu voce tare, nu o să se întâmple nimic. Atâta timp cât
mai e o şansă și eu încă mai respir, nu!
Trecură pe trecerea de pietoni, mai-mai să calce o babă.
În două minute ajungeau. Totul se rezuma la astea două minute.
ÎN DOUĂ MINUTE SE NASC O SUTĂ DE MII DE OAMENI ȘI
ALŢII, ZECE MII, MOR. CINE TE CREZI TU CA SĂ FACI
ÎMPĂRŢEALA? CREZI CĂ STĂ ÎN PUTEREA TA SĂ SCHIMBI
LUCRURILE SCRISE CU MII DE ANI ÎNAINTE?
Cobe strânse din dinţi și icni. Stomacul îl durea din ce în ce mai
tare. După ce se vor termina toate astea, o să trebuiască să facă
o vizită la doctor, neapărat.
LA DOCTOR, DA, CĂ DOCTORII TE-AU AJUTAT ÎN VIAŢA
ASTA, TREBUIE SĂ AI ÎNCREDERE ÎN EI. POATE SCAPI UŞOR
ȘI NU AI DECÂT UN ÎNCEPUT DE ULCER, SAU POATE AI
CANCER, EL E ALA CARE TE MĂNÂNCĂ PE DINĂUNTRU, CĂCI
VREA SĂ IASĂ AFARĂ SĂ RESPIRE, ASTA ÎN TIMP CE TU
MORI, BINEÎNŢELES.
Vedea vila, ajunseseră. În faţa porții erau doi oameni cu armele în
mâini. În rest, cadavre.
DA, DAR NU CADAVRUL CUI TREBUIA, ACELA ACUM TREBUIA
SĂ APARĂ. ACUM E MOMENTUL, ÎNŢELEGI? ASTA AI
AŞTEPTAT TOATĂ VIAŢA, OCAZIA SĂ-ŢI PROTEJEZI
COPILUL, SĂ ÎI ARAŢI CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII TATĂ…
ARATĂ-I…

Papi stătea pe marginea patului privind pistolul. Era prima oară

când ţinea o armă și îi dădea o senzaţie destul de stranie. Nu
aceea de putere, cum găseai scris prin cârti, ci mai degrabă de
fatalitate, căci dacă se întâmpla ceva, nu mai puteai să dai înapoi.

32
Mando ieșise să vadă cum stă treaba și acum era singur.
TE SIMŢEAI MULT MAI BINE, CÂND TE JUCAI CU BARCUŢELE
ÎN LIGHEAN, NU?, îl întrebă vocea.
Normal că se simţea mult mai bine atunci, atunci era altă situaţie,
altă viaţă, alte gânduri.
Îşi aprinse o țigară, cu mâna tremurând. Una peste alta, mai era
și ziua lui azi. Înainte să primească telefonul cu pricina, Cobe
aştepta să vină cineva să-i aducă o mașină.
-Cobe vrea să-ţi ia o mașină şucară rău de ziua ta, îi spusese
Mando. Dar să te prefaci surprins, să nu se prindă că ţi-am zis,
că mă beleşte de viu!
Se bucurase pentru o clipă, poate că se bucurase un pic cam mult,
căci acum…
Pistolul era greu, îl durea mâna, aşa că-l schimbă în cealaltă.
Cât de uşoare erau lucrurile când erai copil… Chiar dacă nu aveai o
viaţă ca ceilalţi, dar tot uşoare erau, căci din MOMENTUL ÎN
CARE ÎNCEPI SĂ ÎNŢELEGI CUM SE ÎNVÂRT LIMBILE LA CEAS,
TOTUL SE SCHIMBĂ, CĂCI CEASUL ĂLA, DACĂ NU MAI
MERGE, TREBUIE ÎNTORS, SAU SCHIMBATE BATERIILE ȘI
ASTA CADE ÎN CÂRCA TA, PENTRU CĂ ŞTI DESPRE CE E
VORBA.
Un om normal, nu putea să lase să treacă totul pe lângă el, căci
avea nevoie să înţeleagă, de aceea cei care nu erau întregi la
colivie, erau probabil mult mai liniştiţi.
“Ce e ăsta, un scaun? Aşa se numeşte? Cum ziceai că se numeşte,
că am uitat, cumva masă? Aaa, scaun.. Cum spuneai că…, sau lasă,
acum am chef să colorez pereţii…”
Aşa scăpai repede…
Termină țigara și vru să stingă chiştocul, dar îşi dădu seama, că nu
are nicio scrumieră prin preajmă și se ridică din pat și din reflex
întinse mâna să deschidă geamul și să-l arunce în curte, dar
rămase înţepenit, căci simţise, nu auzise, curentul produs de la uşa
de la cameră care acum era la perete și ştiu că în spatele lui era
acum El și rămase în poziţia aia, neîndrăznind să se întoarcă.
-Cobe? Unde e?, auzi vocea hârşâită și în cap i se pierdură toate
gândurile, căci nu îl căuta pe el, nu pe el vroia să-l omoare ci pe
Cobe și judecă pentru o clipă că dacă s-ar întoarce rapid, poate ar
avea o şansă să-l împuşte, dar, în loc de asta, deschise geamul,
aruncă mucul și îi răspunse:
-AI REUȘIT SĂ AJUNGI PÂNĂ LA MINE ȘI TOTUȘI, CA UN
TÂMPIT CE EŞTI, TU ÎNTREBI DE COBE. NU ÎMI VINE SĂ
CRED CĂ MAI EXISTĂ OAMENII CA TINE, CARE AU TRECUT
PRIN ATÂTEA ȘI TOTUȘI ÎNTR-O SITUAŢIE CA CEA DE
FAŢĂ, POT FI ATÂT DE IDIOŢI. CEEA CE TREBUIE SĂ FACI
TU ACUM, E SĂ TE ÎNTORCI ȘI SĂ PLECI ACASĂ, LA STĂPÂN,
CĂCI ŢI-AI TERMINAT TREABA, ÎNŢELEGI?
-Puştiule, tu vorbești acum cu mine?, îl întrebă Legionarul. Eşti
nebun, sau ce? Nu aveam de gând să te omor, dar acum…
Ceva în capul lui Papi explodă dureros, căci vocea îi urlă FEREŞTE-

33
TE CĂ O SĂ MORI, NU VEZI CĂ NU MERGE?, dar nu avea cum
să se ferească și aşteptă să vină plumbul ăla idiot și să-i taie
filmul și când în spatele lui auzi bubuitura, închise ochii și rămase
aşa și nu îl mai auzi nici pe Mando cum tipă și nu-l văzu nici pe
criminal cum fugea pe scări.
Simţi doar cum îl buşeşte sângele pe nas și îşi pierdu cunoştinţa.
ĂSTA MICUL O SĂ SE FACĂ MARINAR. O SĂ-L TRIMITEM LA
ACADEMIE ÎN CONSTANŢA…
Beznă…

Când deschise ochii, era întins pe pat și pe un scaun lângă el,

stătea și îl privea Cobe.
Încercă să se ridice, dar renunţă, era prea ameţit.
-Eşti bine?, îl întrebă Cobe.
-Eşti mort?, îi răspunse Papi cu o altă întrebare.
Cobe surâse.
-Nu.
-Nici eu?
-Nu.
-Ce s-a întâmplat? L-aţi prins?
-A scăpat… L-a împuşcat Mando o dată, dar cred ca l-a nimerit
prin umăr pe undeva și asta a fost greşeala lui…
-Cum adică “greşeala lui”?
-Mando e…mort. Nu a mai dus-o mult. A încasat un singur glonţ în
piept, dar nenorocitul a ştiut unde să tragă și a fost de ajuns.
Papi îşi mută privirea de la Cobe, spre tavan.
-Ştii, că a murit din cauza mea, nu? A murit pentru că nu am găsit
o scrumieră să sting fututa de ţigară.
-Nu mai zice aşa, ridică Cobe tonul. A murit pentru mine, că
pentru mine lucra! Și a murit onorabil, cu un scop, exact cum ar
trebuii toţi să facem! Hai să schimbăm subiectul…
Tăcură amândoi.
Uşa de la cameră se deschise și în prag apăru o namilă de om, pe
care Papi nu-l recunoscu.
-Şeful, îi spuse lui Cobe, ăia de la Poliţie venit să vorbească la
tine. Așteaptă jos.
-El e Rachetă, zise Cobe, de acum înainte va fi garda ta. Unde
mergi tu, va merge și el. De înţeles o să vă înţelegeţi mai greu, la
început, căci a stat prin atâtea ţări și a vorbit atâtea limbi, încât
nu mai parleşte bine româna. Mă duc jos, vă las să vă cunoaşteţi.
Cobe plecă.
Rachetă se opri la marginea patului și întinse spre el o palmă cât o
labă de urs.
-Eu cu şeful mic! Rachetă...
-Sa…lut!, silabisi Papi.
EL E ĂLA CARE O SĂ AIBĂ GRIJĂ DE TINE, zise vocea pe un
ton obosit. ERA BINE DACĂ APĂREA MAI DEVREME ÎN
ECUAŢIE, DAR DECÂT NICIODATĂ, MAI BINE MAI TÂRZIU…
-Eu cunoscut Legionarul, mare criminal. Cobe pus recompensă pe

34
cap, o sută de mii de euro. Dacă eu nu avut grija de şef mic, găsit
și omorât, dar aşa…
Începu să râdă.
Avea dinţii ca niște lopeţi.
Papi zâmbi și el. Deși era prima dată când stăteau de vorba, avea
impresia că se cunosc de-o viaţă.
“În viaţă nu are sens să-ţi fie frică”, îi spusese Mando odată.
“Proverbul ăla cu : Capul plecat, sabia nu-l taie!, e cea mai mare
porcărie gândită de cineva vreodată. Nu poți să-ţi construieşti
viaţa pe o “filozofie” scoasă de un bășinos, pişat la cur de frică…”
“Are dreptate Mando”, îşi zise. AVEA, îl corectă vocea.

Capitolul 7”Vânătoare”

Pe cât urla de tare Fonea la telefon, pe atât de calm era Tano.

Acum nu-i mai păsa, oricum faptul era consumat.
Kemal, stătea în faţa lui, pe scaun, spărgea seminţe și scuipa
cojile pe jos. Avea și el o problemă… Mai întâlnise oameni care se
lăsaseră de băut, de fumat, de pariat, chiar și de femei, dar de
seminţe, nu.
Turcul era mic și umflat, dacă-i puneai nişte ciocate în picioare și-
l urcai călare pe o mochetă, exista o posibilitate, mică întradevăr,
dar exista, să-și ia zborul. Cu toate astea, înţelegea de ce
predecesorul lui îl ţinuse aproape, căci era genul de om care
acţionează rapid, nu pune întrebări și nu vine înapoi transpirat.
Avea o nevastă, două amante și patru copii, din care trei, cu una
din amante. Ceilalți făceau mişto de el, zicându-i că ar trebui să
se mute în China, că-i dau ăia sigur cetățenie…
Oricum, turcul era viril, cu atâţia copii și atâtea femei. Poate i se
trăgea de la seminţe…
-Facem aşa, da?!, zise Fonea la telefon.
-Cum adică?, îl întrebă.
-Cum, “cum adică” ?, izbucni Fonea într-o nouă rafală. Facem cum
ţi-am zis mai devreme.
-Mai zi o dată că nu eram atent…
-Ce?!... Mă, tu iţi baţi joc de mine?
Tano îi aruncă telefonul lui Kemal.
-Spune-i tu ceva de încheiere!
-Adică ce? Orice?, întrebă Kemal.
-Da, ce vrei tu…
-Alo, Fonea, Kemal la telefon. Şeful vrea să-ţi transmit eu ceva
din partea noastră…
-Ce anume?, se răsti Fonea turbat.
Kemal rânji.
-Să sugi cârnatul de sub buric!
-Ce?!...
-Pula mă, pula!, mai zise Kemal și închise.
Începură să râdă atât de tare, încât cei de la uşă năvăliră înăuntru
să verifice dacă e totul în regulă.

35
Când se mai liniştiră un pic, Tano îi spuse:
-Sună-l pe Cobe! Întreabă-l când îşi îngroapă oamenii, să fim și
noi prezenţi. Vreau cel puţin patruzeci de mașini și să-l luăm și pe
al nostru, să-l îngropăm tot acolo. Da?...

Vântul bătea tare. Rafalele lui împrăştiau mirosul morţii peste cei
vii. Coloana de mașini se scursese claxonând, două ore pe străzile
înguste. Mangalia ieșise cu mic cu mare să vadă. În spatele
mașinilor se aruncaseră mii de euro. Morţii trebuiau să fie liniştiţi,
nimic nu rămânea nerezolvat. Răzbunarea era mama lor. Sângele nu
se ştergea cu cârpa, sângele care îmbiba batistele de mătase cu
fir aurit, de o sută de euro bucata, se spăla DOAR CU SÂNGE.
Gustul amar din gură, format din ciudă și umilinţă, nu-l puteai
scuipa și aşa să scapi de el. Trebuia să-l înghiţi și să-l lași să ţi
se plimbe în voie prin corp și să-ţi ajungă la inimă și s-o răcească.
-Pentru voi care v-aţi dus ca noi să rămânem și pentru viii care o
să moară pentru a ne şterge petele din suflet, spusese Cobe, în
faţa sicrielor descoperite.
Tano învârtea în palmă glonţul care-l ucisese pe Mando. Cobe i-l
făcuse cadou și asta era o mare onoare. Gândul îi zbură spre
Timişoara, un oraş mare, dar nu întratât, să te poţi ascunde și mai
apoi gândul îşi continuă călătoria, oprindu-se în Moscova și la
telefonul dat ucigaşului plătit, care era deja în drum spre România.
CÂND LUCRURILE ÎŞI REGĂSESC BALANSUL NATURAL, CIOCLII
AU DE CÂŞTIGAT. ÎN ACELAȘI MOMENT ÎN CARE TU AI LUAT
O DECIZIE CARE PRIVEŞTE ÎN MOD DIRECT, SFÂRȘITUL UNEI
VIEŢI, POŢI FI SIGUR CĂ ȘI ALŢII IAU ACEEAȘI DECIZIE,
CARE TE VIZEAZĂ LA MODUL CEL MAI PERSONAL.
În afara porţilor ruginite ce îngrădeau vechiul cimitir, stătea
împrăștiată presa. Poze, peste poze și… atât. Nu se “exagera” cu
vreun interviu. Nu ieșiseră la rampa nici măcar primarul sau şeful
poliţiei.
Trebuia să iţi ştii locul, pentru a te ferii de posibilitatea ca cineva
să ia o hotărâre în ceea ce te priveşte.
Erau prezenţi oameni în straie sfinte, veniţi din toate colţurile
ţării, a căror treabă în general, nu coincidea cu situaţia prezentă,
căci nu “decădeau” atât de mult încât să participe la vreo
înmormântare și care, acum fuseseră aduși, printr-un simplu
telefon. Un apel, cincisprezece eurocenţi.
Erau copaci bătrâni prin care curgea sevă veche, sânge onorabil,
care-și scuturau acum frunzele în văzul lumii, numai pentru a ieși
în evidenţă.
Papi îşi ţinea privirea pironită în pământul uscat, care de abia
aştepta o picătura de sânge, precum o gură de aer proaspăt și se
gândea la faptul că ai lui, cei vechi erau pietre înscrise cu nume
străine și că acum, ai lui, cei actuali, ajungeau tot acolo. Aşa că
ce sens îi puteai găsi vieţii?
TREBUIE SĂ-ŢI PREGĂTEŞTI DIN TIMP LOPATA, CĂCI VINE
TIMPUL CÂND MORŢII SE CER DEZGROPAŢI ȘI ÎNLOCUIŢI CU

36
ALŢII VII. LOPATA TREBUIE SĂ FIE ASCUŢITĂ, CĂCI
PĂMÂNTUL NU TREBUIE SĂPAT, TREBUIE DESPICAT, SĂ
POATĂ SĂ ÎNGHITĂ…
Primarul stătea la biroul lui din mahon, pe jumătate beat cu
privirea fixată pe telefonul, care din fericire, nu suna și Vasilescu,
şeful poliţiei, ocupase zona de intrare în oraş cu efective complete.
Nu se ieşea, nu se intra.
Mangalia semăna în momentul ăsta cu un oraş medieval în stare de
asediu. În câteva zile avea să înceapă cruciada împotriva
necredincioșilor.
Totul urma să se reducă la doua lucruri esenţiale: Arma și Crucea.
De la tam-tam-ul din timpul zilei, urmă seara, cu opusul: linişte și
pace, căci dacă se afla un scandal cât de mic, ziua următoare
înmormântările continuau.
ȘI MÂNA DOMNULUI SE REPEZII SPRE GÂTURILE
PACĂTOȘILOR ȘI ÎNCEPU SĂ LE SFARTECE…
-Ce?!, făcu Papi, dar vocea nu-i răspunse. În schimb începu să
râdă.
Râsul ei se asemuia cu zgomotul făcut de cuiele care intră-n lemn.

Mai coborâseră garajul cu un etaj, trăseseră nişte măsuţe negre

din lemn de esenţa tare, fotolii, o lumină aproape oarbă, muzică în
surdină și cele mai rar găsite băuturi posibile. Până la bere, cel
mai “obişnuit” sortiment, era Guinnes. Cafeaua, Lavazza și era din
partea casei. De obicei, aici se strângeau numai “şmecherii”, dar în
seara asta, barul fusese luat cu asalt de zece marinari italieni,
veniţi în România pentru un exerciţiu militar, care, astăzi,
sărbătoreau o zi onomastică.
Când Papi ajunse și se așeză la masa lui, ospătarul îl întrebă dacă
nu cumva prefera un separeu, unde să nu fie deranjat, dar refuză,
căci nu avea de gând să stea prea mult, oricum.
La două mese de el, băieții petreceau gălăgios și Rachetă se duse
spre ei de cum intră pe uşă, dar Papi îi făcu semn să-i lase în
pace.
-Trebuie să se mai simtă și omul bine, din când în când, căci sunt
prea multe porcării pe lumea asta.
-Are dreptate şeful mic, aprobă Racheta, aşezându-se lângă el.
Ospătarul le aduse câte o sută de whisky și Red Bull și pentru o
vreme, stătură în tăcere, privind paharele, apoi Rachetă spuse:
-Afară am văzut pe procuror care rugat să vorbească cu Cobe
într-o problemă. Întrebat când liber? Şeful mic sună pe Cobe?
-Păi de ce nu-l suni tu?
-Cobe luat telefonul meu. Confiscat, spuse Rachetă rânjind. Spus
că tot ce e nevoie e şef mic, atât, nu vorbit la telefoane.
-Aha, râse Papi, bună treabă, lasă atunci că…
-Putana, voglio subito qualcosa da bere, hai sentito?!, urlă unul
dintre marinari, către ospătar.
Cei de la mesele alăturate se întoarseră spre masa petrecăreţilor
și câţiva din ei, chiar se ridicară, plătiră nota și plecară.

37
-Vorbit urât la ospătar, comentă Racheta.
-Am înțeles, mormăi Papi, dacă mai…
-Ma che cazzo stai facendo?! Stronzo, non senti bene, sei sordo?!
Ti ho detto che voglio qualcosa da bere, idiota! Perche mi guardi
cosi? Sono bello? Mi vuoi fottere o che?... che mascalzone...
-Şefu’ ăla zis că…
-Am înţeles. Du-te la ei și zi-le s-o lase mai moale, dar atât, nu
le face nimic.
Rachetă se ridică de pe scaun și se îndreptă spre italieni.
-Il mio capo ha detto che dovete parlare piu lentamente!, îi spuse
celui cu gura mare.
Trei dintre ei se ridicară în picioare și începură să-l înjure.
Rachetă se întoarse spre Papi, întrebător și chiar atunci, unul
dintre marinari luă o sticlă de pe masă și i-o sparse în cap.
Rachetă făcu un pas într-o parte, se uită la el, apoi se întoarse
iar spre Papi.
Papi simţi cum brusc, hainele de pe el îl strâng cam tare și sângele
i se adună în tâmple și o secundă vru să tragă aer în piept, măcar
o gură, dar DIN CAUZA UNEI SINGURE PIETRICELE, UN TREN
POATE DERAIA ȘI POT MURI OAMENI MULŢI, FĂRĂ VREO
VINĂ, OAMENI CARE CRED ÎN DUMNEZEU și se ridică în
picioare dărmând scaunul și scoase pistolul CARE NU FUSESE ÎN
STARE SĂ SCUIPE UN AMĂRÂT DE GLONŢ, ATUNCI CÂND
LEGIONARUL ÎL UCISESE PE MANDO și din doi pași, ajunse
lângă Rachetă și îi proptii ţeava rece în gât, unuia care încă stătea
la masă calm, dar UN SINGUR MĂR CU VIERMI LE STRICĂ PE
TOATE CELELALTE ÎNTR-UN FINAL și trase.
Bubuitura îi făcu pe ceilalţi să îngheţe, de parcă totul se mişca cu
o încetineală obositoare și până și Rachetă rămase, privind scena
cu ochii mari și totul reveni la normal, doar în momentul în care
Papi urlă:
-Ce faci Rachetă, FUTE-I!...
În acea clipă, Rachetă făcu ce ştia el mai bine. Îşi folosi talentul
cu care fusese hărăzit din naştere și anume de a se transforma
într-o secundă într-un animal turbat și începu să dea în stânga și
în dreapta.
Papi trase de el treizeci de secunde, până să se liniştească, căci
încă dădea cu picioarele în cei căzuţi. Nimeni nu apucase să fugă.
Masa fusese făcută bucăţi și singurul rămas pe scaun era cel,
căruia glonţul îi furase, în trecere și o bucată din cap.
-Şeful mic dă la Rachetă pistol, Rachetă spus că el tras cu el.
Papi zâmbi și-și băgă pistolul, înapoi, la spate.
-Linişteşte-te Rachetă, aici eşti în România. Acasă, înţelegi?...
-Ok, şef!
-Presupun că acum, chiar trebuie să-l sun pe Cobe, zise Papi
gânditor.
PUNE-LE DE O COLIVĂ MICĂ ȘI MERGI MAI DEPARTE, zise
vocea.
NU TE STRESA PREA TARE, CUIE, DE BĂTUT, MAI SUNT O

38
GRĂMADĂ…
-Dar nu mă stresez!, răspunse Papi cu voce tare.
NICI DUMNEZEU NU A FĂCUT-O CÂND A CONSTRUIT IADUL,
DE CE AI FACE-O TU?
-Dar nu am nimic! Ce vrei să spui cu asta?
-Nu înţeleg şeful, făcu Rachetă. Ce să spun?
-Nu vorbeam cu tine!
-Aha…, scuze!, îi răspunse acesta.
Nu mai era nimeni pe lângă ei, dar nu-și puse întrebări de
genul :”Cu cine oare ar putea să vorbească?”, căci pentru echilibrul
lui, asemenea întrebări nu-și aveau rostul. El ştia să fie loial și să
fie tot timpul pregătit să muşte.
Asta era de ajuns.

Fonea intrase în trepidaţii. În timp ce stătea în faţa propriei case,

un glonţ îi suieră pe la ureche și se oprii în zid.
Se comportă ca o vacă, căci rămăsese secunde bune încremenit și
de abia după aceea se aruncase la pământ fleșcăindu-și costumul în
ditamai balta. Zăcuse câteva minute în poziţia aia, până să-și reia
curajul și a se ridica în picioare. Dacă vroia să-l omoare, atunci ar
fi făcut-o. Poate fusese doar o ameninţare. Se uită peste gard,
dar nu observă nimic suspect.
Scoase mobilul din buzunar și rămase cu el în mână. Trebuia să
facă ceva, să sune pe cineva, dar pe cine?
“Deci, dacă vroiau să mă omoare, eram mort. Oare ar trebui să
trec peste faza asta, fără prea multe valuri? Probabil asta e cea
mai bună soluţie…”
Când avea 14 ani, taică-su venise acasă cu o rusoaică, o curvă de
lux. Maică-sa zăcea uitată prin una din multele camere, beată, ca
de obicei. Nimeni nu-și făcea probleme din cauza ei. Lui îi fusese
mamă doar cu numele și lui taică-su nevastă, la fel. Peste şase
luni, crăpa din cauza unei supradoze de heroină și toata lumea
urma să-și arate uimirea, căci nimeni nu ştia că se droghează.
-La prima vedere, urma să spună medicul legist, după înţepăturile
de pe braţe, are în spate cel puţin un an…
Oricum, nu interesa pe nimeni.
În seara aceea, taică-su se îmbătase și el rău de tot. Se
întâlniseră accidental în bucătărie, unul venit după un sandwich,
celălalt după o altă sticlă de vin.
Taică-su îl bătuse pe umăr, în timp ce scotea sticla din frigider și
i se confesă:
-Bune rusoaicele astea. Astea nu se fut, astea dansează și
limbajul ăla a lor pocit, nu face altceva, decât să te excite și mai
tare.
El dăduse din cap, neştiind ce să-i răspundă.
-Dar, stai puţin, căci tu nici nu ştii încă despre ce e vorba, nu? Ai
fost până acum cu vreo femeie, băiete?
-Nu…, făcuse el, roşu la faţă.
-Păi, eu zic că e timpul! La vârsta ta eu deja… Dar câţi ani ai până

39
la urmă, zece-doisprezece?
-Paisprezece…
-Oho!... E, fiule, asta e seara ta norocoasă. Mă duc să-i mai trag
un număr și după aia, o trimit la tine. Apropo, care e camera ta?
-Nu…, nu e nevoie, eu nu vreau să…
-Ştii ce? Te strig eu când termin și vi și o iei!
-Dar tată, eu…
-Taci!, ridicase taică-su tonul. În familia Fonea nu e loc pentru
fătălăi! Du-te în camera ta, care dracu o fi aia și aşteaptă, te
găsesc eu…
O oră stătuse îngheţat la marginea patului, întrebându-se ce putea
să facă, dar nu găsise răspuns. Apoi, când respiră uşurat, gândind
că taică-su uitase de el și nu mai venea, puse capul pe pernă și
mai că aţipise, când uşa de la cameră se izbi de perete și în prag
apăru taică-su dezbrăcat, cu o sticla de vin în mână și cu femeia
atârnată de el.
-E a ta fiule!, urlase. O să stau lângă voi, să văd cum o fuţi, căci
asta e o noapte mare pentru amândoi!
Cu astea zise închise uşa și-și trase un scaun, ca la spectacol.
Rusoaica se apropiase de el, cu zâmbetul pe faţă. Avea ţâţele mari
și pline și un tatuaj cu un şarpe, ce-i cobora de pe umărul stâng
până la păsărică.
Se puse peste el și începu să-i scoată hainele.
-Rupe-le! Rupe-le!, chiţăise taică-su de pe scaun.
Închisese ochii eliberându-și mintea de orice gând. Era prea
înfricoşat.
Rusoaica râse și spuse ceva pe limba ei.
Îşi băgă capul între picioarele lui și începu să-l lingă să-l sugă și
taică-su se înecă cu vinul de atâta fericire, dar lui nu i se scula și
basta!
Într-un final, curva renunță și se ridică din pat spunându-i ceva lui
taică-su și acesta veni la el și îi trase o palmă. Tare.
-Auzi băi, puţă mică, nu te-am pus să omori un om, ţi-am dat ceva
de futut! Ce dracu, nici de asta nu eşti în stare?! O să-ţi arăt eu
cum se face…
O puse pe rusoaică în pat lângă el, în patru labe, îi dădu două
palme la fund și începu să-și facă treaba.
Femeia gâfâia și râdea și el îi dădea din ce ce în ce mai tare și
ţipa și din sticla ce-o ţinea încă în mână, zbura vin în toate
părțile.
Nu rămăsese treaz până la sfârşit, căci mintea lui micuţă făcuse
clic trimiţându-l la somn.
Dormise până dimineaţă în aceeași poziţie, în patul ud de pişat, vin
și spermă, prea înfricoşat ca să mai poată visa ceva.
Ăsta fusese taică-su.
-Futu-l în gură!, zise și-și aprinse o ţigară.
Cel de pe blocul din faţă îl urmării atent prin lunetă și cu prima
ocazie când Fonea lăsă țigara pe lângă corp, trase, retezându-i-o
în două. Sezonul de vânătoare de abia începuse…

40
Capitolul 8 „Urmări”

Domnul senator îşi închise telefonul și într-un efort de zel, îl

aruncă la tomberon.
Mai avea trei mobile, ale căror numere nu le ştia prea multă lume.
În niciun caz, Fonea. Mai devreme îl sunase, dar îi dăduse respins.
Dobitocul o dăduse greş cu Cobe. Acum trebuia să-și acopere
urmele și una dintre ele era Fonea.
Vorbise mai devreme cu Cobe, spunându-i că fusese la rândul lui
sunat de Fonea și că acesta vroia ca el să-l ajute, dar îl refuzase,
bineînţeles. Cobe se enervase.
-Mama lui de măgar!
-Face tot posibilul să-i bage și pe alţii în rahat, printre care și pe
mine, normal, având în comun atâtea afaceri… Dar acum, gata am
pus embargou.
-O să cadă mai tare decât africanii. Măcar ălora le-au rămas
copacii, să se mai caţere, să se ascundă, dar lui Fonea, o să-i
rămână doar scândurile de coşciug.
Râseră amândoi și încheiară discuţia.
Senatorul se îndrepta spre „muncă” în limuzina proprie. Şoferul
avea 50 de ani și era fost securist. Avea încredere totală în el.
Era confidentul lui. Ştia totul. Cu câteva zile înainte, în faţa casei,
fusese agresat de un reporter, care se alesese cu o fractură
serioasă de maxilar. El nici măcar nu se băgase. Şoferul rezolvase
tot. Politia care venise, nu făcuse altceva, decât să-i mai dea o
amenda nenorocitului. Dosarul fusese clasat.
Când opriră mașina, nimeriră exact în mijlocul unei mulţimi de
reporteri.
-Ce mama dracului or mai vrea și ăştia?, comentă senatorul.
-L-or fi prins pe vreunul la furat, care a uitat să le dea și lor
partea, rânji şoferul.
-Da, mă, zi și tu, ei sunt ăia care cică scot la suprafaţă rahatul,
dar de fapt vor să mai înghită și ei câte o linguriţă.
Coborâră și şoferul începu să dea din coate, încercând să-l scoată
din mulţime.
O tipă de la “Evenimentul Zilei” li se postă agresiv în faţă și îl
întrebă pe senator:
-Nu vă supăraţi, cum comentaţi scandalul în care este implicat
domnul Manolescu?
-Vă rog, îi răspunse, de abia am ajuns, după cum aţi observat.
Când o să aflu ceva, o să discutăm.
-Numai o secundă, domnule senator, vreți să spuneţi că nu aveţi
idee despre ce e vorba?
-Domnişoară, ripostă, după cum spuneam…
“Vezi că ai un punct pe cap”, vru să-i zică şoferul, dar nu mai
apucă. Glonţul venit de nicăieri, îi împrăştie creierii pe geamul
limuzinei. Lumea începu să ţipe.

41
Ultima imagine care-i mai apăru în minte fu aceea a unei bărcuţe
albe.
TOTUL SE TERMINĂ, ACOLO UNDE A ÎNCEPUT. O ZI BUNĂ,
DOMNULE SENATOR!...

Porumbelul gri îşi luă zborul de pe blocul prin al cărui acoperiş

găurit intra ploaia rece, făcând vecinii de la patru să se certe
între ei, apoi, cu ceilalţi de dedesubt, căci nimeni nu vroia să pună
bani de izolaţie.
Plană pe deasupra shaormeriei infecte, unde microbii îşi construiau
adevărate forturi în carnea de pui veche, dar fratele patronului
lucra la Sanepid, aşa că reclamaţiile erau trecute cu vederea.
Scăpă ca prin minune de o piatră slobozită din praştia unui ciutan
dement, apoi îşi continuă drumul peste autobuzele care încărcau
şantieriştii ca pe animale, înghesuiţi ca plăcintele, spre un serviciu,
care afară, era privit ca o înfloritoare plantaţie de bumbac și se
opri pentru o clipă, pe un pervaz unde zăceau câteva firimituri de
pâine, pentru a-și lua masa. Prin geamul prăfuit, puteai să vezi
bărbatul deșirat care zăcea întins pe fotoliul din piele și bea
whisky cu halba. Muncise doi ani în Italia pe un şantier ca sudor,
plătit cu 6 euro pe oră și când ajunsese acasă, nu-și mai găsi nici
nevasta, nici banii trimiși. Pe masă era un tub de Distonocalm,
care urma să fie folosit mai târziu, spre a încununa o viaţă anostă.
Omul zări porumbelul și deschise încet geamul, în mână cu un miez
de pâine, cu gândul să-l hrănească, dar acesta se sperie și o
uşchii.
„Până și păsările fug de mine!”, gândi. Pentru creierul lui obosit,
acest lucru chiar puse punct.
Dintro maşină neagră, un tip pe la treizeci de ani vindea marijuana,
dar asta numai la cunoscuţi. Iarba era de proastă calitate și
piperată la preţ, dar nu avea reclamaţii, căci cei care o consumau,
nu ştiau să facă diferenţa.
O mămică care stătea la coada la covrigi, uită să-și mai
supravegheze fetiţa de patru ani și aceasta ieși în stradă și o
mașină fu gata-gata să o ia în bot. Şoferul coborî și începu să ţipe
nervos, dar „mămica”, culmea, avea gura mult mai mare ca a lui,
deși situaţia îi era potrivnică și omul dându-și seama că e puţin
„sărită”, se urcă în mașină și plecă. Femeia îşi reluă locul la coadă
și peste două minute se întâmplă aceeași fază, numai că cu un alt
şofer. Unele lucruri, pur și simplu se repetau sfidând orice
principiu.
Porumbelul îşi luă un moment de respiro și-și opri bătaia aripilor,
odihnindu-se. În centrul oraşului se deschidea o noua bancă, de
data asta cu capital grecesc. Într-un oraş pe care puteai să-l
străbați de la un cap la altul în doua zeci de minute, erau zece
bănci active și opt biserici.
Într-un final, porumbelul ajunse la cuşca lui și se amestecă printre
ceilalţi.
Comparativ cu Orașul, aici era linişte și lucrurile aveau o logică...

42
Clădirea fusese construită prin ’55, dar, comparativ cu altele mai
noi, încă se ţinea bine. Geamul de la scară fusese spart cam tot în
perioada în care blocul fusese dat în folosință, dar nu fusese
schimbat nici până în ziua de azi. Cutiile poştale nu mai existau de
mult, dar poştăriţei îi convenea acest lucru, pentru că, ducând
corespondenţa fiecăruia, mai scotea și ea o şpagă. Scara
interioară era strâmtă și ameţitoare, căci urca în cerc. La uşa lui,
dormea un câine vagabond râios, de cel puţin trei zile, nederanjat.
Legionarul se chinuise puţin, dar într-un final reuși să-și scoată
glonţul din umăr. Fonea îi propusese să-i trimită un medic, dar îl
refuzase. Trecuse el prin situaţii mult mai complicate, pentru a-și
mai face griji în legătură cu o bucată de plumb. Fusese lăsat mai
demult, împreună cu doi camarazi, în mijlocul deşertului pentru trei
zile, fără apă și mâncare. Unul dintre ei o luase un pic razna și
celălalt murise muşcat de un scorpion, dar el nu avusese nicio
treabă. Îi adunară cu elicopterul ducându-i în tabără și chiar îi
trimiseră la psiholog pentru o verificare de rutină, dar de la el nu
avură ce să scoată, căci pentru el, totul fusese o mică plimbare,
un prilej de a medita puţin.
Singurul moment când o dăduse de-a dreptul în bară, fusese în ’96
cu eliberarea aia tâmpită de ostateci.
Când intrase înăuntru, avusese o surpriză, căci toţi erau îmbrăcaţi
în salopete albastre și terorişti și ostateci, aşa că începuse să
tragă în toată lumea. Ceilalţi îi urmaseră exemplul și în câteva
secunde, totul se transformase într-un mic cimitir.
Bineînțeles că ieși scandal mare și din cauza asta fusese
„pensionat”, dar nu regreta ceea ce făcuse, căci într-o situaţie de
genul ăla, trebuie să acţionezi, căci dacă gândeşti o secundă, eşti
mort, asta e clar.
Când ieșise în fugă din vila lui Cobe, aproape că dădu nas în nas cu
acesta și ar fi putut să încerce să-l omoare, căci exista o şansă,
dar nu o făcuse, căci nu mai avea sens. El nu omora aşa „din
greşeală”.
Câinele de la uşă mârâii și apoi scheună o dată scurt și Legionarul
îl auzi cum fugea pe scări, îndepărtându-se și se îndreptă spre
vizor, dar se opri la fix, căci simţii prezenţa celuilalt dincolo și se
lipii de perete, încetând să mai respire. Îşi scoase pistolul și îi
deblocă siguranţa.
Două minute ascultă, dar nu auzi nimic și chiar vroia să pună mâna
pe clanţă, când o văzu mișcându-se și văzu cum butucul se
răsucește și ușa se deschide încet, aproape silenţios și celălalt
pășii la juma’ de metru de el, bâjbâind după întrerupător și atunci
îl apucă de ceafă, trăgându-l înăuntru și îi băgă trei gloanţe-n
burtă. Îl lasă să cadă, după care închise uşa și aprinse lumina.
Cel de jos, nu murise. Mâna dreaptă încă îi mai era încleştată pe
cuţit.
„Venise la el cu un cuţit!...” Ăştia chiar îl subapreciau.
I-l luă din mână și îl puse pe masă. Începu să-l caute prin

43
buzunare și găsi un paşaport. „Iuri Garnov”. Rusnac...
-Auzi, îi zise, tu ştii câţi din ăştia ca tine am omorât la viaţa
mea? Când ajungi dincolo, transmite-le compatrioţilor tăi, din
partea mea, toate cele bune. Hai, dasfidania tovarăşe!
Îl lăsă acolo și se puse să mănânce. Îl apucase foamea. Al dracu’
rusnac, rezistent! Terminase el de mâncat și chiar prinse aproape o
oră de somn și tot nu crăpase.
Într-un târziu, văzând că Dumnezeu întârzie, veni Diavolul și îl luă
el...

Cobe plecase la Bucureşti, neţinând cont de părerea celorlalţi. În

casă plutea un val de tensiune, aşa că, atunci când femeia
necunoscută intră în casă trântind uşa în urma ei, Papi simții un
fior pe șira spinării. Din primele momente se gândi la ce era mai
rău.
-Nu va supăraţi, o întrebă, dar pe cine căutaţi?
Femeia, brunetă pe la treizeci de ani, frumoasă, îmbrăcată
elegant, îi răspunse la întrebare cu alta:
-Dar tu cine eşti?
-Eu?! Papi surâse. Sunt fiul stăpânului acestei case.
Femeia se albi instantaneu și căzu din picioare. Avea ochii daţi
peste cap.
Papi o ridică și o întinse pe canapea. Se pregătea sa tragă o fugă
până-n bucătărie sa ia nişte oţet, dar femeia deschise ochii.
-Casa aceasta este a lui Mihai?, îl întrebă.
-Mihai?!, făcu Papi.
-Cobe... Este casa lui Cobe?
-Da..., îi răspunse Papi, gânditor.
-Presupun, că nu eşti cu adevărat copilul lui, zise femeia.
-Nu, sunt înfiat. Dar tu cine eşti, dacă nu te superi că te întreb?
-Eu?!... Bruneta făcu o pauză, ca și când nu ar fi ştiut cum să
pună cuvintele în propoziţie, apoi spuse:
-Eu sunt Liana, soţia lui...
Papi înlemni.
CRUCILE SE POT ÎNTOARCE INVERS COPILE ȘI ATUNCI
SCAUNUL PE CARE STAI VA REDEVENI COPACUL CARE A FOST
ODATĂ.
-Poftim?! Îşi auzi cuvintele ieșind din gură, dar parcă nu erau ale
lui.
-Ciudat!, făcu femeia, fără să-i răspundă, mă uit în jur și nu văd
nici măcar o poză de-a mea. Unde e Mihai? Unde sunt oamenii
vechi? Nu mai e nimeni pe aici care să mă recunoască?
Începu să urce scările ce dădeau spre camerele de sus. Papi o
urmă îndeaproape ca un căţeluş.
-Mihai e la Bucuresti, cu treburi, îi răspunse și dintre oamenii
vechi, nu cred că a mai rămas decât Mando, adică rămăsese,
căci...
-Cu Mando m-am întâlnit ieri, îl întrerupse ea. Vorbeam despre
ceilalţi...

44
-Dar Man...Mando e mort, se bâlbâi Papi.
-Da, ştiu!, spuse ea, întorcându-se spre el și abia acum îi observă
ochii galbeni, ca de pisică.
SUNT FLORI CARE, CÂTEODATĂ, SPARG PIATRA CA SĂ IASĂ
LA LUMINĂ. NIMENI NU ŞTIE CUM DE E POSIBIL, DAR ASTA
NU ÎNSEAMNĂ CĂ NU E ADEVĂRAT...
-Pot să mă duc în camera mea, să mă odihnesc puţin?, îl întrebă
ea. Am avut parte de un drum tare lung și obositor...
-Desigur, doamnă!, îi răspunse Papi cu gura altcuiva, căci nu era a
lui, căci din a lui nu puteau ieși cuvintele alea în acel moment.
Rămase holbându-se la uşa care i se închise în faţă, cel puţin zece
minute, până să reuşească să coboare la parter și să-și toarne un
coniac. Se îngropă în fotoliu cu paharul într-o mană și țigara în
cealaltă, dar cu faţa la scările ce duceau la etaj. Dacă ea urma să
coboare, trebuia să vadă. Dar, nu mai coborî...

Tano nu se simţea deloc bine. Îl prinsese o răceală nenorocită, rău

de tot. Îşi trimisese reprezentantul la Bucuresti cu Cobe, adică pe
Kemal, căci el, personal, nu putea să se dea jos din pat. Mai răcise
aşa o dată, când fusese mic, de crezuse că o să crape. Era pe
atunci în vacanţă la bunici, prin Moldova, într-un sătuc uitat de
lume. Toata ziua fusese la săniuş și seara când se pusese în pat,
începu încet să ardă.
-Buni, mă doare capul!, spusese, deși nu asta era exact senzaţia
pe care o avea.
Bunica îi luase temperatura, dar nu se îngrijorase prea tare.
-Arzi puţin, dar iţi trece până dimineaţă...
Dar lui nu-i trecuse, ci dimpotrivă, începuse să-i fie din ce în ce
mai rău. Pe la mijlocul nopții se ridică din pat, treaz fiind și începu
să umble prin casă ca bezmeticul și să cânte. Ştia că ceea ce
făcea în momentele alea, nu era în regulă, dar nu se putea abţine.
Bătrânii, aprinseseră lampa și bunica începu să-și facă un pic griji,
simțindu-i fruntea clocotind.
-Să-l ducem la doctor!, îi spusese bunicului.
-Ce-ai femeie? Ești nebună?, îi răspunsese acesta.
Și ea ştia că el avea dreptate, că dacă erau să meargă cei
cincisprezece km care-i despărţeau de casa medicului, la ora asta,
prin troienele de zăpadă, mai bine... Mai bine stăteau frumos
acasă, prăjeau o tavă de seminţe și se puneau pe povestit, căci
efectul era același. Trebuia făcut ceva acum. Urgent.
-Dezbracă-l!, zisese bunicul. Lasă-l la pielea goală!
Și buni îl dezbrăcase.
-Hai cu mine, acum!, îi spusese bunicul și luându-l în braţe, ieșise
cu el afară.
Scormonise cu piciorul în mijlocul unui morman de zăpadă, făcând o
oarecare adâncitură și apoi, fără prea multe menajamente, îl
aruncă acolo.
Tano încercase de multe ori să iasă, dar bunicul îl împingea înapoi
de fiecare dată, aşa că la un moment dat renunţă și înţepeni de la

45
atâta frig și uită de toate. Dimineaţa, când se trezise, era în pat,
învelit până la gât și îi veni să strănute și când o făcu, răsună
toată casa și mucii i se împrăştiară pe toată plapuma.
-Îşi revine!, spusese bunicul bucuros. Ti-am zis eu că e puternic!
Uită-te la el, că aproape stă pe picioare!
Nu înţelesese atunci, cum de bunicul considera că e sănătos, când
el se simţea de parcă ar fi fost jucat în picioare de o cireadă de
vaci, dar o făcu mai târziu. Căci într-un final, ce nu te omora, te
făcea mai puternic, nu?
Prima dată când se mai văzu cu Cobe la faţă, fu peste exact un an
și jumătate, când Papi împlinea douăzeci de ani.

Capitolul 9 „Afaceri neterminate”

La origine Legionarul era ţigan, dar ăsta nu era un lucru pe care

îşi dorea neapărat să și-l amintească. Taică-su îl bătuse pentru că
îi luase apărarea fratelui mai mic. Frăţiorului, care urma să dea
ortul popii peste şase luni de zile, tot în urma unei „corecţii” pe
cinste primite de la taică-su. Totul începuse de la un geam spart
cu mingea de către băiatul unui vecin, care-n urma isprăvii spălase
rapid putina. Când tatăl lor ieșise furios afară, cu o bucată din
fosta minge într-o mână și un rest din singura lor vază în cealaltă,
Legionarul îngheţase instantaneu.
-Auzi, pui de cioară, urlase tatăl lor, tu nu ştii că nu ai voie să te
joci cu mingea în faţa casei?
Și jap-jap!, două palme. Atunci, Legionarul intervenise, spunând că
nu sunt ei vinovaţi, ci băiatul vecinilor de vizavi.
-Taci dracului cioaro!, i-o retezase tatăl cu un aer de om speriat.
Să nu mai zici niciodată aşa ceva, în toata viaţa ta de păcătos
nenorocit! Mă auzi?
-Un român (și făcuse o pauză semnificativă)..., un român nu poate
să spargă un geam cu mingea. Pur și simplu nu are în sânge aşa
ceva! Un lucru mizerabil ca ăsta nu-l poate face, decât o cioară,
înţelegi? Un ţigan ca mine și ca tine...
Și jap-jap! Și jap-jap! Și...
Jap-urile continuaseră până când Legionarul fusese lăsat fără
cunoştinţă. Căci tatăl lor, după cum se autodefinea, era „o cioară
cu care nu trebuia să te fuţi!”.
El se futuse și o păţise. Peste cinci ani de la această întâmplare,
taică-su urcase beat la volanul unei rable de Dacii și în drumul lui
spre casă, acroșase un confrate. Acesta se ridicase și plecase mai
departe, înjurând, dar taică-su nu mai stătuse să vadă dacă păţise
ceva, gonise drept spre casă cu gândul că la omorât. Vecinii îl
găsiseră dimineaţă, spânzurat de candelabrul greu din oţel. De gât
avea atârnat un carton pe care scria: „Unul cu pielea albă nu poate
să facă un lucru atât de tâmpit, numai unul negru ca mine poate să
facă asta! Numai o cioară poate să fie atât de proastă încât să
omoare o altă cioară”.
Oricum, după moartea lui taică-su, rămas singur pe lume și cu

46
„ajutorul” unor persoane „binevoitoare”, aterizase într-o şcoală de
corecţie pentru minori. Aici începuse totul: tortură psihică și
bătaie cât cuprinde.
Cum le tot repeta unul dintre supraveghetori: „Capul judecă, doar
atunci când corpul suferă. Deci rolul nostru, al celor care avem
grijă de voi, este acela de a încerca, prin orice mijloace să vă
dezvoltăm durerea și poate, în felul ăsta, veţi deveni și voi mai
deştepţi!”
Cum viaţa exterioară era un adevărat calvar, Legionarul își crease
o alta interioară, imaginară. O viaţă în care, de fapt, el făcea
parte dintrun program special de antrenament finanţat în secret de
guvern, unde mama și tatăl lui muriseră, dar fratele lui trăia și
era un superagent.
În felul acesta, zilele reale treceau mai uşor, mai suportabil.
Acest lucru îl ajutase foarte mult atunci când se trezise cu
adevărat, în mijlocul războiului, căci într-un fel el trecuse deja
prin toate astea. Problema mai dificilă a apărut în ziua în care unul
din supraveghetori a făcut o glumă proastă, chemându-l să
vorbească cu fratele lui, la un telefon la al cărui capăt opus nu se
afla nimeni. Legionarul a apucat receptorul cu mâini nesigure și a
zis un „Alo” tremurând. În spatele lui, cel care îl chemase îşi
dădea coate chicotind cu ceilalţi băieţi, când el începuse să
vorbească la telefon cu adevărat. De abia după zece minute, după
o duzină de bastoane de cauciuc care au ţintit părţile sensibile, au
reușit cu chiu cu vai să-i dezlipească mâna de pe receptor. Bătut
la greu, a leșinat cu o expresie tâmpă de fericire afişată larg pe
faţa însângerată. Viaţa lui interioară luase locul definitiv celei
exterioare. Vorbise la telefon cu fratele lui și acesta îl anunţase
că toţi băieții, inclusiv el, urmau să fie eliminaţi. Pentru a
preîntâmpina acest lucru, trebuia să scape de acolo cu orice preţ,
să evadeze. Mai presus de astea, între ei se afla un spion rus care
trebuia ucis. Redus la tăcere.
Peste două zile de la această fază, când unul dintre supraveghetori
deschise uşa dormitorului cu treizeci de paturi, pentru a da
trezirea, vomită instantaneu și făcu un efort mare pentru a nu
leșina. Jos, lângă primul pat, unul dintre băieţi zăcea mort cu
intestinele înfăşurate în jurul ochilor. Pe cap era inscripţionat cu
sânge un singur cuvânt: „TRĂDĂTOR”. Din pricina groazei iscate și
debandadei copiilor proaspăt treziţi din somn, nu remarcă nimeni,
decât spre seară, că unul dintre băieţi lipsea. Prea târziu...
Legionarul era prea departe ca să mai fie ajuns. Statutul lui
mental de „cioară” se transformase în „porumbel ciocolatiu”. Peste
câţiva ani se upgrada ajungând la un porumbel de un alb imaculat...
Acum, chiar dacă timpul trecuse, lumea rămăsese același loc ostil,
neprietenos, un loc plin de rozătoare care trebuiau stârpite. O
lume plină de trădători și Legionarul trebuia să se ferească de ei,
căci trădătorii erau aceia care te întrebau de vorbă sau se
prefăceau că te ajută, pregătindu-se pe de altă parte, să te
linşeze în modul cel mai mizerabil: desfăcându-ţi pielea de pe tine

47
și frecându-te cu sare, sau
bătându-ţi cuie în cap. Închise ochiul drept, lăsându-l deschis doar
pe cel stâng. Crucea neagră care-i juca prin faţă se opri. Braţele
îi rămaseră încremenite pe puşca cu lunetă căci ţinta era în vizor.
Cruciuliţa se fixă impecabil pe buzunarul stâng al costumului
maroniu, exact în dreptul inimii. Ţinându-și respiraţia, trase...

Fonea vorbea la celular. Trecuse ceva timp de la prostia cu Cobe,

dar avusese noroc, scăpase. Ceilalţi îşi dăduseră seama că și el nu
fusese decât un pion, și-l lăsaseră, încet, în pace. „În pace”
însemna că acum lucra pentru ei și făcea ceea ce i se spunea, dar
oricum, era mult mai bine decât să fi ajuns ca „domnul senator”.
În ciuda situaţiei că nu mai era propriul lui stăpân, se simţea mai
bine, nemaifiind nevoie să ia decizii și deci, să-și facă griji. „Free
as a bird”...
Exact aşa. Fosta lui nevastă avusese mai multe tentative de
sinucidere, dar toate nereușite. Făcuse cum făcuse și ajunsese
să-și ia o soţie precum fusese mă-sa: o drogată, o nepăsătoare.
Nu reuşea să înţeleagă oamenii care nu aveau un scop clar în viaţă,
care nu simţeau nevoia de a mai face câte ceva. Ultima oară o
găsise prăbușită la marginea patului cu un tub de Extraveral în
mână. Asta pusese capac! Luase din bar o sticlă de whisky și încă
două tuburi de pastile și o forţase să le înghită.
-Vrei să mori?!, îi urlase. Atunci mori dracului odată!
Ce rămăsese din sticlă, băuse el. Avusese timp o oră și jumătate
cât stătuse și o privise. Se apropiase de ea și încercase să-i ia
pulsul, dar era moartă de mult. Chemase salvarea și poliţia și totul
se rezolvase rapid. Îi cunoşteau antecedentele neveste-sii și nimeni
nu avusese vreo suspiciune în privinţa lui.
După atâtea încercări de a se omorî, în sfârșit reușise...
Fonea termină convorbirea și îşi băgă telefonul în buzunar. Se
gândea că mai avea o afacere de încheiat, dar parcă s-ar fi dus
mai bine spre casă, căci se simţea cam obosit, când inima îi
explodă într-un hibiscus roşu și căzu pe spate. Batista de mătase
de o sută de euro, din buzunarul de la piept, încercă să-i oprească
sângerarea și pentru o clipă chiar reuși.
Dar mai apoi, trebuii să se dea bătută, căci sângele era prea mult
și ea nu era în fond decât o simplă batistă...

Îşi amintea clar chipul ei și acum, văzând fotografia din mâna lui
Cobe, simţi cum i se face rău, căci ea era, sigur.
-Le-am luat pe toate și le-am pus pe foc! Asta e singura care a
mai rămas! Era pusă într-un sertar și de aceea a scăpat. Când am
găsit-o, nu am mai avut inima s-o arunc, căci, chiar era ultimul
lucru care îmi mai amintea de ea. Am aruncat haine, mobilă, am
redecorat totul. Mult timp am simţit cum ea mă trădase. Ştii, în
ziua când a născut, eu trebuia să fiu mort, ea m-a salvat...
-Cum adică?, îl întrebă Papi, neînţelegând.
-Da, trebuia să mă duc la o întâlnire cu un turcamete cu care

48
trebuia să negociez niște lucruşoare, dar am renunţat în ultima
clipă, căci mă sunaseră că i s-a rupt apa. Aşa că am trimis un om
și eu m-am repezit la spital. Și omul trimis și şoferul au fost
omorâţi, tăiaţi în bucăţi. Asta la propriu. Aşa am fost salvat în
timp ce ea se ducea... Și ea și copilul. În locul meu. Nedrept
schimb...
Papi înghiţii în sec, neştiind ce să-i răspundă.
-Aveam o vorbă, eu cu ea: Cine moare primul, să vină să-l ia și pe
cel care rămâne în urmă, dar să vină personal. Ne gândeam că aşa
trecerea va fi mult mai uşoară. Ştii, câteodată o simt aproape, de
parcă m-ar urmării și mi se întăreşte convingerea că nu au fost
doar simple vorbe și că atunci când va fi timpul, chiar va veni și
mă va lua... Într-un fel, de abia aştept să o văd. Ce crezi, ăla
micul, chiar dacă a murit la naştere, este viu în partea cealaltă?
-LUCRURILE DE GENUL ĂSTA NU LE AFLI DECÂT ATUNCI
CÂND FACI PASUL ȘI E IMPOSIBIL SĂ TE MAI ÎNTORCI SĂ
SPUI CUIVA, DAR CREDE-MĂ, S-AR PUTEA SĂ AI NIŞTE
SURPRIZE...
-Da, zise Cobe gânditor, probabil ai dreptate.
Papi îşi muşcă limba până la sânge, disperat. Îşi aprinse o ţigară și
fumul inhalat îl făcu să tuşească de parcă fuma pentru prima oară.
-Dacă trăia ala micul, ar fi avut 10 ani acum, jumătatea vârstei
tale. Dar, să lăsăm trecutul la o parte și să vorbim despre tine. Ia
zi, ești sigur că nu vrei o petrecere de ziua ta?
-Nu. Ceva liniştit, aşa între noi...
Uşa de la cameră se deschise și intră Rachetă.
-Şeful a venit Tano.
-Bun!, zise Cobe. Hai să coborâm să bem ceva.
Tano îi aştepta cu un pahar ridicat și când îi văzu că vin, începu să
chiuie. Papi și Cobe începură să râdă. De când cu Fonea, relaţia
dintre ei se întărise foarte mult.
În timp ce beau și Tano se apucase să spună un banc, simţii cum i
se pune un nod în gât. O văzu clar cum stătea pe scările ce duceau
la etaj și se uita fix la Cobe. Prima dată când clipi din ochi,
dispăru.
NU TE AGITA, ASTA E DOAR A DOUA OARĂ CÂND O VEZI! E
AICI, PENTRU CĂ ÎI E DOR DE EL. SĂ TE AGIŢI ATUNCI
CÂND O VEI VEDEA PENTRU A TREIA OARĂ, CĂCI TREI E
NUMĂRUL MAGIC, ATUNCI ÎL VA LUA CU EA, INDIFERENT
DACĂ LUI I-A VENIT TIMPUL SAU NU.
În noaptea aia, visă că venise la el și că îl ruga să vorbească el cu
Cobe, căci venise să-l ia, dar el nu vroia să meargă și se trezi
asudat și bâjbâii după întrerupătorul veiozei, cu gândul să bea un
pahar de apă căci avea gâtul uscat și de abia mai putea să respire
și atunci văzu poza aşezată frumos pe pernă. Era o poză cu ea și
Cobe. Se ţineau în braţe, zâmbind.
VEZI CE FACI CU POZA AIA, îi zise vocea, SĂ NU O DAI ÎN
BARĂ! AIA E POZA CU CARE A FOST ÎNGROPATĂ...

49
Marian era încă proptit în faţa calculatorului. Treaba și-o
terminase demult, adică în momentul următor după ce descoperise
problema, dar nu putea să spună asta, căci aşa era românul:
trebuia să te prefaci că munceşti ca să-ţi iei bani frumoși.
Cantitatea avea o legătură strânsă cu calitatea. Pentru a-ţi lua o
sută de lei, trebuia să pierzi cel puţin o oră, nu puteai să-i spui
omului că ai terminat după zece minute și să-i ceri banii, căci avea
impresia că nu i-ai făcut treabă bună, trebuia să te prefaci că te
chinui. Timp pierdut în care puteai face multe alte lucruri, puteai
măcar să-l dormi, aşa de ciudă.
Cu o zi înainte, mersese la poliţie să-și facă buletin, căci cel vechi
expirase și bineînţeles, se izbise de ditamai zidul, birocraţia naibii!
Stătuse înainte la bloc și pe buletinul expirat, încă mai data cu
adresa veche, dar de câţiva ani se mutase la casă, în Colonişti, în
mijlocul câmpului și strada lui nu avea nume, aşa că nu-i puteau
face un nou buletin.
-Mergeţi la primărie!, îl sfătuise d-şoara de la buletine, poate vă
ajută ei. În fond, e de datoria lor să facă asta.
-Am fost de mai multe ori și m-am întors cu promisiuni. Se
schimbă doar primarii, vorbele și faptele rămân aceleași, îi
răspunsese pe un ton tăios și plecase.
Îşi sunase un prieten și cu chiu cu vai, reușise să-și facă
paşaport. Măcar ăsta, dacă buletin tot nu avea. Bineînţeles, şpaga
rămăsese şpagă...
Cocoţat în capătul câmpului, se simţea ca în ţara nimănui. Stăpân
peste nimic.
Un amic îl sunase din Italia și îi spusese că îi găsise ceva de
muncă.
-Poţi să vii și mâine! Nu ai nevoie decât de buletin.
„Să mori tu!”... Îi spusese că-și face bagajele și că pleacă, că nu
mai avea chef de explicaţii, era sătul de ele și de oamenii care se
prefac că te ascultă, ca mai apoi să-ţi dai seama că habar nu au
despre ce aţi vorbit.
Amicul ăsta al lui îi cunoştea povestea, i-o spusese de prea multe
ori, dar de fiecare dată când ajungeau să discute aspectul ăsta,
parcă trecea printr-un
deja-vu. Îl auzea zicând:
-Cum adică să nu poţi să-ţi faci buletin?!
Și povestea o lua de la capăt. Adevărul e că la un moment dat
începeai s-o iei razna. Aveai două posibilităţi: ori înnebuneai, ori
intrai în marea gloată a celor nepăsători.
-Mai ai?...
Tresări.
-Încă puţin. Acum, îi mai dau o scanare și e gata.
-Și cât face toată afacerea asta?
Îşi muşcă limba și răspunse:
-Optzeci de lei.
Doamne că prost mai era! Pur și simplu nu putea să ceară cât
trebuia. De data asta „norocul” lui, fu că omul îi puse o hârtie de o

50
sută și îi spuse să păstreze restul. Îi mulţumi, normal...
Afară se înserase. Se mai dusese o zi. O zi din viaţa unui om
simplu și minunat în felul lui, de care nu o să mai auzim niciodată.
Numai vieţile cu „impact” ieşeau la suprafaţă, oamenii normali,
păţeau exact ca lucrurile obişnuite, mureau îngropaţi sub o tonă de
praf.
Ca la americani: Who gives a fuck?!...

Capitolul 10 „Printre cruci”

Bodyguardul era nou angajat, dar avea referinţe super bune. Chiar
Rachetă îl recomandase și în el puteai avea încredere, căci Rachetă
era ca stânca și la propriu și la figurat, nimic nu trecea de el.
Chiar și atunci când nu era în imediata apropiere, ştia când să
apară, avea un al şaselea simţ pentru asta. Și dacă Rachetă zicea
că e ok, atunci aşa era.
Bodyguardul avea treizeci şi opt de ani și cea mai mare parte a
activităţii și-o desfăşurase la arabi, acolo unde atentatele erau la
ele acasă.
Pentru el, slujba actuală era floare la ureche.
Sprijinit de poarta vilei, îşi aprinse o ţigară. În stânga lui, peste
stradă, doi țigănuși se jucau cu o minge spartă. La zece metri, în
dreapta lor, doi tipi se chinuiau să împingă la o mașină care nu mai
vroia să pornească.
Un moş îşi aprinsese și el o ţigară la etajul doi, al blocului de
vizavi și cu capul scos pe geam se uita la cei cu mașina și o
femeie, la etajul de dedesubt ieșise să întindă rufe.
Lucrurile astea le observă pe când trăgea primul fum. Acum erau
sub observaţie. Totul consta în a te relaxa și aţi lăsa ochii să-și
facă treaba. Tot ce apărea de acum încolo în acest tablou în
mişcare era semnalat ca o mică alarmă.
Tipul de lângă el, care sprijinea partea cealaltă a porţii, vroia să
pară dur și stătea mai tot timpul umflat și privea furios în stânga
și în dreapta, deși cu siguranţă nu vedea nimic din ceea ce era
important. Avea în picioare pantofi de lac și la șireturi avea funda
simplă și lăsate să atârne. Șiretul stâng atingea pământul. În caz
că ar fi trebuit să fugă și-ar fi putut rupe gâtul benevol.
„Și-a făcut funda prea lungă la stângul și când a vrut să se ducă
să se pişe și el ca omul, a călcat pe șiret și și-a frânt gâtul.
Deci, clar, a fost sinucidere.” Probabil aşa i-ar fi apărut în dosar.
Surâse...
Ţigănușii dispăruseră din peisaj și în locul lor apăruse un băiețel cu
o tricicletă.
Cel de lângă el îl privi pentru o clipă și-și dădu seama că vroia să-i
spună ceva.
-Auzi, omule, mă duc și eu până în spate să ud florile. Îmi ții și
mie un pic locul...
„Se duce să se pişe.” Îi făcu semn din cap că e ok. Acesta îi

51
întoarse spatele și făcu doi pași, apoi călcă pe șiret, se
dezechilibră și se izbi puternic cu capul în poartă.
-Uşurel, ai grijă!, îi spuse și apoi privi în altă parte chinuindu-se
să nu izbucnească în râs.
Omul intră în curtea vilei, clătinându-se ca un bezmetic.
„Era gata-gata să fiu și martorul unei sinucideri!”, îşi spuse în
gând.
În momentul în care-și aruncă mucul de ţigară, stingându-l sub
talpa adidasului, tabloul din faţa lui, încremeni pentru o secundă,
apoi totul se înnegrii și simţii cum inima i-o ia razna și bâjbâii cu
mâna după pistol, căci ştia că o să se întâmple ceva nasol, dar, nu
reușii să facă nimic, căci nu-și mai putea controla corpul. Ceva
cald începu să i se scurgă pe buze și ştiu că e sânge și că probabil
îi curgea din nas și se prăbuși ca un copac retezat lângă poarta din
fier masiv.
CÂND DEŢII PUTEREA DE A VEDEA LUCRURILE ÎNTR-UN
ANUMIT FEL, TREBUIE SĂ TE AŞTEPTI CA ODATĂ ȘI ODATĂ,
TOATE SĂ VINĂ PESTE TINE. ÎNCHPUIE-ŢI CĂ ŢI S-A
DESFĂCUT UN ȘIRET ȘI TOCMAI AI CĂLCAT PE EL.
HI-HI!...

...ÎL VĂZU STÂND PRINTRE MORMINTE ȘI-ȘI DĂDU SEAMA

ÎNTR-O CLIPĂ CĂ IMPOSIBILUL SE ÎNTÂMPLASE. ARĂTAREA
NU ADUCEA CU NIMIC LA ÎNFĂŢIŞARE, DIN SIMPLU MOTIV
CĂ NU AVEA CUM SĂ SEMENE CU CEVA DIN LUMEA ASTA,
CĂCI NU ERA DE AICI CU SIGURANŢĂ. LA PRIMA VEDERE SE
PĂREA CĂ NU ARE OCHI ȘI CÂND FĂCU PRIMUL PAS ÎN
DIRECŢIA EI, ÎŞI DĂDU SEAMA CĂ AVEA DREPTATE,
CREATURA NU VEDEA, CĂCI ÎŞI MIŞCĂ CAPUL HAOTIC ÎN
TOATE PĂRŢILE, DAR ÎN SCHIMB „SIMŢEA”, CĂCI NICI LA UN
METRU DE LOCUL UNDE SE OPRISE, PĂMÂNTUL SE DESCHISE
ȘI APOI SE ÎNCHISE ÎNTR-O FRACŢIUNE DE SECUNDĂ ȘI
REALIZĂ CĂ AVUSESE NOROC, CĂCI DACĂ AR MAI FI FĂCUT
DOI PAȘI, ACUM AR FI FOST PE UNDEVA PE SUB PĂMÂNT.
RĂMASE LOCULUI ÎNTR-O NEMIŞCARE TOTALĂ. CREATURA
ÎŞI ÎNDREPTĂ SPATELE ȘI ÎN PARŢI ÎI IEȘIRĂ NIŞTE
CHESTII ASCUŢITE ȘI LATE PE CARE MINTEA I LE ASEMĂNĂ
CU NIŞTE ARIPI, DEȘI NU BĂTEAU NICI PE DEPARTE SPRE
AŞA CEVA ȘI SE ÎNĂLŢĂ CAM LA DOI METRI DEASUPRA
SOLULUI, ÎNVÂRTINDU-SE ÎNCET ÎN CERC. „CERCETEAZĂ”,
GÂNDI. „VERIFICĂ PERIMETRUL”...
AVEA CORPUL STRÂMB CA O ACOLADĂ ȘI CÂND DESCHISE
GURA, ŞUIERÂND, VĂZU CĂ ÎN LOC DE DINŢI, AVEA NIŞTE
ŢEPI MICI ȘI ÎNCOLĂCIŢI CE PĂREAU CĂ SE MISCĂ HAOTIC,
FIECARE ÎN VOIA LUI, CA NIŞTE MICI ŞERPIŞORI.
DE VREO LUPTĂ NICI NU PUTEA FI VORBA, ATÂTA TIMP CÂT
NU-ȘI CUNOŞTEA ADVERSARUL, AŞA CĂ SE GÂNDI CUM S-O
ŞTEARGĂ DE ACOLO FĂRĂ URMĂRI.
CORPUL DIN CARE TOCMAI IEȘISE, NU SE RĂCISE TOTAL, ȘI

52
JUDECÂND CĂ ASTA ERA O VARIANTĂ, ÎL FĂCU SĂ SE MIŞTE
PUŢIN ÎN SICRIU. ATUNCI ARĂTAREA DESCHISE PĂMÂNTUL
ȘI DISPĂRU ÎNĂUNTRU. PESTE DOUĂ SECUNDE, SICRIUL
ZBURĂ AFARĂ FĂCÂNDU-SE BUCĂŢI CU MORT CU TOT ȘI
CREATURA ÎNCEPU SĂ SE ÎNVARTĂ ÎN LOC, ŞUIERÂND,
ŞTIINDU-SE PĂCĂLITĂ, DAR ACUM, NU-I MAI PĂSA, ERA
DEPARTE, TRECUSE DE GARDUL CIMITIRULUI.
„PE ALTĂ DATĂ... O LASĂM PE ALTĂ DATĂ CĂCI ACUM AM
TREABĂ, TREBUIE SĂ GĂSESC COPILUL”. DISPĂRU, LĂSÂND
ARĂTAREA FURIOASĂ SĂ SE JOACE CU OMUL FĂCUT BUCĂŢI.
PE CRUCEA PROASPĂTULUI DEZGROPAT, SCRIA:
„AICI SE ODIHNEŞTE ROBUL LUI DUMNEZEU ANDREI
MARINESCU. SOŢIA MAGDALENA ȘI BĂIATUL LUI, COSMIN,
ÎI JURĂ IUBIRE ȘI VEŞNICĂ AMINTIRE”...

-Păi și doctorul ce-a zis?, întrebă Cobe.

-A zis că mai avea puţin și făcea buf...
-Poţi să fii mai explicit?
-Capul șeful, capul!, îi lămuri Rachetă.
Cobe se întoarse spre Papi, acesta ridică din umeri și îşi aprinse o
ţigară.
-Păi și ce facem, mergem la spital?
-Nu, că deocamdată nu e conştient. Când îşi revine, o să ne sune
cineva de acolo și oricum, l-au dus la Constanţa, căci ăștia de la
noi, în afară de perfuzii și de a-ţi lua sânge...
-O să vorbesc cu Tano, zise Cobe gânditor. E în curtea lui...
Ieșii din cameră.
-Ştii ce-i curios?, făcu Rachetă spre Papi. Când îl căram în braţe
pe holul spitalului, a mormăit ceva mie despre Magdalena, Cosmin și
Andrei Marinescu. Ai idee despre ce vroia să spună?
-DESPRE CE AM EU IDEE ȘI CE A VRUT EL SĂ SPUNĂ, NU
CRED CĂ AI ŢINE NEAPĂRAT SĂ AFLII... MAI ŞTIE CINEVA
DESPRE ASTA?
-Nu...
-SĂ NICI NU ŞTIE. PISICA ASTA O ÎNGROPĂM ÎN CURTEA
VECINULUI, DAR O ÎNGROPĂM ATÂT DE ADÂNC ÎNCÂT, DACĂ
AR VREA SĂ SCORMONE PĂMÂNTUL CA SĂ-ȘI PLANTEZE UN
FUTUT DE NUC, SĂ NU AIBĂ NICI CEA MAI MICĂ ŞANSĂ DE
A O DEZGROPA. ÎNŢELEGI?
-Da șeful, înţeleg.
-Apropo, măi Rachetă, te-ai romanizat bine de tot în ultimul timp.
Chiar parleşti ok.
-Mulţumesc şef mic!
-Oricum, continuă Papi, mai bine decât un turc care poartă o
conversaţie în chineză...
Rachetă începu să râdă.
Văzuse un documentar odată despre delfini și despre nişte
handicapaţi care-i fugăreau să-i căsăpească, aşa, pe degeaba. La
un moment dat îşi înfipseseră harpoanele în vreo doi, când li se

53
răsturnase la proşti barca și căzuseră în mijlocul delfinilor.
„Acum e timpul! Daţi-le-o!”, urlase spre delfinii din televizor, dar,
în schimb, doi dintre ei începuseră să tragă de unul dintre
„vânători”, care se lovise rău la cap și se ducea încet la fund și-l
scoseseră la mal.
„Ce dracu?!”, exclamase stupefiat. „Peștii ăştia sunt mari și
proşti!”
Mai încolo, îşi pusese totuși întrebarea de cum le supravieţuise
specia atâta grămada de ani.
„Adică”, comentase, ”vine unul și-mi omoară nevasta și pe când
vrea s-o şteargă de la locul faptei, calcă strâmb și-și luxează o
gleznă. Aşa că eu îl iau în cârcă și fug cu el până la primul spital,
să se uite un doctor la el, să nu fi păţit săracul ceva... Mama mă-
sii de curist! Păi îi tai piciorul și i-l duc la spital, apoi, pe bucăţi,
tot corpul, fără să mă grăbesc. Căci graba strică treaba, nu?”
Într-un final, Rachetă ajunsese la concluzia că aburelile astea de
genul : „Ai
tăiat-o pe mama, hai să-l pup în cur pe tac-tu’ ca să facem pace”,
se întâmplau doar la peşti. Poate de vină era sarea din apă, sau
presiunea, sau toate căcaturile pe care le deversau ăștia în
mare...
-Ieșim puţin?, îl întrebă Papi.
-Mă duc să pregătesc mașina.
Pe când scotea Range-Rover-ul din garaj, Rachetă începu să
îngroape pisica. Era expert în aşa ceva. După cinci minute, nu o
mai puteai găsi nici prin tortură, nici prin hipnoză. Rachetă, nu
numai că nu mai ştia unde o îngropase, dar nici măcar nu mai ţinea
minte despre ce dracu e vorba...

Kemal tocmai se întorsese de la un ospăţ și dăduse o raită pe

acasă, să-și vadă nevasta și copiii. Îl sunase Tano și îi spusese să
treacă pe la spital că s-a întâmplat ceva..., nu înțelesese ce.
Nevastă-sa nu-l mai văzuse de doua zile, aşa că primele cuvinte
care i le adresă, fură „că miroase ca un porc” și asta în turceşte.
-Da’ vorbeşte româneşte, o apostrofase el, că nu mai suntem la
maică-ta în şatră!
Îi plăcea să-i zică „şatră”, căci ştia că o enervează la culme. Din
partea ei erau multe neamuri și când se adunau la vreo petrecere,
păreau că nu se mai termină.
O văzu cum se înroşeşte la faţă și aşteptă izbucnirea, dar în
schimb, ea îi mai spuse o dată același lucru, numai că de data asta
pe româneşte:
-Miroși ca un porc!
„Iubito, nu numai că miros”, ar fi vrut el să-i răspundă, „dar am și
mâncat porc cât un porc!”. Mâncase la costiţă prăjită până îi ieșise
pe nas. La el acasă, nu putea fi vorba de aşa ceva, căci aici se
respectau regulile. Doar el le pusese.
„Cum e vorba la români”, îşi spuse și schiţă un zâmbet, „fă ce
zice, nu ce face popa!”

54
-Râzi?, îl întrebă ea. Eşti calm, liniştit? Vreau să-ţi spun ceva și
mi-e să nu te enervezi...
„Trebuia să fie ceva la mijloc, normal...”
-Sunt calm, spune!
-Păi în primul rând, fiică-ta are un prieten, pe care îl va aduce
diseară acasă să-l cunoaştem.
Kemal o privi suspicios, să vadă dacă nu cumva glumeşte, că nu ar
fi fost prima oară, dar de data asta părea serioasă.
-Și prietenul ăsta al ei, continuă ea, e...român!
Kemal fu gata-gata să zică un „și ce dacă?!”, dar îşi înghiţi
cuvintele, căci regulile erau puse de el, el era „popa” și trebuia să
pară surprins și mânios.
-Ceee?!..., urlă. Spune-mi că glumeşti! Acum, în momentul asta,
spune-mi că glumeşti! Andan!... Andan!...
-Nu o mai striga, dragă! Când mi-ai dat telefon că vii acasă, am
trimis-o în oraş la un suc, căci eram sigură că aşa reacţionezi!
-Fă-mi o cafea!, îi zise pe un ton poruncitor și se puse pe scaun.
Băgă mâna în buzunar și scoase un pumn de seminţe. Începu să
ronţăie.
„După ce mă duc la spital, trebuie neapărat să trec puţin și pe la
Roxana, că nu am mai văzut-o de cel puţin o lună și nu i-am
răspuns nici la telefon. Dar o să-l sun întâi pe Tano să îmi mai
spună o dată povestea cu spitalul, că...”
-Of..., zise nevastă-sa și îl luă în braţe. Cum a căzut el sărăcuţul
pe gânduri... Nu te mai bosumfla, că o să fie bine...
-Da..., mormăi el.
-Oricum, nu asta e vestea proastă...
-Cum adică?, întrebă Kemal total nedumerit.
-Vestea proastă, dar subliniez că-i proastă doar pentru tine, e că
ne vin neamurile în vizită.
-Ha-ha, asta a fost bună! Pentru un moment am crezut că e
adevărat și o sămânţă aproape că-mi rămăsese în gat și...
O privi în ochi, şocat.
-Nu e o glumă, nu?
-Nu iubitule, dar stai liniştit, e vorba de o săptămână, maxim două
și după aia...
Kemal se ridică de la masă și ieși pe uşă înjurând ca la uşa
cortului. În timp ce se urca în mașină, o auzi cum strigă după el:
-Înjură în româneşte iubitule, nu în turceşte, că doar aici nu
suntem la şatră nu?!...
Ah, ce-i venea să o omoare câteodată! Auzi: „o săptămână, maxim
două”, cu casa plină de rude... Dacă ar avea o bombă... Acum ar
fi fost momentul, cât îi prindea pe toţi la un loc. Apeși pe buton
și...Buuum! Pa-pa, rude!
Opri mașina și începu să râdă.

În biserică mirosea a tămâie și lemn de esenţă tare. Erau atât de

multe cruci și tablouri îngrămădite pe metru pătrat, încât aveai
impresia că stai în mijlocul unei debarale pline de lucruri vechi și

55
nefolositoare.
Părintele Manu era un om cu frica lui Dumnezeu, deși asta nu
însemna că nu se îmbogățea pe spinarea altora, că prin biserica lui
nu treceau bani murdari care ajungeau curaţi în partea cealaltă,
sau că în afară de nevastă nu avea și o amantă... Nu! Dar era un
om cu frica lui Dumnezeu, pentru că nu-l hulise niciodată și nu-i
luase numele în deşert, căci era conştient că El i-a dat totul și la
propriu și la figurat. De felul lui, era un om blajin, dar cu capul
sus și de obicei, nu avea momente de panică, că nu-și aveau
sensul, dar de data asta, când omul se aşeza de partea cealaltă a
ferestruicii și îi zise un „Părinte iartă-mă, că am păcătuit...”, îl
luă cu friguri și broboane de sudoare. Toate odată. De ce, nu ştia
sigur, dar până și dinţii începură să-i clănţăne în gură.
-Spune fiule, ce ai pe suflet!, îi răspunse cu un glas tremurat de
adolescent căruia nu i s-a schimbat încă vocea.
-Am omorât părinte! Am omorât mulţi de nu le mai ţin minte
numărul... Să-ţi spun cum a început totul...
Ceea ce urmă în câteva minute, fu ca o mie de ani de chinuri și
pedepse. Oricum, era prea târziu, prea târziu pentru a mai putea
schimba ceva.
-Mă mai asculţi părinte?...
-Da, îngăimă cu glasul stins.
-Toate faptele pe care le-am făcut până azi, au avut motivaţiile
lor, sper că ai înţeles asta... Dar astăzi, astăzi am făcut ceva rău
fără vreun motiv anume și mi-a mai și plăcut pe deasupra și asta
cred că nu-i de bine... Am ucis un suflet azi, părinte, am ucis o
fetiţă în propria-i casă...
Părintele Manu se înecă în tăcere cu propriu-i scuipat.
-O fetiță, continuă criminalul. Când am plecat de acolo, nu mai
rămăsese din ea decât o bucată de carne sfârtecată. O bucată de
carne-n sânge. Și ştii ceva? Atunci când Politia îi va ridica
cadavrul, va rămâne doar o pată pe mochetă. O pată care nu va
putea fi ştearsă niciodată. Ăsta va fi singurul indiciu al trecerii ei
prin viaţă. Ciudate făpturi oamenii, atât de slabi, atât de uşor de
omorât... Eu acum sunt încă la început, învăţ, testez, de abia am
luat corpul, dar... Dar asta nu contează... Deci, cum spuneam și la
începutul conversaţiei noastre: Iartă-mă părinte, căci am păcătuit!
Pedepseşte-mă acum, să mă pot culca la noapte liniştit. De
exemplu trei de „Tatăl nostru” și două „Ave Maria”, cred că ar fi
de ajuns. Și apropo, un ultim lucru să-ţi mai spun și am plecat:
adresa victimei. Ascultă cu atenţie, poate te interesează...
După plecarea criminalului, părintele Manu rămase înlemnit mai mult
de zece minute, cu creierul refuzându-i să judece. Adresa
victimei, era adresa lui... Era fetiţa lui...
-Nuuuu!..., urlă cât putu de tare. De ce Doamne, de ce?!...
Deși era departe, Legionarul îl auzi și surâse. În faţa lui, pentru o
clipă, pământul se deschise și se închise la loc.
-Căile Domnului sunt încurcate părinte!, mormăi. Mult prea
încurcate pentru ca un popă de doi bani ca tine, să le poată

56
desluși...

Capitolul 11 „Îngeri”

Tano era supărat, dar căuta să nu arate asta prea tare. Pierduse
peste un milion de euro din cauza unor investiţii proaste.
-Terenuri..., mormăi, să le ia dracu’ de terenuri că astea sunt
bune ca să te îngropi, atâta tot. Sau, mă rog, să-i îngropi pe
alţii...
Îl privi pe omul care stătea în picioare în faţa lui, cu capul lăsat în
pământ.
-Te iei după unul, după altul și când zici și tu că ai prins porcul de
gât, te trezești cu o copită-n ouă!
Oricum, viaţa asta era cel puţin curioasă... Cu nici zece ani
înainte, era la amanet cu aurul neveste-sii, care, apropo, acolo
crăpase că nu mai avusese bani să-l scoată și acum se plângea că a
pierdut un milion de euro în investiţii. Chiar ciudat... Zâmbi...
Cel din faţa lui, observă zâmbetul fugitiv și-l trecură fiorii. Nu
putea să-și dea seama dacă e de bine sau nu, căci nu-l cunoştea
pe Tano întratât încât să-și poată forma o părere. Fusese numai și
numai vina lui boul ăla de văru-su’, că el îl îmbârligase. „Hai că-ţi
fac eu legătura cu el prin cineva! Dacă merge treaba bine și i-ai
dat două-trei sfaturi ok, nu mai trebuie să-ţi faci probleme pentru
ce pui în farfurie pentru tot restul vieţii!”. Bine și dacă treaba nu
mergea? Asta uitase să întrebe. Avea o fata la facultate care
cheltuia mai mult decât lua el pe lună și el era singurul în familie
care muncea. Trebuia să se descurce cumva... Aşa că de aia se
băgase ca să... De fapt, aici mai mult se încurcase, nu se
descurcase.
-Bine mă, fie ca tine, îi întrerupse Tano gândurile, se mai întâmplă
și buleli din astea, fără să aibă nimeni vreo vină. Te cred, doar să
ai puţin mai multă atenţie data viitoare.
-Da șeful’!, îi răspunse, vizibil uşurat.
-Haide, du-te acum! Kemale, dă-i la plecare 3000 de lei acolo, să
aibă de taxi!
Omului i se puse un nod în gât. Dacă acum că dăduse buleală îşi lua
3000 de lei, păi dacă mergea totul bine, atunci... Poate avusese
dreptate văru-su’ până la urmă...
-Kemale, îi spuse Tano, când acesta se reîntoarse, zi-mi și mie de
curiozitate, aşa, tu la femeie acasă, când spargi nenorocitele alea
de seminţe, scuipi cojile pe jos?
Turcul privi la grămăjoara de coji din faţa mesei și îi răspunse:
-La femei acasă, da, la nevastă-mea nu, că aia e nebună, mă
omoară!
Tano zâmbi.
-Bine mă turcule și ţie ti se pare că eu aş fi femeie?
-Bun..., zise Kemal și începu să adune cojile, m-ai ars şefule la
faza asta. Unu la zero pentru tine...

57
-Doi mă, doi!
-Păi de ce?, făcu Kemal ridicând din umeri. De ce doi?
Tano începu să râdă de-a binelea.
-Doi, pentru că zic eu și eu sunt şeful, înţelegi?

Rachetă ştia cum stă de fapt treaba, asta în primul rând și în al

doilea, el nu dădea în femei. Punct. Aşa că o lasă să plece. El nu
se angajase ca să sperie târfele.
Îl bătuseră într-o zi atât de tare încât îl lăsaseră inconştient și
ultima propoziţie pe care o auzise, fusese: „Acum dai degeaba, nu
vezi că a intrat în comă?”. Stătuse aşa trei zile. Se trezise
noaptea cu capul pocnindu-i de durere și cu faţa plină de un strat
gros de sânge închegat. În locul nasului simţea o adâncitură ca o
rană vie și cel puţin două coaste nu mai erau la locul lor. Se
ridicase cu greu în picioare, sprijinindu-se de un dulap de fier și
atunci observă că la piciorul stâng nu mai avea unghii. Nu-și
amintea ca cineva să-i fi făcut asta cât fusese conştient, deci
ajungea la concluzia, că băieții se distraseră cu el și după ce
leșinase.
„Al dracului leșin”, îşi spusese, „să nu simţi tu când îți smulg
unghiile din carne!?...”
Îl făcuseră bine de tot. Și asta din cauza unei paraşute proaste,
care se dăduse la el de vreo doua ori și el o refuzase, normal. La
curvă nu-i plăcuse, bineînțeles. Și cum târâtura era soţia şefului, îl
arsese. Aşa se trezise în mijlocul zilei cu o bâtă în moalele capului,
apoi târât și bătut ca un covor.
Realizase că ei nu vrea să-i facă nimic, căci aşa erau femeile,
slabe și parșive, asta era apărarea lor, dar dobitocii care-i
făcuseră asta, trebuiau pedepsiţi, căci erau prea idioți, încât o
crezuseră pe ea, fără ca măcar să-i pună și lui o jumătate de
întrebare. Acuzat și condamnat fără proces.
Îşi dăduse seama că e în garaj și înhăţând un levier și o canistră
de benzină, plecase la vânătoare. Erau atât de încrezători că nu-și
mai revine după ciomăgeală, încât nu puseseră nici măcar un om la
uşă de pază.
„Ei se pregătesc să mă îngroape!”, îşi spusese.
Din casă se auzea muzică în surdină și cel de la uşa de la intrare,
adormise pe scaun. Când se apropie de el simţi miros de alcool și
rămase uimit pentru o clipă, pentru că una era că aţipise și alta că
era băut și atunci îşi dădu seama că, probabil era ziua şefului,
deci „dormise” trei zile și toata lumea petrecuse câte puţin.
Lucrul cel mai plăcut care-i rămăsese în cap, după această
„experienţă de viaţă”, era moaca curvei, trezită după ce bărba’-su
începuse să urle, că-i dăduse foc și se izbea disperat de toţi
pereţii, încercând să-l stingă, dar nu reuşea și femeia îl privea cu
ochii bulbucaţi neputând să scoată niciun singur sunet, crezând că
și ea e deja ca și moartă și când el se apropie cu canistra în
mână, se scăpă pe ea de frică și pişatul îi arse dureros picioarele
și se gândi că asta nu e nimic, e doar preludiul, focul o să ardă

58
mult mai tare și el îi turnase restul de benzină în cap și ea
începuse să murmure un „Tatăl nostru care-le eşti în...” dar se
oprise acolo căci, nu-și mai amintea continuarea. El scăpărase
bricheta, aprizându-și tacticos o ţigară și îi spusese:
-Respiră iubita, eu nu dau în curve, nu le omor, nici măcar nu le
fut! Poţi să stai liniştită!
Plecase lăsând-o năucă de spaimă, cu bărbatu-su’ carbonizat în
mijlocul camerei, mirosind a benzină și pişat. Într-un târziu,
femeia îşi făcuse curaj și coborâse la parter, dar omul din faţa
ușii nu o putea ajuta, căci avea și el problema lui: un levier înfipt
în gât. Rămăsese afară, stând în picioare, până cineva de peste
stradă, o văzu și chemă poliţia.
Din cauza maimuţei, făcuse și doi ani de pârnaie, dar nu regreta
asta, căci avusese și pe acolo câteva experienţe „plăcute” care, în
fond, contribuiseră la definirea lui ca „om”...

Era ciudat, că deși petrecuse mult mai mult timp cu maică-sa,

amintirile care-i reveneau în minte, erau mai mult legate de taică-
su. Nu avusese prea mult la dispoziţie să-l cunoască, dar cu toate
astea, parcă între ei existase o legătură mult mai presus, decât
aceea de tată-fiu, obişnuită. Fusese la biblioteca oraşului, zilele
trecute și citise articolele scrise de taică-su de dinainte să moară.
La prima vedere, păreau obişnuite, dar dacă le acordai puţină
atenţie, atunci observai că fiecare articol, era într-un fel
upgradat faţă de precedentul și ultimul scris, o expunere ce
îngloba problemele primăriei legate de asfaltatul şoselelor, îţi lăsa
impresia, că următorul articol, care nu mai apăruse din nefericire,
îţi va dezvălui nişte lucruri mult mai grave. Era o bucăţică în el cel
puţin ciudată. „Lumea vorbeşte despre asfaltat. Care asfaltat?
Umblă vorba că totul e vrăjeală. Pe străzi cresc gropile, precum
pruncii în burta mamelor. Nu este oare indicat să ne punem
întrebări? Ceea ce pare la prima vedere, nu este întotdeauna de
bine. Fereşte-te!”
-Cu scuzele de rigoare, tată, spusese gânditor, dar partea cu
„Ceea ce pare la prima vedere”, ar suna probabil mai bine în arabă
decât în română.
Se chinuise o viaţă, după cum îi spusese maică-sa, să scoată și el
un roman, dar nu reușise. Îi trebuiau oamenii potriviţi cu care să
vorbească, trebuia să umble, să se intereseze și el nu era genul de
persoană potrivită pentru aşa ceva. Astfel ajunsese proţăpit la un
ziar mediocru cu un salariu mediocru, dar măcar făcea ce îi plăcea.
Pierdut în gânduri, Papi mai citise o dată articolul respectiv,
întrebându-se pentru a nu ştiu câta oară, ce conţinea acesta, atât
de important, încât taică-su fusese ucis.
-Sau poate e aşa cum zic alţii, că acela care l-a omorât era doar
un psihopat...
În acel moment Văzu. Văzu și citii din acea bucăţică de articol,
exact mesajul care se vrusese transmis:
„Lumea...Care...Umblă...Pe străzi...Nu este...Ceea ce pare.

59
Fereşte-te!”
-Futu-i!, exclamase în gura mare și bibliotecara bătrână și ursuză
îl privise cu ură.
-Afară, tinere, dacă vorbeşti urât! Afară, pe străzi!
„Pe străzi”... Unde lumea nu e ceea ce pare nu?

...DORMEA ȘI CÂND I-AM INTRAT ÎN CAP, M-A CONFUNDAT

CU UN VIS ȘI A ÎNCEPUT SĂ SE MUŞTE DE MÂINI,
ÎNCERCÂND SĂ SE TREZEASCĂ. ATUNCI, MI-AM ZIS CĂ
DACĂ-ȘI DOREŞTE ATÂT SĂ SE MUŞTE SĂ-L LAS
S-O FACĂ PÂNĂ LA CAPAT. CÂND S-A TREZIT ÎŞI MÂNCASE
DOUĂ DEGETE DE LA MÂNA DREAPTĂ. POATE VREI ȘI TU SĂ
TE MUŞTI, ACUM... NU VREI? BINE, DACĂ TE RĂZGÂNDEŞTI,
ŞTII UNDE MĂ GĂSEŞTI: ÎN CAPUL TĂU. GLUMEAM... SĂ
CONTINUAM... A AJUNS LA NEBUNI ÎNTR-UN FINAL CĂ
AUZEA „VOCI”, VOCI CARE-L PUNEAU SĂ FACĂ DIFERITE
CHESTII, CONSIDERATE „ILOGICE” ÎN LUMEA CELOR LOGICI.
AUZI LA EI, „LOGICI”... TÂMPIŢII... SĂ ZICĂ MERSI CĂ AU
EVOLUAT ÎNTR-ATÂT ÎNCÂT SĂ-ȘI POATĂ DEOSEBI CAPUL
DE CUR, CĂCI CHIAR DACĂ NU E DE AJUNS, E UN PAS
DESTUL DE IMPORTANT, NU CREZI? AM STAT ODATĂ FAŢĂ
ÎN FAŢĂ CU UN ÎNGER ȘI M-AM MINUNAT DE FRUMUSEŢEA
LUI. ATÂT DE TRANSPARENT, ATÂT DE PUR, ATÂT DE
LUMINOS. PENTRU EL ÎNTÂLNIREA NOASTRĂ A DURAT O
SECUNDĂ, PENTRU MINE, O ZI ÎNTREAGĂ, CĂCI A TREBUIT
SĂ STAU, SĂ-L STUDIEZ, SĂ-I CAUT DEFECTELE. SPRE
NEMULŢUMIREA MEA MOMENTANĂ, NU AM REUȘIT SĂ LE
GĂSESC. MĂ IRITA IDEEA CĂ NU INTRASEM NICIODATĂ ÎN
CAPUL UNUI ÎNGER ȘI MI-AM ZIS S-O FAC, CĂCI, POATE NU
O SĂ MAI AM OCAZIA ASTA VREODATĂ ȘI AM FĂCUT „ŢUP!”
ȘI PARCĂ AM SĂRIT DINTRUN TREN ÎN MIŞCARE ȘI AM
ATERIZAT ÎN MĂRĂCINI, EXACT AŞA M-AM SIMŢIT ȘI
ATUNCI M-AM ENERVAT ȘI CA SĂ MĂ RĂZBUN PE EL, L-AM
FĂCUT SĂ-ȘI RUPĂ O ARIPĂ, SĂ MUŞTE DIN EA ȘI SĂ
CREADĂ CĂ CEL DE SUS L-A PUS SĂ FACĂ ASTA. ASTA A
FOST CEA MAI TARE CHESTIE... CÂND S-A TREZIT
MESTECÂND LA ARIPĂ, CU UN FULG MARE, ATÂRNÂNDU-I ÎN
COLŢUL GURII LUI FRUMOASE ȘI CU SÂNGELE SCURGÂNDU-I-
SE DE PE BUZELE-I PERFECTE, PRIMUL LUCRU PE CARE L-A
FĂCUT, A FOST SĂ ÎNGENUNCHEZE ȘI SĂ-I MULŢUMEASCĂ
DOMNULUI PENTRU FAPTUL CĂ ÎNCĂ MAI ESTE ÎN VIAŢĂ.
ATUNCI M-AM SCÂRBIT DE PIOŞENIA AIA STUPIDĂ ȘI AM
PLECAT.
HEI, CE FACI? NU TE TREZI, CĂ NU AI VOIE... IŢI SPUN
LUCRURILE ASTEA PENTRU CĂ VREAU ȘI TU EŞTI OBLIGAT SĂ
LE ASCULŢI, AŞA CĂ RELAXEAZĂ-TE ȘI... HEI, CE FACI? TI-
AM ZIS CĂ NU AI VOIE SĂ TE TREZEŞTI ȘI TU TOT ÎNCERCI
SĂ... IA REPETĂ DUPĂ MINE: POC!... POOC!... POOOC!... ÎNCĂ
O DATĂ: POOOOOC!... AŞA, ACUM SĂ STĂM DE VORBĂ. ACUM

60
TOT TIMPUL DIN LUME E LA DISPOZIŢIA NOASTRĂ, CĂCI
TOCMAI AI INTRAT ÎN COMĂ...

Se închisese în camera ei căci era supărată și o enerva la culme,

că nu putea să-și încuie uşa, căci taică-su îi confiscase cheia.
Maică-sa îi strigă că pleacă la cumpărături cu Amelia, sora ei mai
mare și dacă vrea poate să vină cu ele, dar le refuză categoric. Le
refuză tăcând, căci se jurase că până nu-i vor respecta și ei
dorinţele, nu va mai scoate nici măcar o vorbuliţă.
Nu ai voie să faci aia, dar de ce eşti prietenă cu cutărică, dar de
ce i-ai spus doamnei învăţătoare că noi nu ne facem destul timp
pentru tine, cum poţi spune că cu colega ta de bancă te înţelegi
mult mai bine decât cu noi, că noi suntem părinţii tăi și după aceea
iar, nu ai voie să faci aia, nu ai voie să te uiţi la aia, dar de ce
asculţi muzica aia, dar de ce citeşti revistele alea, dar de ce banii
de pachet îi pui la puşculiţă și nu îi dai pe mâncare că doar pentru
aia sunt și... Înnebunitor. Nu mai suporta discuţiile care conţineau
„nu ai voie” și „de ce”. Îi ajungea.
Pe de o parte, îi înţelegea că-și făceau griji, că avea doar 10 ani,
era în clasa a patra, dar la minte era mult mai matură. Nu se mai
juca de mult timp cu păpuși sau cubuleţe. Citea reviste legate de
modă și îi plăceau filmele cu conţinut, în general, dramele. De aici,
de fapt, pornise și ultimul scandal. Cu o seară înainte, în mijlocul
filmului, taică-su îi strecurase o vorbă de genul:” Nu crezi că e
cam târziu? Nu ar trebui să te duci la culcare?” și vrusese pentru
moment, să-i răspundă că se duce, dar după ce se termină filmul,
dar îşi dădu seama cu o clipă înainte de a da răspunsul, că el o
întrebase asta, pentru că în acel moment, în film, avea loc o scenă
un pic mai „deocheată” și cum era încăpăţânată, căci avea pe cine
să moştenească îi dăduse replica:
-Stai liniştit, tata! Nu mă interesează încă lucrul ăsta! Când o să
vină momentul o să-ţi spun...
Atunci taică-su izbucnise și începuse să urle și ea urcase în cameră
cu lacrimile lucind în ochii ei albaştrii de copil nevinovat și jurându-
se că nu va mai scoate o vorba, până ce nu va avea și ea drepturi
în casă și până ce lumea nu o va mai trata după vârstă, ci după
minte.
La zece minute după ce maică-sa și Amelia plecaseră la
cumpărături, uşa la cameră se deschise în spatele ei și înăuntru
intră o namilă de bărbat cu un cuţit în mână. Nu ţipă prea mult și
nici nu încercă să fugă, căci ea era prea mică și firavă și bărbatul
era cât un munte. Ultimul gând îi zbură către taică-su și fu unul
dureros de răzbunător:
„Acum ai vrea să mă lași să mă uit la filme în care doi inși
mimează că fac sex, nu tată? Rămâi cu biserica ta părinte Manu,
că eu mă duc...”
Și se duse...

Capitolul 12 „Porci”

61
Spitalul era mare și curat și ăsta era un lucru de apreciat. Mai
ales că albul ameţitor fusese înlocuit cu un albastru deschis. Totul,
înăuntru era nou. De la gresie, până la termopane, inclusiv camere
de filmat și biroul paznicului de la intrare. Singurul lucru stresant,
era, bineînţeles, mirosul de medicamente. Pe acesta nu-l puteai
înlătura deschizând fereastra sau agăţând de uşa de la intrare un
odorizant.
„Aici ajung oamenii care se îndreaptă spre sfârșitul vieţii lor
anoste, dar la noi miroase a munte, a cetină de brad”. Nu...
Mirosul înecăcios, te retrimitea instantaneu la toate „întâlnirile” cu
„nenea doctorul” și Cobe nu-și amintea nici măcar una care să-i fii
lăsat o impresie plăcută. Era o vorba: „Cu doctorul să te întâlneşti
la un grătar și la o bere, căci în restul cazurilor nu e de dorit”.
Ăsta era unul dintre cazuri. Medicul sef venise și-l luase personal
de cum intrase pe ușă și măcar atât putea să facă și el, căci
pământul pe care-și construise ditamai viloiul, era cadou de la
Cobe.
Doctorul îi ţinuse o prelegere de zece minute despre valve mitrale,
insuficienţă valvulară și valve biologice, prelevate de la porci sau
bovine și „bineînţeles” valve mecanice.
-Dar trebuie să faceţi tratament cu anticoagulante pentru tot
restul vieţii. Mă refer la valvele biologice.
Cobe râsese.
-Adică, mă puteţi servi cu o bucată de porc sau vită, asta după
preferinţe...
-Nu..., adică da. Bine, mai există și posibilitatea ca un pacient
care...
-Domnul doctor, îl întrerupsese Cobe, am venit să știu ce am,
atâta tot. Poate arăt eu tânăr, dar la suflet am o sută de ani, aşa
că ce-o fi o fi. Vă mulţumesc!
-Dar...
-Nu doctore, e bine aşa! Stai liniştit, e bine! Ce te rog, e ca
chestia asta să rămână între noi doi. Precum omul în deşert...
-Desigur! îl asigurase medicul, ocolindu-i pe cât putea privirea de
peşte mort.
-Auzi, îi spuse șoferului, pe când urca în mașină, să opreşti și tu
pe la măcelărie, că mi s-a făcut brusc poftă de inimă de porc. Și
dacă nu găsești proaspătă, ia de vită, că mi-a zis doctorul că-i
bună și aia. Azi facem un grătar.
Şoferul nu înţelese substratul, dar nu zise nimic.
Până la urmă cine era el, să judece vorbele şefului? Treaba lui, era
simplă, să conducă mașina și să-și ridice banii o dată pe lună. Căci
dacă nu te bagi în apă adâncă, nu e nevoie să înoţi. Mai bine pe
uscat, curat. Afară începuse să plouă cu găleata, aşa din senin,
aşa că în zece secunde, cât făcu de la mașină până intră pe uşa
măcelăriei, se făcu fleaşcă. Lua inimă și de porc și de vită,
vânzătorul îi umplu două plase și îl plăti fără să se uite la bani. Nu
erau ai lui. Omul ridică mâna să-i zică ceva, că-i dăduse cincizeci

62
de lei în plus, dar se răzgândi în ultima clipă și-l lăsă să plece.
„Ia mai dă-i dracului!”, îşi spuse. „Merg cu mașină de o sută de mii
de euro, aşa că-și permit să lase 50 de lei şpagă”.
De fapt mașina făcea dublu, dar nici asta nu interesa pe nimeni.
Cum să te intereseze o chestie cu roţi, când ai nevoie de un porc,
pentru a-ţi trăi viaţa?...

Mangalia, în general, ca oraş, arata bine, adică era frumuşel și

destul de curat. Dar, ca în toata lumea, mai existau și cartiere
ascunse unde predominau gunoaiele și animalele intrate în
putrefacţie. Astea nu se vedeau de la stradă și nu afectau
„imaginea”. Până și oamenii care locuiau în zonele cu pricina se
săturaseră să tot facă „gălăgie” pe seama asta și renunţaseră
scârbiţi. Ajunseseră la concluzia prostească că „Trăiesc cum îmi
permit”, de parcă era vina lor, că erau acoperişi de mizerie. Și ei
plăteau aceleași taxe ca și cei din cartierele „curate”.
Mașina se opri în faţa blocului pe care scria mare „Tupac live
forever” și rămase acolo pentru un timp cu motorul oprit. Dintruna
din scări, ieși un puşti în bermude și blugi, tatuat din cap până în
picioare și îşi aprinse o ţigară. După două minute, apăru o femeie,
cam la 40 de ani, îmbrăcată într-un halat ponosit de casă, care
începu să-i vorbească, cu mâinile împreunate ca la rugăciune.
-Dar du-te fă în casă odată!, urlă puştiul împingând-o. Vrei să-ţi
sting țigara asta pe muie?!...
La mașină se deschise unul dintre geamuri.
-Ăsta e blocul unde am stat eu!, zise Papi. Ea e una dintre vecine,
o ţin minte, mai venea pe la maică-mea la cafea.
-Încă una care s-a combinat cu un bou, îi răspunse Rachetă. Un
tovarăş spunea că cel mai nasol lucru pe lumea asta e să fi femeie
și proastă în același timp.
-Ciudat, zise Papi, îmi amintesc că era măritată cu un bărbat mai
în vârstă ca ea, un om foarte respectuos. Îl vedeam de la geam în
fiecare seară când venea de la muncă.
-Timpul schimbă multe lucre, zise Rachetă.
-Lucruri, îl corectă Papi.
-Da, mormăi Rachetă gânditor, lucruri. Poate a murit babacul și s-
a combinat cu orătania asta, sau poate umblă cu amândoi odată,
cine ştie...
Femeia se puse în genunchi în faţa băiatului și începu să-i
vorbească. Îl ruga ceva. În acel moment, puştiul făcu ceva
surprinzător. Dintro singură mişcare îşi lăsă bermudele în vine și-și
bălăngăni scula peste faţa femeii. Aceasta ţipă surprinsă și încercă
să se ridice, dar se dezechilibră și căzu pe spate. „Eroul” începu
să râdă zgomotos.
-Ce dracu!..., exclamă Papi. Rachetă ia...
Dar Rachetă deja plecase. În câteva secunde îl și luase de gât și-l
târa spre mașină. Papi deschise portiera și puştiul fu aruncat lângă
el pe bancheta din spate. Rachetă intra și el și astfel şmecherul
rămase înţepenit la mijloc.

63
-Auzi, îi zise Papi, ce gâtul mă-tii crezi că faci?! Vrei să-ţi tai
cârnatul și să ţi-l bag în cur?
Puştiul gâfâi speriat. Acum nu mai era aşa de dur. Nu apucase să-
și tragă pantalonii și scula îi atârna pe o parte, zbârcită.
-Bă!, îi urlă Rachetă în ureche, înfigându-i o mână în gât. Tu ştii
ce făceam cu poponeţii în Africa? Îi legam de un palmier și le
înfigeam o sticlă de doi în cur! Îi lăsăm aşa câteva ore, ca să se
lărgească bine și apoi aduceam doi câini. Ştii ce era frumos? Ai
văzut vreodată un câine dresat să fută?...Dacă le făceai o injecţie
te futeau până crăpau. Se îngrămădeau la curul tău și se muşcau,
înghesuindu-se care să ţi-o dea primul. Acum, mă întreb eu, ţie iţi
plac chiar aşa de mult câinii?
Şmecherul se înmuiase de tot.
-Cine te crezi mă, de te porţi aşa cu femeia ta?, îl întrebă Papi.
-Nu..., nu e...nu e fe...meia mea, se bâlbâi puştiul printre
lacrimi. E ma..., e mama...
În mașină se făcu linişte. În afară de gâfâitul puştiului, nu se
auzea nimic. Chiar și Rachetă care văzuse și trecuse prin multe
porcării la viaţa lui, rămăsese cu ochii mari.
-Porneşte mașina!, zise Papi cu un glas molatic.
Şoferul se execută.
-Ce...ce faceţi, daţi-mă jos!, se rugă. Lăsa-ţi-mă să cobor!...
-DACĂ TE DAI JOS DIN MAȘINĂ O SĂ TE DAI PE BUCĂŢI CU
UN BIDON DE 6 LITRI DE APĂ PLATĂ, BĂGAT ÎN CUR. ÎŢI
PLACE APA PLATĂ, ŞMECHERE? ÎŢI PLACE SĂ-ŢI FRECI
ZBÂRCITURA ȘI SĂ ÎMPROŞTI PEREŢII DIN BAIE CU
SĂMÂNŢĂ, EXCITÂNDU-TE NUMAI LA IDEEA CĂ MAICĂ-TA
VA FI CEA CARE VA CURĂŢA DUPĂ TINE? TE CREZI PICTOR?
CREZI CĂ PRIN VENELE TALE ÎNGROŞATE DE LA ATÂTA
CĂCAT MÂNCAT, CURGE ARTĂ PURĂ, MĂ PIŞĂCIOSULE?! TE
GÂNDEŞTI LA TAC-TU? CUM TE-AI BUCURAT CÂND A
CRĂPAT? EL A FOST UN OM BUN, NU UN BAȘINOS CA TINE!
NU UN PÂRŢÂIT! O SĂ REZOLVĂM ASTA BĂRBĂTEŞTE. O SĂ
ÎNVEŢI CE ÎNSEAMNĂ ONOAREA ȘI RESPONSABILITATEA.
ASTA ÎN CAZUL ÎN CARE O SĂ SUPRAVIEŢUIEŞTI...
RACHETĂ?...
-Da...Papi, îi răspunse acesta cu o mică pauză, nefiind sigur cu
cine vorbeşte.
-MAI SUNT CAPCANELE ALEA DE MISTREŢI, LA NEPTUN?
-La Comorova? Da sunt, dar nu sunt puse, că sezonul de
vânătoare...
-SEZONUL DE VÂNĂTOARE TOCMAI A ÎNCEPUT. Să mergem!
-Da șeful!
Puştiul apucă să urle o singură dată, că Rachetă îl linişti cu un cot
în gură, lăsându-l fără trei dinţi.
-Taci mă! Vrei să te leg de mașină și să te târăsc aşa până la
Neptun?
Cu botul spart, micul şmecheraş nu-i răspunse, prea preocupat cu
înghiţitul sângelui, care-i bloca respiraţia.

64
-Ce faci mă, rânji Rachetă, te înverzeşti la faţă? Trage dracului
aer în tine și respiră pe nas, sau vrei să-ţi mai fac o gaură să
respiri prin altă parte.
-Chiar mă gândeam, zise Papi, mai vezi prin filme că mai cade câte
unul din picioare nemaiputând să respire și-l salvează cineva
înfigându-i un pix în gât. Nu am încercat niciodată asta. Oare o fi
adevărat?
Rachetă începu să râdă.
-Putem să oprim la librărie, şef mic și să luăm mai multe de
rezervă...
Pustiul începu să grohăie încercând să respire cât mai bine.
Pixuri nu folosise în viaţa lui, căci nici la şcoală nu stătuse prea
mult, aşa că nu le considera ca pe ceva extraordinar, dar acum,
când deveniseră o armă, începu să-i fie frică. Un pix înfipt în gât,
nu e un lucru pe care să ţi-l doreşti. Doar nu te rugai de Crăciun,
ca Moşul să-ţi aducă cadou un pix, cu care să încerce să-ţi
„îmbunătăţească” respiraţia... La dracu! În niciun caz...

Şeful Poliţiei, d-nul Vasilescu, stătea în geamul propriului birou și

se uita în jos, la ultima „achiziţie”, a poliţiei locale și anume două
mașini, noi-nouţe. Afacere sponsorizată de Primăria Mangalia,
adică de Cobe, normal. Nu că ar fi avut el personal vreo problemă
în legătură cu asta, dar se gândea că de vreme ce infractorii
sponsorizau Poliţia, nu mai era mult timp, până începeau ei înșiși să
facă arestările.
-Deși, îşi zise, la un anumit nivel, lucrul ăsta se face de mult
timp, numai că toată lumea se uită fluierând în altă parte.
Vroiai să devii poliţist și ajungeai infractor. Nu la modul de a da în
cap, dar la multe altele. Păi atunci, trebuia să-ţi doreşti să devii
infractor, pentru a te putea face poliţist? Posibil... Dacă învăţase
ceva din trecut, era că totul era posibil. Și nu existau oameni care
să nu se schimbe în anumite situaţii. Oamenii se schimbau numai
prin simplul fapt că încă mai existau...
Procurorul îl vizitase mai devreme, aruncându-i nişte vorbe dulci în
legătură cu tipa de la „buletine”. Ce dracu vrusese și ăla, nu ştia.
Să-i facă lipeala? Avea nevoie de un proxenet sau ce naiba?!
Nu îl suporta de nicio culoare. Era unul dintre cei mai mari lingăi-
botişti-pupincurişti, pe care îi văzuse în viaţa lui și văzuse destui.
Mai ales fazele de genul: „Am venit să-ţi dau o limbă pe pantofi,
dar când o să am și eu nevoie, o să apelez și eu la tine, să-mi dai
și tu o limbă pe pantofi”...
Da mai du-te naibii cu limbile și pantofii tai! Eşti nebun?!
Numai că nu putea să-i spună asta, că dacă ar fi putut, ce bine ar
fi fost! Nu puteai să te pui rău cu cineva important, mai ales unul
cu poziţia lui. Trebuia să zâmbeşti și să înghiţi și dacă te mai
prindea într-o zi cu adevărat proastă, în care totul iţi mergea pe
dos și te răsteai la el din greşeală, trebuia să te chinui să
redresezi balanţa, imediat, că altfel... Trebuia să mănânci căcat,

65
mai pe româneşte. Mult de tot.
Se întinse după telefonul care suna în disperare și răspunse fără
chef.
I se transmise că în pădurea Comorova, se deschisese sezonul de
vânătoare la oamenii-porci.
-Ce dracu!, murmură.
Echipajul ajunse la fix. La marginea pădurii, zăcea un puşti cu câte
o capcană pentru porci mistreţi, înfiptă în fiecare picior. Îl duseră
la spital de urgenţă și...atâta tot!
Vasilescu ceru să i se afle numărul de pe care fusese sunat și când
îl văzu, îl recunoscu, era un număr pe care îl avea și el în agenda
personală și se lăsă la mâna lui...

Vara era la sfârșit, dar aerul încă-ţi dogorea respiraţia. Era o

vreme frumoasă, cu un vânticel cald, înmiresmat, o vreme tocmai
bună să te lași pradă relaxării și trecutului, o vreme tocmai bună
pentru a fi din nou copil.
În părculeţ, o fetiţă și un băiat puţin mai mare se jucau de mama
focului. Făceau asta de cel puţin două ore, dar, parcă de abia
trecuseră de primul minut. El era ţigan, ea româncă ,dar ce le
păsa lor că lumea făcea eforturi, zi de zi, să nu mai separe albul
de negru sau dragostea de sex? Pentru ei, toate astea,
deocamdată, erau prostii.
El ţine în mână un „Batman”, fără un picior și ea, o păpuşă Barbie.
Și-au construit o casă din cartoane și acum se gândesc, cum să
transporte apa de la furtunul cu care udă iarba un „nene”, până la
căsuţa lor, pentru a-și face o piscină. Sunt două probleme:
„nenea” și cu ce o transportă. La un moment dat, nenea pleacă mai
încolo să vorbească cu cineva, dar mijlocul de transport al apei, a
rămas încă o enigmă.
Apoi, ei îi vine o idee:
-O luăm în gură și o vărsăm când ajungem aici.
-Da!, spune el. Hai!
Zis și făcut, însă pe drum, uitându-se unul la altul, cu fălcile
umflate de apă, îi pufneşte râsul și o scuipă în iarbă. Se mai întorc
o dată și nenea a terminat de vorbit, dar când îi vede că se
apropie hoţeşte, lasă furtunul din mână și se uită în alta parte,
total „pierdut”. A fost și el copil odată... Cei doi „fură” încă o
gură de apă și de data asta, ajung cu ea la căsuţă și o varsă
direct în “piscină”. Dar cartonul și pământul încins absorb apa
repede și îşi dau seama, că s-au chinuit degeaba.
Ea îl întreabă:
-Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
El se gândeşte puţin, scărpinându-se în creştet, de parcă ar fi
prima oară când discută subiectul ăsta și îi răspunde:
-Vreau să mă fac pompier! Eu o să sting toate focurile din lume!
-Vai ce frumos!, exclamă ea încântată. Acum întreabă-mă tu pe
mine!
-Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

66
-Eu..., continuă ea jocul și rămâne o clipă pe gânduri, eu cred că o
să mă fac... Da, sigur o să mă fac doctoriţă. O să salvez toţi
oamenii din lume și nimeni nu o să mai moară și nimănui nu o să-i
mai curgă sânge...
Mai stau o clipă în tăcere și apoi ea i se confesează:
-Mami când primeşte câte un pupic de la tati, zice că îi ia foc
inima.
El adoptă o privire serioasă, cercetătoare și îi răspunde cu
mândrie:
-Când o să mă fac eu mare și o să fiu pompier, o să vin să-i sting
eu lui mami tău focul!
-Oau! Ce frumos!, clipeşte ea admirativ și îi dă fugar un pupic pe
obraz.
Chiar atunci, apare „mami”, care o înhaţă de o „aripă”, îi dă una la
fund și o ceartă:
-Alex! Ce ţi-am zis eu să nu te mai joci cu ţiganii!? Nu ai atâţia
băieţei români în jurul tău? Să vezi ce-ţi face taică-tu când o să
ajungă acasă!...
Mustrările continuă. „Ţiganul” a rămas singurel. Lângă „Batman”-ul
lui zace în praf păpuşa ei Barbie. O ridică de jos și o bagă în
buzunar.
„Maine, când ne întâlnim”, gândeşte, „o să i-o dau înapoi, căci
dacă o las aici, poate să i-o fură cineva.”
Din păcate, ziua de mâine va veni încărcată cu probleme mult mai
mari. Legionarul, pe numele lui adevărat Grigorie, îşi va pierde
fratele mai mic, în urma unui „accident”: taică-su se va supăra
atât de tare pe acesta pentru faptul că a pierdut pe drum banii de
pâine şi îl va lovi în cap cu atâta forţă, încât îl va omorî pe loc.
Din acest motiv, Legionarul va fi afectat la modul cel mai serios.
Pentru el, fratele mai mic nu va muri niciodată. Astfel, Grigorie va
trăi doua vieţi într-una. Păpuşa o va purta asupra lui în
permanenţă, aşteptând ziua când va reîntâlni fetiţa, pentru a i-o
înapoia. Dar ziua aceea...

Funcţionara de la Poştă chicoti încântată, când primi mail-ul. Era

tare haios. Arăta un iepure cu un morcov în gură, dedesubt cu
mesajul: „Sunt mic, pufos, speriat, cu ochii mari și cu urechile
lungi și cu toate astea, nimeni nu mă vrea acasă. Ştiu și de ce...
Vă e frică ca soţia să nu vă dea afara din casă și să mă păstreze
pe mine. Căci, sincer, ce pot face eu cu o iepuroaică, nu o să fi tu
în stare să faci cu o femeie. PS. Și nu mă folosesc de morcov...”.
Puştoaica din faţa ei, care-și aştepta alocaţia, o privi strident
ceva în genul „Hai fă, mişcă-te odată!”, dar femeia nu o băgă în
seamă și chicoti în continuare.
-Da?!, catadicsi într-un final să întrebe.
-Pentru alocaţie, zise puștoaica pe un ton nervos.
-Pe câte luni?
-Două.
Funcţionara se întinse după buletinul puştoaicei și atunci văzu cât e

67
ceasul.
Îşi retrase mâna ca muşcata de şarpe și spuse:
-Sunt în pauza de masă de cinci minute, deja. Vă rog, reveniți
peste o oră!
Puştoaica începu să comenteze și avea dreptate că stătea de mai
mult de o oră la coadă, dar tipei de la ghişeu nu îi păsa. Era
obişnuita. „Ce repede trece timpul!”, gândi. „Mesajul ăsta trebuie
să-l trimit mai departe Cristinei!”
După un click, „iepuraşul” zbură spre liceul din apropiere și ateriză
pe monitorul doamnei directoare.
Directoarea îl deschise, îl citi și începu să râdă.
Cel care stătea pe scaunul din faţa ei, prinse momentul ca fiind un
atu de partea lui și insistă:
-Haideţi doamnă, vă rog! Doar ne cunoaştem de atâta timp! Doar
n-o să stau acum și să înșir la toată lumea că mi-am cumpărat
diploma de bac....
-Măi George, ţi-am mai spus, acum e mai încurcată treaba, nu mai
e ca înainte.
-Dau și eu cinci sute de euro, acolo, doar nu sunt nesimţit!
-Măi George, ţi-am zis că nu ştiu și oricum, cinci sute sunt puţini,
ce naiba!
Mai citi o dată mesajul și zâmbi.
-Poate pentru o mie, dar nici aşa nu e sigur...
-O mie?! Haideţi doamnă că e mult...
-Mult? Tu cred că nu ai idee cât de complicat și câți oameni or
să ...
Negocierea continuă, până la un final pozitiv, ca de obicei. Mesajul
îşi continuă drumul până la farmacia din centru. Acolo, una dintre
farmaciste, o chemă pe alta, să-l vadă:
-Du-te fata, că e de la Cristina!
-Zici că e reclama la Viagra fată, îi răspunse cealaltă după ce îl
vizualiză.
Deși era încă nervoasă, îşi permise să surâdă puţin. Cu puţin timp
înainte, un client îi făcuse gălăgie că în loc de un medicament îi
dăduse altceva și din cauza asta îi apăruse nu știu ce iritaţie pe
piept. Încurcătura cu medicamentul avusese loc cu două zile
înainte, când fusese în schimb de noapte și recunoştea că era puţin
adormită, dar...
-Doamnă, îi spusese clientul, după ce că din unsprezece farmacii,
trageţi la sorţi care să rămână non-stop în ziua respectivă, de
alergam disperaţi prin tot orașul s-o găsim pe cea cu pricina, mai
ne daţi și medicamentele greșit! Păi ce încredere să mai avem?
-Domnule, avem orarul afişat pe uşă cu farmacia care va fi
deschisă și noaptea și asta cu câteva zile înainte, aşa că...
-Lăsaţi doamnă, că nu e vorba numai de...
Discuţia se oprise într-un final într-un punct mort și clientul
plecase.
Pe ecran, iepuraşul începuse să-și miște morcovul în sus și-n jos,
aşa că o apucă râsul de-a binelea și uită de toate.

68
Oraşul îşi puse în mişcare rotiţele și merse mai departe.

...ÎL ATÂRNASERĂ DE CREANGA UNUI COPAC, ÎNTR-O

POZIŢIE MAI „DEOCHEATĂ”. ÎI DĂDUSERĂ O GAURA ÎN
PIELEA SPATELUI DE LA UN UMĂR LA CELĂLALT ȘI-L
ÎNFIPSESERĂ AŞA. ERAU CONŞTIENŢI CĂ DUREREA TREBUIA
SĂ FIE ÎNFIORĂTOARE, CĂCI ÎL MAI ŞI BĂTEAU PE
DEASUPRA, DAR ÎI ENERVA LA CULME FAPTUL CĂ EL NU SE
PLÂNGEA. CULMEA, OMUL TRECUSE LA POVEŞTI. SPUNEA
CEVA DESPRE COPACI ȘI DINŢI ȘI GÂTURI SFÂRTECATE ȘI
DINTRE CEI TREI TORŢIONARI, DOI ERAU DEMULT CU
MORCOVUL ÎN CUR, DOAR UNUL DINTRE EI SE ŢINEA TARE.
OMUL CONTINUĂ SĂ LE VORBEASCĂ DESPRE FEMEI CARE-ȘI
MÂNCAU MÂINILE LA NAŞTERE ȘI CARE SE LĂSAU VIOLATE
DE ANIMALE CU NUME CIUDATE, PESTE CARE NU DĂDEAI
DECÂT ÎNTR-O ANUMITĂ PERIOADĂ A ANULUI, ÎN MIJLOCUL
CELOR MAI SĂLBATICE PĂDURI ȘI ALE CĂROR PLOZI, CÂND
SE NĂŞTEAU, ARĂTAU NORMAL, DAR ÎN INTERIORUL LOR
ERAU NEGRII PRECUM CENUŞA IADULUI ȘI DACĂ TE
ATINGEAI DE EI, AVEAI PARTE DE O MOARTE GROAZNICĂ ȘI
ASTA ÎN CEL MAI BUN CAZ...
TUPEISTUL CARE RĂMĂSESE ÎN FAŢĂ SE CHINUI SĂ SE
RIDICE PE VÂRFURI ȘI-L APUCĂ DE LIMBĂ ȘI I-O TĂIE
ÎNCET CU UN BRICEAG RUGINIT ȘI URLĂ VICTORIOS,
AGITÂND-O SPRE CEILALŢI DOI, ÎNCERCÂND ASTFEL SĂ-I
ÎNCURAJEZE, CĂCI ACUM, ERA PREA TARZIU ȘI NU MAI
PUTEAU DA ÎNAPOI, TREBUIAU SĂ-L TERMINE, DAR
STRIGĂTUL DE VICTORIE I SE TRANSFORMĂ ÎNTR-UN
CHIŢĂIT MIRAT CĂCI LIMBA I SE LIPISE DE PALMĂ ȘI NU O
MAI PUTEA DEZLIPI ÎN NICIUN FEL ȘI APOI ÎNCEPU SĂ URLE
ȘI SĂ-ȘI CRESTEZE CORPUL CU BRICEAGUL, CĂCI LIMBA NU
MAI ERA ÎN PALMĂ, CI DISPĂRUSE ÎNĂUNTRUL LUI ȘI CEL
ÎNFIPT ÎN CREANGĂ REÎNCEPU SĂ POVESTEASCĂ ȘI DEȘI
GLASUL LUI SE TRANSFORMASE ÎNTR-UN MORMĂIT
GROTESC, PUTEAU SĂ-L ÎNTELEAGĂ FOARTE BINE ȘI ATUNCI
CEI DOI RĂMAȘI ÎN SPATE ÎNCEPURĂ SĂ FUGĂ ȘI AŞA
SCĂPARĂ, CĂCI TORŢIONARULUI ÎI EXPLODĂ CAPUL CU UN
BUFNET DE BOSTAN COPT ȘI SE ÎMPRĂŞTIE PE VEGETAŢIA
DIN JUR ȘI...
HEI, CE SE ÎNTÂMPLĂ? CINEVA ÎNCEARCĂ SĂ... AUZI, HAI
S-O LĂSĂM PE ALTĂ DATĂ, DA? ACUM AM PROBLEME MAI
URGENTE DE REZOLVAT.
Pacientul icni și deschise ochii. Încercă să se ridice din pat, dar nu
reuși să se ţină pe picioare și căzu cu un bufnet sec pe lângă. O
asistentă văzu scena și începu să urle după doctor.
Pacientul care fusese în comă, se trezise. O chestie ca asta nu
vedeai în fiecare zi...

Capitolul 14 „Capitolul 13”

69
Pachetul fusese lăsat în faţa porţii, dar nimeni nu văzuse cine
fusese mesagerul. Pe el scria doar atât: „Pentru Cosmin”. Prima
data îi fu adus lui Cobe, nimeni neştiind cine e „Cosmin” și de abia
după aceea ajunse la Papi. Acesta îl desfăcu încet,cu grijă. În
interior erau trei pagini scrise de mână, numerotate. Titlul de pe
prima pagină era „Capitolul 13” și era semnat Andrei Marinescu.
-Tata, mormăi și apoi se închise în cameră și se apucă de citit.
„ Am observat că unii oameni pe care îi cunoşteam demult, s-au
schimbat radical în timp și am încercat să vorbesc cu ei și să le
retrezesc în minte trecutul ce ne lega, dar nu am reușit. Pur și
simplu, nu-și mai aminteau unele lucruri. Lucruri importante. M-am
gândit să vorbesc cu cei cu care am trăit momente tragice,
nefericite, căci se spune, că dintre toate, acestea apropie cel mai
mult oamenii, dar degeaba. Parcă memoria le fusese ştearsă. Am
început să-i cercetez mai minuţios și am ajuns la concluzia
nebunească că ei nu mai sunt aceeași oameni. Sunt alţii, au fost
schimbaţi, înlocuiţi. Am vrut să mă duc la un psihiatru pentru
câteva ședințe, măcar, dar nu sunt nici bani pentru asta și mai
mult ca sigur că m-ar cataloga ca „paranoic”, sau mai ştiu eu ce...
Am vrut să vorbesc cu soția mea, dar m-am răzgândit, căci în
acest moment e și însărcinată și nu ar mai avea nevoie ca bărbatul
ei, singurul care aduce bani în casă, să-i umple capul cu gândurile
lui bolnave. Probabil ar concluziona că vreau să renunţ la muncă,
sau că am luat-o razna din cauză că de câteva luni, nu se mai culcă
cu mine, din motive evidente. Ştiu eu ce ar putea gândi? Am trăit
toată viaţa cu impresia greșită că poţi cunoaşte omul cu care stai
de vorbă, dar se vede că m-am înşelat. Câteodată simt că nici eu
nu mai sunt cel de dinainte, dar fac un efort mental și încet, îmi
revin. Oare înnebunesc? Sunt pe un drum cu un singur sens? Posibil
și totuși nu cred... Văd străzile pline de oameni care se agită în
toate direcţiile pentru a-și împlini vieţile lor micuţe și necunoscute,
dar unele lucruri care se întâmplă sunt total greșite, unele chestii
mici pe care nu le observi decât dacă ţii cu tot dinadinsul, dacă
eşti atent. Parcă sunt mici erori la montaj, care se autocorectează
extrem de repede, încât rămâi pe buze cu cuvintele: „Băi dar
parcă... Probabil mi s-a părut...”
Cu câteva zile în urmă m-am ciocnit accidental de un fost amic
care a început să-și bage și să-și scoată, până când i-am spus
doar atât: „Nu mai ţii minte cine sunt?” și atunci, culmea, a
început să-mi povestească chestii din trecut pe care nici eu sincer
nu mi le mai aminteam. Ciudat, unele dintre ele, erau trăite doar
de mine, lucruri pe care el nu avea cum să le cunoască, dar nu i-
am zis nimic. Ne-am despărţit cu îmbrățișări și am schimbat
numere de telefon, promiţând că o să ne sunăm cu prima ocazie, să
ieșim la o bere, să mai stăm la taclale. Bineînţeles, că asta nu
avea să se întâmple vreodată. I-am simţit privirea aţintindu-mi
ceafa, ştiţi, sentimentul acela stresant că eşti urmărit, observat
și m-am întors brusc, să-l surprind, dar era cu spatele, mergând

70
în direcţia opusă, dar senzaţia că mă urmărea cumva în continuare
a persistat. E ceva în aer, ceva misterios ce nu poate fi definit în
cuvinte, ceva ce te face să nu mai fi tu. Vrei să faci neapărat
ceva și când obţii acel ceva, nu mai vrei, ţi-a trecut cheful. Nu
mai vrei tu, sau nu mai vrea altcineva? Am colegi la muncă care vor
să fie prieteni cu mine, până în momentul în care accept. Apoi, mă
privesc de parcă nu mă cunosc. Parcă ceva se tot chinuie să mă
distragă de la drumul meu prin tot felul de tertipuri. Alaltăieri,
seara, în pat, soţia mi-a spus „Te iubesc!”, s-a întors pe partea
cealaltă și s-a culcat. Ştiu că mă iubeşte, dar nu
mi-a mai spus cuvintele astea de cel puţin un an de zile. Nu poţi să
le arunci pur și simplu după atâta vreme și să te culci, nu? Trebuie
să continui cumva, să mai adaugi ceva la cântar, să se balanseze.
M-am gândit la asta toată noaptea și desigur, nu am mai putut
dormi. Dimineaţă trebuia să scriu un articol important, dar eram
atât de obosit și îngândurat, încât nu am fost în stare. Poate ăsta
a fost scopul acelui „Te iubesc”. Azi am vrut să mă reapuc să scriu
articolul respectiv, dar să dea naiba dacă am reușit să-mi
amintesc despre ce era vorba. Cum să scrii un articol, căruia i-ai
uitat subiectul? Nu ştiu, am impresia că de la un timp nu mai ştiu
nimic... Aş vrea să...”
Scrisul se oprea aici. Sigur că exista și o continuare, dar...
„O să aştept, căci deocamdată, nu am altceva mai bun de făcut”.
Vru să coboare, când dădu nas în nas cu Cobe.
-Auzi Papi, tu ce faci?
-Cum adică?
-Aşa, în general, ce faci tu pe aici, ce învârţi, ce produci, cu ce
contribui la dezvoltarea ta în mijlocul societăţii, ca să spun aşa...
Papi rămase cu gura căscată.
-Păi, ce vrei să spui cu...
-Auzi, ridică Cobe tonul și se înroși la faţă, tu nu ştii să răspunzi
la întrebări decât cu alte întrebări?
-Cum adică?
-Tu și acum continui să faci același lucru, deși eşti conştient că
mă enervează la culme. Dacă nu te-a învăţat taică-tu ce e ăla
respectul o să te învăţ eu, băiete și...
Se opri și se puse pe primul scaun, respirând din greu.
-Te simţi bine?, îl întrebă Papi, apropiindu-se de el.
-Da..., mormăi Cobe. Îmi pare rău, nu ştiu de ce am zis ce am
zis...
-Lasă că nu-i nimic! Stai liniştit!
-Dar am zis de taică-tu și nu am niciun drept să...
-Auzi, îl opri Papi și-l luă de după gât, tu eşti taică-miu, înţelegi?
Cobe se ridică și-l îmbrățișă. Stătură aşa pentru ceva timp și Papi
îi simţi lacrimile fierbinţi udându-i obrajii, dar nu zise nimic,
făcându-se că nu observă, dar îşi dădu seama că ceva se
întâmplase. Cu prima ocazie, când se văzu singur, se duse val-
vârtej la șoferul lui Cobe și amenințându-l, îi află traseul din zilele
trecute. Spitalul părea cel mai important, deci acolo se opri prima

71
dată. Folosind aceeași metodă, află de la doctorul care îl
consultase despre ce era vorba. În drum spre casă se opri pe
marginea mării și rămase întins pe nisipul călduţ, mai mult de două
ore, privind cerul. Cât de complicată era viaţa asta și nu ea în
sine, cât încercarea de a-i pătrunde înţelesurile... Câţi oameni
treceau, sau se împiedicau unul de altul, neştiind că într-o bună zi,
destinele o să li se încrucişeze și viaţa unuia va depinde în mod
direct de viaţa celuilalt?...
Când ajunse acasă, îl găsi pe Cobe stând la masă, așteptându-l,
dar nu-i spuse nimic.
Aproape doi ani de zile, viaţa se scurse la modul obişnuit, asta
pentru ei, apoi, într-o zi de octombrie, vântul începu să bată din
ce în ce mai tare în ideea de a scăpa copacii de frunzele
îngălbenite, moarte, dar după ce termină cu acestea, nu reușii să
se domolească și în acea zi fură scuturate și multe vise și căzură
oameni. Oameni care nu se mai ridicară niciodată...

Capitolul 15 „Vânt de toamnă”

-Nu înţeleg, zisese Papi. Cum adică?

-Și-a revenit, s-a ridicat din pat și a plecat.
-Păi și nu era nimeni pe lângă el să-l oprească?
-Fiind în comă, nu s-a mai complicat nimeni să-l păzească.
-Și nu ştie nimeni unde s-a dus?
-Nu, îi răspunsese Rachetă. Pur și simplu...s-a dus. Pa-pa...
-Da, pa-pa...
În momentul ăla, ştiuse sigur că omul nu o să se mai întoarcă și că
nu o să-l mai vadă vreodată. Asta clar...
Organizaseră o mică „poteră”, căci erau curioși ce se întâmplase de
fapt cu el, dar în ultimul moment renunţară.
Acum, după doi ani de zile, Rachetă venise cu vestea că
bodyguardul fusese găsit mort într-o staţie de metro în Bucureşti.
Nu ştia exact detaliile, dar era mort, asta sigur.
-Încă unul din micile mistere pe care nu o să le mai dezlegăm
vreodată, comentase Cobe. Să-i fie ţărâna uşoară! Nici n-am
apucat să-l cunoaştem bine.
-A fost ca o stea căzătoare, zisese Rachetă.
-Ce dracu mă, râsese Cobe, te făcuși și tu poet? Vezi că ăştia
sunt ăia care mor de foame! E o meserie periculoasă, chiar dacă o
practici numai ca hobby, că la un moment dat, s-ar putea să te
laude unu’ și să ti-o iei în cap și să rămâi aşa, adică cu nimic...
-Ziceam și eu, șeful...
Papi, care încă nu terminase cu aruncatul hainelor din șifonier,
începu să înjure.
-Ce-i fiule, îl întrebă Cobe, e grea meseria de menajeră, nu?
-Caut un sacou, îi răspunse, dar să dea naiba dacă-l mai găsesc.
Tot ce vrei și ce nu vrei, numai ăla, nu.
-Cine ştie pe unde te-ai dezbrăcat?, îl șicană Cobe. Poate printro
altă casă.

72
Rachetă se întoarse și ieși pe uşă.
-Ce naiba... S-a ţicnit și ăsta!, spuse Cobe. Pleacă ca glonţul din
puşcă.
-Poate s-o pişa pe el, zise Papi și începură amândoi să râdă.
Peste cinci minute, apăru Rachetă cu sacoul în mână.
-Măi să fie!, făcu Papi. Unde l-ai găsit?
-În garaj, a rămas din seara aia când am jucat poker.
-Aţi jucat ce?, întrebă Cobe.
Cobe avea ceva împotriva jocurilor de cărţi. Tot ce se juca în casă
era remi și table.
Rachetă tăcu și lăsă capul în jos, era prea târziu, scăpase
păsărica.
-Of mă Rachetă, zise Papi, cum ne bagi tu în belea și Cobe tocmai
te lăudase că eşti mare poet... Am jucat o mână Cobe, atât, dar
nu pe bani, pe puncte.
-Da și porcii îşi întinseră aripile și începură să zboare...
-Serios, o singură mână, aşa de plictiseala și...
-Acum tot serios, să fie ultima oară când mai aud că faceţi
chestia asta, da?
-Da, îi răspunseră amândoi într-un singur glas.
-Deși, mai spuse Cobe, ieșind din cameră, toata discuţia asta e un
deja-vu. Al câtelea, nici nu mai ţin minte...
-Ce-a vrut să spună cu „deja-vu”, şef mic?, întrebă Rachetă,
încercând s-o dreagă cumva.
Papi se opri din băgatul hainelor înapoi în șifonier, îl privi pentru
câteva secunde, după care îi răspunse:
-A vrut să spună, că nu e prima oară când tu dai buleală și ne dai
de gol. Acum, înţelegi?
Rachetă dădu din cap că da, spășit ca un câine care ştie că nu a
făcut un lucru tocmai bun, pişându-se în patul stăpânului.

În pragul alegerilor, primarului îi ajunsese la urechi un zvon destul

de neliniştitor și anume că „ăia” mari vor să-l schimbe. Unul dintre
contracandidaţi urma să fie viitorul primar. Se întrebă pe cine
dezamăgise și cu ce, dar nu reuși să afle răspunsul. Îşi jucase
cărţile cu mare grijă, întotdeauna și nu-și luase nasul la purtare.
Era și el „șmecher” cu cine ştia că-și permite, atâta tot. Și
totuși... Totuși cineva îl vroia jos. Bău două pahare de coniac până
să-și facă curaj să-i dea un telefon lui Cobe și când o făcu, primi
ton de ocupat.
-La dracu!, îşi spuse și începu să se plimbe agitat prin birou. Ce
mama mă-sii se întâmplă? Au înnebunit cu toţii? Pe cine naiba nu
am lăsat să trăiască de îmi poartă sâmbetele?
Deschise uşa și îi spuse secretarei că nu e pentru nimeni.
-Cum adică?! Nu sunteţi pentru restul, dar dacă cumva vă caută
domnul...
-Ce nu înţelegi?, se răsti la ea. Pentru nimeni...
Și trânti uşa.
Îşi mai turnă un pahar și îşi aprinse un trabuc. Și taică-su fusese

73
primar și bunicul lui, dar nu-și amintea ca lor să le se fi întâmplat
aşa ceva.
-Ce dracu, că nu am greșit cu nimic!?... Am făcut totul ca la
carte.
Taică-su când avea vreo problemă îşi aprindea un trabuc, se
închidea în birou și nu ieşea de acolo, până când nu-l termina.
Putea să ardă și casa...
Trebuia să-l liniștească trabucul. Trebuia... Trase un fum adânc și
începu să tuşească.
„Ţine fumul în gură, prostule, nu îl trage în piept!”
Parcă era prima oară când fuma trabuc... Nu, dar era prima oară
când era pus într-o situaţie de rahat ca cea de faţă.
Sora lui mai mică, plecase într-o excursie în America, acum vreo
cinci ani și nu se mai întorsese. Se măritase pe ascuns cu un
electrician.
-Un ce?, îi urlase el în telefon, când aflase. Un electrician?! Ce
dracu ai Mimi, eşti nebună? O să ajungi să cerşeşti pe la colţuri!
-Avem casă, avem masă și el câştigă trei mii de dolari pe lună. E
super de ajuns!
-Trei mii? De ajuns?! Păi, voi din banii ăia doar mâncaţi și vă
plătiți chiria, nu? Nu vă mai îmbrăcaţi și voi, nu vă mai luaţi și un
parfum, nu mai ieșiţi și voi undeva?
-Ba da, ne ajung banii pentru toate astea și ne mai și rămân.
-Bine, îi răspunsese văzând că nu se înţelege cu ea, dacă ai nevoie
vreodată de ceva, sună-mă!
Și închisese brusc, ca să-i lase ideea că nu e de acord cu ce
făcuse.
Dar ea nu sunase. Ultima oară când vorbiseră, fusese de sărbători
și părea foarte fericită și liniştită și se gândise atunci că soră-sa
semăna foarte mult cu maică-sa, căci aşa era și ea, îi păsa de
lucrurile alea tâmpite care nu se cumpărau cu bani și probabil chiar
dacă era să crape de foame, crăpa fericită ştiind că lângă ea e cel
pe care îl iubeşte.
„Prostioare romantice”, aşa le categorisise atunci, dar acum în
situaţia în care era, înclina să-i dea dreptate. Ea, măcar era
liberă. Nu trebuia să dea socoteală nimănui. Poate, până la urmă,
cei care trăiau de pe-o zi pe alta, aveau dreptate. Poate lucrurile
precum iubirea, liniştea sufletească și fericirea, chiar contau.
Formă numărul de fix de acasă și răspunse maică-sa, căci de asta
sunase, să vorbească un pic cu ea, să-l lămurească și pe el în
privinţa unor lucruri, dar când răspunse, primii un telefon pe
cealaltă linie și văzu că era Cobe și stătu gândindu-se la ce ar
trebui să facă, până din partea cealaltă, maică-sa închisese și
oftând, îi răspunse lui Cobe. Nu puteai să renunţi la tot, pentru
nişte vise. Căci în realitate era mai bine să ai banii și să-i simţi în
mână, să-i numeri, nu să visezi la ei.
Ceea ce-i spuse Cobe la telefon, îl lăsă, la propriu, fără glas. Era
adevărat, că la alegerile astea, va ieși altcineva primar, nu se ştia
sigur cine, încă se negocia, dar asta era vestea bună, căci el, va

74
candida pentru „băieții mari”, ca deputat și totul era aranjat.
„Deci felicitări domnule deputat!”
Îşi mai aprinse un trabuc. Într-o altă lume, ar fi chiuit de s-ar fi
auzit din stradă, însă în lumea asta, vestea nu reușise decât să-l
pună și mai mult pe gânduri. Dacă intrai în horă, trebuia să joci,
dar din păcate, hora la români însemna „un pas înainte și doi
înapoi” și ăsta nu era un lucru prea extraordinar.

Tano era conştient că se trezise „cu faţa la cearșaf”, dar nu se

putea abţine să nu urle în stânga și-n dreapta. Totul era întors pe
dos și nu-i convenea nimic.
Prima dată aruncase cu ceaşca de cafea înspre Kemal. Acesta se
ferise și cafeaua se împrăștiase pe perete cu ceaşcă cu tot.
-Să mi-l aduci pe rahatul ăla care vinde droguri în zona mea!,
urlase. Mă sună ăia să-mi spună că s-ar putea să-mi intre-n casă
să-mi facă o razie? Păi ce sunt eu mă, un hoţ de mâna a doua?
Mi-l aduci să-i crăp capul personal, auzi?
Kemal încuviințase și se îndreptase spre uşă.
-Ce faci turcule? Nu pleca că nu am terminat! Concediază-l pe ăla
care mi-a făcut cafeaua asta de doi bani și spune-i lui Vasile că
vreau de acum o listă cu tot ce se cumpără în casa asta, de la
mâncare până la hârtie igienică. Să văd și eu ce dracu beau, ce
dracu mănânc și cu ce dracu mă şterg la cur! Și dacă aflu cumva,
că dobitocul ăla care a cumpărat cafea, a înlocuit Lavazza cu
Fortuna verde sau mai ştiu eu ce dracu, îl omor! Gata, liber!
Kemal deschise uşa pe jumate’ când Tano strigă după el:
-Vino înapoi!
Turcul închise uşa și se întoarse.
-Auzi, apropo, şti ceva despre un gabor bătut de un om de-al
nostru?
Kemal se gândi puţin la cum să răspundă la întrebarea asta, apoi
zicându-și un „Fuck!” în gând, deschise gura:
-George Puşcărie, am aflat și eu de dimineaţă...
Tano se ridică de la masă, se opri în faţa lui, îl apucă cu mâinile
de cap și-l întrebă:
-După tine și vreau să-mi răspunzi cinstit, crezi că asta e o curte
fără câini?
Kemal înghiţi o dată cu noduri și se riscă:
-În ultima vreme, aşa pare șeful, căci toţi sunt liberi să facă ce
vor și cum majoritatea sunt prea dobitoci ca să se gândească
înainte de a face ceva, ne bagă și pe noi în belea...
Tano îl pupă pe amândoi obrajii.
„Ca în filme”, gândi Kemal, „ce dracu, se pregăteşte să mă
omoare?!”
-Îţi mulţumesc pentru sinceritate, turcule. Acum vreau să amâni
până mai târziu, ceea ce ţi-am zis să faci și să mi-l aduci aici pe
şmenarul ăla de a bătut poliţaiul și un baros. Cel mai mare pe care
îl găseşti. Hai, pronto!
„Futu-i”, îşi zise Kemal, în timp ce ieşea pe uşă. „Am început bine

75
dimineaţa! Ce-o mai urma?”
Se duse să caute un baros mai întâi, apoi pe George.
Acesta stătea la o măsuţă afară și-și bea cafeluţa de dimineaţă.
-Auzi Puşcărie, şeful vrea să te vadă urgent. Lasă cafeaua și hai!
-Păi de ce?, întrebă acesta.
-În legătura cu gaborul ăla.
-E supărat?
-Dacă e să mă întrebi pe mine, îi răspunse Kemal arătându-i
barosul, ar fi bine să nu-ţi crape capul cu ăsta, dar eu ştiu... Nici
eu nu le ştiu pe toate, poate vrea doar să te pună să baţi vreun
cui...
Cel de la masă se ridică grăbit în picioare și începu să se uite în
toate părţile.
-Ce e mă, îi zise Kemal cu spatele la el, cauţi vreo cale de
scăpare? Potoleşte-te nu fii prost! Dacă vii acum cu mine, poate
mai ai vreo şansă, dar dacă fugi...
Înainte de a intra în cameră, turcul îi dădu barosul, spunându-i:
-Ţine-l tu! Poate se mai înmoaie puţin, dacă te vede pe tine cu el,
dobitocule!
Acesta luă barosul și intră în cameră cu capul plecat.
Se opri în faţa lui Tano și rămase aşa, nemişcat.
Acesta îşi termină tacticos țigara, îi luă barosul din mână și îi
spuse arătându-i masa.
-Pune-ţi labele acolo și să nu dea dracul să le mişti!
Omul îşi puse mâinile, tremurând.
-Acum, continuă Tano, spune-mi, primul pumn, cu ce mână l-ai
dat, dreapta sau stânga?
-Nu mai ţin minte...Nu ştiu..., scânci victima.
„Prost răspuns băiete! Prost răspuns!”, îşi zise Kemal.
Tano rânji. Îşi luă avânt și lovi. Urletul omului străbătu uşa,
pereții și se răspândi până în stradă.
-Deci, îl întrebă Tano, cu ce mână ai dat?
-Cu...cu dreapta șeful!, rupse omul cuvintele de parcă îşi rupea din
propria-i carne.
-Alah cu mila!, mormăi Kemal. Tano tocmai îi strivise mâna stângă
și el zicea acum că a dat cu dreapta...
După un moment se auzi și al doilea urlet. Bucătarul, care tocmai
despica o pulpă de vită, sări că ars și îşi tăie juma’ de deget din
greşeală. Se legă cu o batistă și-și continuă treaba.
Degetul nu părea important în comparaţie cu ce naiba se întâmpla
în camera de unde veneau urletele.

Legionarul îşi părăsise apartamentul și de două zile, dormea la

subsol. De ce?! Nu înţelegea nici el prea bine, dar ştia că asta
trebuia să facă. Doi şobolani îi dăduseră târcoale cu două nopţi
înainte, probabil îl crezuseră mort și unul încercase chiar să-și
înfigă dinţii în el, să testeze terenul, dar îl prinsese de cap și îl
muşcase de spate. Apoi îl azvârlise lângă un perete, lăsându-l să
chiţăie. Până dimineaţă murise, dar acum ceilalţi şobolani, îl

76
ocoleau de la distanţă. Găsise un sac de rafie și un carton din care
îşi improvizase un culcuş. Nu mâncase nimic de câteva zile, dar nu
îi era foame. Vizitatori nu avea, căci nimeni nu se risca să coboare
în locul întunecos și mizerabil, căci până la urmă nici nu aveau de
ce. În afară de ţevi, nu era nimic altceva. La început îi fusese
greu, dar se învăţase să doarmă cu ochii întredeschiși. Aşa putea
să stea mereu la pândă.
În a treia zi, începu să-i ghiorţăie cam tare stomacul și îşi spuse
că era timpul să mănânce. Reveni în apartament, făcu un duş și
hali ceva în grabă. Conserve, căci numai aşa ceva avea prin
frigider. Dădu o jaluzea la o parte, cu gândul să se uite pe geam,
când începură să-i ţiue urechile.
„Ce faci, eşti bine?”, îl întrebă frate-su’.
-Sigur, îi răspunse. Aşteptam să iei legătura cu mine.
„Bun, ascultă cu atenţie, că e foarte important. Vreau să iei nişte
bani și să pleci la Constanţa. Îţi iei o gazdă, pe undeva la periferie
și stai cuminte, până îţi zic eu ce trebuie să faci. Înţelegi?”
-Da, înţeleg. Când să plec, acum?
„Acum ar fi momentul potrivit. Asigură-te că nu te urmăreşte
nimeni! Și ţine minte, orice s-ar întâmpla, fereşte-te să faci vreun
lucru care ar putea atrage atenţia!”
-Am înţeles, spuse și începu să se îmbrace.
Dădu patul la o parte, desfăcu câteva scânduri din parchet și
scoase un teanc de bani. Aranjă totul la loc și plecă.
Când să ia metroul, un cerşetor începu să tragă de el, cerându-i un
leu. Îşi ridică pălăria de pe ochi și îl privi mârâind. Omul o rupse
la fugă. Amintindu-și de sfatul de a nu ieși în evidenţă, se duse
după el, cu banii în mână, dar acesta dispăruse în mulţime. Îşi
băgă în cap că trebuia să fie mai atent.
Primul tren spre Constanţa îl avea peste trei ore, aşa că alese cea
mai aglomerată terasă și se puse la o masă. Ceru o apă plată. La
fiecare sfert de oră, goli sticla și ceru alta. La a patra se sătură
și o vărsă sub scaun, dar comandă în continuare. Nu vroia ca
cineva să facă gălăgie în legătură cu faptul că ar ocupa locul
degeaba.
Pe tren nimeri în compartiment cu trei studenţi gălăgioși și puţin
piliţi și fu nevoit să bea cu ei o sticlă de coniac. În alte
circumstanţe, i-ar fi aruncat pe geam, dar acum, trebuia să pară
„de gaşcă”.
Avu noroc din clipa în care păși în gară, căci fu agăţat de o
băbuță, care-i oferi cazare și care stătea la casă, într-o zonă
mărginaşă. Când ajunseră, băbuţa îi puse masa și apoi îi arată
camera.
„Pare o persoană drăguţă”, îşi zise Legionarul. „Dacă ar fi trăit
mama, cred că ar fi arătat ca ea. Sper să nu trebuiască s-o
omor...”
Se trânti în pat și dădu drumul la televizor. Se uită timp de
treizeci de minute la un spectacol live cu un grup de comedie.
Încercă să-i înțeleagă pe cei din sală care râdeau de se

77
prăpădeau, dar nu reuși.
-Mulţi oameni nebuni pe lumea asta, îşi zise și schimbă canalul.
Îşi închise pe jumătate ochii și adormi aproape instantaneu.

Cobe râse și îi întoarse spatele.

SPUNE-I CE AI DE SPUS, ACUM CÂT MAI POŢI.
-Nu glumesc! M-am interesat și e posibil un transplant. Doar eşti
tânăr, ce mama naibii!
-În primul rând, îi răspunse Cobe, eram aproape sigur că o să-ţi
bagi nasul, dar te-am lăsat, căci unele lucruri nu le poţi împiedica.
Când s-o întâmpla, să se întâmple...
-Mergem mâine amândoi la medic, să ne mai explice o dată ce...
-Măi copile, ai puţin peste douăzeci și doi, dar la vârsta ta eu
eram deja sătul de viaţă. Închipuie-ţi cum sunt acum... Am pierdut
ceva ce nu pot explica în cuvinte și am senzaţia că voi regăsi acel
ceva, atunci când va veni timpul, aşa că...
-Dar...
Cobe îl luă pe după umeri și îi spuse:
-Papi, hai să bem ceva în oraş. Uite, te las să faci cinste!
Papi surâse și încuviință. Nu avea rost să mai continue, discuţia
era încheiată și oricum era prima dată când îl auzea pe Cobe că
iese în oraș să bea ceva. Asta chiar era o noutate.
ÎN MOMENTE DE CUMPĂNĂ MULTE LUCRURI SE SCHIMBĂ.
Când îi văzu intrând pe uşă, ospătarul făcu ochii mari, apoi fugi la
şeful de restaurant. Acesta îi salută respectuos și îi conduse la
masă.
-Vrem să bem ceva, fără mâncare, zise Cobe. Daţi-mi o listă de
vinuri, să văd ce aveţi!
-Imediat şeful! Oricum, dacă nu avem pe listă, vă facem rost în
zece minute.
-Auziţi, eu vreau un coniac!, zise Papi.
Cobe îl privi curios, dar nu comentă.
Și el era puţin curios pentru alegerea lui, dar simţea nevoia de a
simţii pe buze o picătură de coniac. Nu ştia de ce.
ȘI EL CÂND A MURIT, ÎNJUNGHIAT CA UN PORC, ŢINEA ÎN
MÂNĂ O STICLĂ DE CONIAC DIN CARE NU A MAI APUCAT SĂ
BEA. A VENIT TIMPUL SĂ MAI CERI ȘI PENTRU EL, NU
NUMAI PENTRU TINE...
Când ospătarul venii cu coniacul, Papi ceru și o friptură de vită și o
salată de varză.
-Te pui la îngrășat?, îl întrebă Cobe. Nici măcar o oră nu ai de
când ai mâncat...
-Nu ştiu ce e cu mine, dar m-a apucat brusc cheful de o friptură.
-Hormonii, se scăpă Cobe după care se opri.
Tot ce avea legătură cu viaţa sexuală a lui Papi, aia inexistentă,
era subiect tabu. Ca să-l încurajeze, după faza cu „cadoul” eşuat
de la majorat, Cobe îi spusese că o să vină și ziua când va avea
ochi pentru fete, dar ziua aceea nu mai venise.
Veni și vinul și ciocniră paharele.

78
-Pentru o viaţă lungă!, toastă Papi, privindu-l pe Cobe în ochi.
-Și de o parte și de cealaltă!, răspunse acesta.
-Când eram mic, îi povesti Cobe, aveam un ursuleţ alb de pluş, de
care nu puteam fi despărţit în niciun fel. Dacă mi-l luai, nu mă
opream din urlat, până când nu-l vedeam înapoi. Până și când mama
îmi făcea baie, era prezent cu mine în cadă. Aşa se mai spăla și
el, că altfel... Mă rog, am început să cresc și să strâng bani,
mărunţi și m-am gândit că cea mai bună ascunzătoare, ar fi undeva
să nu se vadă și totuși, mereu aproape de mine. Deci am ales să-i
ascund în ursuleţ și cu ocazia asta am învăţat să și cos. Problema
era că acum ursuleţul începea să zdrăngăne când mă jucam cu el,
descoperindu-mi „comoara”. Ăsta nu era un lucru bun, aşa că,
încet, am încetat să mă mai joc cu el și chiar să-l țin aproape de
mine. Într-un final, prostul de mine, mi-am dat seama că dacă
schimbam măruntul în bani de hârtie, nu mai zdrăngănea și chiar
asta am şi făcut, dar acum nu îmi mai plăcea să mă joc cu el. Pe
atunci, încă stăteam într-un sătuc, pe lângă Timişoara, tata se
băgase în nişte afaceri cu mașini, încă nu dăduse buful, dar era pe
drumul cel bun.
Într-o zi, a murit un țigănuș, un pretenar de-al meu cu care mai
mă jucam, era mai mic ca mine, un copilaş nevinovat, vai de mama
lui și au zis că s-a urcat și a căzut de pe casă, dar toata lumea
ştia că l-a omorât taică-su din bătaie. Aşa că atunci când l-au
înmormântat, i-am pus în braţe ursuleţul, cu bani cu tot, normal.
Am zis că poate în viaţa cealaltă va avea mai mult noroc și am vrut
să-i înlesnesc puţin drumul...
Cobe oftă. Ochii îi luceau.
-Ştii, e prima oară după atâţia ani, când îmi amintesc de asta și
nu ştiu de ce. Cred că e ca la tine cu coniacul şi friptura.
SE DUCE ÎNCET, DAR SIGUR. ȘI DIN LOCUL ÎNSPRE CARE SE
ÎNDREAPTĂ, NU S-A MAI ÎNTORS NICIUNUL. TREBUIE SĂ
SCRII O CARTE ÎNTREAGĂ, PENTRU A GASI EXPLICAŢIA
NECESARĂ PE O SINGURĂ PAGINĂ ȘI CEL CARE O CITEŞTE,
PĂSTREAZĂ PAGINA ȘI ARUNCĂ CARTEA, NEGÂNDINDU-SE
CĂ, DE FAPT, PAGINA ACEEA FĂRĂ RESTUL CĂRŢII, NU ARE
NICI CEA MAI MICĂ VALOARE. ÎNŢELEGI?
Papi se înecă și începu să tuşească.
-Hei, se repezi Cobe să-l bată pe spate, eşti bine?
Papi îi făcu semn că da.
-Hai să mergem, că m-am săturat de locul asta, hai acasă!
ACASĂ, zise vocea, LASĂ-L SĂ AJUNGĂ ACASĂ... ACOLO
TREBUIE SĂ FIE, ÎNŢELEGI?
-Înţeleg, nu mai îmi tot repeta asta!, se răsti Papi și Cobe râse.
-Ţi-am zis să nu amesteci coniacul cu vinul, fiule, dar tu...
DACĂ MAI AI O IZBUCNIRE ÎN GENUL ASTA O SĂ TE CREADĂ
NEBUN! DE FAPT, DACĂ NE GÂNDIM MAI BINE, ASTA NU MAI
CONTEAZA ACUM, ÎNŢELEGI? EL SINGUR VREA ACASĂ,
ÎNŢELEGI? ACASĂ...
Nici nu parcară bine mașina, că lui Cobe îi și sună telefonul.

79
-Îmi pare rău că te pun pe drumuri la ora asta, dar trebuie să
pleci urgent până la Constanta, îi zise lui Papi.
-Glumeşti?
-Aş fi vrut eu... Trebuie să te întâlneşti cu Tano, să-ţi comunice
ceva. Ceva ce nu se poate vorbi la telefon și nu suferă amânare.
-Ok, acceptă Papi fără chef.
-Ia-l pe Rachetă, şoferul și go! Vă aştept, să-mi spuneţi despre
ce e vorba.
În noapte, singura lumină era cea de la farurile mașinii. Înăuntru
era cald și pe Papi îl luă somnul. Aţipise de zece minute, când îi
sună telefonul.
-Da, răspunse morocănos.
-Auzi, îi zise Cobe din partea cealaltă, vroiam să-ţi spun să ai
grijă de tine și să ai întotdeauna încredere în Dumnezeu.
-Ce?!, făcu Papi, începând să se trezească. Ce vrei să...
Dar Cobe îl întrerupse:
-Toată seara am avut impresia că aud un sunet îndepărtat, ceva ca
un plânset de bebeluş și de cum am ajuns acasă, sunetul a devenit
din ce în ce mai puternic. Acum două minute, mi-am dat seama că
se auzea din camera mea. Mă aștepta să vin. Ea cu ăla micul... S-
a ţinut de promisiune, a venit după mine.
-Întoarce!, urlă Papi la șofer. Du-mă acasă, acum!
Şoferul frână brusc și suci de volan. Mașina scârțâii din toate
încheieturile și se reîntoarse pe drumul pe care venise.
-Cobe!, ţipă Papi în receptor. Vin acum!
-Nu te grăbi! De acum înainte, drumurile noastre se despart. Sunt
atâtea stele care strălucesc pe cer, încât ţi-e greu s-o alegi pe
aceea care-ţi aparţine. Dar când o găseşti, strânge-o în palmă și
nu-i mai da drumul! Ai grija de tine... Ştii, acum o să-mi
recuperez ursuleţul... Parcă îl...
Începu să horcăie.
-Cobe!, urlă Papi, cu glasul răgușit. Cobe! Răspunde! Cobe!...
Vântul se pornise să bată tare. Prea tare și copacul, îmbătrânit
mult prea devreme, se clătină în toate părţile și făcu un efort să
se menţină, dar nu reuși și se prăbuși bubuind, cu rădăcinile-i
ieșite pentru totdeauna din pământul care îl ţinea în viaţă.
A SOSIT VREMEA UNEI NOI ETAPE ÎN VIAŢA TA. ÎNGROAPĂ
OMUL ȘI LASĂ-L SĂ SE DUCĂ ACOLO UNDE TREBUIE. NU
MURDĂRI O AMINTIRE CU DORINŢELE TALE, CĂCI NICI TU
NU AI VREA, LA RÂNDUL TAU, CA CINEVA SĂ-ŢI FACĂ
ASTA...
Storcoși telefonul, făcându-l bucăţi. Se tăie adânc la un deget
într-o bucată de plastic și sângele începu să curgă, înroșind
bancheta îmbrăcată în piele albă și la un moment dat, când
aproape ajunseseră, se opri și vântul. Ce fusese de scuturat, se
scuturase...

Capitolul 16 „Mai departe”

80
Dacia rablagită se oprise exact pe trecerea de pietoni și nu mai
vroia să pornească. Omul, un vlăjgan pe la 35 de ani, îmbrăcat
într-o salopetă pătată de unsoare, coborî și o împinse până depăși
zebra. Trecură pe lângă el doi puşti și îi rugă să-l ajute s-o
pornească.
-Adică să împingem la ea?, întrebă unul dintre ei cu o faţă mirată.
-Da, până porneşte.
-Dă-ne zece lei de căciulă și-o facem!
Omul se scormoni prin buzunare, mormăind.
-Bă, da’ numai la caşcaval vă e gândul!, spuse, dându-le banii.
Se urcă în mașină și strigă „Împingeţi!”, dar mașina nu se urni nici
măcar cu un centimetru.
-Hai mă, ce n-aţi mâncat de dimineaţă?
Se uită în oglindă, dar puştii dispăruseră.
Coborî înjurând.
-Fira-ţi ai dracu, cu mama voastră cu tot, de golani nesimţiţi!
Una peste alta mai veni și un poliţist de la circulaţie și îi atrase
atenţia că e pasibil de amendă.
-Domne’ dacă îmi dai amendă, îţi las mașina la schimb, că nu mai
am bani s-o plătesc.
Polițistul se uită la el, apoi la rabla pe roţi și plecă comentând
ceva de genul: „Nu sunteţi în stare să vă luaţi o mașină ca lumea”,
de parcă toţi aveau salariul și şpaga lui.
-Crucea ta de castravete cu bască!, îl înjură omul, când fu sigur că
nu mai poate fi auzit.
Văzu doi jandarmi, tinerei și apelă la ei, dar aceştia inventară o
scuză că se grăbesc și plecară mai departe.
-Nu te ajută ăia, nici într-o mie de ani!, îi spuse un taximetrist
bătrân. Pe ăştia îi cunosc eu, fac de pază la liceul unde învaţă
nepoata-mea. Toata ziua se leagă de puştoaice, se dau mari în
faţa ălora pe care-i suflă vântul, dar când vine unul mai
şmecheraş, se pişă pe ei de frică și îi răspund cu „Da domnu’!”,
chiar dacă ăla intră în şcoală ca să fure sau să bată pe vreunul!
După program, îi găseşti la barul din colţ, la o „cafeluţă” din aia de
40 de grade, din care sug până dimineaţă. Nişte boschetari...
Văzu trecând strada doi băieţi pe la douăzeci de ani și avu de gând
să strige la ei, dar îl linişti taximetristul:
-Nu te obosi, cumetre! Îţi baţi gura de pomană cu ăștia! Nu vezi
cum sunt îmbrăcaţi? Nu-și strică ăia adidașii Nike ca să-ţi împingă
ţie Dacia! Vrei să transpire în bluzoanele lor de trei milioane?
Majoritatea muritorilor de foame din ziua de azi, se îmbracă numai
cu haine de firmă, se dau cu parfumuri luate din vamă și mănâncă
numai la Mac, în Constanţa. Vor să dea impresia că sunt ei mare
sculă pe basculă, dar nu-ţi trebuie ochelari, pentru a-ţi da seama
că, de fapt, nu sunt decât nişte păduchioși...
Vlăjganul, uită de toţi dracii pe care îi avea și începu să râdă.
-Moşule, dar văd că eşti la curent cu tot ce mişcă!
-Ce să fac tataie?, îi răspunse acesta. Păcătoasă bătrâneţea

81
asta... Ajungi să te plictiseşti atât de tare, încât începi să observi
totul din jurul tău și chiar să mai înveţi lucruri noi, numai pentru a
mai pierde timpul. Ce să faci altceva, nu vezi că nici cinematograf
nu mai avem în oraşul ăsta? Mai vezi un film doar vara, în aer
liber. Nu mai e ce-a fost odată... Acum, unde te uiţi, numai
mașini înmatriculate la bulgari și cam atât. Cred că sunt mai multe
mașini decât locuitori. Cică stai la mare și e aer curat... Curat pe
dracu’! Chiar nu înţeleg, de unde au ăştia bani, când e aproape
imposibil să-ti găseşti un loc de muncă și majoritatea, stau acasă
și se uită la tv. Parcă au înnebunit toţi! Săptămâna trecută mă
roagă una pe la paișpe’ ani s-o duc în Neptun la discotecă, căci nici
de-aia nu avem pe aici și când ajung cu ea, mă întreabă cât face,
îi zic și începe să cotrobăie prin poşetă după bani. Bineînţeles că
nu-i „găseşte”, dar vine cu o idee. Îmi zice: „Auzi nene, nu vrei
să-ţi fac una mică și mai îmi dai tu zece lei?” Îi răspund: „Cum
adică „una mică”?!” „O ţeavă tataie, o golire, o muie!” I-am zis să
iasă din mașină și să dispară urgent, ca să nu îi trag o mamă de
bătaie. În momentul ăla chiar mi-a trecut prin cap să mă las de
taximetrie, dar și acasă... Ce să fac?...
Într-un final, îl ajutară doi cunoscuţi s-o pornească și merse bine,
până când trebui să oprească la următoarea trecere de pietoni.
Acolo, iar murii. Când văzu gaborul îndreptându-se spre el, coborî
și-o luă la pas printre blocuri.
„Să-ţi fie ţărâna uşoară!”, rosti și-și băgă picioarele în ea de
mașină...

Medicul îi spusese doar atât: „Inima...” și închisese discuţia.

„Al naibii”, îşi spuse primarul, „a uitat că am făcut şcoala
împreună. Când îmi cerea să-i dau tema la mate, avea limbarniţă,
acum și-a pierdut-o! Sau poate sunt alte lucruri la mijloc și nu
poate să vorbească... E și asta o chestie...”
Îl sunaseră de la Bucureşti, pentru treaba cu candidatura ca
deputat, deci în privinţa asta era liniştit. Nu ştia totuși cum îl va
afecta moartea lui Cobe pe viitor, căci acum cu puştiu’ la
conducere, lucrurile urmau, probabil, să se schimbe și poate nu în
bine. Nu credea că un băieţaş de nici douăzeci și cinci de ani poate
să ţină frâiele la o afacere de o asemenea anvergură.
„Dar vom vedea...”, îşi zise.
Lângă el, procurorul afişa o faţă abătută, dar gândurile, în acel
moment îi zburau către amanta care devenise prea hulpavă și
ameninţătoare și îl şantaja că dă în vileag relaţia și o credea în
stare, că era nebună. Exista o posibilitate destul de mare, ca în
curând să afle nevastă-sa și ăsta nu era un lucru bun.
„Poate că ar trebui să-i spun eu și să scap de stres și până la
urmă ce-o fi o fi...”
Dar dacă îi intenta divorţ... Ajungea de râsul curcilor! Nu, trebuia
să-i spună, căci altfel situaţia se complica din ce în ce mai tare și
tot exploda până la urmă, asta era inevitabil. Hotărî să facă asta
de cum ajungea acasă. Pe drum urma să se răzgândească, dar asta

82
era altă poveste.
Şeful poliţiei îl salută, dând uşor din cap, și îşi îndreptă atenţia
spre preotul care citea. Cu câteva ore înainte, primise un telefon
de la un coleg de muncă de-al lui taică-su, care-i spusese că
acesta avusese un accident, căzuse de pe o schelă și era internat
în spital cu un picior rupt.
„Poate că ar trebui să-l sunaţi, sau să veniţi să-l vedeţi...”
„Să-l sune? Să-l vadă?... Pentru ce? Doar pentru ca taică-su să
facă mişto de el, să-l ia peste picior, să-i bată obrazul în legătură
cu ideile lui greșite despre viaţă?” În niciun caz! Mai bine asista la
o înmormântare. Aici, măcar, nu te freca nimeni la icre.
„O să vină și ziua când va fi el în coşciug și o să trebuiască să fiu
prezent, dar atunci, măcar o să tacă!”
Cu un pas în faţa lui, Rachetă se gândea la calul acela arab
superb, care căzuse din picioare și murise, în timp ce-l mângâia.
Nimeni nu găsise explicaţie pentru ceea ce se petrecuse, dar asta
nu avea importanţă. Conta că se întâmplase. Din momentul acela,
deși era conştient că nu murise din vina lui, cel puţin o lună de
zile, tot visase calul.
De ce gândea la asta, tocmai acum, nu ştia. Îi venea să-și smulgă
cravata de la gât și s-o arunce cât-colo, căci îl strângea, îl jena,
îl sufoca.
„Dacă mai durează mult, ajung și eu lângă Cobe!”
Urmau vremuri grele. Lucrurile trebuiau să fie puse la punct, fără
întârziere, pentru ca lumea să ştie, că nu s-a schimbat nimic.
În dreapta lui, Papi privea în gol. Amintirile lui de până acum, se
compuneau din oameni care nu mai existau. O viaţă de
înmormântări.
VIAŢĂ DE GROPAR!
Da, via ţă de gropar! Unde apar și eu, hop și unul de băgat în
pământ!
ERA MAI UŞOR CÂND TE JUCAI CU BĂRCUŢELE ÎN LIGHEANUL
DE LA FEREASTRĂ...
Normal, atunci nici tu nu vorbeai atât de mult...
DAI VINA PE CRUCI, PENTRU CĂ LE ASTUPĂ ÎNCET,
PĂMÂNTUL...
Adică, ce vrei să spui?
CE VREAU EU SĂ SPUN ȘI MODUL ÎN CARE TRADUCI TU
ÎNŢELESUL CUVINTELOR SUNT DOUĂ TREBURI TOTAL
DIFERITE...
Lasă-mă! Acum am altele mult mai importante pe cap...
MIE ÎMI SPUI? TOCMAI MIE?!...

Cât fusese bebeluş, nu plânsese deloc, asta o făcuse când se mai

mărise și motivele fuseseră diverse și complicate. Nu avusese
niciodată probleme cu oamenii care vorbeau în jurul ei, sau cu
muzica dată prea tare, când trebuia să doarmă, dormea. Îşi
crease de mică colţişorul ei de linişte, unde nimic nu o putea
deranja. Crescuse respectându-și familia și pe cei din jur și nu

83
avusese vreodată prostul obicei să răspundă obraznic, căci ştia că
ăsta era primul pas spre a „și-o lua” bine de tot. Una din
întrebările pe care și le pusese dintotdeauna, era de ce părinţii nu
recunosc când greşesc cu ceva? Era omenesc să greşeşti, dar nu
era omenesc să recunoşti?! Asta era una din cauzele pentru care și
divorţaseră. Bine, una dintre multele...
Nu avusese pe nimeni care să se ocupe de ea, să-i fie alături și s-
o ajute, să-i explice lucruri și s-o facă să înţeleagă, aşa că
trebuise să se descurce singurică. Părinţii fuseseră mereu prea
ocupaţi cu problemele lor de „oameni mari”, ca să se mai coboare și
la mintea ei. Avusese de multe ori impresia, deși nu i-o spusese
nimeni pe faţă, că ea era, de fapt, în plus. Familia era familie și
fără ea. Ea era și ea pe acolo... Pentru un timp îndelungat crezuse
că părinții aceia din filme, le citesc poveşti înainte de culcare
copiilor, pentru că aceştia erau bolnavi, sau și mai rău
( Doamne fereşte!), erau pe moarte și într-un fel, îi fusese mereu
teamă de poveşti. O poveste era scrisă de cineva, care-și asuma
responsabilitatea imensă de a crea personaje, de a le fabrica viaţa
și în unele cazuri, de a le omori într-un final. Păi cine ar putea să
facă asta? Oamenii se comparau cu Dumnezeu?! Îi era și frică să
se ducă mai departe cu întrebările astea, căci cine ştie ce se
putea întâmpla... Putea să scrie ea singură o poveste, chiar dacă
nu folosea creionul și hârtia ci doar mintea ei și atunci...
Taică-su era genul de om „bun la toate” și-și ocupa timpul liber,
găsindu-și ceva de reparat prin casă. Astea erau momentele când
ea avea ocazia de a se „băga în sufletul lui”, învârtindu-se pe lângă
el sub motivaţia de a-l ajuta. Mai mult îl încurca, de asta era
sigură, dar nu o alungase niciodată și acelea erau părticele de timp
preţioase, căci erau printre puţinele când ei comunicau cu
adevărat. Aşa mai reuşea și ea să „fure” unele noţiuni și să
înţeleagă anumite chestii. De când îl ştia, avusese ticul acela cu
vârful limbii scos afară, atunci însemna că se concentrează asupra
unui lucru și ea aştepta cu inima-i de copil gata să explodeze, clipa
în care el va începe să se învârtă prin casă, secunda când el se va
apuca de treabă și ea se va repezi să-l ajute. O alinta spunându-i
„şmecherie cu ghivent” și nu înţelesese vreodată ce vroia să spună
și nici măcar acum nu ştia, dar îi plăcea la nebunie. De fiecare
dată după ce „terminau” treaba, el o lăuda zicând, că fără ea, încă
ar mai munci și că ajutorul dat de ea a fost cu adevărat important
și... Fuseseră clipe frumoase...
Îşi reveni din visare, auzind gălăgia făcută de clopoţei, când uşa de
la intrarea în florărie, se deschise.
Ochii li se întâlniră pentru câteva secunde și ea se abţinu să nu-i
zâmbească, căci ştia că era supărat și că îi era greu să vorbească,
încât atunci când el deschise gura, ea se repezi, răspunzându-i la
întrebarea încă nepusă:
-Sigur, facem și coroane! Îmi pare rău pentru pierderea d-voastră!
Vă promit că o să aibă cea mai frumoasă coroană făcută
vreodată...

84
El o privi cu ochii lui verzi, total zăpăcit și încuviință din cap,
nesigur.
Ştia că el era Acela, căci îl visase de..., of Doamne, de atâtea
ori!
Rămaseră privindu-se încremeniţi pentru un timp nedefinit, până
când uşa se deschise iar și pe ea intră o matahală de om care
întrebă pe un ton jos, liniştit:
-Ce facem Papi, mergem? Că ne aşteaptă lumea...
Băiatul ieși din magazin cu spatele și se împiedică de pragul înalt și
Rachetă îl prinse din aer, înainte să cadă, dar ochii nu și-i luă de
la ea.
„Mă iubeşte!”, îşi spuse ea. „Of Doamne, mă iubeşte!”

Kemal se trezise transpirat tot. Numai somn nu fusese ăla. Visase

un câmp plin de oi cu feţe de porc, care scoteau un fel de hămăit
răgușit, gudurându-se pe lângă el ca nişte câini rupţi de foame.
-Oile semnifică seninătatea, credinţa, îi spusese nevastă-sa.
-Ce?!...
Nevastă-sa avea mai nou printre hobby-uri cititul în ceaşca de
cafea și tradusul viselor. În puţinele momente, când erau
împreună, îl înnebunea. Și acum îl mâncase în fund să deschidă gura
și să spună că visase ceva cu adevărat ciudat și gata! Fusese de
ajuns.
-Oile sunt o bucăţică din religia ta, înţelegi? Ele reprezintă partea
din tine care crede în ceva mai presus de actuala existenţă.
-Păi... Kemal rămase cu gura căscată. Ce bine lega cuvintele...
După atâţia și atâţia ani îşi dădu în sfârșit seama, că femeia
„obişnuită” de lângă el, era cu mult peste judecata lui. Strălucise
întotdeauna, dar de abia acum observase asta.
„Prost eşti!”, îşi spuse. „Ai o superfemeie lângă tine și tu...”
Nu putea gândi mai departe. Doamne, cât îi greșise!...
-Feţele acelea de porc, continuă ea cu explicaţiile, reprezintă acea
parte din tine care nu te lasă să crezi până la capăt, blocajul tău
la accesul divin și...
-Faţa de porc, mă reprezintă pe mine, o întrerupse el, cu glasul
stins și răgușit.
Ea râse, luând-o ca pe o glumă.
-Am mâncat porc, ştii? Și asta nu numai o singură dată. Nu v-am
lăsat pe voi să mâncaţi, dar eu în schimb m-am ghiftuit. Îmi cer
iertare!...
Nevastă-sa îşi trase un scaun și se puse în faţa lui.
-Dacă tot suntem la ora confesiunilor, să mă confesez și eu: și noi
am mâncat porc, când tu nu erai acasă...
Kemal zâmbi.
-Bun... Mai am câteva lucruri să-ţi spun...
Rămase pentru câteva clipe tăcut, căutându-și cuvintele.
-Te-am înşelat. Mai de multe ori decât am mâncat porc. De
atâtea ori, încât nici nu mai ţin minte numărul, numele sau chipurile
lor.

85
Ea îl forţă să-și întoarcă privirea spre ea și s-o privească în ochi.
Avea ochii plini de lacrimi.
-Și amantele tale ştiu despre asta?
Simţii cum se strânge pielea pe el și cum biluţele i se fac mici-
mici.
-Păi... Păi tu ştiai că...
-Desigur...
-Păi atunci ştii că am și copii cu...
-Bineînţeles, dragule. Cine crezi că le cumpără haine și le plăteşte
şcoala și meditaţiile?
„Nu se poate!”, îşi zise. „Ăsta e un vis. Încă mai dorm, sunt în
pat”.
Îşi duse încet o mână la gură și se muşcă, aşteptând ca totul din
jurul lui să dispară și să se trezească. Muşcătura durea și dacă
până acum nu fusese pe deplin treaz, acum chiar că se trezi, dar
în jur, decorul rămase același.
Nevastă-sa râse. Avea un râs cu adevărat superb.
-Ce e iubitule, crezi că visezi?
El dădu din cap în semn de încuviințare, nefiind în stare să
vorbească.
-Ştiu dragă de toate! Ştiu de mult! Dintre noi doi, tu eşti ăla care
nu ştie anumite lucruri, deci o să te înștiințez și eu, ca să fim
chit. În primul rând, când am aflat acum câţiva ani că mă înşeli,
am făcut ce ar fi făcut orice muiere fără minte:
te-am înşelat și eu. Am făcut și poze, pentru cazul în care nu mă
credeai. Apoi
le-am rupt, căci mi-am dat seama că cineva în familia noastră
trebuia să rămână cu capul pe umeri. Deci te-am înşelat o singură
dată, dar nu-mi pare rău! De carnea de porc ţi-am spus deja...
Fiică-ta nu mai e fată mare!... Lucrul ăsta sigur nu-l ştiai! Băiatul
cu care e, e român, vor ca la anul, în toamnă să se căsătorească,
îl cunosc, e un băiat foarte de treabă, respectuos și care o
iubeşte mult, deci le-am dat încuviințarea noastră, în lipsa ta, căci
trebuie să avem încredere unul în celălalt, nu?!...
Kemal rămăsese cu gura căscată și ochii holbaţi și acum, se gândea
că sigur arăta ca oile din visul său cu cap de porc. Ăsta fusese un
vis care se adeverise.
-Dar...
Cuvintele nu vroiau să-i iasă din gură în niciun chip.
-Noi..., adică...tu mă mai...iubeşti?
-Cum adică?, ripostă ea. Ce fel de întrebare e asta? Normal că te
iubesc! Ia zi, cine e pămătuful lui mami? Cine e iepuraşul cu codiţă?
-Eu..., o asigură el și începu să-i sărute mâinile.
Acum trecuse la partea din vis când oile cu chip de porc începuseră
să se gudure.

Legionarul ar fi vrut să spună că se plictisise, de când stătea la

băbuţă, acasă, dar ar fi minţit. Se simţea de parcă se renăscuse.
Pur și simplu începea să redescopere de la cele mai primare

86
senzaţii la cele mai complexe. În primele zile trecu printro stare
de excitaţie groaznică. Se masturbă într-o singură zi, mai mult
decât o făcuse în ultima lună per total. Până și la bătrânică se uita
cu alţi ochi. Apoi, senzaţia de „taur comunal” se pierdu și reveni cu
picioarele pe pământ. Începu să gândească. În puşcărie, omorâse
un om cu ajutorul Doom-ului. Era bun și dicţionarul la ceva.
Adevărul era, că pe respectivul, îl mai ameninţase o dată, dar se
vedea că-și bătuse gura degeaba. Maimuţoiul era printre cei care
conduceau treburile înăuntru și se credea şmecher și îi mai plăcea
și tare mult să înjure. Totul începuse la duşuri, când fusese
întrebat ce semnifică tatuajul de pe spate, respectiv, un copac.
-Ce mă ai copaci pe spate? Ce eşti vreun din ăla care vrea să
salveze planeta? Un..., cum dracu îi zice mă? Un ecologist!? Ce
mă, eşti ecologist?
-Copacul reprezintă viaţa mea și frunzele, oamenii pe care i-am
omorât...
Cei din spatele lui se îndepărtaseră, căci copacul arata ca-n
mijlocul primăverii, plin de frunze, dar şmecherul nu se lăsase.
-Bă eu cred că ăla când te-a tatuat era beat sau nu ştia să
numere. Ţi-a făcut cam multe frunze...
Legionarul nu îi răspunsese. Luase un prosop și începuse să se
şteargă.
-Bă, ascultă-mă când vorbesc cu tine! Ești tu mare, dar și noi
suntem și suntem și mulţi...
Legionarul îşi măsurase adversarii din priviri și rânjise. Şanse avea,
chiar bunicele.
-Ce gâtul mătii râzi mă? Ţi-am dat eu voie?
-Auzi, îi spusese atunci pe un ton rece de mort, dacă mă mai înjuri
o singură dată, te fac bucăţi! Înţelegi, cartofior?...
Aşteptase provocarea cu muşchii încordaţi, gata să explodeze și să
ia totul cu el, dar aceasta nu mai venise.
Maimuţoiul se lăsase pentru moment la mâna lui și încercase între
timp să găsească informaţii cu privire la Legionarul și trecutul
acestuia, dar omul lui din Poliţie, îi spusese că nu avea nimic despre
el. Absolut nimic.
-Poate ce e prima oară când e în închisoare și vrea să se dea și el
bazat...
Nu, nici asta nu o credea. Omul ăla avea sigur un trecut încărcat.
Oricum, până la urmă, îl mâncase în cur și-și deschisese gura lui
mare și proastă în biblioteca penitenciarului și-l mai înjurase o
dată și aşa se trezise cu dicţionarul cartonat înfipt pe jumătate în
gât. Fusese atât de surprins încât chiar încercase să și-l scoată
înainte de a crăpa înecat în propriu-i sânge.
-Ţi-am zis să nu mă mai înjuri, cartofior! Poate dicţionarul ăsta te
va mai educa puţin, ce zici?, îi zisese Legionarul, aplecat deasupra
lui.
-Voi ce ziceţi băieţi, îi întrebase pe cei care veniseră cu
maimuţoiul care acum îşi dădea duhul, câte frunze să-mi mai
tatuez pe spate: ajunge una, sau să facem cât pentru o creangă

87
întreagă?
Biblioteca se golise instantaneu. Oricum idioţii ăia nu aveau ce
căuta acolo...
Se reapucase de citit. Îl săltaseră după scaun. Liniştit, nu opusese
nici cea mai mică rezistenţă.
După câteva zile venise ordinul și fusese eliberat. Din faţa
închisorii îl luaseră cu limuzina, deci ăla pentru care fusese scos,
era un „peşte” mare. Aşa i se dăduse numele lui Cobe.
Deși nu reușise să-și ducă la bun sfârșit sarcina, fuseseră vremuri
frumoase...
Acum, Cobe era mort și el avea o datorie morală de îndeplinit.
-O să mă mulţumesc cu puştiul!, spuse și începu să râdă.
Îl mânca spatele. Copacul cerea frunze...

Capitolul 17 „Alexandra”

Maică-sa fusese dintotdeauna o femeie muncitoare și activă. Genul

de persoană care nu poate sta locului nici legată. Serviciu, acasă
curăţenie și mâncare și în timpul liber, cafea cu prietenele și un
păhărel de ceva. Pentru mult timp, o crezuse cea mai frumoasă și
mai bună mamă din lume, pentru că o iubea din toată inima ei
micuţă și o venera, chiar dacă întâlnea, cu diferite ocazii alte
mămici mai drăguţe și care acordau mult mai multă atenţie
propriilor copii. Refuzase să accepte faptul că s-ar putea, cumva,
să existe o mămică mai bună ca a ei. E ciudat cum poţi iubi o
persoană atât de mult și totuși să tremuri de frică în prezenţa ei.
Căci mami ştia să fie și dură când vroia și odată cu trecerea anilor
se „călise” din ce în ce mai mult. După bătăiţă, încerca s-o împace
cu o bomboană, o ciocolată, o eugenie, în timp ajungându-se la
Cola, o cafea, o ţigară și o discuţie între „femei”. Niciodată nu-și
recunoscuse greşelile, dar o iertase mereu, căci nu putea sta
supărata pe o fiinţa pe care o iubea atât de mult, era mama ei și
implicit avea dreptate în tot ce spunea și făcea și dacă îi mai
scăpa și două palme din când în când, fără că ea să fie vinovată,
trebuia să uite și să treacă mai departe, căci mami îşi căpătase
dreptul în timp de a se comporta după cum vroia.
O singură dată, la nervi, se întâmplase ca taică-su să-i „scape” o
palmă peste fund. Avusese pe ea două perechi de pantaloni, aşa că
nu simţise, dar o duruse enorm că tocmai El „o bătuse”. Ca să-l
„pedepsească” se pusese pe plâns. După o ora,
taică-su nu mai rezistase și deschizând uşa de la cameră cu un
chip disperat și lacrimi în ochi, îşi ceruse iertare pentru faptul că
și-a pierdut cumpătul și îi jurase, că orice s-ar întâmpla, povestea
nu o să se mai repete vreodată. Fusese una dintre promisiunile de
care, chiar se ţinuse.
Într-o noapte visase urât și fugise în camera părinților,
căţărându-se în pat peste ei. O ţinuseră în braţe până se liniştise,
dar nu o lăsaseră să doarmă acolo. Îi spuseseră:
-Oamenii căsătoriţi trebuie să doarmă singuri.

88
Ea se speriase și îi întrebase pe un ton plângăcios:
-Păi asta înseamnă că acum, dacă eu am venit în patul vostru, când
voi dormeaţi, o să vă certaţi și o să vă despărţiţi din cauza mea?
În primele secunde, au rămas blocaţi, apoi au început să râdă,
asigurând-o că nimeni nu o să se despartă niciodată, mai ales din
cauza ei.
Plecase în camera ei și se ghemuise în pat cu picioarele îngheţate,
băgate sub ea, încercând să și le încălzească, suspinând. Simţind,
că totuși, ceva urma să se întâmple. În noaptea aia, visase trenuri
și pe tati încărcat de genţi, făcându-i cu mâna.
Peste trei zile, maică-sa îl dăduse afară din casă și el iniţiase
divorţul.
Dar ăsta era un alt capitol...

Papi privea pacheţelul de câteva minute bune, dar îi mai trebuiră

câteva, până să îşi facă curajul să-l deschidă. Înăuntru erau două
pagini scrise de mână. „Continuarea...”, gândi.
Trase aer în piept și începu să citească.
„...şterg totul, să uit de mine că exist. Poate aşa, as fi liniştit.
Ieri, mă uitam la nevastă-mea din profil și nu reuşeam să-i văd
burta. Am strigat-o și am rugat-o să se întoarcă spre mine. Mă
jur că burta aia, a apărut de nicăieri.
-Ce s-a întâmplat?, m-a întrebat ea.
-Nimic, i-am răspuns. Vroiam să-ţi mai văd și eu burtica, că aşa,
dintro parte, ai impresia că nici nu eşti însărcinată.
-Da, mulţumesc!, mi-a zis ea morocănoasă, reîntorcându-se în
poziţia iniţială cu amândouă mâinile pe burtă. Eu mai am puţin și
nasc și tu... Aş fi vrut să te văd pe tine cu burtoiul ăsta, zicând,
că nu-i nimic, că nici nu se cunoaşte...
-Ai dreptate, scuze!, am încheiat eu discuţia cât mai repede cu
putință.
O luam razna, asta era clar.
-Nu vrei să facem nişte clătite?, m-a întrebat după cinci minute.
-Clătite?!, am exclamat surprins.
Nu mai mâncasem clătite de când eram puşti și-mi făcea mama
duminica.
-Clătite, mi-a confirmat ea. Cum făceam înainte: eu fac aluatul, le
pun în tigaie și tu le întorci. Hai, mi-a zâmbit ea, arată-i lui
mami, cum întoarce bucătarul clătitele, învârtindu-le în aer!
Mi-am muşcat limba ca să nu urlu și am întrebat-o pe un ton calm:
-Bineînţeles că facem, dar de curiozitate, că nu-mi amintesc, când
am făcut noi, ultima oară clătite?
-Răule, mi-a răspuns ea, te faci că nu ştii? Acum trei zile...
Atunci m-a izbit în cap ideea, exact ca un ciocan.
M-am dus la ea, am sărutat-o și i-am spus:
-Să ne apucăm! Până faci aluatul, scoate-mi și mie tigaia aia în
care facem clătitele de obicei, să o curăţ puţin, să nu mai fi rămas
ceva de data trecută...
-Sigur iubitule!

89
A început să caute tigaia. După câteva momente a renunţat. S-a
întors spre mine și a rostit:
-Nu găsesc tigaia!
-Stiu!, i-am răspuns privind-o în ochi. Dar măcar, aşa de
curiozitate, ai idee cum arăta tigaia respectivă, că eu sincer nu-mi
amintesc să fi avut vreuna, vreodată...
-Nu!, a făcut ea, pe o voce disperată.
Apoi, și-a revenit:
-Nu te duci până la market, să cumperi alta?
„Alta”? Care „alta”? Dar m-am dus.
Vânzătorul mi-a oferit una, în timp ce vorbea cu un alt client. Încă
nu îi spusesem ce căutam...
Am înghiţit și am plecat acasă. În seara aia, am mâncat clătite.
Apoi am găsit...”
Aici se terminau paginile.
Papi îşi aprinse o ţigară și strigă după Rachetă. Când acesta
apăru, îi zise:
-Strânge-i pe toţi diseară. Vreau să vorbesc cu ei! Nu e momentul
să ne apuce nebuneala, nu?
-Nu! încuviință Rachetă, neînţelegând nimic.
-Ţi se pare totul ok în jur? Mă refer, dacă ai vreo senzaţie mai
ciudată, în legătură cu...nu ştiu, cu orice?
-Nu șeful!
-Bine, să păstrezi totul la fel, da?
-D...da!...
Papi ieși din cameră, Rachetă îl urmă.
Simţurile i se amplificaseră brusc.
„Dacă cineva încearcă să-i facă rău puştiului, mor cu el de gât!”

Rachetă nu iubise niciodată o femeie, în sensul tradiţional. Nutrise

pentru ele doar o formă de respect, atâta tot. Le vedea fragile și
slabe în interior, având nevoia de a se baza pe altcineva pentru a
putea merge mai departe. Nu-și putea închipui o femeie, ca fiind o
supravieţuitoare. Pentru el, erau mai mult ca niște copii mai mari.
De aceea, nu avusese vreodată o relaţie adevărată cu cineva. Nu
se închipuia pe sine ca fiind însurat, de exemplu, căci asta ar fi
însemnat ca el să renunţe la tot ce credea, la toată viaţa lui,
numai pentru a sta în preajma ei mereu, de frică să nu i se
întâmple ceva. Pur și simplu să cadă din picioare și să moară. Ştia,
pe de o parte, că gândea un „pic” iraţional în ceea ce privea
segmentul ăsta din viaţă, dar nu se putea abţine să nu o facă. Aşa
era el făcut, „construit” și nu se putea automodifica.
Odată, demult, fusese la un psihiatru în Bucuresti și după ce se
asigurase de mai multe ori, că totul va rămâne confidenţial, îşi
deschisese sufletul și pusese pe masă tot ce gândea. Psihiatrul,
mai întâi râsese copios, iar mai apoi începuse să-i explice, că de
fapt femeile sunt mult mai „solide” decât majoritatea bărbaților și
suportă mult mai bine eşecurile și trec mult mai rapid peste
greutăţi.

90
-De exemplu, îi spusese, hai să luăm o relaţie care se termină din
diferite motive, neimportante. Să spunem că cei doi sunt împreună
de peste un an de zile. Bărbatului, în general, îi trebuie un timp
mult mai îndelungat ca să se „arunce”
într-o alta relaţie serioasă și spun ”serioasă”, pentru că nu mă
refer la aventurile de o noapte, dar femeia trece cu mult mai
multă uşurinţă peste și se „înfige” mult mai rapid în ceva nou.
-Păi da, ripostase Rachetă, dar asta nu înseamnă că e mult mai
slabă și are nevoie de cineva care s-o împingă să meargă înainte?
-Nu, asta înseamnă că ştie să-și trăiască viaţa mult mai bine
decât un bărbat! Nu pierde timpul cum facem noi înecându-ne în
băutură sau mai ştiu eu ce. Asta o face mai puternică ca noi.
Nu se înţeleseseră, aşa că o lăsară pe săptămâna viitoare.
Cu o zi înainte de şedinţă, îl sunaseră de la cabinetul doctorului și
o secretară pe un ton de genul „îţi spun dacă ştii să îţi ţii gura” îi
transmise că şedinţa se amână pentru moment, pentru că domnul
psihiatru are o problemă gravă acasă.
-E vorba de nevasta dânsului, s-a spânzurat...
Rachetă închisese telefonul, brusc liniştit. Asta însemna că avusese
perfectă dreptate. Dacă îţi iei o femeie, trebuie să stai lângă ea,
că altfel...
De aceea când Papi se oprii în faţa florăriei de unde luase coroana
pentru Cobe și rămase cu ochii aţintiţi la fata de dinăuntru,
Rachetă simţii un fior pe șira spinării. Cunoştea privirea aia. El nu
o avusese niciodată, dar o văzuse la alţii.
La mult prea mulţi...

Îi despărţea un geam, mai multe nu. Era curios, căci o văzuse doar
o dată, dar cumva fata asta reușise să-i rămână în cap. Nu
înţelegea cum de era posibil, dar o cunoştea. Ştia exact cine era
și ce vroia.
NICI MĂCAR NU ŞTII CUM O CHEAMĂ...
Da și asta era adevărat. Dar putea să afle. Tot ceea ce trebuia
să facă, era să deschidă uşa și să intre în vorbă cu ea.
A VISAT ASEARĂ CĂ ERA ÎNCHISĂ ÎNTR-UN SPITAL DE UNDE
NU PUTEA SĂ IASĂ ȘI CĂ SCAUNELE DIN SALA DE
AŞTEPTARE ERAU PLINE DE OAMENI MORŢI.
Bine și ce-i cu asta? Toţi visăm, nu?
TOŢI VISAŢI, DAR NU CA FATA ASTA! ÎN VIS, AJUNGE
ÎNTR-UN SALON CU UN SINGUR PAT ȘI PE EL STĂTEA
ÎNTINS COBE. DEVINE INTERESANT, NU?
Vrei să spui că l-a cunoscut pe Cobe când era în viaţă?
VREAU SĂ SPUN CĂ NU ASCULŢI CE ZIC! LA UN MOMENT
DAT, SE DESCHIDE USA ȘI INTRĂ MANDO ÎMBRĂCAT ÎNTR-
UN HALAT ALB DE MEDIC.
Nu reuşesc să te urmăresc...
DACĂ NU AI MAI PUNE ATÂTEA ÎNTREBĂRI, POATE AI FACE-
O! MANDO SE DUCE FIX LA EA ȘI ÎI SPUNE CĂ TREBUIE SĂ
PLECE, CĂCI ASTA NU E O ORĂ DE VIZITĂ ȘI DERANJEAZĂ

91
PACIENTUL. EA RIPOSTEAZĂ, SPUNÂND CĂ PACIENTUL E
MORT, LA CARE MANDO ÎNCEPE SĂ RÂDĂ ȘI ÎI EXPLICĂ CĂ
NU E MORT, E DOAR ÎNTR-O COMĂ CONTROLATĂ. ÎL VOR
TREZI ATUNCI CÂND VA VENI COPILUL LUI SĂ-L VADĂ.
COPILUL LUI PE NUME COSMIN, DAR PRIETENII ÎI SPUN
„PAPI”... MAI TE GÂNDEŞTI SĂ IEI CONTACT CU EA?
De ce nu? Acum devine cu adevărat „interesant”, după cum te
exprimai tu mai devreme.
INTERESANT?!... DUPĂ TOT CE ŢI-AM ZIS, TOT MAI AI
IMPRESIA CĂ AI DE-A FACE CU O PERSOANĂ „NORMALĂ”?
„Normală”?! Ce dracu vrei să spui cu asta? Ce, eu sunt normal?
Vorbesc cu tine de atâta timp și nici măcar nu ştiu cum arăţi...
NICI NU AI VREA, CREDE-MĂ! ŞTII CĂ EXIST ȘI ASTA E DE
AJUNS. DAR GÂNDEŞTE-TE BINE, CHIAR MAI AI NEVOIE DE
CINEVA, ÎN MOMENTUL ĂSTA, CARE SĂ FIE MAI „CIUDAT” CA
TINE? RĂSPUNDE-ŢI SINCER LA ÎNTREBAREA ASTA ȘI DUPĂ
ACEEA, FACI CE VREI!...
Papi strânse din dinţi și intră pe uşă.
În florărie mai era un client, dar nu-l băgă în seamă și se opri în
faţa ei și ochii li se întâlniră și rămaseră aşa.
-Domnişoară! Cât mă costă buchetul?
Fata nu-i răspunse și omul o mai întrebă o dată și apoi se enervă
și fu gata să ridice tonul, când uşa se deschise și o namilă de om
îi făcu semn să tacă. Aşa că tăcu.
Papi întinse mâna încet, în reluare și o atinse pe obraz. Ea rămase
nemişcată.
-Ştii, îi şoptii atât de încet încât mai mult că îi ghici cuvintele,
acum nu pot, dar în curând...
-Te voi aştepta!, îi răspunse ea, zâmbind.
Avea cel mai frumos zâmbet din lume.
Papi se întoarse și făcu un pas în stradă, după care se întoarse
spre ea întrebător.
-Alexandra, îi zise ea râzând încetişor.
Avea dinţii perfecţi și atât de albi și... Era atât de frumoasă!...
Îi mulţumi dând din cap și plecă. Pentru prima oară îşi dădu seama
că îi bate ceva în piept și că chestia aia e inima lui...

Tano reușise să-și mai revină puţin și asta după al patrulea pahar.
Timpul trecea, viaţa zbura și tot ce credeai că va exista pentru
totdeauna lângă tine, dispărea. Dacă stătea bine și se gândea, nu
făcuse mare brânză cu viaţa lui. Era cine era datorită altora și
după ce se „ducea”, nu paria că-și va mai aminti cineva de el. De
Bozo, predecesorul lui, nu mai auzise o vorbă de mult timp și nu
era chestia că interzisese cuiva să discute subiectul, sau că-l
deranja în vreun fel, căci fusese verişorul lui, familie. Dar oamenii
îşi vedeau de ale lor, mergeau mai departe ca orbii, pentru a
supravieţui. El nu era nici măcar însurat, la naiba! Nici măcar nu se
întâlnea cu cineva, în afară de fetele de „weekend”. Cu ele era
refulare, nu sentimente! Mai demult, fusese cu o fată, mai mult de

92
doi ani. Făcuseră şi actele. Fusese cea mai bună „partidă” de-a lui
de până atunci, din toate punctele de vedere și totuși... Stătuse
cu ea doi ani, mai mult pentru a-și demonstra lui că poate. După
aceea, începuseră să se certe din nimicuri și se despărţiseră. Când
o terminase cu ea, simţise că după atâta timp, trage și el în piept
aer curat. Se mai întrebase uneori, dacă ar fi rămas împreună
cum i-ar fi schimbat lui asta viaţa? Probabil ar fi ajuns manager,
contabil sau o porcărie de genul asta. Avocat... Zâmbi și îşi mai
turnă un pahar. Acum măcar avea ce să... O luase de la început cu
gândurile... Avea pe dracu, asta avea! Dacă ar fi pictat un tablou,
sau ar fi cioplit o statuie, sau ar fi scris o amărâtă de carte,
atunci poate că ar fi rămas ceva după el, dar aşa... Văzuse la tv,
un nebun care construise o colibă la scala uneia normale, din
gândaci. Atunci îşi făcuse cruce cu limba de trei ori, dar acum se
gândea, că totuși, pe ăla sigur o
să-l ţină minte oamenii. El ce putea să facă? Să-și facă singur o
statuie?
-O să mă împachetez în dinamită ca arabii ăia kamikaze și mă
detonez în clădirea senatului, mormăii. Atunci, mai mult ca sigur că
o să fiu ţinut minte și nici măcar nu mă mai chinui cu statuia, căci
o vor face alții pentru mine...
Începu să râdă.
La înmormântarea lui Cobe venise doar aşa cât să-l vadă lumea,
dar o ştersese cu prima ocazie, căci nu putea să-l vadă îngropat în
lemn. Fusese unul dintre puţinii lui prieteni și acum nu mai era.
Măcar, uite, îşi amintea el de Cobe, căci fusese prietenul lui, deci
era și asta o chestie: să ai prieteni!
-Cine e prietenul meu? Sau cine să mai fie prietenul meu?, se
întrebă.
Mda..., asta era o întrebare de jackpot.
-Papi!, murmură. Puştiul e moştenirea lui Cobe, el e prietenia care
trebuie dusă mai departe.
-Ok!, îşi zise. O să ne implicăm în viaţa puştiului atât de mult,
încât lumea o să aibă impresia că nici nu a murit Cobe.
La gândul asta începu să se simtă cu adevărat bine.
„Ca un contabil!”
La naiba, poate era timpul și pentru întâlniri adevărate...

Capitolul 18 ”Stropi de ploaie”

În momentul când maică-sa îl dăduse afară din casă pe taică-su,

ea avea aproape şase ani. Se juca cu copiii din faţa blocului, când
simţise ca un fel de ghimpe în spate, ce-o făcuse să întoarcă capul
și îi văzuse pe taică-su într-un taxi. Se ridicase de pe pământ și îi
făcuse cu mâna și el se uită spre ea, dar nu reacţionă în niciun fel
și-și dăduse seama că tati nu o putea vedea, căci aia era clipa
când ireparabilul tocmai se produsese și tati nu putea vedea nimic.
Rămăsese privind mașina galbenă cum se îndepărta și un gând

93
ciudat din minte îi spuse că oamenii care nu se văd pentru mai mult
timp îşi uită chipurile și ei doi nu se vor mai vedea pentru ceva
vreme, aşa că era posibil, că cu fiecare zi trecută, să-l mai uite
câte un pic. Maică-sa ieșise în faţa scării și o strigase. Ţinea în
mână o plasă mare plină cu sticle goale de jumate’. Îi spusese doar
atât:
-Du-te la chioşc și ia doișpe’ beri! Trebuie să sărbătoresc, căci
astăzi e o zi mare! Eu și cu boul, ne-am despărţit!
Îşi dăduse vag seama, că „boul” era tati și se întrebase cum de
poate să-i spună aşa urât, dar de atunci înainte, ăsta fusese
apelativul folosit în orice discuţie, în care era vorba despre el.
Se duse spre chioșc mergând mecanic și se întorsese cu sacoşa
aceea atât de grea, încât trebuia s-o sprijine pe genunchi când
înainta și era un chin imens și strigă la mami, când ajunse în faţa
blocului, să coboare să o ia, dar mami îi zise să o aducă ea și îi
aruncase o privire de genul „ţi-o iei fără să ştii de ce”, aşa că
trase aer în plămânii ei micuţi și începu să urce încet treptele până
la etajul doi și lacrimile nu mai putură fi oprite, aşa că le dădu
drumul să-i ude în voie chipul și se opri în dreptul unei alte uși și
începu să bată, nevăzând nimic în faţa ochilor și ieși un vecin care
deschise gura s-o întrebe ce vrea, dar mai apoi o închise, căci îşi
dădu seama ce însemnase scandalul acela de mai devreme și doar o
lua uşor pe după umeri și o conduse până în faţa ușii ei.
De atunci încolo, maică-sa se înecase în tot ce însemna alcool, în
speranţa că, cumva, totul o să treacă, dar nu trecuse, ci fusese
din ce în ce mai rău.
În prezent, Alexandra terminase și liceul și o facultate, dar cu
toate astea din această viaţă, nu rămăsese decât cu doi părinţi
alcoolici, despărţiţi. Amândoi ajunseseră la ideea, că divorţul
fusese cel mai bun lucru din viaţa lor și tot îi repetau asta când se
mai întâlneau, sau mai vorbeau la telefon, încât se enervase și îi
tăiase creanga lui taică-su:
-Credeam că eu sunt cel mai bun lucru din viaţa voastră!
Și îi închisese telefonul.
Pierduse de zeci ori mai mulţi bani decât găsise, nu câştigase
niciodată la Loto, nu i se ivise nici măcar o şansă atât de „rară”,
încât să-i fie ciudă că a pierdut-o și părinţii nu mai vorbeau cu ea.
În câteva cuvinte, asta era ea...

„Întâlnirea” fusese un succes. Măcar aşa la suprafaţă, dar Papi

era mulţumit. Singurul membru nou în „club”, era viitorul primar,
dar și acesta părea ok. Toţi îşi mai exprimaseră încă o dată
regretele în legătură cu dispariţia prematură a lui Cobe și îl
asiguraseră pe de cealaltă parte, că totul va rămâne ca și până
atunci, fără niciun fel de probleme. Tano îl sunase și îi spusese că
pentru orice „nelămurire”, oricât de micuţă ar fi ea, să apeleze la
el cu cea mai mare încredere.
Golul din stomac nu-i dispăruse total și tot îl mai căuta pe Cobe
din priviri, dar ştia că trebuia să fie tare.

94
ASTA E UNUL DINTRE MOMENTELE PENTRU CARE TE-AI
PREGĂTIT TOATĂ VIAŢA. MÂNA LUI DUMNEZEU, MAI ŢII
MINTE?
Ţinea... Nu ştia exact dacă era chiar „mâna lui Dumnezeu”, sau
dacă da, care „Dumnezeu”, dar ţinea minte.
Ţinea minte cum viaţa îi zâmbise, când era cu spatele mai mult și
cum totul se schimbase cu o simplă bătaie din palme. Cum pierduse
totul ca să câștige altceva doar ca să piardă în continuare totul,
dar nu putea să se plângă. Existau fiinţe mult mai amărâte ca el pe
lumea asta, băgate în situaţii fără ieșire, fără speranţe. Ucise din
timpul vieţii.
Îl rugase pe Rachetă să se ocupe de „afaceri”, că el nu mai putea
acum, dar acesta îl refuzase categoric.
-Eu sunt aici pentru a fi lângă tine. Asta înseamnă tot timpul. Pune
pe altcineva, căci oricum nu mă pricep la chestiile astea...
-Păi pe cine?
-Pe Romeo!
-Pe cine?!
Rachetă mormăise ceva în barbă și ieșise din cameră.
Papi deschise gura să strige după el, dar îl apucase râsul.
„Dacă mai era Cobe printre noi, ar fi zis că iar a luat-o Rachetă
razna! Ca la faza aia cu sacoul pe care îl uitasem în garaj, când
jucasem poker, de mi l-a adus Rachetă. Atunci când ne-a dat de
gol... Doamne, ce se mai enervase Cobe!...”
Se aşeză pe un fotoliu și îşi aprinse o ţigară. Cineva bătu la uşă .
-Intră!, zise Papi, pe un ton mirat.
Apăru un tip pe la patruzeci de ani, urmat de Rachetă.
-I-am zis să nu facă asta, dar a insistat! Cică aşa trebuie să
facem într-o casă de oameni civilizaţi. Ce vrea să spună cu asta,
nu ştiu...
Papi încuviință.
-Asta cam aşa e, deși pe la noi nu prea se obişnuieşte.
-Pe aici doar mascaţii mai bat pe la uşă, sau domnul procuror!, zise
tipul cel nou și Papi surâse.
-Mda, trebuie să îţi dau dreptate. Și până și ăștia când bat la
uşă, vor câte ceva, deci nu ştiu dacă e un lucru bun...
Romeo râse. Avea o figură de om iscusit, trecut prin multe, dar
ochii îi erau blajini, curaţi. Trădau încredere.
-Bine măi Romeo, Rachetă spune că poţi să mă ajuţi! Aşa e?
-Rachetă spune multe, dar...
Acesta se încruntă la el, dar Romeo continuă:
-Glumeam, şeful! Sunt omul potrivit pentru slujba asta! Tot ceea ce
cer, e să am mână liberă în privinţa micilor decizii și să răspund
doar în faţa ta, căci dacă sunt mai mulți băgaţi pe fir se încurcă
treaba. Aşa dacă sunt doar eu, măcar ai pe cine să dai vina!...
-Bun! Atunci, rămâne stabilit! Racheta te va pune la curent cu tot
ce trebuie și dacă ai vreo întrebare, vii la mine!
Pe când ieşeau din cameră, Papi îi spuse lui Rachetă:
-Când te întorci, nu trebuie să ciocăni! Îţi zic aşa, să nu te chinuie

95
tot felul de întrebări pe drum...
Rachetă rânji și mormăi:
-Decât să mă apuc să bat pe la uși ca ăsta, mai bine le scot pe
toate din balamale! O să-mi ia mai puţin timp și n-o să am nici
dureri de cap...

După ce băiatul ieșise din cameră, pe Tano îl apucase râsul. O tot

ţinea aşa de un minut, dar nu reușise să se liniştească complet.
Kemal, după cum era el roşu la faţă, arăta ca un tăuraş proaspăt
scopit.
Printre sughiţuri, spuse:
-Stai să văd dacă am înţeles bine: el e viitorul tău ginere, e român
și peste toate astea îl cheamă Vlad ca pe Ţepeş, care-ţi trăgea
ţie confraţii în țepele alea mari și arătoase...
-Da...
-Păi, băi Kemale, nu ţi-am zis eu să nu te mai îndopi atât cu porc
că te pedepseşte Allah? Dar tu, ce, asculţi vreodată?
-Prostul rămâne prost și în faţa oamenilor și a lui Allah!, spuse
Kemal și-și dădu o palmă zdravănă pe frunte.
Tano, care de abia se liniştise un pic, se puse din nou pe râs.
După un timp, văzând disperarea afişată pe chipul turcului, îl bătu
pe umeri și îi spuse:
-Acum, sincer, între noi doi fie vorba, dar la câte păcate ai tu la
activ, asta nu e o pedeapsă prea cruntă. Ai scăpat destul de
ieftin, să ştii...
-Da și oricum, acum că l-am cunoscut, m-am mai liniştit puţin, că
pare un băiat foarte de treabă...
-Da, făcu Tano, păi ce să mai zici și tu acum... Hai mă, că
glumesc! Nu ești tu pretenarul meu? Lasă că-l băgăm pe lângă noi
și avem grija de el!
-Mulţumesc șeful!
-Lasă mă, că nu dau de la mine! Nu suntem la pomană! Doar să-l ţii
pe lângă tine, să nu-l lași pe mâna altora, că până la urmă totul
ţine de educaţie, nu?
-Bineînţeles, şeful! Păi dacă nu-l ţin lângă mine, mă omoară
nevastă-mea, oricum!
-Nasol cu femeile, zise Tano meditativ. Ştii ce, oricum trebuie să
sărbătorim, un nou membru în familie, nu?! Sună-l pe Papi și
invită-l la un grătar în weekend, să ne mai relaxam și noi...
Afară era cam înnorat, dar ăia de la meteo, anunţaseră un sfârșit
de săptămână frumos, cu mult soare. Doar dacă nu se înşelau,
idioţii! Doar nu ar fi fost pentru prima oară...

Noaptea era neagră, liniştita. Foarte puţini trecători și

majoritatea mașinilor care treceau în viteză, erau taxiuri și asta
datorită ploii. Măruntă, rapidă, iritantă. Picăturile, cumva, găseau
calea de a-ţi pătrunde prin haine până la piele și a-ţi intra în
oase. Legionarul purta o pelerină pe care o cumpărase cu o zi
înainte și care îl strângea un pic la umeri, dar cât să nu îi ia

96
libertatea de mişcare. Fusese cel mai mare număr pe care îl
găsise, aşa că era mulţumit. „Decât deloc, mai bine puţin!”, le
spunea sergentul din legiune și avea dreptate. Omul călcase până și
pe o mină, care-l lăsase fără jumătate de picior și purta un lemn
în schimb, dar cu toate astea, era mai vioi și mai rezistent ca
jumătate din promoţie.
„Am avut un sergent, care ne punea să stăm dezbrăcaţi, dacă
greşeam cu ceva și apoi toţi ceilalți veneau și se pişau, sau se
căcau pe noi, după cum îi trecea”, le mai povestea câteodată.
„Spunea că singura mândrie pe care trebuie să o avem e aceea că
încă suntem în viaţă, atâta tot! Cuvintele alea ne-au salvat pe mulţi
dintre noi din multe belele și ăia care râdeau de el pe ascuns, sunt
ăia pe care îi găseşti în registru la secţiunea decedaţi. La
majoritatea dintre ei, ar fi trebuit să le adauge separat un
paragraf în care să se specifice: „A murit de prost ce era!”, dar
se mai întâmplă și greşeli, nu? Numai că nu v-aţi dori să vă
număraţi printre ei...”
Intrase în cartierul rezidenţial, unde vilele se întindeau ca
ciupercile.
„Nici măcar unul dintre ei nu a muncit o singură zi în viaţa lui și
totuși...”
Se îndreptă spre o poartă unde doi puştani tocmai se urcau într-o
Alfa Romeo și le bătu în geam.
-Auziţi? Pot să vă întreb și eu ceva?
-Da, dar zi repede că ne grăbim, îi răspunse pe un ton repezit cel
de la volan.
-De abia am venit din străinătate și nu mai ştiu cum merg treburile
pe aici. Am adus și eu două fete acasă și pizdele spun că vor niște
„ciocolată” să fumeze că altfel nu se fut, aşa că am plecat să
caut, dar să dea dracu’ dacă ştiu de unde să iau, sau măcar ce e
aia...
Puştii începură să chicotească.
Cel de la volan, îi arătă cu degetul două case mai încolo și spuse:
-Suni la interfon, ceri cu Roco și îi zici că ai venit pentru o
”Poiana”, înţelegi?
-Da, mersi mult frate!
-N-ai pen’ ce!, îi răspunse puştiul și plecă în trombă.
Legionarul făcu ce i se spusese, intră în casă, vorbi cu tipul, îi
arată banii și cobori cu el la subsol. Acolo omul îi prezentă marfa
și făcu o ţigară, pentru „degustat”.
-Păi și chiar vrei să iei juma’ de kil?, îl întrebă. Nu de altceva,
dar e destul de mult și e scumpă să ştii...
Legionarul îi povesti de „fetele” care-l așteptau acasă, de
„călătoria” lui cu vaporul și toate porturile prin care oprise și multe
altele. Se mai relaxă, pierzând timpul.
Apoi îl omori cu un singur pumn în nas. Nu mai făcuse asta de mult
timp și se aplecă peste el, pregătit să-i mai dea una, dar omul se
zbătu puţin, după care rămase nemişcat.
Îşi termină țigara după care într-un mod pe care nu și-l putu

97
explica, pierdu noţiunea timpului și se trezi, când afară se lumina
de ziua, cu o altă ţigară în mână fumând.
„Tari porcăriile astea”, îşi spuse.
Ieși de la subsol cu mare grijă, dar femeia care îi deschisese uşa
când venise, probabil soţia tipului, nu se vedea.
„E devreme încă, doarme!”
Afară dădu de aer. Rece. Ploaia nu se oprise. Asta era bine. Îşi
puse gluga și plecă. Acasă băbuța îl aştepta cu margarină pe pâine
și ceai fierbinte. Se puse la masă și începu să mănânce. Îi era o
foame de lup.
În casa din care plecase, în afară de bărbatul mort din beci, mai
lăsase în urma și alte lucruri de care nu avea habar. Ca de
exemplu, o femeie cu coloana sfărâmată al cărei cap, separat de
corp atârna de un candelabru și doi băieţei gemeni, de opt ani,
tăiaţi bucăţi și înghesuiţi în mașina de spălat.

Muncitorii care lucrau la construirea noii biserici, nu făceau parte

din categoria persoanelor religioase și asta era normal, pe de o
parte, căci mâncarea o căpătau prin muncă, nu prin rugăciune și din
cauza asta, limbajul pe care-l foloseau între ei, includea cuvinte
precum: biserică, Cristos, sfinţi, morminte, parastas și multe
altele. Preotul care îi mai dădea pe acolo din când în când pentru a
arunca un ochi la mersul lucrării, îi auzise și le atrăsese atenţia o
dată, dar mai apoi, îi lăsase în pace, căci ei lucrau la biserică din
motive diferite de ale lui. Cum de o vreme ploua mai tot timpul,
construcţia păstra linia zicalei „Merge de parcă stă”.Preotul
comparând-o cu construcţia propriei vile din cartier, care începuse
în aceeași zi cu biserica, era ca melcul pe lângă iepure, dar
muncitorii de la vilă primeau și alţi bani și erau plătiţi la lucrare,
aveau interesul să o termine cât mai repede. Cei de la biserică
erau angajaţi prin intermediul primăriei și plata nu era prea
„mulţumitoare”, aşa că era de înţeles. Jumătatea de biserică,
arăta ca un Dumnezeu neterminat. Afară ploua și fulgera și
muncitorii se adăpostiseră sub balconul unui bloc din apropiere și îşi
luaseră o sticlă de tărie și nişte ţigări de la ţiganii de peste drum.
-Ia zi Gogule, spuse unul dintre ei, se mărită fii-ta până terminăm
noi biserica?
-Dacă se mărită?! Cred că face și un plod! Măcar să apuce să-l
boteze aici...
Începură să râdă.
-Bă, dar nici Dumnezeu nu ne ajută!, zise altul. Tot o dă cu ploaie
și fulgere. Cum ar vrea să-i terminăm biserica, dacă nu ne lasă?
-Biserica o facem pentru popă, nu pentru el, primi răspunsul. Poate
s-a săturat și el de atâția popi și atâtea biserici! Sunt lucruri mult
mai importante decât aprinsul lumânărilor și pupatul icoanelor pe
lumea asta! Sunt atâția nenorociţi care mor de foame în fiecare zi
și multe altele...
-Păi ia-i mă tu Vasile, la tine acasă și dă-le să mănânce, că ziceai
că ai primit doi porci și de la taică-tu și de la socru’-tău!

98
-Da, am primit, după care unul m-a rugat să-i cumpăr și lui un
viţel și celălalt medicamente de trei milioane și nu am putut să le
iau bani pentru asta, îţi dai seama! Aşa că...
-În concluzie, ţi-ai cumpărat doi porci! Aşa e mă, când ai bani și
nu ai ce face cu ei...
Începură toţi să râdă. Ploaia se oprise și-și luară sculele și se
îndreptară spre biserică. Până ajunseră acolo și se răspândiră
fiecare la locul lui, începu să toarne iar. De data asta rău de tot.
-Cristoase!, exclamă unul dintre ei.
-Iar vorbeşti prostii, în mijlocul bisericii!, îl avertiză altul.
-Lasă-mă mă și tu!, îi răspunse omul nervos. Tu nu vezi, că parcă
îşi bate joc de noi!?...
Coloanele neterminate ce se înălţau spre cerul negru, rânjeau.

Capitolul 19 „Grătar”

În visul ei cu spitalul în care pacienţii erau morţi, apăruseră două

personaje noi: un tip care-și căuta disperat soţia și cei doi copii
gemeni și un doctor care ţinea în mână mai multe foi desenate,
despre care spunea că ar fi planurile pentru construcţia unui nou
etaj.
„-Cică ne obligă ăia de la primărie să construim o biserică.
Închipuie-ţi și tu cum ar arăta spitalul cu o turlă de biserică
cocoţata în vârf. Păi noi aici, tăiem oamenii, sau îi spovedim?”
Aruncase și ea o privire pe respectivele „planuri”, dar tot ce
reușise să desluşească era un desen ce reprezenta o fetiţă cu un
buchet de flori în mână.
„-Cred că aţi încurcat hârtiile, d-nul doctor! Ăsta e un simplu
desen...”
„-Eşti cumva inginer de profesie?”, o întrebase el nervos. „Mda,
asta credeam și eu! Cei ca noi văd desene, pentru că noi nu
cunoaştem Planul, înţelegi? Doar ei îl cunosc și dacă ei consideră că
asta e o biserică, păi atunci asta e!”
Îi întorsese spatele și plecase ofuscat.
Deschisese ochii, în momentul când clopoţeii de la uşa de la intrare
începuseră să zornăie și îşi dăduse seama că aţipise pe scaun. Se
şterse la ochi și privii în faţa ei, dar pe uşă nu intrase nimeni.
Măcar asta fu prima senzaţie, căci în momentul următor, simţii cum
„ceva” se învârtea de colo-colo și o boare fierbinte o izbi în piept
când trecu pe lângă ea și florile din găleți se ofiliră instantaneu.
Se lipi cu spatele de perete, încetând să mai respire. Singurul
zgomot care se auzea, era ticăitul ceasului de perete și îl fixă cu
privirea, căci în acea clipa, era singurul lucru care-i dădea senzaţia
de real, dar și minutarul mergea în sens invers și atunci speră că
poate încă visează și se ciupii, rugându-se Of Doamne fă-mă să
mă trezesc nu mă lăsa să mor în vis! Și acel ceva se apropie de ea
și rămase atât de aproape, încât putea să-i simtă respiraţia pe
frunte și ar fi vrut să aibă puterea și curajul de a întinde mâna și

99
de a-l atinge, căci poate aşa ar fi reușit să revină la realitate,
dar era atât de moleșita și copleșita de frică și inima îi bătea aşa
de tare încât îi bubuiau urechile, de parcă cineva i-ar fi bătut la
tobă în cap și atunci auzi mormăitul înecat, ca al unui urs trezit
accidental din hibernare și simţi cum o mână o atinge pe frunte și
era atât de rece, încât o apucă instantaneu tremuratul şi se
împinse cu toata forţa ei în perete, de parcă ar fi putut, cumva,
să intre în el și să se ascundă și...
„Trezeşte-te! Alexandra, trezeşte-te!...”
Cuvintele îi dădură forţa de a-și ridica mâinile și a pipăi aerul din
jurul ei, dar nu găsi nimic și în sfârșit se trezi din visul bezmetic
spunând:
-Îţi mulţumesc, Dumnezeule!
Și se trezi cu el, mângâind-o pe frunte.
-Nici pe departe! Sunt eu, Papi! Mă mai ţii minte?
-Cum adică dacă te ţin minte?!, făcu ea încă adormită. Cum poţi să
uiţi sufletul căruia i-ai aparţinut toată viaţa?!
Papi zâmbi și ceva înăuntrul lui se schimbă, căci hârtiile pe care-i
stătea scris trecutul, luară foc și începură să ardă mocnit și ploaia
venită de niciunde încercă să le stingă, dar nu reuși.
Ochii lui verzi, rămaseră prinși în ochii ei negrii de păpușă și tot
ce-și dori în acea secundă, fu ca totul să îngheţe în jurul lor și să
rămână aşa, pentru totdeauna.
UŞUREL BĂIETE, NU TE GRĂBI! ŢI-AI ARUNCAT DEJA
„BĂRCUŢELE”? ATUNCI CÂND FOCUL SE VA STINGE, TU NU
VEI MAI FI TU, TU VEI FI EA, ÎNŢELEGI? VEI FI DOAR UNUL
DINTRE CEI MULŢI, CEI OBIŞNUIŢI. VEI FI CA CEI DE PE
STRĂZI, CARE UMBLĂ NON-STOP CA NIŞTE ZOMBII...
-Încerci doar să mă sperii!
NU ÎNCERC NIMIC, CĂCI DACĂ VREAU SĂ FAC CEVA, EU FAC,
NU ÎNCERC!
-Cum ai făcut cu Legionarul, atunci, nu? Aha, scuză-mă, uitasem!
Cu el doar ai încercat...
DACĂ ERA VORBA DESPRE ALTCINEVA ȘI NU DESPRE TINE, L-
AS FI PUS SĂ ÎŞI MĂNÂNCE SINGUR CREIERUL, PENTRU
VORBELE ASTEA! DAR PE TINE NU POT SĂ MĂ SUPAR, CĂCI
NE CUNOAŞTEM DE ATÂTA TIMP, NU? DOAR, AI GRIJA CE
„HÂRTII” PUI PE FOC...
-Papi! Cu cine vorbeşti?
Scutură din cap și îi răspunse trist:
-Nu-ţi pot explica! Nu stă în puterile mele să fac asta!
Ea surâse.
-Mă interesează, doar ce vroiai să mă întrebi!
-Ce anume?, făcu Papi nedumerit.
-Ai venit aici cu un scop, nu?
-Da... Eu doar vroiam să te întreb dacă... Adică...
-Când vrei tu!, îi răspunse ea. Vii și mă iei!
-Scuză-mă că mă bâlbâi! Nu am mai făcut asta până acum și...
-Unele locuri sunt construite doar pentru ca cei ca noi să se poată

100
întâlni!
-Adică?
-Adică, florăria asta!
UNDE O SĂ SE CONSUME PRIMA VOASTRĂ „IEȘIRE”? LA CÂT
DE CIUDAŢI SUNTEŢI AMÂNDOI, SIGUR NU O SĂ FIE ÎN
ORAŞ LA „O CAFEA”! POATE ÎN CIMITIR?...
„Taci!”
Înainte să plece, îi spuse zâmbind:
-Ai grijă să nu dai faliment!
-La ce te referi?
El îşi îndreptă degetul spre sutele de flori din găleţi. Toate erau
ofilite...

-Da mă, auzi și tu, făcu Tano spre Kemal, exact aşa s-a
exprimat: „Taxa pentru protecţia afacerilor de genul criminal se
majorează de anul asta”...
Kemal rânji.
-Nebuni, şeful! Nebuni...
-Cică asta e exprimare de ministru... Păi noi muşcăm dintro felie,
dar el gustă din tot tortul! Deci, cu alte cuvinte, mai îngroşăm
puţin plicul și te duci la Bucureşti!
-Eu?! Păi și cu ăsta micul, ce fac?
-Cu „Ţepeş”? Ia-l cu tine! Să vadă și el cum arată lumea „bună”!
Cu ocazia asta, poate îi va trece cheful să se mai uite în gura
lupilor, la televizor. Că asta sunt ăștia toţi: lupi. În alte vremuri,
îmi lustruiam puşca și plecam la vânătoare, dar acum, pe timpurile
noastre, nu mai plătim pentru mistreţul care ne e adus în faţa
porţii, tocmai bun de aruncat pe jar, plătim doar pentru informaţia
de a ştii lângă care copac din pădure se pişă în momentul ăla și de
acolo înainte, e treaba noastră cum ajungem la el...
Ieși pe terasă, ridicându-și la gât halatul de mătase.
-Nu se mai potoleşte vremea asta deloc, văd. Oricum, orice-ar fi,
tot facem grătarul ăla! Apropo, s-a mai aflat ceva în legătură
cu...ăla...cum îl chema?...
-Cu Roco?
-Da, mă! Aţi aflat ceva?
-Încă se mai învârt ăia de la poliţie pe acolo, dar până acum...
Cică au găsit amprente, dar nu le pot identifica.
-Adică nu le au în baza de date, sau ce, că nu înţeleg!?
-Nu ştiu, am vorbit cu căpitanul Mancea și asta a cam fost tot
ce-am putut afla.
-Nu ştiu, dar părerea mea e că numai un psihopat putea să facă
lucrurile alea!
-Aşa zic și ei șeful, dar de unde să-l ia? Că l-au căutat peste
tot, dar...
-Poate nu au început căutarea de unde trebuia!
-Adică?
Tano zâmbi.
-Trebuiau să înceapă cu sediul poliţiei...

101
Kemal începu să râdă încet.
-Păi dacă începeau cu ai lor șeful, ori nu mai terminau niciodată
investigaţia, ori se băgau unii pe alţii la zdup!
Cu ani buni în urmă, Tano primise un telefon de la un fost prieten,
care-l rugase să-l găzduiască pentru câteva zile.
-Sigur!, îi răspunsese. Dar credeam că eşti în puşcărie...
-Am fost, dar am ieșit!
-Ok!, îi zisese. Pun de o cafea și te aştept!
Când îi spusese că „ieșise”, se gândise că-și terminase pedeapsa,
nu că evadase.
Tocmai pusese ibricul pe foc când telefonul îi sună iar. De data
asta, era un cunoscut de-al lui din poliţie, care-i transmise că
„amicul” lui scăpase cu încă trei inși și că erau daţi în urmărire
generală.
-Dacă-l văd, îţi dau un telefon! Oricum, nu am păstrat legătura cu
el, aşa că nu cred că ar apela la mine.
Bineînţeles, că tocmai de asta apelase, căci hoţul nu era prost...
După trei zile, primise alt telefon, prin care era anunţat că trebuie
să se aştepte la o „mică razie”, aşa, de „control”. „Amicul” lui,
înţelesese că trebuie s-o şteargă și o făcuse, numai că i se
„agăţaseră” de mână nişte bijuterii și cinci mii de dolari, care
reprezentau atunci pentru Tano, întreaga lui avere. Lăsase lucrurile
aşa, căci doar nu putea să meargă la Poliţie să spună că fusese
furat, nu?! Până la urmă se dovedise, că înainte de prietenie și de
altele, hoţul e hoţ!
Într-un fel îl înţelese și îl iertă, chiar dacă îl lăsase în „curul gol”,
căci omul era disperat și trebuia să facă ceva, dar ăștia, de sus,
ditamai oamenii, cu o grămadă de bani și fără probleme, nu numai
că se pretau la „murdării”, dar mai și „renegociau”.
Pentru el, personal, era bine, căci aşa, nu avea nicio problemă cu
„legea” și oricum, „şpaga” pe care o dădea, o dată pe lună, nu-l
sărăcea, dar zicea și el aşa, de chestie: Ăla care-i lua lui banii,
nu era hoţ, era tatăl hoţilor!...

Drumul şerpuia mai bine de un kilometru printre copacii bătrâni,

înainte să se înfunde într-o cabană veche vânătorească. Pe o
pancartă, la începutul urcuşului, scria „Atenţie la urși și porci
mistreţi !”, dar sincer, venea de douăzeci de ani aici și încă nu
zărise vreunul. Pereţii cabanei erau împănaţi cu trofee vânătoreşti,
datate din vremuri apuse. De pe vremea bunicului...
Omul îşi lăsă rucsacul greu din spate și deschise geamurile. Aerul
dinăuntru era stătut, simţindu-se nevoia de prospeţime. Afară
picura, dar foarte încet, dându-ţi senzaţia că ploaia era de abia la
început, deși o tot ţinea aşa de patru ore. Îţi învăluia corpul și
mintea într-o stare de oboseală bolnăvicioasă.
„Natura cunoaşte cele mai bune trucuri în materie de tortură”,
gândi. „Ești liber, eşti fericit, ai bani, eşti sănătos, ai reușit tot
ceea ti-ai propus în viaţă și chiar în momentul în care deschizi gura
să strigi „Ole!”, ploaia înnebunitoare îţi pătrunde în oase,

102
sfărâmându-le, încet, încet și făcându-te să urli de surprindere și
durere.”
Pe masă, încă mai zăcea sticla de vin roşu, din care băuse ultima
oară, când fusese aici, adică cam cu doi ani în urmă. Îi scoase
dopul și o mirosi. Îşi păstrase aroma aceea inconfundabilă de
struguri care-ţi lasă apă-n gură. Simţii nevoia acută de a trage o
duşcă scurtă, dar reuși să se abţină. Toate semnele pe care le
lăsase la plecare, arătau la fel, dar niciodată nu puteai fi prea
grijuliu. Mai bine cu creierul visând la conspiraţii, decât zâmbind ca
idiotul dintro groapă pe cale de a o umple pământul.
Îi sună telefonul și răspunse, căci trebuia s-o facă, căci dacă se
ajungea până la el, problema era gravă.
În timp ce-și turna un pahar de coniac, cel de la capătul celălalt
îşi începu povestirea.
-Aha!, făcu. Înţeleg! Sunteţi siguri că vorbim de aceeași
persoană?...Ok, înţeleg! Îmi dau acordul, în cazul ăsta, dar nu
interveniţi!...Un bărbat, o femeie și doi copii? Glumeşti, nu?! Păi
ăsta e unul dintre cazurile fericite! Omul ăsta e un caz unicat și la
un moment dat, chiar noi am încercat să-l oprim căci o luase razna
de tot, dar nu am reușit...Ce dosar? Lasă dosarele că pe alea le-
am scris eu, cum am vrut, eu îţi spun acum adevărul tot: nu am
reușit să-l oprim și nu a fost un „accident”! Oricum, tre’ să
recunosc, că e și tipul de om care are un noroc din ăla „porcesc”...
Da, lăsaţi-l să-și facă treaba! Observaţi-l și raportaţi-mi mie
direct!... Să ce?!... Spuneţi-i d-nului preşedinte că aveţi
aprobarea mea directă, să stea în banca lui!
Închise telefonul și sorbi coniacul dintro înghiţitură.
Se duse să închidă geamurile, căci în casă se instaurase răcoarea,
când rămase nemişcat, cu urechile ciulite ca un câine-lup.
Ieși afară strâmbând din nas. Îşi aruncă privirile pe acoperişul
cabanei, dar nu reuși să zărească nimic.
-Auzi!, strigă. Tu, ăla de pe casă! Scoate puţin capul, să-ţi spun
ceva!
În câteva secunde, de pe partea opusă a acoperişului, apăru un tip
mascat, îmbrăcat în negru.
-Tot timpul cât te-ai ţinut după mine prin pădure, nu te-am auzit,
nu te-am simţit! Și vorba aia, ai călcat pe crengi uscate și alea
fac gălăgie! Dar ai reușit! Și acum, te aud când stai pe burtă pe
un nenorocit de acoperiş! Ştii ce-ai de făcut!
Tipul încuviință scurt. Îşi prinse arătătorul de la mâna dreaptă și
și-l dădu peste cap. Nu scoase un sunet. Apoi dispăru de unde
venise.
-Păi aşa!, mormăi bărbatul intrând în cabană. După zicala : „Întâi
un deget și mai apoi gâtul!” Și nu ne dorim să ajungem până acolo,
nu?

Lui Papi îi trecuse, fugar, prin minte, gândul că prima lor întâlnire
urma să fie un eşec. Și asta urma să se întâmple numai și numai
din vina lui. Avusese dreptate Vocea când se întrebase dacă nu

103
cumva prima lor întâlnire o să se petreacă într-un cimitir... Fusese
destul de aproape. Când ieșiseră din mașină, Tano le venise în
întâmpinare și chiar dacă făcuse un efort mare să se abţină, ochii
mari îl dăduseră de gol. Îl îmbrăţişase pe Papi și în faţa ei se
oprise, cercetător pentru o clipă, apoi se aplecase și îi sărutase
mâna.
-Tano!...
-Alexandra!
Ea zâmbise, îmbujorată toată și Papi oftase, scăpând de golul din
piept și zâmbise și el. Era cu ea aici și asta conta! Chiar dacă
prima lor întâlnire se consuma la un grătar cu persoane care ei i s-
ar fi părut „dubioase” sau mai prost educate, acum era prea târziu
să-și mai facă griji.
ŢI-AI BĂGAT DEJA LINGURA-N CIORBĂ, CONTINUA SĂ
MĂNÂNCI!
Chiar asta urma să facă.
Tano îşi acoperise terasă și Papi îl întrebă râzând:
-A început să te cam dispere vremea asta, nu?
-Da, mai ales ăia care prezintă meteo! Tot ce scot ăia pe gura e
orice, numai adevărul, nu.
-Ar trebui torturaţi!, se băgă și ea în discuţie. Ştiţi, ceva de
genul : „Spune tot ce ştii despre vreme! Plouă sau nu?...”
Urmă un blocaj pe feţele tuturor, apoi începură să râdă în hohote.
Tano îl luă pe Kemal deoparte și îi şopti:
-Auzi, atenţionează-i pe băieţi, să nu scape vreunul vreo prostie
din gură că... Nu mai e nevoie să continui, nu?
-Nu şeful! Păi se poate?!
„Brunetă, ochii negrii, buzele pline, corp perfect, chip de înger,
isteaţă. Superbă! A ştiut puştiul ce alege!”, îşi spuse Tano și simţi
cum îl izbeşte în stomac un val de căldură. Cred că asta simţise și
Cobe! Era ceva cu puştiul ăsta, ceva deosebit. Nu puteai să nu te
legi de el.
Se băgă între Papi și Alexandra și îi lua pe amândoi de câte un
braţ.
-Haideţi să vă fac cunoștință cu restul! O să începem cu un băieţel
simpatic pe nume Vlad Ţepeş...
Văzându-le privirile întrebătoare, continuă:
-O să înţelegeţi imediat, despre ce e vorba. Pregătiţi-vă pentru o
porţie bună de râs...
Fu o petrecere cu adevărat frumoasă, nu ca ultimul grătar.
Acela chiar că fusese un dezastru, căci în toiul petrecerii, cineva
venise și îi anunţase, că afară, în faţa vilei avusese loc un
accident: un tip dăduse cu mașina peste o fetiţă.
Se duseseră cu toţi să vadă. Un bărbat îmbrăcat în uniformă
militară, se chinuia să ridice de jos fetiţa moartă, dar nu reuşea,
căci nu putea să se ţină prea bine nici pe el pe picioare.
-Ce face ăla?, întrebase Tano.
-Păi ăla e şoferul! E soldat american și e beat mort.
-Duceţi-vă și luaţi-l de acolo pe nenorocit, că-și bate joc de

104
copilul ăla!
Dar omul, când îi văzuse că se apropie, îşi scosese arma din dotare
și începuse să urle.
-Ce zice ăla, mă?
-Zice că e soldat american și că nimeni nu se poate atinge de el.
Tano îşi muşcase limba și trăsese aer adânc în piept, încercând să
se calmeze.
-Poliţia e pe drum, șeful!
-Daţi-l dracu’ atunci și hai să mergem!
Chiar când întorsese spatele și intra în curte, auzi un scârţâit de
frâne și o bufnitură.
-Să dea naiba!, făcuse cel care-l chemase să vadă accidentul. Hai
că asta e culmea!
Chiar că era culmea! Un alt bezmetic care venea cu viteză, îl
„agăţase” pe american.
Fugiră spre locul ultimului accident. Soldatul era mort.
Cineva luase fetiţa și i-o pusese în braţe, spunându-i:
-Ia mă, să ai grija de ea pe lumea ailaltă, că doar eşti american
și ai pile!
După care îl scuipase și plecase.
Câteodată balanţa se echilibra mai devreme, câteodată mai târziu,
dar ideea rămânea aceeași: la un moment dat, tot se echilibra.
Tano zâmbi.
Alte vremuri, alte probleme, alţi morţi...

Capitolul 20 „Prieteni”

Fostul primar, îşi preluase de ceva timp funcţia de deputat. Acum

juca alte jocuri pe alţi bani. Deocamdată încă „învăţa”. În fiecare
zi descoperea lucruri noi, pe care cu ceva timp în urmă, le dădea
instantaneu la o parte, considerându-le „poveşti”.
Începuse să-și facă „prieteni” și asta îl speria cel mai mult.
Deodată miza devenise prea mare. Se gândea mai tot timpul că era
mult mai bine înainte, când avea de condus o „biată” primărie.
Atunci ştia măcar ce are de făcut, cunoştea terenul. Zilele
trecute, unul dintre noii lui amici îi spusese la o cafea ce lege să
voteze și în primele momente nu-l băgase prea mult în seamă, căci
chiar nu-l interesa toată abureala asta cu legile, nu era atât de
prost încât să pună botul la vrăjeli de genul : „Votăm pentru noi și
pentru binele ţării.” Ca întotdeauna totul ţinea de interese și pe el
nu-l interesau decât banii și să nu se bage ca idiotul cu capul în
laţ, atâta tot. Apoi amicul, un pic cam vesel de la cafeaua cu prea
mulți „stropi” de whisky, se scăpase:
-Însuși Omul a sunat și ne-a zis cum să votăm!
-„Omul”, întrebase el nedumerit. Care om?
-Păi..., făcuse interlocutorul său, cu o expresie pe faţă de tipul :
„Turuie gura fără mine”, păi Omul, tu nu ştii despre ce vorbesc?
-Nu...
-Of!... Nu pot să-ţi spun decât că e vorba de acela, care ridică și

105
îngroapă preşedinţii și-ţi poate semna condamnarea printr-un
singur telefon.
-Păi cine e omul ăsta?
-Nu ştiu nici eu prea multe despre el, sincer. Ştiu doar că atunci
când e băgat la mijloc, trebuie să joci după cum îţi cântă el și să
nu pui întrebări. Nu îl cunosc în mod direct și nici nu aş vrea, dar
indirect îi ştiu unele „afaceri” în care a fost băgat și... Ştii ce?
Hai să nu mai vorbim despre asta, căci mi s-a ridicat părul pe
ceafă și nu pot să-mi scot din cap ideea că s-ar putea să fim
urmăriţi, ascultaţi, sau mai ştiu eu ce...
Văzându-i teama întipărită pe chip, nu mai insistase, dar nu putuse
să nu se întrebe cine naiba era ăla, care avea acces la atâta
putere.
Amicul lui schimbase subiectul:
-Ai auzit că pe ăia de la Paza de Coastă, i-a filmat un anonim cum
îşi încărcau şalupele cu droguri? Acum nu mai ştiu pe unde să
scoată cămaşa, proştii!
-Paza de Coastă? Cum adică, încărcau droguri? Erau confiscate,
sau ce?
Omul îl privi cruciș și dădu dezaprobator din cap.
-Între noi doi fie vorba, tu chiar eşti pe dinafară! Chiar nu ştii
nimic!...
Întradevăr, de asta îşi dăduse și el seama. Chiar nu ştia nimic.
Votă legea cum i se ceruse, fără să facă figuri.

Şeful Poliţiei, d-nul Vasilescu, putea să se considere un om împlinit

pe funcţia lui, căci tocmai fusese felicitat la scenă deschisă,
pentru munca bine prestată, într-un oraş, în care în ultima vreme,
scăzuse rata criminalităţii cu treizeci la sută.
Făcuse un efort să simtă bucuria aia de câine cu osul în gură, dar
nu reușise. În clasa a patra, avuseseră de făcut un proiect la
botanică, un insectar și îi pusese să lucreze câte doi, dar el tot
fiind luat de taică-su la muncă, nu avusese timp să se ocupe de aşa
ceva și proiectul fusese dus la capăt de colegul lui. Cu câteva zile
înainte de a se prezenta cu lucrarea, familia colegului lui, datorită
unor probleme pe care nu le mai reţinea, fusese nevoită să se mute
din oraş și astfel, insectarul îi fusese înmânat lui, pentru celălalt
puşti, nemaiavând nicio importanţă. Proiectul fusese admirat și
premiat, fiind cel mai bine pus la punct dintre toate și lui i se
pusese zece și media asta o avusese până la sfârșitul clasei a
patra, dar nu reușise să simtă nicio împlinire, căci nu avea cum,
nu?
Cam aşa se simţea și acum. Nu era „vina” lui că oraşul se
„liniştise”, el nu avea legătură cu lucrul asta. Cei din subordinea lui
dădeau amenzi de circulaţie celor cu rable de mașini, normal, căci
nu puteai opri un Bmw sau un Jeep, decât dacă nu aveai toate
ţiglele sus și mai făceau câte un proces verbal, din când în când,
puştilor care se îmbătau și începeau să urle în mijlocul străzii și
până și în cazul acestora, „procedura” era greoaie, căci înainte

106
trebuia să te interesezi bine, pe cine cunoştea sau cine dracu era
tac’-su, că puteai da foarte uşor cu bâta-n baltă.
Lucrurile „grele” erau la vedere, dar atât de ascunse, în același
timp, căci până și lui îi era greu să le observe. Sau poate se
obișnuise prea mult să le treacă cu privirea...
Cu o săptămână în urmă, fuseseră chemaţi să ia amprente dintrun
magazin de electronice, căci se bănuia că unuia dintre angajaţi i se
lipiseră anumite chestii de mână. Nu se ştia despre cine e vorba,
dar când cei de la Poliţie apăruseră, făptaşul se speriase și
începuse să plângă și chiar se pregăteau să-l ridice, când acesta
începuse să spună și de ăla și de ăla... Până la urma, toţi furaseră
câte ceva, inclusiv şeful. Poliţiştii rămăseseră cu gura căscată și
sub scuza că primiseră un apel important, o şterseseră. Cine naiba
stătea să-și bată capul cu prostioare de genul ăsta? Toata lumea
fura, ăsta era un lucru ştiut! Și la salariile și vieţile lor mizere,
era de înţeles.
Dacă ar fi fost să se aplice legea în toate cazurile, păi atunci, ar
fi fost mai simplu să împrejmuiești orașul cu gratii și să-i spui
„Puşcărie”. Nu?!...

Alexandra, mai avusese trei prieteni până la Papi, dar fuseseră

„cazuri” total diferite. Primul, Ştefan, îi fusese mai mult amic.
Prietenii îl porecliseră „Pocăitul” și la prima lor întâlnire, când nu
intraseră prea mult în discuţii, nu înţelesese de ce, dar mai apoi, i
se aprinsese beculeţul. Băiatul, nu bea, nu fuma, nu vorbea prostii
și ăsta era un fapt lăudabil, normal, că mai rar găseai persoane de
genul ăsta, mai ales băieţi, dar avea și el o parte proastă: vorbea
mult prea mult de Dumnezeu. Orice lucru, de la cel mai mărunt, la
cel mai mare, era legat în mod direct de Cel de Sus. Dacă o pisică
avea pui, era voia lui Dumnezeu, dacă se scumpea pâinea, era voia
lui Dumnezeu, dacă murea cineva era voia Lui, dacă un film pe
care-l așteptai de mult să apară pe marile ecrane se dovedea a fi
un eşec total, era bineînţeles voia lui Dumnezeu. El era cel care le
trimitea mesaje non-stop, prevenindu-i în privinţa oricărui lucru.
Într-o zi, ea glumise zicând:
-Oare Dumnezeu, nu are altceva de făcut, decât să ne transmită
semnale în legătură cu orice lucruşor? Nu îşi ia și el o pauză de-o
cafea?
Ştefan rămăsese privind-o, blocat. Încercase să deschidă gura să
zică ceva, dar nu reușise. După ce şocul iniţial trecuse, îi
răspunsese:
-Ştii că Dumnezeu te-a făcut să zici asta! A fost voia lui! Mă
întreb, oare ce a vrut să ne transmită...
Ea nu mai rezistase și începuse să râdă. Ştia că pe el îl doare, dar
nu putea să se oprească. La sfârșit, îi spusese, adoptând o faţă
serioasă:
-Ştefan, noi cred că trebuie să ne despărţim! Eu, sincer nu vreau
asta, dar ceva îmi şopteşte că aşa trebuie să fie. Cred că asta e
voia Lui și nu ne putem opune, nu?!...

107
Plecase, lăsându-l pentru a doua oară fără cuvinte. De atunci nu se
mai văzuseră.
Al doilea fusese Marian. Un băiat cu totul special: bun la suflet,
înţelegător, iubitor, muncitor, deştept și plin de imaginaţie.
Defectul lui mare era că nu-și respecta cuvântul. Dacă trebuiau să
se întâlnească într-o oră, exista o posibilitate mare, ca acele
şaizeci de minute să se transforme în trei zile și ea nu putea să
accepte asta. În primele săptămâni încercase să-l înţeleagă, căci
era tipul de om mereu înconjurat de probleme, dar mai apoi se
săturase, căci îşi dăduse seama, că viaţa lui e trăită prin prisma
altora și în felul ăsta, ei doi nu ar fi putut ajunge niciodată la a fi
doar unul. O duruse inima, dar trebuiseră să se despartă. Avusese
prea mulţi pe lângă ea, care trăiseră doar pentru alţii, sau doar
pentru ei și nu-și dorea o „continuare” a copilăriei ei, vroia pe
cineva s-o iubească, s-o înţeleagă și să-i fie aproape, atunci când
avea nevoie.
Al treilea, Gabriel, o atrăsese prin dezinvoltura lui de a spune
lucrurilor pe nume și de a fi mai tot timpul „nebunatic” și de a
face „prostioare”. Tipul de om lângă care nu te plictiseşti niciodată
și care are harul de a-ţi preschimba tristeţea sau proasta
dispoziţie în relaxare în câteva secunde. Apoi aflase că d-nul
Gabriel „relaxa” mai multe persoane de sex feminin, în același
timp. Când îl întrebase, acesta nu negase, ci dimpotrivă, îi
confirmase, spunându-i că ăsta nu era un lucru de ascuns, ci de
lăudat, căci erau puţini ca el și „darul” ăsta al lui trebuia împărţit
cu câţi mai mulţi, căci lumea avea nevoie de el.
-Nu pot să te despart de lume, Gabriel!, îi spusese ea. Rămâi cu
bine!
Plecase de lângă el cu ochii lăcrimând, căci o durea că el nu
înţelesese, că „lumea” lui trebuia să fie ea și doar atât. În acel
moment se jurase că nu se va mai lega de nimeni vreodată, decât
dacă va simţi că acela e împlinirea ei, dacă corpul îi va fi străbătut
de un fior atât de special încât să-i transmită instantaneu și
irevocabil că acel băiat este cu siguranţă jumătatea ei și lucrul
acesta, într-un târziu, se întâmplase.
Prietene nu avusese niciodată, decât persoane prefăcute și când
„scăpase” de ele, nu-i păruse rău, căci nu le ducea dorul. De vorbit
nu avea cu cine să vorbească și mintea ei se încărcase pe zi ce
trece cu mii de lucruri nespuse, dar acum, nu mai conta nimic, căci
acum îl cunoscuse pe Papi, acum îl avea pe el și visele, care nu o
minţiseră vreodată, îi arătaseră clar, că El e și corpul parcă o
strângea în prezenţa lui, ca o rochiţa veche în care nu mai încapi și
tot ceea ce-ţi doreşti e să ieși din ea cât mai repede și...
Lumea ei era El.

UN GLONŢ ÎI ZBURASE ROTULA ȘI ZĂCEA PRĂBUȘIT ÎN

TRANŞEE, ŢIPÂND DE DURERE. ÎN JUR, CAMARAZII ÎI
CĂDEAU DIN PICIOARE SECERAŢI DE VÂRTEJUL RAFALELOR
NEBUNE, BLOCAŢI ÎN POZIŢII INUMANE. FEŢELE LOR

108
RĂMÂNEAU FIXÂND CERUL ALBASTRU ATÂT DE SENIN, CU
OCHII NEFIRESC DE RECI. SE TÂRÂSE SUB UN PLACAJ DIN
LEMN ȘI RĂMĂSESE ACOLO, CĂCI ERA ATÂT DE SPERIAT,
ÎNCÂT ÎN ULTIMELE MINUTE SE PIŞASE PE EL DE MAI MULTE
ORI. ORICUM, ĂSTA ERA UN LUCRU BUN, CĂCI URINA ERA
CALDĂ ȘI SENZAŢIA PE CARE I-O DADEA ATUNCI CÂND SE
SCURGEA, ERA EXACT CA AIA PE CARE O AVEA CÂND ERA MIC
ȘI MAICĂ-SA ÎI FĂCEA BAIE ÎN CADĂ ȘI LĂSA BURETELE DE
BAIE SĂ SE UMPLE CU APĂ ȘI I-L STORCEA ÎNCET PE SPATE
ȘI APOI SE UITA LA EL CUM SE JOACĂ CU RĂŢUŞTELE.
MAICĂ-SA ÎI FĂCUSE BAIE PÂNĂ LA ZECE ANI, CÂND LUI
ÎNCEPUSE SĂ-I FIE RUȘINE DE MULT, DAR „EU TE-AM
FĂCUT, CREZI CĂ NU ŞTIU CUM ÎŢI ARATĂ CUCUL?”, MAICĂ-
SA INSISTASE PREA MULT, CĂCI UN COPIL DIN VECINI
ADORMISE ȘI MURISE ÎNECAT ÎN CADĂ ȘI EI ÎI ERA PREA
FRICĂ CA NU CUMVA „SĂ TE ASTUPE PĂMÂNTUL CÂND ŢIE NU
ŢI-A DAT ÎNCĂ MUSTAŢA” ȘI EL ACCEPTASE, PENTRU EA. CE
CĂUTA EL ACOLO ÎN ACEL MOMENT, LUPTÂNDU-SE PENTRU O
AMĂRÂTĂ DE SOLDĂ, NU PUTEA SĂ ÎNŢELEAGĂ. DE FAPT ÎN
ULTIMELE ZILE, NU MAI PUTEA SĂ ÎNŢELEAGĂ NIMIC, SAU
POATE DUPĂ CUM ÎI SPUNEA AMICUL LUI, CARE MURISE CU
CÂTEVA ORE ÎN URMĂ CĂ „DE ABIA ACUM ÎNCEPI SĂ
ÎNŢELEGI TOTUL”. ADORMISE GEMAND, CONŞTIENT CĂ NU
SE VA MAI TREZI NICIODATĂ, CĂCI EI RĂMĂSESERĂ ATÂT
DE PUŢINI ȘI DUŞMANII ERAU MULT PREA MULŢI ȘI TOTUȘI
O FĂCU. CÂND DESCHISE OCHII, PRIMUL LUCRU PE CARE ÎL
REALIZĂ FU, CĂ SE ÎNNOPTASE ȘI MAI APOI, CĂ CEI DE
LÂNGĂ EL VORBEAU ÎN ALTĂ LIMBĂ. DORMISE CU O MÂNĂ
SUB EL ȘI NU O MAI SIMŢEA, DAR NU PUTEA SĂ RIŞTE SĂ
SE MIŞTE, CA NU CUMVA SĂ ATRAGĂ ATENŢIA ȘI DACĂ DIN
ACEASTĂ CAUZĂ I SE BLOCA CIRCULAŢIA ȘI NU-ȘI VA MAI
PUTEA FOLOSI VREODATĂ BRAŢUL, ATUNCI AŞA SĂ FIE. SE
MERITA SĂ DEA O PARTE DIN EL LA SCHIMB PENTRU O
ÎNTREAGĂ VIAŢĂ. CEI DE LÂNGĂ EL, VORBEAU ȘI RÂDEAU ȘI
ÎNCEPUSE SĂ SE SIMTĂ MIROS DE CAFEA ȘI ŞUNCĂ PRĂJITĂ
ȘI ÎŞI ÎNFIPSE DINŢII ÎN BUZE, RUGÂNDU-SE CA
STOMACUL SĂ NU ÎNCEAPĂ SĂ-I GHIORŢĂIE, CĂCI DUPĂ
CUM SPUNEA BUNICUL LUI, DUMNEZEU SĂ-L IERTE,
„NEPOATE, UN ZGOMOT DE FELUL ĂSTA, NU-L POATE SCOATE
DECÂT UN LUP CARE URLĂ LA LUNĂ, SAU UN STOMAC
HĂMESIT”. ȘI EL ERA HĂMESIT. ADORMISE IAR. CÂND
GLOANŢELE ÎNCEPUSERĂ SĂ MUŞTE IAR PĂMÂNTUL DIN
JURUL LUI, SE RIDICASE CU CHIU CU VAI DE SUB SCÂNDURA
CARE-L ACOPEREA ȘI RĂMĂSESE ÎN PICIOARE, TOTAL
DERUTAT. ÎŞI DĂDUSE SEAMA PREA TARZIU, CĂ SE AFLA ÎN
MIJLOCUL INAMICILOR ȘI AŞTEPTĂ CA GLONŢUL
MÂNTUITOR SĂ-L SCAPE DE PRESIUNEA NEBUNĂ, CARE-I
DISTRUGEA CREIERUL, DAR RĂMASE UIMIT ȘI ASTA ERA
PUŢIN ZIS, CÂND VĂZU CĂ CEI DIN JUR ÎŞI ARUNCĂ ARMELE

109
ȘI SE PUN ÎN GENUNCHI. ÎN MÂNA AMORŢITĂ, CARE-I
ATÂRNA DE-A LUNGUL CORPULUI PRECUM O CREANGĂ
TĂIATĂ, ŢINEA O GRENADĂ CU CUIUL SCOS. DE CÂND ȘI
CUM, NU REUŞEA SĂ-ȘI ADUCĂ AMINTE. AI LUI VENISERĂ
DIN PARTEA OPUSĂ ȘI CU MARE GRIJĂ, REUȘISERĂ SĂ-L
„SCAPE” DE OBIECTUL ADUCĂTOR DE MOARTE.
FUSESE TRIMIS ÎN ŢARĂ CU TOATE ONORURILE MILITARE,
VIU... AŞA SE NASC EROII, COPILULE, ÎNŢELEGI?!
Papi sări din pat ca ars și începu să se frece la ochi. Totul fusese
atât de real, de „viu”, „simţise” totul pe pielea lui.
-Ce vrea să însemne asta?, bolborosi, năucit.
Însă nimeni nu-i răspunse. Îşi turnă un pahar de apa plată și-l bău
dintro înghiţitură. Deschise geamul la perete și-l lăsă aşa până
dimineață. Dormi cu pătura trasă peste cap, căci afara bătea un
vânt rece și în cameră se făcuse frig, dar mirosul de costiţă era
atât de greu, încât, parcă, cineva o prăjea chiar atunci, lângă el în
cameră. Undeva foarte aproape. Poate sub pat...

Romeo, începu să râdă.

-Nu e nicio problemă!
Omul îl privi suspicios.
-Cum adică „nicio problemă”?
-Exact cum auzi! Înţelegem că treaba nu mai merge aşa de bine
cum mergea odată și din cauza asta și banii scoși sunt mai puţini.
-E prima oară când spun asta!, se scuză omul. Adică, poţi să
verifici, până acum ceva timp, mi-am respectat promisiunile, nu am
întârziat niciodată și banii au fost mereu aceeași.
-Nu e nevoie să vă cercetez „dosarul”, domnule Petrică, căci nu
sunt de la Economic și afacerea noastră nu e una tocmai legală,
nu? Dacă d-voastră spuneţi că de puţin timp, treburile nu mai merg
ca înainte, eu vă cred! Nu sunt aici să vă judec. De curiozitate,
acum, afacerile nu prea mai merg bine cam de când a murit Cobe,
nu?
Omul deschise gura, după care o închise la loc.
Romeo privea dezinteresat rafturile cu băutură din stânga lui.
-Nu am venit aici să mă cert cu d-voastră. În general, în alte
cercuri, alt tip de oameni ar veni să colecteze taxa, nu cineva ca
mine, cu atâtea probleme de sănătate, încât de abia mă ţin pe
picioare. Poate cineva ca Rachetă, omul lui Papi, cred că îl ştiţi din
vedere și dacă un tip ca el ar veni în locul meu...
Romeo râse scurt, după care continuă:
-Ăla v-ar lua întâi banii, după care și-ar umple două sacoșe cu
sticle de whisky și v-ar trage și o mamă de bătaie, aşa fără
motiv, doar ca să se mai relaxeze și el un pic... Dar, după cum
spuneam și mai înainte, noi nu suntem genul ăla de oameni! Dacă
spuneţi că afacerile merg prost în ultima vreme și nu mai puteţi
plătii ca înainte, noi vă credem!
Îl bătu prieteneşte pe umăr.
-Haideţi că vă las acum! Mai am puţin de colindat! O zi bună, d-

110
nule Petrică!
-Staţi puţin!, făcu omul speriat. Nu vreau să credeţi că dacă a
murit Cobe, mi-am luat-o în cap și...
-Liniştiţi-vă! Nu crede nimeni aşa ceva! Mai ales că sunteţi un
„client” atât de vechi.
-Nu domnule Romeo, staţi puţin, două secunde! Dacă mă gândesc
mai bine, aş putea să vă plătesc aceeași sumă fără probleme! Chiar
dacă nu a mers după cum m-aş fi aşteptat, în ultima perioadă, n-o
să meargă tot timpul aşa, nu?
Romeo zâmbi.
-Bineînţeles că nu!
Plecă de acolo cu toţi banii și patru sticle de whisky.
Dacă era ceva la care se pricepea, era negociatul. Cel mai
important era modul în care expuneai faptele, nu informaţia în
sine. Când să se urce în mașină, observă un poliţist cum gesticula
în faţa unei fete și ceva îl făcu să se îndrepte într-acolo.
-Ce s-a întâmplat?, îl întrebă.
Acesta se întoarse nervos, afişând expresia „Dar tu ce dracu
vrei?”, dar îl recunoscu și îi răspunse automat:
-A trecut strada fără să se asigure și un Mercedes era gata-gata
să intre în ea!
-Dar eram pe trecerea de pietoni!, ripostă fata.
Romeo îşi muta privirea de la poliţist la fată și făcu ochii mari.
-Fuck!, îi scăpă fără să vrea. Domnişoara Alexandra, dacă nu mă
înşel, nu?
-Da!, îi răspunse ea.
-Un minut, vă rog! Discut eu cu domnul poliţist!
Îl trase pe acesta deoparte și îi spuse:
-Ascultă-mă, că nu vreau să mă repet: în primul rând, nici măcar
nu ai vrea să ştii ce ai putea păţii că ai te-ai legat de fata asta și
în al doilea, ai reţinut numărul la Mercedes?
-Da, de...sigur!, se bâlbâi polițistul.
-Bun! Vreau să afli cui îi aparţine! Acum!
-Sigur!
O luă la fugă spre mașină.
Romeo scoase telefonul din buzunar și formă numărul lui Papi.
-Salut! Sunt în sens cu Alexandra și... Alo!... Alo!...
Papi închisese. Era deja pe drum.

Capitolul 21”Fantome”

Rachetă strânsese din dinţi și plecase în trombă, lăsându-l pe Papi

cu Alexandra. Nu trebuia s-o facă, dar puştiul ţipase la el și îl
înţelesese că în situaţia în care era... Bine, poate exagera un pic,
dar dacă se întâmpla Doamne fereşte să...
Nu, era bine aşa! Încetini când ajunse în centru căci văzuse o
mașină care corespundea descrierii, dar nu avea numărul potrivit și
trecu mai departe. Lângă clădirea Poştei, alt Mercedes. Nu era
nici ăsta. La nicio sută de metri mai încolo, altul. La fel...

111
-Ce dracu?!, exclamă. Nu ştiam că în petecul ăsta de oraş sunt
atâtea Mercedesuri...
Bine că nu era vorba de vreun Bmw, căci atunci chiar urma să fie o
problemă, căci peste astea, chiar că dădeai la tot pasul. N-avea
lumea bani, dar mașinile autohtone deveniseră o raritate. Adevărul
era că aveau și o problemă cu preţul. Ca la români: „Tu plăteşte-
mi pentru barcă, că pleci acasă cu un lighean!”
Ieși din localitate și făcu curba înspre 2 Mai, când un şofer înfipt
îi tăie calea din direcţia opusă și fu cât pe ce să se ciocnească.
-Mă-ta!, răcni Rachetă.
Frană și coborî din mașină. Celălalt deja se îndrepta spre el. Un
tip la cel puţin o sută patruzeci de kile, chelios, cu o burtă
considerabilă.
Tot vinovatul începu să urle:
-Bă, da cine pula mea ţi-a dat mă ţie carnetul? Nu vezi mă că nu
ştii să conduci, dobitocule!
Rachetă se opri în faţa lui și-l întrebă, mârâind:
-Mă, da’ tu eşti prost sau te faci? Cu cine mă-ta crezi că
vorbeşti?...
Pe lângă căpăţâna „voinicului” reuși să-i vadă mașina.
-Auzi măi „şmechere”, căruţa aia a ta, are cumva bătut în tablă „B
23 COT”?
-Da!, îi răspunse grasul surescitat. „Cot”, de la Coteanu! Ţi s-a
aprins becul? Clanul Coteanu! Mafia, boule!
-Mă, da tu chiar că eşti prost!, rânji Racheta și plecă spre
propria-i mașină.
-Ce faci mă, fugi?, urlă grasul după el. Să fugi mă, să fugi! Să
fugi că dacă...
Grasul se opri mirat, văzându-l pe Racheta cum se întoarce de la
mașină cu o bâtă de baseball.
Începu să fugă spre Mercedes, dar Rachetă îl ajunse din doi pași
și îi râse o bâtă cu sete pe șira spinării. Grasul ţipă scurt și se
prăbușii cu faţa de asfalt. Începu să urle, căci mai multe
pietricele îi străpunseseră obrazul drept.
-Clanuri, mă?... Mafie?!..., zise Rachetă și începu să-i dea la
picioare. Nu se grăbea.
Grasul răcni înfundat, nereușind să-și ridice greutatea de pe
asfalt și de la atâta suferinţă, probabil, cuiva de sus i se făcu
milă, căci chiar când bâta se pregăti să-i coboare asupra ţestei,
sună un telefon și „torţionarul” lui răspunse.
-Da! Îl aduc acum! Nu, nu sunt în mașină! Urcăm acum!
În timp ce-l ducea spre mașină, mai mult târâş, căci grasului nu
prea-i mai funcţionau picioarele, Rachetă îi zise:
-Ai avut noroc, măi „Piedone”! Ai avut noroc cu telefonul, că dacă
nu suna...
Ştia, era conştient. Avusese noroc.
-Dar, continuă Rachetă, acum să mergem să vedem ce ai avut cu
săraca fată, de era s-o calci pe trecere, căci asta chiar că nu
înţeleg...

112
„Fata”? Grasul înghiţi în sec. În timp ce era împins înăuntru, îşi
sparse și capul în tăblăria tare și sângele începu să-i șiroiască
printre pietricelele ce-i decorau faţa, dar nu mai scoase niciun
sunet. Erau alte lucruri mai grave care îl măcinau în momentul
ăsta...

La înmormântare participau câțiva oameni: jumătate din rude și

vreo doi cunoscuţi. Decedatul avusese o poziţie bună în rândul lumii
și anume, ocupase funcţia de contraamiral. Cât trăise, toţi cu
„Nea’ Titi în sus, nea’ Titi în jos”, dar în momentul în care se
„dusese”, pauză! Moartea lui apărea ca un anunţ în ziarul local și
numele îi era scris greșit. Înainte se vorbea că „Lasă nea’ Titi, că
atunci când o să mori mata’ o să vină sigur Pro-Tv-ul!” Dar, până la
urmă se părea, că Pro-Tv-ul era mai ocupat cu reportaje despre
securitatea homosexualilor din România și creşterea preţurilor la
alcool, în momentul ăsta. Treaba era că, toata viaţa lui fusese
omul care îşi contrazisese funcţia, un băiat de nota douăzeci.
Rezolvase nea’ Titi probleme pentru alţii, de la scăpatul de şcoala
de corecţie, căci „Iartă-l nea’ Titi, că e și el mic și prost, scapă-l
nea’ Titi, să te ajute Dumnezeu!”, la pusul de vorbe bune pentru
alţii, căci „El vrea să muncească, dar să stea cu curul pe un scaun,
că îl duce mintea și e păcat de el să dea ca ceilalţi la ciocan ziua
întreagă, aşa că dacă ai putea matale să dai un telefon și să pui
un cuvinţel de bine, o să-ţi mulţumim toată viaţa!”, până la
probleme mult mai mari ca „Nici nu ştiu cum să te rog nea’ Titi,
dar are doar paișpe’ ani și merge pe bani cu toţi bărbaţii și în
plus, ce-o distruge și mai mult e că se droghează și am mers și la
Poliţie, dar nu au reușit să ne ajute și cineva ne-a îndrumat spre
matale că îi cunoşti pe toţi și poate ai putea vorbi cu ei să o lase
în pace, că ei sunt mafioţi și noi suntem oameni obişnuiţi, săraci,
să-ţi trăiască copiii și să-ţi dea Dumnezeu sănătate!...”.
Cât fusese Titi în „putere”, „putuse” de toate. Răspunsurile lui se
limitau la „Fără nicio problemă!” și la „Păi cum, se poate să nu?!”.
Dar, acum, pe suta de metrii, fanii lui și zecile de oameni pe care
îi ajutase, uitaseră de el. Sau, poate, le era prea rușine să apară,
gândindu-se că aşa, toţi și-ar da seama că și ei la rândul lor fac
parte din categoria de oameni „ajutaţi”.
Ploaia îi îndepărtase încet și pe cei puţinii veniţi să aducă un ultim
omagiu și se răspândiseră în toate părţile. Când noaptea începu să-
și arate colţii, mai apăru un om. Acesta se duse până la mormântul
proaspăt astupat, se puse în genunchi și rămase aşa. Un câine ce
„deţinea” zona cimitirului, veni cu tupeu până la câțiva metrii de el
să-l miroasă și când reuși, îşi băgă coada între picioare și o zbughi
afară printro spărtură din gard. Luna, pe jumătate muşcată, se
reflecta în bălţile din cimitir dându-ţi senzaţia că făpturi
fantomatice ies din pământul ud, pentru a dansa în noaptea rece.
Omul îşi lăsă mâinile pe pământ și îngânând un cântec într-o limbă
neînţeleasă, începu să sape. Nu se grăbea. Când într-un final,
ajunse la corpul celui decedat, se descheie la pelerină și trase din

113
teaca ataşată de picior cuţitul. Lama acestuia, străluci o clipă,
apoi în începu să taie. Exact ca la o masă festivă, omul se mai opri
din când în când, să mai guste câte o bucăţică. Termină când afară
se îngâna de ziuă. Se încheie la pelerină, îşi puse gluga pe cap și
începu să miroasă aerul, exact ca un ogar. Nu fu mulţumit de ceea
ce simţii, aşa că nu mai ieși pe poartă ci sări gardul din direcţia
opusă și o rupse la fugă.
Bucata de lună dispăru în nori și ploaia se opri.
Legionarul se învârti în pat și gemu. „Nu poţi omorî un om de două
ori, dacă nu ai fost tu ăla care l-a omorât prima dată! Nu poţi să-
l mai omori acum! E prea târziu...”
-Tata..., mormăi și deschise ochii.
Avea mâinile pline de pământ uscat și sânge.
„Cred că am avut treabă azi-noapte!”, gândi.
Auzi o bătaie la uşă și o voce de femeie îl chemă la masă. Răsuflă
uşurat. Bătrânica era în viaţă. Deocamdată...

Femeia zâmbi.
-Nu prea ai fost în apele tale azi!
Tano îşi stinse țigara și o privi serios.
-Trebuie să înţelegi un lucru, la chestiile astea nu m-am priceput
niciodată!
Femeia oftă.
-Nu trebuia să faci mare lucru, doar să vorbeşti cu ea.
-Am vorbit, dar...
-Nu, ai purtat o discuţie, asta în cel mai bun caz, dar n-ai vorbit.
A plecat de aici mai zăpăcită decât atunci când a venit.
-Păi dă-i un telefon și...
-Eu?! Cum să-i dau eu un telefon? Tu trebuie s-o suni, am făcut
pe peţitoarea destul!
Tano se ridică și începu să se plimbe prin cameră.
-Vezi ce agitat eşti? O s-o sperii! Respiră, calmează-te, apoi sun-
o și vorbeşte cu ea. Și să vorbeşti, nu să ocoleşti subiectul!
-E uşor să dai din gură! Dacă nu erai vară-mea...
-Dacă nu eram vară-ta, ce?
-Te luam pe tine, că tu eşti tupeistă, treci direct la subiect, nu
lași bărbatul să se chinuie cu tot felul de tertipuri, ca să-ţi facă o
propunere.
Femeia începu să râdă.
-Măi Tano, tu ai nevoie de o femeie-femeie, nu o femeie-bărbat
ca mine. Lângă tine trebuie să stea muierea aia blândă, pe care o
vezi în filmele vechi, genul de femeie care caută protecţie și Adina
ar fi perfectă!
-Da... O s-o sun!
-Bine, hai că eu plec, că mă aşteaptă Mario să mergem la o
petrecere!
-Da, bine, du-te!, îi răspunse pe un ton mohorât.
-Hai, înveseleşte-te! Totul o să fie bine! Trebuie doar să fii tu,
când vorbeşti cu ea, înţelegi?

114
Îl sărută fugitiv pe obraz și dispăru.
„Să fiu eu... Uşor de spus...”
Îşi mai aprinse o ţigară și sună.
-Alo!, se auzi din partea opusă.
-Eu sunt! Vroiam să te invit la mine, să discut ceva cu tine. Ceva
mai serios...
Din partea cealaltă urmă o scurtă pauză, după care femeia îi
răspunse:
-Sigur! Hai că mă îmbrac și chem un taxi!
-Nu, cum să chemi un taxi?! Lasă că trimit eu o mașină să te ia!
-Bine, în douăzeci de minute sunt gata! Te pup!
Tano rămase privind telefonul.
-Hâmmm..., îşi spuse. Nu a fost deloc greu! Acum trebuie să mă
gândesc cum să abordez discuţia. Trebuie doar să fiu „eu”. Da...
Taică-su îi spusese odată, că nu trebuie să-și deschidă sufletul în
faţa unei femei, nici dacă e vorba de propria-i nevastă și el tocmai
asta urma să facă.
-Te-am ascultat tată, dar nu am ajuns nicăieri cu sfatul ăsta...
Poate a venit timpul să încercăm și cealaltă variantă! Nu se ştie
niciodată de unde sare iepurele, nu?

Fusese un adevărat cavaler până acum, nici măcar nu încercase să

o sărute. Era prima oară când o aducea în „cuibuşorul” lui. Nici nu
intraseră bine pe uşă, că ea și plecase în „cercetare”.
Până îşi dăduse geaca jos, ea era deja la etaj.
-Asta e camera ta?, i se auzi vocea de sus.
Zâmbi și se duse după ea.
-Da, dar cum ai ghicit?
-Norocul începătorului!
-Te superi dacă te las singurică vreo zece minute? Am ceva de
rezolvat...
-Nu, dar să nu lipseşti prea mult, căci dacă întârzii, o să mă
ascund de tine în casa asta mare și o să trebuiască să mă găseşti!
-Asta e! Oricum, nu cred că o să fie cazul!
-Pot să intru prin toate camerele?
-Da, desigur, simte-te ca acasă!
-Auzi, îl întrebă ea pe un ton conspirativ, dar dacă dau peste vreo
fantomă?
Lui Papi i se puse un nod în gât, dar se chinui să zâmbească și îi
răspunse:
-Nu mai e nicio fantomă! Le-am prins eu pe toate și le-am închis
în beci!
Îi dădu un pupic pe obraz și îl miră că făcuse asta urmând un
„reflex” pe care nu-l căpătase niciodată și începu să coboare
scările, când ea strigă după el:
-Dacă întârzii, cobor în beci și dau drumul la fantome în toată
casa și o să trebuiască să stai după ele și să le prinzi din nou!
Nu îi mai răspunse căci ĂSTA NU ESTE UN SUBIECT PE CARE ÎL
POŢI DEZBATE SUB FORMĂ DE GLUMĂ, MAI ALES DACĂ AI

115
TRECUT PRIN MOMENTE ÎN CARE AI FOST MAI „DESCHIS”
DECÂT DE OBICEI ȘI AI VĂZUT NIŞTE LUCRURI, CARE AR FI
TREBUIT SĂ RĂMÂNĂ ÎNGROPATE ȘI MAI ALES CĂ AI PURTAT
O CONVERSAŢIE CU CINEVA CARE... NU MAI CONTINUI, NU?
„Nu că doar la asta mă gândeam și eu și nu e o chestie „potrivită”
pentru starea mea de spirit, acum. Trebuie să le lași să treacă!”
EU? AHA, TE REFERAI LA TINE... PENTRU MINE SUNT
LUCRURI OBIŞNUITE, FAC PARTE DIN „VIAŢĂ”.
Papi intră în garaj, unde îl aştepta Rachetă.
-Deci zi repede, că mă grăbesc! Cum stă treaba?
-Păi, i-am dat un şofer până la Bucuresti, că nu era într-o situaţie
prea bună, pentru a conduce...
-Ai aflat cine e, până la urmă?
-Am vorbit cu Kemal și treaba stă cum a prezentat-o el, adică
face parte din clanul Coteanu, una dintre grupările din Bucureşti.
-Păi și acum ce e de făcut?
-Păi, cred că trebuie să aşteptăm... Nu am vrut să iasă chiar aşa
și dacă nu mă sunai tu în momentul ăla, cred că...
-Rachetă, eu nu îţi reproşez nimic, înţelege asta! Am vrut să ştiu
cum stăm, atâta tot! CĂCI DACĂ-MI DAI O PALMĂ, NU O SĂ-
ŢI ÎNTORC ȘI OBRAZUL CELĂLALT! SĂ FIE MULŢUMIT CĂ MAI
RESPIRĂ!
-Da șeful! Oricum, dacă e să iasă cu scandal, ne descurcăm, că nu
suntem ciungi sau ologi...
-ARMELE SCUIPĂ FOC ÎN AMBELE DIRECŢII, NUMAI CĂ NOI
NU SUNTEM NICI DE O PARTE NICI DE CEALALTĂ, NOI O SĂ
TRAGEM DE SUS, ÎNŢELEGI? O SĂ FIM PUMNUL LUI
DUMNEZEU!
-Da...șeful’!
Rachetă se uită atent la Papi, dar pentru o clipă nu-l văzu. Adică
era acolo, dar parcă...nu era el. Apoi Papi zâmbi și spuse:
-Hai că mă duc, că mă aşteaptă o fată frumoasă! Dacă lipsesc
prea mult o să dea drumul la fantome și atunci...
Plecă.
Rachetă se uită la uşa închisă și mormăi:
-„Pumnul lui Dumnezeu”... „Fantome”... Mă rog, nu e treaba
mea!...
Făcu ca întotdeauna: îngropă pisica, adânc-adânc de tot.

Capitolul 22 „Legături”

Când intră în cameră, ea îl aştepta stând pe marginea patului și

ascunzând ceva la spate.
-În sfârșit, a venit cavalerul să salveze prinţesa! Dar mai întâi
trebuie să treci de balaurul cel furios! Ai curaj, cavalere?
-Da, îi răspunse el, zâmbind. Dar nu văd balaurul! Cumva se
ascunde?
-Da! Pregăteşte-te de luptă!

116
Cu un gest teatral scoase ce ascundea la spate și începu să i-l
învârtă prin faţă.
-Păzea! Fereşte-te de ursuleţul cel rău!
El o privi, încă neînţelegând.
-Nu credeam, continuă ea, că băieţii mari se mai joacă încă cu
păpuși!
-Dar nu e al meu! Unde l-ai găsit?
-Desigur!, râse ea. Negarea e prima fază! Pe perna ta, l-am găsit!
Aştepta cuminte să te întorci, aşa că până ai venit tu, ne-am ţinut
unul la altul de urât. Acum spune cinstit, cui vrei să-i dai un pupic,
mie sau lui?
-Dar nu e ursul meu!, ripostă el.
-Da, cum să nu!?..., făcu ea și ridicându-se de pe pat i-l puse în
braţe.
În timp ce făcu mişcarea, se auzi un zgomot, ca un zdrăngănit de
monezi și atunci timpul încremeni în loc, căci ăla era URSUL LUI
COBE DE CÂND ERA EL MIC. URSUL PE CARE I-L PUSESE ÎN
SICRIU ŢIGĂNUŞULUI CARE FUSESE OMORÂT ÎN BĂTAIE. ĂLA
ERA URSUL CARE REVENISE LA COBE CÂND ACESTA MURISE
ȘI TOT ĂSTA ERA URSUL CARE SE AFLA ÎN ACEST MOMENT
ÎN BRAŢELE LUI.
Îl întoarse pe o parte, cu mâinile tremurânde și îi pipăi cusătura.
Printro despărţitură infimă se zărea colţul unei bancnote vechi,
ieșite din folosinţă. Îl mişcă haotic în toate părţile, dar nu mai
zdrăngăni nimic, căci zdrăngănitul fusese doar în mintea lui, dar
ăsta era ursul cu siguranţă și acum chiar îşi amintea că atunci când
îi povestise, Cobe spusese că schimbase monezile în bancnote, dar
el auzise, probabil zdrăngănitul pentru că fusese O AVERTIZARE,
UN PUNCT DE LEGĂTURĂ CU TRECUTUL MORT, SAU UN PUNCT
DE REFERINŢĂ PENTRU VIITOR...
Îşi descleştă mâinile și lasă ursuleţul să cadă și când acesta izbi
podeaua, iscă un nor mare de praf, de parcă cineva tocmai bătuse
un covor și în cameră se simții un iz de putred, înecăcios.
SE PARE CĂ CINEVA TOCMAI ȘI-A DESCHIS COŞCIUGUL...
-Să mergem Alexandra!, rosti Papi cu gura uscată.
-Unde?, întreba ea nedumerită.
-Acasă la tine! Hai să te duc acasă!
-Păi ce, s-a întâmplat? Am greșit cu ceva?...
-Nu, păpușă, nu ai greșit cu nimic! Doar că fantomele alea din beci
tocmai au scăpat și trebuie să le prind...
Pe parcursul drumului nu vorbiră și rămaseră la distanţă unul de
altul. Ea ar fi vrut să-l ajute, dar nu ştia cum și oricum, îşi dădea
seama că ăsta nu era chiar un moment potrivit.
Insistă să o conducă până la poartă și când să-și ia la revedere,
dinăuntru apăru o femeie în vârstă, care o întrebă răutăcios:
-Pe unde ai umblat? Te-am căutat și la muncă, dar nu erai! La ora
asta se vine? Vezi că a venit apa și lumina și eu n-am bani să le
plătesc!
-Bună seara!, interveni el. Dar d-voastră cine sunteţi?

117
-Eu sunt femeia la care stă în gazdă! Că o dăduse mă-sa afară din
casă și am luat-o că mi-era milă, că nu avea pe nimeni, săraca!
Dar trebuie să plătească mamă, că aici nu e casă de binefacere!
Nu umblă câinii cu covrigi în coadă!
-Dar v-am plătit! Doar ştiţi că tot salariul meu vi-l dau d-voastră!
Nu mi-am oprit niciodată nimic! Nici măcar bani de...
-Taci fată când vorbesc eu!, se răsti baba la ea și Papi simţi cum i
se ridică părul pe spate.
-Alexandra, spuse luând-o de mână, poţi să mă aştepţi în mașină
cât vorbesc cu doamna?
-Păi, am crezut că...
-Ştiu, scuză-mă iubito!
O trase ușor spre el și o sărută pe buze. Fu un sărut mai mult
nevinovat, „în trecere”, dar fu prima dată când săruta o fată și
inima îi trepidă sălbatic reușind să-și rupă lanţurile care o ţineau
prizonieră și zbură spre ea și rămase acolo și el o văzu în ochii ei
negrii când închise portiera și se bucură, căci ştiu că ea o să aibă
grijă de ea și că era mai în siguranţă decât fusese vreodată la el.
Și apoi se întoarse spre bătrâna care rânjea cu dinţii ei ştirbi
exact ca o...
-VRĂJITOAREO! CELOR CA TINE NU LI SE FĂCEA ONOAREA
DE A FI ARSE PE RUG, CĂCI NU MERITAU CA PIELEA LOR
ÎMPUŢITĂ SĂ ATINGĂ LEMNUL, CI ERAU LEGATE DE
PICIOARE, DUPĂ CARE LI SE DĂDEA DRUMUL CU CAPUL ÎN
JOS ÎNTR-O FÂNTÂNĂ SECATĂ. DE OBICEI MAI DURA PUŢIN
PÂNĂ MUREAU ȘI GEMETELE LOR ERAU CA MUZICA PENTRU
URECHE, MAI ALES, ATUNCI, CÂND ARUNCAI MAI MULTE,
UNA DUPĂ ALTA ȘI MAI DEŞERTAI DEASUPRA ȘI UN SAC DE
VIPERE. DAR VREMURILE ACELEA AU TRECUT DIN PĂCATE,
ACUM CRED CĂ AŞ PUTEA TOTUȘI SĂ TE FAC SĂ-ŢI
MĂNÂNCI LIMBA ȘI SĂ-ŢI LIPESC DIN CAP PÂNĂ-N
PICIOARE BANCNOTE DE O SUTĂ ȘI SĂ-ŢI DAU FOC...
Baba rămase sprijinindu-se de poartă, fără suflare.
-Doamnă, continuă Papi, o să trimit eu pe cineva să-i achite
domnişoarei toate datoriile și bineînţeles, plus ceea ce consideraţi
d-voastră că vi se cuvine și de acum înainte, puteţi să vă vedeţi
liniştită de bătrâneţile d-voastră, căci nu o să vă mai deranjeze cu
prezenţa. O iau cu mine! O seară bună, în continuare!
Se întoarse și urcă în mașină.
-Alexandra, începând cu ziua de azi, or să se schimbe mai multe
lucruri și nu numai în viaţa ta, ci a amândoura. Tot ce te rog, e să
nu-mi ceri prea multe explicaţii și să nu te simţi ofensată în vreun
fel, căci tot ce fac, e spre binele nostru.
-Bine iubire!, îi răspunse ea și îl sărută.
De data asta, fu cu totul altceva. Când mașina îi lăsă în faţa
hotelului de patru stele, o mâncă limba să-l întrebe ce se întâmplă,
căci nu înţelegea, dar amintindu-și spusele lui, se abţinu. El îi
închirie o cameră și când recepționerul îl întrebă pe ce durată, el îi
răspunse că nelimitat și pe ea o duru, căci îl vroia atât de mult

118
aproape de ea, dar nu avea parte decât de fragmente și îşi înghiţi
lacrimile, deși îi venea să se pună în genunchi și să urle...
Ceva îi spunea că aşa trebuia să fie și simţea că ăsta era
adevărul, dar dormii singură în noaptea aia și dormii într-un loc
străin și dormii prost și mai visă și urât...

Kemal trebuia să ajungă acasă de ceva timp, dar îşi trimisese

viitorul ginere înainte și mai rămăsese puţin. Situaţia lui actuală îl
dădea puţin peste cap. Nu că nu ar fi fost de acord cu ideea de a
da totul pe faţă cu familia lui, căci în felul ăsta scăpase de un
mare of, dar, mai existau întrebări sâcâitoare, sau nelămuriri, mai
degrabă. Ieșise afară, la poartă și îi trimisese pe cei doi de acolo,
înăuntru, în curte. Vroia să fie singur, dar nu avea unde să se ducă
în altă parte. De baruri nu avea chef și oricum nu prea frecventa
locuri de genul ăla și acasă... Acasă, oricum trebuia să ajungă, dar
de asta era vorba. Trebuia s-o facă cu mintea limpede, căci în
ultimele zile, avusese câteva „scăpări” și la „muncă” și Tano îl
observase, ştia, chiar dacă nu îi spusese nimic, dar o să vină timpul
și pentru asta. Cum să facă să-și revină? Ce era de făcut? Ce
bine era să fi existat un medicament, o pastilă pe care s-o iei de
la farmacie, s-o înghiţi și să-ţi revii instantaneu! Cu o seară
înainte avusese un vis destul de terifiant. Se făcea că murise și
ajunsese pe un munte înalt, unde totul era acoperit de zăpadă
albă, strălucitoare. În faţa lui se afla un bătrân ce se sprijinea de
o poarta mare de fier. Cumva, îşi dăduse seama că se uita la Allah
și îngenunchease, dar bătrânelul îl ridicase și îi spusese să nu se
bucure prea mult, căci trebuia să intre pe poarta aia și dincolo nu-
l aşteptau lucruri prea frumoase.
-Mă duc în iad, nu?, întrebase el. Pentru toate păcatele mele, mă
duc în iad.
-Nu!, îl corectase Allah, ajungi în iad, pentru că acolo trebuie să
ajungi, nu pentru păcatele tale, căci astea nu contează.
-Păi nu înţeleg, făcuse el, nedumerit, atunci de ce nu mă duc în
paradis?
Allah îl privise și începuse să râdă în barbă.
-Chiar nu pricepi? Nu te poţi duce în paradis, pentru că doar
creştinii se duc acolo! Noi musulmanii mergem în iad!
-Păi atunci, totul nu a fost decât o minciună?, urlase el disperat.
-Bineînţeles!, venise răspunsul rece. Și tu și eu... Totul...
Înțelegi, nimic nu a contat vreodată cu adevărat...
Se trezise vorbind fără noimă și nevastă-sa îl luase în braţe,
încercând să-l liniștească. La un moment dat, ca să nu-i strice și
ei somnul, se prefăcuse că adormise și ea încetase încet-încet să-l
mai mângâie. Mai aşteptase câteva minute, după care coborâse
pâş-pâş și se duse în bucătărie. Cu adevărat, nici măcar acum nu
reușise să-și revină pe deplin.
-Şeful nu ai cumva să-mi dai și mie o ţigară, să-ţi trăiască
familia!
Tresări, căci nu văzuse și nu auzise pe nimeni venind.

119
Cerşetorul stătea la doi metri de el, cu capul plecat. Gluga de la
geaca jegoasă îi acoperea jumătate din faţă și mâinile îi tremurau
de parcă intrase în sevraj.
-N-am mă, ţigări, că nu fumez.
Cerşetorul dădu să se întoarcă, când Kemal zise:
-Dar ia nişte bani să-ţi iei și ceva de mâncare!
-Mulţumesc mult boierule!, îi spuse cerșetorul înfăşcând bancnota
de o sută de lei. Să-ţi trăiască familia!
-Da mă bine, hai du-te!
-Să te ajute Dumnezeu să vezi calea!, mai zise cerşetorul și se
pierdu în noapte.
Kemal zâmbi. „Până și cerşetorii sunt mai apropiaţi de Dumnezeu,
decât mine!”
-Și totuși, că acum îmi dau seama, spuse pe când pornea mașina,
ultima frază mi-a zis-o pe turceşte. Turc nu era, oricum, dar
ciudat că... Eeee... ia mai dă-l naibii!
Plecă.
Nu ştia, dar visul lui fusese pe cale să se adeverească. După ce
dispăru printre mașini, Legionarul îşi băgă bancnota de o sută în
buzunar și începu să fluiere. Îi mersese binişor. Oricum data
viitoare o să-i meargă și mai bine.
-Data viitoare, mormăi mângâind cuţitul de sub geacă, nu numai că
Allah o să vină la tine, turcule, ci o să te și spintece...

Tano respirase adânc, când se oprise din povestit. Viaţa lui în

jumătate de oră. Ea îl privea, cu un fel de compătimire în ochi.
Asta nu mai primise până acum. Câteva din lucrurile povestite, îl
făcuseră până și pe el să-și pună întrebări și el, vorba aia, le
trăise.
-Acum e rândul tău!, îi spuse. Povesteşte-mi despre tine!
-Despre mine?, râse ea. Ce aş putea să-ţi povestesc despre mine?
În comparație cu tine, viaţa mea a fost una absolut normală și
anostă. Ştii ce, hai s-o lăsăm pe altă dată! O viaţă pe seară e de
ajuns. Hai să ne uităm la un film, vrei?
„La un film?”. Nu mai văzuse un film de...ceva timp, nu-și mai
amintea exact de când. „La naiba! Nu îmi amintesc nici măcar aşa
cu aproximaţie...”
-Bine!, îi răspunse. O facem și pe asta!
Tâmpenia fu că se simţi bine, chiar se relaxă și îşi dădu seama, că
nu mai fusese în starea asta de mult. O ţinu în braţe și la un
moment ea adormi și prima lui intenţie fu să se ridice de lângă ea,
dar renunţă și ochii i se împăienjeniră și lui și filmului îi dispăru
mai întâi imaginea, apoi sonorul și adormi și el.
Dimineaţa, se trezi primul și încercă să se mişte și gemu căci mâna
de sub ea era amorţită și spatele parcă îi era bătut în cuie, de la
canapeaua tare din piele și atunci deschise ochii și ea și îi zâmbi și
îi îngână un „Bună dimineaţa!” și el surâse.
Îl sună pe Kemal și îi spuse să pregătească mașina că or să ia
masa în oraş.

120
-Să luăm masa în oraş?! Cum adică? Adică de ce? Noi doi, vrei să
spui?
Tano privi telefonul de parcă aşa l-ar fi putut vedea pe Kemal și îi
răspunse:
-Ce-i turcule, te-am trezit din somn? Luăm masa în oraş, adică eu
cu Adina!
-Cu cine?! Adică, da...ok, înţeleg!
Tano zâmbi. Turcul era oriunde altundeva, numai pe Pământ nu.
Trecură întâi pe la ea, pe acasă, dar nu urcă, o aşteptă în mașină.
-Bă turcule, îl întrebă pe Kemal, tu mai trăieşti? Adică, mai eşti
pe aici, prin lumea asta?
-Da, îi răspunse acesta. Adică, aşa, aproximativ...
-Înţeleg! Ai ceva pe suflet? E ceva ce ar trebui să ştiu?
-Nu șeful, e vorba de acasă.
-Ia zi, că mă ţineam mai demult să te întreb, cum te simţi acum,
că ţi-ai descărcat sufletul în faţa soţiei? E mai bine, sau mai rău?
Kemal se gândi puţin, după care îi răspunse:
-Sunt încă puţin debusolat, dar mai bine, asta garantat.
„Cam aşa mă simt și eu!”, îşi zise Tano. „Bine am venit în rândul
oamenilor și bine m-am găsit!”

Papi se învârtise ca un nebun prin casă toata noaptea. Ce încerca

să găsească, nu ştia sigur, oricum, ursuleţul, nu mai era. Îşi
amintea, că atunci când plecase să o ducă pe Alexandra, rămăsese
pe podea. Fusese adevărat, nu o închipuire căci L-AI VĂZUT ȘI
TU ȘI EA, DAR PÂNĂ LA URMĂ, CE-I CU ASTA? CE VREI SĂ
GASEŞTI? DE CE VREI SĂ ÎNŢELEGI LUCRURILE FĂRĂ
ÎNŢELES? NU CRED CĂ AI VREA SĂ FI ÎN MINTEA LOR, SAU
ELE ÎN MINTEA TA! ÎŢI MAI ADUCI AMINTE CÂT A DURAT SĂ
SCAPI DE „BĂRCUŢE”?
Păi ce legătură aveau bărcuţele care fuseseră parte integrantă a
copilăriei lui cu URSULEŢUL CARE FUSESE PARTE DIN
COPILĂRIA LUI COBE? AŞA TREBUIE SĂ PUI ÎNTREBAREA...
Dar Cobe nu fusese cu adevărat tatăl lui, deși ţinuse foarte mult
la el, dar nu avuseseră o legătură directă cum ar fi sângele, deci
SUNT OAMENI CARE REPARĂ DIVERSE LUCRURI, DOAR
ATINGÂNDU-LE ȘI ALŢII CARE LE STRICĂ DOAR PRIVINDU-
LE, SAU GÂNDINDU-SE PREA MULT LA ELE, ÎNŢELEGI? ĂSTA
E UNUL DIN PUNCTELE DE LEGĂTURĂ, GÂNDEŞTE-TE LA ASTA
ȘI NU MAI UMBLA DUPĂ FANTOME, NU LE MAI CĂUTA PRIN
CASĂ, CĂCI NU LE VEI GĂSI MERGÂND DIN CAMERĂ ÎN
CAMERĂ! LE VEI DESCOPERI DOAR ATUNCI CÂND LE VEI
CĂUTA CU MINTEA! LOR LE E MAI UŞOR SĂ IA CONTACT CU
TINE, PENTRU CĂ DEJA, AU O PORTIŢĂ SPRE MINTEA TA,
DAR TU NU AI SPRE A LOR ȘI E MULT MAI BINE AŞA, CREDE-
MĂ!
În ciuda faptului că ai impresia că dacă ai bani și oameni care-ţi
asigură paza și care și-ar da viaţa pentru tine, eşti protejat, de
fapt... DE FAPT, AI LĂSAT-O PE ALEXANDRA ÎNTR-O CAMERĂ

121
DE HOTEL, DE PARCĂ AI FI ÎNCHIS-O ÎNTR-O CUŞCĂ ȘI
VAI-VAI, CE PROTECŢIE ÎI OFERI TU DE LA UN KILOMETRU
DISTANŢĂ!... EA NU SE POATE FERI NICI DE PROPRIILE-I
VISE, CE SĂ MAI ZIC DE LUMEA REALĂ...
Taci!...
DE CE TE SUPERI? VREI SĂ SPUI CĂ NU AM DREPTATE? ŢI-
AM ZIS SĂ AI GRIJĂ, CĂ VIAŢA TA E COMPLICATĂ ORICUM
ȘI CĂ NU AVEA ROST S-O MAI INTRODUCI ȘI PE EA ÎN
LUMEA TA DE „FANTOME”, DAR TU... TOT CEEA CE FACI, NU
E DECÂT O ÎNCERCARE DE A DESCHIDE O POARTĂ ȘI MAI
MARE SPRE NIŞTE CHESTII DE CARE AR TREBUI SĂ TE
FEREŞTI, CĂCI AŞA AR FACE ORICE OM CU MINTEA LA CAP,
DAR...
„Să se odihnească toţi în pace! De acum înainte o să-mi văd de
viaţa mea!”
HA-HA! MĂ FACI SĂ RÂD! CHIAR AI IMPRESIA CĂ TOTUL SE
ÎNVÂRTE ÎN JURUL TĂU? CÂTEODATĂ, CHIAR REUŞEŞTI SĂ
MĂ FACI SĂ RÂD! AŞA ERA ȘI TAICĂ-TU!
Ce?! Ce vrei să spui?
NIMIC...

Omul își parcă „comoara” în faţa supermarketului și coborî să-și

facă cumpărăturile. Mașina era un Bmw seria 3 din ’96, capacitate
1665 cmc, la 90 de cai, pe motorină. Avea abs, computer de bord,
aer condiţionat, geamuri electrice, airbag, închidere centralizată,
motor în 6V. Fusese cumpărată din Germania la preţul de 3500 de
euro. La această sumă se ajunsese după negocieri strânse, căci
mașina avea deja la bord peste o suta cinzeci de mii de km. Fostul
proprietar o vânduse după un divorţ nimicitor, care îl costase mai
mult decât avea. Noul proprietar, de meserie poliţist, era un băiat
de treabă, care o cumpărase, pentru că îi plăceau foarte mult
Bmw-urile și trebuise să se încadreze cumva în 4000 de euro, căci
atât îl ţinea buzunarul. De fapt, cea mai mare parte din bani i-o
împrumutase taică-su, care și el la rândul lui, scosese din bancă.
Se certaseră la început, căci fusese vorba ca Dacia bătrânească
să-i revină lui, că taică-su ieșise la pensie pe caz de boală și
oricum nu mai circula cu ea, dar cel tânăr refuzase, pe ideea că
toată lumea ştia că aia nu e mașina lui și vroia și el ceva care să
ştie că îi aparţine.
-Păi da și aia pe care o s-o iei de la nemţi, e nouă? Nu o iei de la
cineva? Nu e folosită?
-Ba da, dar asta ştiu eu, tu și încă câţiva! E altă chestie...
Taică-su mormăise o înjurătură strămoşească pe care o auzise și el
de la bunicul lui și care începea cu „sicrie și cruci” și încheiaseră
discuţia.
După ce ăla mic îşi luase Bmw-ul, auzise vecinii bârfind că „S-a
ajuns și ăla de când lucrează în Poliţie!” și pentru prima oară,
gândise că fii-su făcuse un lucru bun cu mașina. „Să moară ei de
ciudă, lua-i-ar naiba pe toţi!”.

122
Acum, după doi ani, era chiar mulţumit. Mașina se dovedise bună,
ca orice sculă nemţească și nu le făcuse niciun fel de probleme.
Era singura mașină din faţa blocului înmatriculată în Romania și
ăsta mai era un motiv de bucurie. Costase și chestia asta, dar se
merita. Doar erau români, nu bulgari, să ai pe plăcuta scris
„TX”...
Supermarketul era decorat pe dinafară cu cerşetori postați
strategic de toate vârstele: de la sugarul care era ţinut în braţe,
până la moşul care „muncise degeaba o viaţă întreagă pentru
nenorocitul de Ceauşescu”.
Înăuntru era îngrămădeală ca de obicei, căci românul cumpăra de
toate, chiar dacă unele produse erau mai scumpe decât cele de pe
piaţa autohtonă, dar parcă aveau alt gust copanele de pui „Made în
Thailand”. Te simţeai de parcă te treziseși cu bășini la cur într-un
apartament cu igrasie din România și cu maţele chiorăind de foame
şi te teleportaseși în cine ştie ce ţară străină, pentru a-ţi lua
masa.
Omul ajunse la casă cu coşul plin, când îşi dădu seama că și-a uitat
borseta în care-și ţinea actele, cardurile și banii în mașină. Înjură
cu năduf și rugă pe cineva să-i ţină și lui rândul și fugi afară.
Rămase în faţa Bmw-ului, uitându-se prostit. Geamul din stânga-
faţă era spart și borseta zăcea aruncată pe jos. Bineînţeles, banii
nu mai erau.
-Futu-i în gură!
Îşi aprinse o ţigară și începu să se gândească la ce ar trebui să
facă. Actele le avea, cardurile erau, până și basca de poliţist era
la locul ei pe scaunul din dreapta.
-Dacă mi-o furau, mă făceam naiba de căcat!
Se urcă în mașină și plecă spre casă. Era ziua lui liberă și nu mai
avea chef de nimic. Hoţii dracului reușiseră să strice totul.
-Să mă piş pe ei de nenorociţi, să mă piş pe el de oraş, să mă piş
pe ea de ţară!...
Acum că o spusese se simţea mai bine.

Capitolul 23 „Cai verzi”

La început îi fusese destul de greu să se obişnuiască să fie mereu

pe drum, dar o făcuse și pe asta. Odată avusese și el o casă, o
nevastă, un fiu, proaste obiceiuri, acum nu mai avea nimic.
Câteodată avea impresia că era plecat în „turneu”, de când se
născuse. Cântăreţii și fotbaliştii erau minciuni pe lângă el. Se
cazase la acest hotel cu două zile înainte și de atunci nu mai ieșise
din cameră. Mai stătea o zi și după aceea se muta la altul, sub
altă identitate. Îşi deschise laptopul și-l conectă la net. Mai
verifică o dată conexiunea, căci niciodată nu puteai fi prea sigur cu
atâția hakeri și intră pe mail. Rapoartele îi sosiseră. Începu să le
citească:
„Legionarul s-a apropiat periculos în ultimele zile de locuinţa lui

123
Tano, deci am ajuns la concluzia că aceea e cu siguranţă ţinta. A
avut ocazia clară de a-l omorî pe Kemal, care după cum ştiţi e
omul pe care s-au sprijinit trei şefi până acum, dar nu a făcut-o.
Posibil să nu-l intereseze. Omul lui Tano, crezându-l cerşetor i-a
oferit o bancnotă de o sută de lei, pe care Legionarul nu a
refuzat-o.”...
Bărbatul zâmbi:
-A naibii jitie!...
Citii în continuare:
„Am aflat că acum câteva zile, e posibil să fi fost implicat în
devastarea unui mormânt și ciopârţirea unui cadavru. Proaspătul
decedat se numea Banea Dumitru și a avut, pe timpul vieţii, funcţia
de contraamiral. Nu am găsit nicio legătură între Banea și
Legionarul, dar încă mai căutăm.”
Bărbatul făcu o pauză și îşi notă pe hârtie un număr de telefon, pe
care îl încercuii.
-V-aţi cam moleșit... Aflu după câteva zile, un lucru care poate fi
atât de important... Întâi un deget și mai apoi gâtul! Cred că
ajungem la gâturi...
„Din împrejurimile Bucureştiului au plecat azi noapte la patru, trei
microbuze încărcate cu oameni din clanul Coteanu. Estimăm cifra
lor situându-se pe undeva pe la patruzeci de inși. În afara
lanţurilor și bâtelor și alte accesorii din această gamă, nu s-au
observat arme de foc. Azi dimineaţă, la ora opt, au făcut o oprire
la Eforie Sud, pentru a mânca. Microbuzele se îndreaptă spre
Mangalia. V-am respectat dorinţa de a nu vă suna în legătură cu
acest subiect, dar, pentru orice nelămurire sau indicaţie, aşteptăm
urgent observaţii”
Bărbatul îşi mai turnă puţină cafea și rămase un moment pe
gânduri. Apoi, dădu cu lehamite din mână.
-Să fie ce-o fi! Chiar sunt curios să văd cum se descurcă puştiul!
Îi sună telefonul, dar se uita la număr și nu răspunse.
-Lasă să mai fierbi și tu ca și ăia de dinaintea ta și ca ăia de
după tine! Bine a zis Maistre : „Fiecare ţară îşi are guvernul pe
care îl merită!”
Ajunseseră oamenii în aşa hal, încât chiar aveau impresia
dobitocească că votul lor contează. Că la putere chiar ar putea să
ajungă cineva care să-i reprezinte. Ei chiar nu vedeau că cei de pe
listele electorale erau toţi la fel, oameni pătaţi, căci dacă nu ar fi
fost murdari la gură, nu ar fi apărut pe afişe? Nu, în niciun caz.
Totul ţinea de scamatorie, iluzie. Păi ce, dacă vecinul Costică ar
candida pentru funcţia de preşedinte, sau pentru un locuşor în
guvern, l-ar băga cineva în seamă? Nu, pentru că vecinul Costică e
un om cinstit și nu ştie și nici măcar nu vrea să înveţe să fure și
să se mânjească pe mâini. Păi ce să faci cu el? Arunci oaia în
mijlocul lupilor? Păi ce, eşti nebun? Toate porţile i s-ar închide în
nas dinainte de a avea măcar ideea că și el ar putea candida...
-Proştii...
Iar îi sună telefonul și apăsă pe tasta de respins.

124
Avusese un prieten, căci acum nu mai cunoştea acest termen, care
în mijlocul discuțiilor mai aprinse care se lăsau întotdeauna cu
politică, spunea același lucru:
„Bineînţeles că și eu te-aş pune pe tine preşedinte, dar cu o
singură condiţie: semnăm un act prin care, dacă cumva descopăr că
tu nu serveşti drepturile majorităţii, pot să vin în orice clipă și să-
ţi tai capul. Atât! Acum să văd și eu, cine mai vrea să fie
preşedinte, sau senator, sau mai ştiu eu ce gărgăune prin guvern?!
O să trebuiască să te rogi de ei și tot nu or să vrea...”
Nu i-o spusese niciodată și acum era mult prea târziu, dar avusese
dreptate.
Telefonul îi sună pentru a treia oară și de data asta răspunse:
-Da domnule Preşedinte, spune-ţi, care e problema?... Nu,
vorbeam cu altcineva...Pe cine?!... Nu, în niciun fel!...Povestiţi, că
vă ascult!...
Puse telefonul pe masă și se duse la baie, că se pişa pe el. Când
veni înapoi, conlocutorul lui încă trăncănea.
Mai ascultă zece secunde, apoi îl întrerupse.
-Bun, până acum v-am înţeles, sunteţi supărat! Dar care e
problema, mai pe scurt! Cu ce vă pot ajuta?... Aşa... Da,
înţeleg...Două secunde să vă pun pe speaker cât îmi aprind o
ţigară... Aşa, acum continuaţi!...
-Asta a fost totul! Vroiam să ştiu dacă mă puteţi ajuta?
-Bineînţeles!
-Atunci, vă mulţumesc!
-Nu aveți pentru ce! La revedere!
-La revedere, domnule Fonea!
Fonea senior rămase cu telefonul în mână, înjurând. Îi spusese de
două ori să nu-i spună niciodată pe nume și...
-Al naibii cap de bostan!...

Ușile spitalului erau deschise și pășii cu teama afară, căci era

pentru prima oară când făcea asta și se privi în geamul de la
ieșire, aranjându-și în grabă capotul de monton, întrebându-se ce
părere îşi va face lumea când o va vedea îmbrăcată aşa, dar
strânse din dinţi și ieși. Ce-i sări mai întâi în ochi, fu cerul roşu și
lipsa norilor. Lumină era, căci era în mijlocul zilei, dar nu reuşea să
vadă soarele. În parcarea din faţă, zăcea o ambulanţa ruginită, de
care se sprijinea un tip bărbos. Când trecu prin dreptul lui, acesta
o opri și o întrebă dacă nu are cumva un foc și ea, din reflex
începu să se caute prin buzunare, dar nu găsi și el îi zâmbi amarnic
și îi spuse că-și cere scuze că a întrebat-o și ea nu înţelese și îi
răspunse:
-Nu trebuie să vă cereţi scuze!
-Ba da, crede-mă! Fac asta de mult timp și nimeni care a reușit
să iasă din spitalul ăsta, nu a avut vreodată o amărâtă de
brichetă, dar tot încerc, deși sunt conştient că nu e nicio şansă.
Îl privi cum învârtea țigara neaprinsă în mână și îi spuse:
-Păi de ce nu mergeţi să vă cumpăraţi o brichetă sau o cutie de

125
chibrite?
Omul râse până se înecă și tuși și scuipă lângă rabla de mașină.
-Unde să merg fetiţo? Nu înţelegi că mai încolo de gardul din faţă
nu există nimic?
-Cum adică? Ce vreţi să spuneţi?
Tipul îi aruncă o privire de genul „Ce ai fată, ai căzut în cap?” și îi
răspunse:
-Dacă te uiţi cu atenţie, spitalul e înconjurat de gard, dar nu
există nicio poartă. În momentul în care ai vrea să sari gardul, te
trezeşti instantaneu în spital, cu toate ușile blocate și cine ştie
cât mai durează până reuşeşti să mai ieși iarăși afară... Am
testat pe pielea mea și i-am văzut pe atâția alţii încercând, încât
să mă las la mâna mea. Mai bine stau cuminte, că aşa măcar stau
afară, nu înăuntru în mirosul ăla de medicamente. Deci...
-Vreţi să spuneţi că dacă eu, în momentul ăsta încerc să trec de
gard, mă trezesc în spital?
-Da, dar am avut discuţia asta cu atâţia, încât încep să încurc
chipurile și totul pare ca un imens deja-vu, aşa că nu o să te
opresc să faci asta. Dacă nu mă crezi, încearcă!
Alexandra se uită la omul din faţa ei, apoi la gardul de fier, îşi
muşcă de câteva ori buzele, căci aşa făcea când era nervoasă și se
hotărî.
-Mă duc să încerc! Nu vă supăraţi pe mine! Nu fac asta că nu vă
cred, dar ştiţi, unele chestii par mai reale, doar în momentul în
care iei contact cu ele.
Bărbatul surâse.
-Da, cum zici tu, fetiţo! Du-te cu curaj!
Alexandra se îndreptă spre gard pășind încet, ca un condamnat
spre scaunul electric. Acum gardul era în faţa ei. Îl atinse, dar nu
se întâmplă nimic. Privi în spate, dar omul se uita în altă parte.
Gardul avea maxim jumătate de metru înălţime, aşa că trecu un
picior dincolo, fără niciun efort. În depărtare se vedeau două
blocuri murdare și câţiva copaci.
„Ciudat”, îşi spuse, „nicăieri nu se vede niciun semn de viaţă” și în
acel moment trecu gardul.
Geamul ușii era rece ca gheaţa la atingere și-și retrase mâinile
instantaneu. Din parcare omul îi făcu cu mâna și dădu din umeri în
semn de neputinţă. Trase de uşă, dar aceasta nu se deschise.
Rămase privind geamul și îşi băgă mâinile în buzunarele halatului,
încercând să se încălzească. Dădu peste un obiect pătrăţos și îl
scoase afară.
-Extraordinar!, zise.
Găsise o brichetă. O încercă. Funcţiona.
Tipul văzu și el și se apropie în grabă de uşă.
-Ai spus că n-ai!, îi strigă prin geam.
-Păi nici nu aveam!, îi răspunse. Nu ştiu de unde a apărut. Oricum,
nu pot să ţi-o dau, că nu pot deschide uşa.
Bărbatul se scărpină în barbă, gânditor, apoi întinse mâna și trase
uşor de uşă. Aceasta se deschise.

126
Băgă o mână înăuntru și spuse:
-Dă-mi-o acum, repede!
Îi întinse bricheta, dar, cumva, omul era acum lângă ea, înăuntru
și uşa era blocată.
-La naiba!, mormăi acesta. Oricum, e și ăsta un pas! O s-o aprind
și o s-o fumez aici!
În momentul când scăpăra bricheta, se deschise o uşă laterală și
apăru un medic care-i spuse:
-Ce faci? Ştii prea bine că în spital nu se fumează!
-Da, ştiu, dar nu pot să ies afară!
-Cum adică?, făcu doctorul.
-Uşa... E încuiată, sau blocată, ceva în genul ăsta...
Tipul în halat se încruntă și apasă clanţa. Uşa se deschise.
-Domnule, să fim serioși! Nu avem timp de glume! Dacă doriţi să vă
aprindeţi țigara, vă poftesc afară!
-Mulţumesc!, îi răspunse acesta bucuros și ieși.
Doctorul plecă.
Alexandra încercă uşa, dar aceasta iar nu se mai deschidea. Tipul
îşi postă țigara în colţul gurii și scăpără bricheta, dar aceasta nu
se mai aprindea. Încercă de mai multe ori, după care scoase un
urlet și dădu cu ea de pământ. Apoi se lipi de uşă și începu să dea
cu pumnii în geam. Alexandra se retrase speriată. Omului i se lipise
faţa complet de fereastră într-un rictus cumplit. Buza de jos îi
atârna într-o parte ca o bucată de mască ruptă, lăsând să se vadă
dinţii galbeni tociţi. Tot mergând cu spatele, Alexandra se
împiedică la un moment dat de o măsuţă cu pliante și căzu. Se
ridică aproape în aceeași clipă și se uită spre uşă, dar omul nu mai
era. Se apropie de geam, cu încetinitorul și îl zări. Bărbatul stătea
rezemat de ambulanţa ruginită, cu țigara neaprinsă în colţul gurii.
Când o văzu, îi făcu cu mâna.
Atunci se trezi. Afară se făcuse ziua. Inima ei era departe și ea
era blocată într-un pat de hotel. Începu să plângă.

Papi rânji.
-Eşti sigur?
-Desigur!, îi răspunse Rachetă. Într-o oră maxim vor fi aici! Ce
facem, pregătesc băieţii?
MAIMUŢELE ALEA PRIMITIVE, DESCOPERISERĂ DE MULT CUM
SĂ-ȘI FACĂ CUŢITE DIN PIATRĂ ȘI OS, CĂCI LE FOLOSEAU
LA UCIS, DAR SE CHINUIAU SĂ MUSTE DIN HĂLCI DE CARNE,
ÎN LOC SĂ LE TAIE ÎN BUCĂŢELE. OMUL SE ADAPTEAZĂ GREU
PENTRU CĂ E PREA PROST, MĂCAR TU ARATĂ CĂ POŢI FI
DIFERIT.
-Ce vrei să spui?
-Păi, începu Rachetă, adun băieţii și îi duc la intrarea în oraş, sau
îi aşteptăm aici să...
-Taci!, zise Papi și Rachetă tăcu.
DE CE SĂ SAPI PĂMÂNTUL CU MÂINILE CÂND AI DITAMAI
LOPATA ACASĂ, PE CARE AI LUAT-O ÎN RATE ȘI COTIZEZI

127
ÎN FIECARE LUNĂ, ÎN CONTINUARE. LASĂ LOPATA SĂ
SAPE...
„Mda... ai dreptate!”
-Rachetă, sună-l pe Vasilescu și spune-i că vreau să vorbesc cu el
urgent. Și urgent înseamnă acum!
-Da șeful’!
Cât fumă o ţigară, apăru și şeful Poliţiei. Se salutară, după care
Papi trecu la subiect.
-Domnule Vasilescu, în aproximativ patruzeci de minute o să ne
confruntăm cu o situaţie de criză. Câteva microbuze, încărcate cu
„admiratori” vor ajunge în Mangalia. Dacă nu le oprim rapid, va ieși
urât pentru toată lumea. Vreau să ştiu care sunt posibilităţile,
ţinând cont de faptul că numărul lor depăşeşte treizeci de inși.
Vasilescu se scărpină la sprânceana stângă și îi răspunse:
-Îi oprim la intrarea în localitate și cât îi ţinem noi acolo, chemăm
mascaţii.
NU E PROST! LOPATA ÎŞI MERITĂ FIECARE BĂNUŢ!
Papi surâse.
-Domnule Vasilescu, tocmai aţi câştigat premiul cel mare pentru
răspunsuri prompte! Deci să înțeleg, că vă ocupaţi d-voastră?
-Da, zise acesta ridicându-se de pe scaun. Chiar acum mă duc să
aranjez treburile.
-Îmi place de poliţai!, zise Rachetă după ce acesta plecă. Când l-
am văzut prima oară mi-a dat impresia că ar fi un molâu, dar se
vede că m-am înşelat. E tare înfigăreţ!
-Da, îl aprobă Papi, ştie să se adapteze rapid și ăsta e un lucru
rar... Oricum, tu pregăteşte și băieţii, pentru orice eventualitate.
Adu-i aici!
-Da șeful’!
„Cred că acum, Cobe e liniştit. Încep să înţeleg tot mai bine cu ce
trebuie să te confrunți zi de zi și nu e deloc plăcut!”
ȘI SALAMUL ȘI CRENVUŞTII ŞTII DIN CE SUNT FĂCUTE ȘI
TOTUȘI MĂNÂNCI, NU? DIN MOMENT CE TE-AI PUS LA
MASĂ, E DE AŞTEPTAT SĂ AI ȘI CEVA ÎN FARFURIE, CHIAR
DACĂ NU E MÂNCAREA TA PREFERATĂ, DAR TREBUIE SĂ
MĂNÂNCI!
„Mă gândesc că sunt alţii care și-au ales mai bine viaţa pe care o
duc, în comparaţie cu cei ca mine. Câteodată mă întreb dacă nu
TREBUIA SĂ FACI ALTE ALEGERI? ALEGERI EXISTĂ, DAR NU
LA MODUL ÎN CARE LE GÂNDEŞTI TU CĂ AR FI. CÂND RĂSARE
SOARELE E ZI ȘI CÂND APUNE, E NOAPTE, NU? CE ALEGERI
VEZI TU ÎN ASTA, CĂ NU ÎNŢELEG?...
Da... Oricum, acum nu era chiar timpul potrivit pentru meditaţii
profunde...

Îşi dăduseră seama că totul e făcătură, din momentul în care îi

opriră, că doar nu erau proşti. Acum, Coteanu senior, cel mai mare
dintre fraţi, avea minute bune de când se întreba dacă nu făcuseră
o greşeală acționând sub impulsul momentului, dar ştia că și-i

128
punea pe toţi în cap dacă zicea asta cu glas tare, aşa că se
abţinea. Oamenii erau nervoși și nedormiţi și majoritatea dintre ei
mai linseseră și o bere-două și acum și cu Poliţia care îi trăsese
pe dreapta, pentru un control de „rutină”...
Era clar că poliţiştii erau mânjiţi, ca peste tot de altfel și că erau
puși să-i mai întârzie puţin, până puştiul îşi strângea oamenii.
Avusese parte de multe „joculeţe” de genul ăsta la viaţa lui. Avea
45 de ani, dar nu-i dădeai mai puţin de 55. Ştia asta, dar nu-i
păsa, îşi trăise viaţa și ăia care-l vorbeau pe la spate, o făceau
doar din gelozie. Mai fusese în situaţii ca cea de faţă și totuși...
Ăsta era un moment din ăla când te uitai atent după pisici negre și
capace de canal cu patru ochiuri, secunda când trebuia să faci
diferenţierea, aşa că îşi călcă pe mândrie și îi făcu semn aceluia
dintre frați care și-o luase pe coajă și îi spuse:
-Nicuşor, tată, ai avut întotdeauna încredere în mine! Mai poţi să
mai ai o dată! Hai să luăm băieţii și să facem cale întoarsă! Acum,
până nu e prea târziu!
-Ce?!, exclamă surprins juniorul. Tu ori glumeşti, ori eşti nebun,
una din două!
-Mă, nu glumesc și nici nu sunt nebun și lasă ciocul ăla mai jos că
ne aude toată lumea! Hai s-o ştergem dracului de aici, că mă
mănâncă spatele și asta nu e de bine niciodată! Ne răzbunăm noi
altfel, găsim o cale!
-Auzi, se supără cel mai mic, dacă ţi-e frică sau încă mai crezi în
superstiţii, poţi să pleci acasă, dar singur, că eu și cu băieţii
rămânem!
-Mă, da nu fi prost!... Doar eşti fratele meu și nu m-aş da
vreodată în spate de la ceva pentru tine, dar...
Se întrerupse și rămase cu ochii aţintiţi pe geamul microbuzului.
-Nu mai contează!, zise cu glasul stins. Acum, m-am prins! Zi-le
băieţilor s-o lase moale și să facă ce li se spune!
-Ce?!, făcu juniorul, apoi, se uită și el afară.
Lângă ei parcaseră trei microbuze Mercedes Vito, pline cu mascaţi.
-Afară!, urlă o voce. Toată lumea să iasă afară, acum!
Coteanu senior, se grăbi să se execute și când văzu că ceilalţi nu
se grăbeau, urlă la ei:
-Ieșiţi mă!
Atunci din senin, se trezi cu un baston peste bot. Acela fu
momentul prost, când pe unul dintre ei îl mâncă limba și se scăpă:
-Băga-mi-aş picioarele în capul vostru de sperietori de ciori! Ce mă
eşti şmecher, că ai mască?
Atunci începu scandalul, de fapt antrenamentul mascaţilor, căci
fură doar câţiva proşti care se băgară în faţă, restul se
aruncaseră la pământ.
„A naibii treabă!”, gândi Coteanu senior cu gura plină de sânge
amestecat cu ţărână. „Stau ca un porc în jgheab, dar tot îmi mai
iau câte un bocanc în coaste o dată pe minut. Ce ne-a făcut-o! Ce
ne-a tras-o, al naibii puşti!”
Îi escortară până la ieșire din Constanţa. Cât ţinu drumul până la

129
Bucuresti, nu scoase nimeni nicio vorbă. Mai mult de jumătate din
ei aţipiseră. Într-un fel, bătaia le prinsese bine...

Vasilescu era mulţumit de el. Fusese omul zilei. Dacă nu lua decizia
aceea de moment, în momentul ăsta era într-un căcat mare de tot.
Și într-un final, tot ce trebuise să facă , fusese să dea un amărât
de telefon. Îşi scoase din sertar sticla de whisky și îşi turnă o
duşcă. Adjunctul lui îi „şoptise” că toţi predecesorii lui, mai
trăgeau din când în când câte o duşcă de „relaxare” și ăsta fusese
un obicei pe care și-l însușise și el. Înainte de a ajunge în orăşelul
ăsta, nu-și pusese vreodată problema, nici măcar aşa în glumă, că
ar putea consuma alcool în timpul serviciului, la locul de muncă.
Dar, uite că putea! Dacă l-ar vedea taică-su acum, ar începe sigur
cu poveşti despre cei care au căzut de pe schelă, beţi și și-au
împrăştiat creierii pe ciment, s-au despre cei care au rămas înfipţi
cu mâinile în cine ştie ce tablou electric, prăjindu-se precum
guvidele pe tablă. Dar ce vorbea el? Nici măcar nu s-ar fi
complicat cu atâtea povestiri cu tâlc! Probabil că i-ar fi aruncat
una din privirile lui „ucigaşe” și mai ştii, poate i-ar fi dat și-o
palmă. Dar, din fericire, nu mai era cazul. Dacă vroia să dea
palme, taică-su, putea să-și tragă singur...
La suprafaţă părea calm, dar în interior era ca un vulcan.
Nevastă-sa tocmai îl anunţase că e însărcinată și că îl aşteaptă
acasă să vorbească, să se hotărască ce e de făcut.
-Cum adică ce e de făcut?
-Păi sunt două lucruri pe care le putem face în situaţia asta, îi
răspunsese ea foarte calmă, trebuie să ne gândim bine și să
alegem unul dintre ele.
„Două lucruri?! Adică ea se gândea la posibilitatea de a mai avea un
copil?”
Probabil o luase razna.
„Femeie”, ar fi vrut să-i zică, „tu nu mai judeci cum trebuie! Cred
că statul ăsta degeaba a ajuns să te prostească! Poate ar trebui să
vi o zi la muncă în locul meu și să ajungi acasă cu creierii ferfeliţă
și să vad atunci ce mai zici, sau să te angajezi ca vânzătoare pe
cinci sute de lei și să stai închisă toată ziua într-un chioşc de
tablă și să-ţi dau atunci eu un telefon și să te întreb dacă nu ar
fi o idee bună să mai avem un copil...”
Un copil, auzi la ea... Se văzuse cu casă și masă și acum îşi dădea
în petec, de parcă totul i se cuvenea. De parcă îl apucase pe
Dumnezeu de picior.
„Pe Dumnezeu de picior”... Asta era vorba lui taică-su. În unele
privințe poate avusese și el dreptate.
Îi sună telefonul personal și se miră, căci nu avea nici doua ore de
când îşi cumpărase cartela și nu apucase să dea nimănui numărul.
-Da?!, răspunse pe un ton mirat.
-Domnule Vasilescu, nu mă cunoaşteţi și nici nu v-aţi dori, dar vă
sun în strict interes de „serviciu”. Peste câteva zile va avea loc un
mic raid în oraşul d-voastră, în casa unor persoane, de care

130
sunteţi mai „ataşat”, ca să folosesc termenul ăsta, deși vă situaţi
pe baricade diferite, dar asta e afacerea d-voastră, nu mă bag.
Vă rog, doar să nu anunțați pe nimeni și în niciun caz să interveniţi
în momentul cu pricina. Atâta tot!
-Dar cine sunteţi d-voastră?, întrebă Vasilescu cu glasul răgușit.
-Nu e important numele meu, important e ceea ce pot face și pot
face mai mult decât v-aţi putea închipui vreodată. Consider că m-
am făcut înţeles! La revedere domnule Vasilescu și apropo, să nu
uit, felicitări, căci după câte am auzit, veţi fi tătic!...
Vasilescu lăsă să-i cadă telefonul din mână și rămase privind
pereţii. Câteodată, dacă te concentrai îndeajuns, chiar reuşeai să
vezi caii verzi...

Capitolul 24 „Accidente”

Papi rânji. Asta era chiar bună... În propria-i casă, forţat să stea
pe un amărât de scaun, cu un mascat în faţă, în timp ce
companionii acestuia, dădeau casa cu curu-n sus. Din stânga lui, de
pe alt scaun, îl privea Rachetă cu ochii sclipind.
„De draci, probabil! E ca un joc la care câinele din el, nu e invitat.
Aşteaptă comanda, să le sară la beregată, negândindu-se, dacă
după aceasta va mai exista și un „moment doi”. Îşi întoarse încet
capul, să nu-i mai vadă privirea căci se gândi, că cine ştie cum
clipeşte, sau se strâmbă din greşeală și Rachetă interpretează ca
fiind vreun semn și... Surâse.
Atunci, fără vreo avertizare, mascatul de lângă el îi dădu una
peste bot.
Simţii buza de sus cum îi plezneşte și gustul dulceag de sânge și în
secunda următoare, zării ceva trecând prin faţa lui ca un fulger
și-l văzu pe cel care-l lovise plutind cumva prin aer și apoi cu un
„zdrang” răsunător, zbură afară prin geam. Rachetă se întoarse și
se aşeză cuminte la locul lui, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Mascatul care era mai apropiat de ei, privi și el la rândul lui şocat
scena, neştiind cum să reacţioneze. Trecură câteva secunde, până
strigă la altul și-l trimise să-l aducă pe „şeful’”. Câteva secunde...
Papi îşi şterse sângele de la gură cu mâneca cămășii și rosti:
-Au trecut mai mult de cinci secunde! Până acum, eraţi morţi cu
toţii, nu-i aşa Rachetă?
-Posibil!, îi confirmă acesta. Posibil șeful’!
-Nu mai vorbiţi între voi!, urlă unul dintre mascaţi, încercând să-și
ascundă teama și neliniştea, dar acestea pluteau în aer, le puteai
mirosi, le puteai simţi gustul acrişor pe limbă.
Erau în casă peste douăzeci de mascaţi și afară încă două
microbuze. Cineva încerca să-l „pună la punct”. Dar oare cine? În
niciun caz cei din clanul Coteanu, că ăia veniseră albi și se
întorseseră bronzaţi de la atâtea bastoane. Unii dintre ei
stătuseră prea mult în soare și chiar făcuseră insolaţie, deci erau
excluși. De ce Vasilescu nu îi spusese nimic?... Probabil fusese luat

131
prin surprindere și el, căci până la urmă, nu era nici el mare sculă,
era un ponei într-un grajd cu armăsari. Mai revizui încă o dată în
minte, lucrurile aducătoare de belele din casă și în afară de două-
trei pistoale, pentru care nu existau acte, nu găsi nimic. Ce-o să-
mi facă pentru ele? Or să mă închidă?
Papi zâmbi. Să fie serioși...
Cel care se dusese după „şef”, se întoarse, dar fără el. Celalalt
care-l trimisese îl întrebă ce-a zis seful și acesta dând din umeri
îi răspunse că nimic.
Papi tuși și scoţându-și din buzunar batista, scuipă în ea. Unul
dintre mascaţi se postă în faţa lui, preluându-i locul celui
„dispărut”.
-Mai durează mult?, îl întrebă Papi. Toată înscenarea asta a
voastră, mai durează mult?
Mascatul se foii puţin după care îi răspunse:
-Nu avem voie să facem schimb de informaţii...
-„Schimb de informaţii”? Păi eu cred că după informaţii aţi venit și
voi, numai că v-aţi ales greșit locul.
-V-am mai spus că...
Papi scutură din cap că nu mai reuși să audă continuarea. Parcă i
se înfundaseră urechile, căci vedea cum celălalt îşi mișcă buzele,
dar nu auzea niciun sunet.
„Ce naiba?!”, vru să zică dar nu putu, căci parcă nu-și mai putea
controla nici gura și încercă să se ridice de pe scaun, dar nu reuși
să se mişte și totul se răsturnă și lucruri și oameni se amestecară
și SE TRASE ÎNAPOI, CĂCI ÎN CAMERĂ ERA BEZNĂ ȘI AUZEA
CUVINTELE PE CARE TAICĂ-SU I LE SPUNEA ÎNCERCÂND „SĂ-
L FACĂ BĂRBAT”: „TREBUIE SĂ-ŢI FACI CURAJ, CĂCI DACĂ
ÎŢI ESTE FRICĂ DE ÎNTUNERIC, POŢI SĂ CRĂPI DINTRO
BĂȘINĂ”. OF DOAMNE, TATA, CÂTĂ DREPTATE AI PUTUT SĂ
AI, DAR EU NU MĂ TRAG DIN TINE TATĂ, EU AM SEMĂNAT
DINTOTDEAUNA CU MAMA, CĂCI EI I-A CRAPAT INIMA DIN
CAUZA UNEI SPERIETURI COPILĂREŞTI. DACĂ SEMĂNAM CU
TINE, ACUM AVEAM CURAJUL SĂ PĂŞESC ÎN ÎNTUNERICUL CE
MĂ ÎNCONJOARĂ SAU MĂCAR SĂ RESPIR CUM TREBUIE, NU
SĂ TRAG AER CA ȘI CUM AI ÎNCERCA SĂ MĂNÂNCI CĂCAT CU
LINGURIŢA, CĂCI MĂ DOARE CAPUL DIN CAUZA ASTA ȘI
OCHII ÎI SIMT EXPLODÂND ȘI NU POT SĂ VĂD NIMIC ÎN
JUR ȘI MĂ CHINUI, DAR DEGEABA. ŞTIAM CĂ DACĂ TE
TREZEŞTI ÎN ÎNTUNERIC, TREBUIE SĂ STAI CÂTEVA MINUTE
CU OCHII DESCHIȘI, DUPĂ CARE TE OBIŞNUIEŞTI ȘI ÎNCEPI
SĂ DISTINGI LUCRURILE DIN JUR. ÎNCEPI SĂ VEZI... DAR EU
NU M-AM TREZIT ÎN ÎNTUNERIC, ASTA E DIFERENŢA, EU
ÎNCĂ MAI VISEZ. POATE DE LA ATÂTA FRICĂ SIMT ASTA,
DAR AM IMPRESIA CĂ O SĂ MOR ÎN VIS. CÂND AUZEAM DE
LA ALŢII CUVINTE CA : „A MURIT LINIŞTIT, CĂ A MURIT ÎN
SOMN! PUR ȘI SIMPLU A ADORMIT ȘI NU S-A MAI TREZIT!”,
MĂ GÂNDEAM CĂ, PROBABIL, E O MOARTE MAI FRUMOASĂ,
MAI „ESTETICĂ”, DAR AŞ VREA SĂ-I VĂD PE EI, ACUM, ÎN

132
LOCUL MEU.
ÎNTINSE MÂINILE ÎN FAŢĂ ȘI ÎNCEPU SĂ PIPĂIE CU TEAMĂ
AERUL, DAR NU GĂSI NIMIC. FĂCU UN PAS, UNUL SINGUR ȘI
SE MIŞCĂ ATÂT DE PUŢIN, ÎNCÂT NU AR FI FOST PREA MARE
DIFERENŢA DACĂ AR FI RĂMAS PE LOC. SUGHIŢĂ O DATĂ,
LUNG ȘI SUNETUL ÎI FĂCU PIELEA SĂ I SE ÎNCREŢEASCĂ ȘI
MAI TARE, DEȘI CREDEA CĂ MAI MULT DE ATÂT NU ERA
OMENESC POSIBIL ȘI SIMŢII PE LIMBĂ O BUCĂŢICĂ TARE DE
„CEVA” ȘI DUPĂ CE-O ÎNVÂRTI DE CÂTEVA ORI PRIN GURĂ,
REALIZĂ CĂ ERA O PĂRTICICĂ DINTRO MĂSEA, CARE I SE
DESPRINSESE DE LA APĂSAREA NEBUNEASCĂ IMPUSĂ
DINŢILOR. SCRÂŞNET. DINTE PE DINTE. MAI FĂCU UN PAS
ȘI APOI ÎNCĂ UNUL, CĂUTÂND CEVA ÎN JUR DE CARE SĂ SE
AGAŢE, DAR NU GASI NIMIC ȘI SE OPRI ȘI-ȘI PUSE
MÂINILE LA TÂMPLE, ÎNCERCÂND SĂ SE RELAXEZE CUMVA ȘI
SĂ RESPIRE CUM TREBUIE ȘI TRASE O GURĂ BUNICICĂ DE
AER. TREBUIA SĂ SE LINIŞTEASCĂ. TREBUIA SĂ MEARGĂ
MAI DEPARTE. „DOAMNE DACĂ ĂSTA E VIS, MĂ JUR CĂ NU O
SĂ MAI DORM VREODATĂ! DĂ DOAMNE SĂ FIE VIS ȘI SĂ MĂ
TREZESC, DOAMNE, ÎNŢELEGI? SĂ MĂ TREZESC...”
MAI FĂCU UN PAS, DOI, ȘI LA AL TREILEA, CĂLCĂ PE CEVA
CARE SE MIŞCĂ SUB TALPA LUI, FĂCÂNDU-L SĂ-ȘI PIARDĂ
ECHILIBRUL ȘI SĂ CADĂ. GEMU ÎN AER, ÎNAINTE DE A
ATINGE PODEAUA, CĂCI DUREREA ÎI ERA DATĂ DE
NECUNOAŞTEREA LOCULUI UNDE „ATERIZA” ȘI NU DE
BUȘITURA ÎN SINE. SE RIDICĂ ÎN COATE ȘI RĂMASE ÎN
POZIŢIA GHEMUIT, CĂCI ACUM NU MAI AVEA CURAJUL SĂ SE
RIDICE DE TOT, CĂCI POATE ACOLO „SUS” ÎL AŞTEPTA CEVA
SĂ-L MUSTE SĂU SĂ-L LOVEASCĂ ȘI STÂND MAI „JOS”,
EXISTA O POSIBILITATE CA ACEL CEVA SĂ SE ÎMPIEDICE DE
EL ȘI SĂ CADA, ATUNCI CÂND SE VA REPEZI SĂ...
SCUTURĂ DIN CAP, TRASE O GURĂ INFIMA DE AER ȘI-ȘI
ÎNTINSE MÂINILE, CĂCI TREBUIA SĂ DESCOPERE ÎN PRIMUL
RÂND CE ERA ACEL LUCRU DIN CAUZA CĂRUIA CĂZUSE, CĂCI
SE PUTEA SĂ FIE UN OBIECT CE AR FI PUTUT FI FOLOSIT
PENTRU AUTOAPĂRARE, O ARMĂ. GĂSI ACEL LUCRU ȘI-L
PIPĂI UŞOR CU DEGETELE ȘI ÎL ASEMUI CA FIIND UN
FURTUN GROS, SAU CEVA ÎN GENUL ASTA ȘI ÎNCERCĂ SĂ
TRAGĂ DE EL ȘI SĂ-L APUCE ȘI MÂNA STÂNGA I SE OPRI LA
CAPĂTUL DE JOS, AL „FURTUNULUI” ȘI DESCOPERI CĂ ERA
UMED ȘI UMPLUT CU UN FEL DE CÂLTI ȘI MÂNA DREAPTĂ I
SE ÎNDREPTA ÎN ÎNTUNERIC SPRE CELĂLALT CAPĂT ȘI
ATINSE ÎN TRECERE CEVA MOALE CA UN FEL DE MATERIAL ȘI
CÂND INSISTĂ, ÎŞI DĂDU SEAMA CĂ ACELA ERA UN
PANTALON CĂCI DEDESUBTUL LUI „AJUTĂ-MĂ-O-DOAMNE-
PUPAŢI-AŞ-EU-ŢIE-TĂLPILE-DE-DUMNEZEU-BUN-ȘI-MILOS!”
ERA O ROTULĂ, O SIMŢEA CLAR, DAR ERA PREA APROPIATĂ
DE CAPĂTUL DE JOS, DE PARCĂ...
-AAAHHH!...

133
URLETUL VENIT DIN FAŢA LUI ÎI FĂRÂMIŢĂ TIMPANELE,
FĂCÂNDU-L INSTANTANEU SĂ PLÂNGĂ.
CĂZU ÎN FUND ȘI RĂMASE AŞA NEMIŞCAT, PREA
ÎNSPĂIMÂNTAT PENTRU A MAI REACŢIONA ÎN VREUN FEL,
SAU MACAR PENTRU A-ȘI ŞTERGE SÂNGELE, CARE-I BUȘISE
PE NAS, INTRÂNDU-I ÎN GURĂ.
SE AUZI UN PĂCĂNIT ȘI ÎNAINTEA LUI SE APRINSE O
BRICHETĂ. LA LUMINA EI, PUTEA VEDEA UN TIP BĂRBOS, CU
UN CHIŞTOC DE ŢIGARĂ ÎNTR-UN COLŢ DE GURĂ.
-AM VRUT DOAR SĂ FUMEZ O ŢIGARĂ!, ÎI SPUSE ACESTA. AM
VRUT DOAR SĂ FUMEZ O ŢIGARĂ ȘI EI MI-AU TĂIAT
PICIORUL...
BRICHETA SE STINSE ȘI SIMŢII DOUĂ MÂINI PUTERNICE
CUM ÎL APUCĂ DE UMERI ȘI ÎL RIDICĂ ÎN AER ȘI PE CINEVA
CARE STRIGA SĂ SE PREGĂTEASCĂ SALA DE OPERAŢII ȘI
ATUNCI, INIMA NU-I MAI REZISTĂ ȘI TÂMPLELE I SE
UMFLARĂ ȘI SIMŢI CUM ÎI PLEZNESC VASELE DE SÂNGE
ȘI...
Papi mai scutură o dată din cap și camera începu să se recontureze
și apucă să-l vadă pe cel din faţa lui, cum lasă arma să-i scape din
mâini și-și înfige degetele în ochi, încercând să-și scoată masca,
dar nu reuşeşte și cade la pământ bufnind, cu mâinile bătând
disperate aerul, în căutarea a ceva de care să se agaţe, după care
simţii cum îl buşeşte și pe el sângele pe nas și încercă să se
şteargă, dar mâna îi era prea moale și alunecă la rândul lui în
întuneric...

Gardul ce dădea în grădină era înalt și se termina cu juma’ de

metru de sârmă ghimpată și totuși cineva îl sări într-o clipă. Acel
cineva rămase ghemuit lângă tufele de flori și aruncând o privire
rapidă în jur, se întinse pe pământul rece, pentru mai multă
siguranţă. Dar gărzile, nu observaseră nimic. Era 3 dimineaţa, ora
când somnul e atât de dulce, de te prinde în mreje chiar dacă nu
dormi. Erau patru oameni care se învârteau în jurul terasei ce
dădea la parterul vilei. Toţi erau înarmaţi. Cel care sărise gardul,
îi privi atent de la depărtare, neîndrăznind să se apropie mai mult.
Deocamdată era prins în acel segment din plan, în care făcea
calcule, aşteptând ceva. O greşeală. Poziţia pe care o adoptase,
stând întins pe pământ, îl relaxa, aducându-i aminte de vremurile
bune, când făcea asta aproape non-stop. Fusese o noapte, când
unul dintre camarazi îi murise în braţe, în mijlocul deşertului. Exact
atunci când dăduseră peste omul îngropat până la gât în nisip.
Sergentul mormăise ceva despre „legea islamică” și încă „ceva”, ce
nu mai înţelesese, apoi se băgase într-un sac de dormit și începuse
să sforăie. Cel îngropat bolborosise mai mult de o oră în limba lui
mișcându-și ochii disperat, în toate părţile, dar nu-l băgase în
seamă. Era naţia lui, era religia lui, era legea lui, deci implicit
problema lui. Până dimineaţă, când se treziseră, murise. Unul
dintre oamenii de pază, venea spre el și-și calculă rapid

134
posibilităţile dar erau riscante toate, aşa că-și îndreptă pistolul cu
amortizor în direcţia lui și aşteptă. Când acesta ajunse la câţiva
metrii de el, se pregăti să tragă și simţii adrenalina cum îi
dansează-n vene, dar când să apese pe trăgaci, ceva îl opri și văzu
cum cel din faţa lui dispare de parcă ar fi fost înghiţit de pământ.
Asta la propriu. Îşi descleştă uşor degetul de pe trăgaci, când cel
care dispăruse, reapăru în același loc, dar de data asta capul îi
era întors la spate și o chestie ramificată ce arăta ca o rădăcină,
îi străpungea pieptul.
Omul nemişcat, arăta în lumina lunii, ca o statuie grotescă,
nefinisată. Se apropie de el mergând în patru labe și aruncând o
ocheadă înspre terasă, se ridică rapid în picioare și îi pipăi gâtul.
Îi pipăi gâtul, pentru că acesta avea ditamai umflătura în partea
stânga și pentru că trebuia să ştie. Și atunci ştiu. Omul fusese
proaspăt împăiat și ce-l umplea pe dinăuntru erau rădăcini groase,
tari și bucăți de lemn. Ce se scurgea din el, mirosea a putred și
peşte stricat.
Legionarul clipi pentru o secundă în timp ce se lăsa pe vine și se
trezi cu mâna stângă încercând ceva ce semăna cu o clanţă. Se
trase înapoi icnind și se lipi cu spatele de perete. Cumva, ajunsese
pe terasă. În faţa lui, în grădină, „plantaţi” în poziţii bizare, erau
ceilalţi trei paznici. Nu se mai duse să verifice, căci ştia ce li s-a
întâmplat.
„Nu le-am făcut nimic!”, gândi. „Oare ce se întâmplă?”
Trase aer adânc și se corectă: „Nu am de ce să-mi pun întrebările
astea. Am o treabă de terminat, la asta trebuie să mă gândesc.
Trebuie să mă mişc repede, că timpul trece și nu pot risca să dau
greş chiar acum.”
Apasă clanţa și intră. O veioză înflorată dădea în jur o lumină
oarbă, dar era tocmai ce-i trebuia și aşa îşi dădu seama că nu e
nimeni în acea locaţie.
„Du-te la etaj! Acolo are camera, la etaj!”
Urcă scările fără zgomot. Străbătu livingul și ajunse în dreptul
camerei din mijloc. Ştia că aici era ce căuta. Intră înăuntru cu
pași de pisică. Camera era imensă. Ghidându-se după lcd-ul uitat
aprins, ajunse până aproape de pat, când auzi un zgomot ca de apă
curgând și o voce mormăind și trase mai mult de jumătate de
încărcător în forma chircită de sub cearşaf, după care dispăru. Nu
putea risca să fie surprins chiar acum la spartul târgului. O luă pe
unde venise. „Statuile” din grădină dispăruseră. Sări gardul și o luă
la sănătoasa.
Ajunse acasă și se puse în pat să doarmă, dar nu reuși. Deși nu-și
dădea seama încă, despre ce era vorba, ceva nu mersese bine...
Când se întoarse de la baie, Tano rămase pentru minute bune
blocat, privind cearşaful cum se înroşea din ce în ce mai mult și se
rugă ca totul să nu fie decât un vis urât, dar când îl dădu la o
parte, ea era acolo, fără suflare.
Îşi aprinse o ţigară, după care îşi sună oamenii și bineînţeles,
avocatul. Unele lucruri, trebuia să le faci la rece, fără să te

135
gândeşti prea mult, căci aşa scăpai mai repede de ele și de
plâns... De plâns, aveai mai târziu tot timpul...

Capitolul 25 „Voci”

Kemal se trezise de trezit, dar nu putea să-și revină. Deși ora la

care-i „cântase cucul”, adică-l sunase Tano, se situa undeva în jur
de patru dimineața, nu era asta problema cea mai mare. Cea mai
bună întrebare, nu era nici cum de reușise cineva să sară ditamai
gardul fără să fie văzut, sau fără să fi rămas agăţat în sârma
ghimpată, sau să fi traversat grădina și să fi intrat în casă și să
fi ajuns până în patul şefului... Nu, asta era posibil, căci erau
oameni de care era greu, dacă nu imposibil să te aperi. Ghicitoarea
zilei era următoarea: Unde erau cei patru oameni care făceau de
pază în grădină? Căci aceştia patru se pierduseră fără urmă. Și
desigur, nu puteai să cazi de prost și să spui „Da, domne’, mai
aveam și patru oameni pe aici, dar nu ştim sigur ce s-a întâmplat
cu ei. Poate or fi spălat putina, sau poate or fi dispărut pur și
simplu, căci totul ţine de efecte speciale, lumină şi oglinzi și de
repeziciunea cu care pui şerveţelul deasupra: Îi vezi? Bine. Acum,
îi mai vezi? Hocus-pocus!”
Ce să facă în privința acestora, să-i dea la persoane dispărute?
„Kemale, ocupă-te tu de povestea asta cu dispariţia. Cât poţi de
repede, căci vreau un răspuns. Chiar dacă au ajuns în Triunghiul
Bermudelor, vreau să ştiu, să mi-i găseşti!”, îi spusese Tano.
Mai bine l-ar fi însărcinat cu spartul nucilor pentru prăjitură, între
dinţi, căci ar fi fost mai simplu. Atunci ar fi ştiut unde sunt nucile,
unde sunt dinţii și într-un final ieşea și prăjitura. Dar acum... Nici
nu ştia de unde să înceapă. Se plimbase vreo oră prin grădină,
până se plictisise și se trăsese mai deoparte la o cafea. O să-i
zică că i-a înghițit pământul.
„Nu au fost cuminţi și au vorbit prostii și i-a pedepsit Doamne-
Doamne!”
Când primi telefon de la avocat, care îi zicea că or să vină câţiva
polițiști pentru a-i escorta până la secţie, aşa pentru mai multă
„siguranţă”, îi săriră dracii, căci trebuia să se răzbune și el pe
cineva:
-Auzi Costache, dar tu de-aia eşti plătit mă, să ne iei cu Poliţia
de acasă ca pe ultimii găinari? Poţi să-ţi iei „propunerea” și să ţi-o
bagi în cur!
-Kemale! Uşor, linişteşte-te! Poliţia a propus asta pentru protecţia
lui Tano, căci totul duce la ideea că de fapt, s-ar fi încercat un
asasinat la adresa lui, doar că a fost o mică „încurcătură” și...
-Da mă, bine că mi-ai spus ceva nou, că noi suntem atât de proşti
încât tre’ să ne spună Poliţia că a vrut cineva să ne omoare!... Eu
ce fac, îl las pe mâna gaborilor, când ăia nu trag cu pistolul că au
gloanţele pe inventar? Tu aşa ai face în locul meu?
-Kemale, nu cred că e momentul potrivit pentru a critica, căci
acum să recunoaştem, că nici ai voștri nu au fost prea bravi...

136
-Hai că te sun eu în juma’ de oră și-ţi dau răspunsul!, îi zise și
închise.
Ştia că avea dreptate dar era nervos, era stresat și trebuia să se
descarce și el cumva.
„De-aia când venea tata turbat de la muncă, mă trezeam cu câte o
scataloacă peste cap, aşa pe gratis, se mai relaxa și el”.
Când aproape îşi terminase și a doua ceaşcă de cafea, apăru și
Tano, care-l întrebă dacă sunase Costache.
-A sunat, dar nu am vorbit prea multe. I-am zis că îl sunăm noi în
juma’ de ora să stabilim cum ajungem la Poliţie.
-„Cum ajungem”? Adică?
-Adică, vor să se dea ei mari și tari și să-ţi asigure escortă până
acolo.
-„Escorta” asta presupune ca eu să merg în mașina mea, nu în a
lor, nu?
-Bineînţeles!
Îi răspunsese rapid, fără să se gândească, dar nu putu să nu se
întrebe care e de fapt şpilul? Doar nu vroiau dobitocii să-l bage în
dubă ca pe condamnaţi... Trebuia să-l sune pe Costache să
clarifice lucrurile.

La cinci dimineaţa, primise telefon de la Tano și acesta îi repetase

de două ori ce se întâmplase, căci nu reuşea să priceapă.
-Păi, îi spusese, hai că-mi iau nişte oameni și vin încolo!
-La Constanţa? Nu, că n-are rost! Mai ales că ai avut și tu atâtea
pe cap în ultimele zile...
-Da, dar nu e nicio problemă! Cum vin, aşa se și duc! Hai că mă
îmbrac și vin!
-Nu Papi! Acum serios, nu are niciun rost! Hai că te sun mai pe
seară și vorbim, da?
-Ok... Dar dacă e ceva, să ştii că...
-Nu puştiule, că nu are ce să mai fie! Chiar vroiam să-ţi spun să ai
grijă de tine, căci în ultima vreme, prea au luat-o toate razna, de
parcă... Mă rog, să ai grijă de tine, da?
Și cu astea spuse, închisese.
După zece minute, primise alt telefon și o persoană care nu se
prezentase, începuse să-i înșire nume și adrese. Prima reacţie
fusese să-i spună un „Hoo mă! Opreşte-te, că ai greșit numărul!”,
dar se liniştise repede, când îşi dăduse seama că datele pe care
necunoscutul i le înșira la telefon, semnificau adresele pe care le
foloseau ei pentru a-și ascunde „marfa”. Era ciudat că doar câteva
persoane ştiau despre asta...
-Scuză-mă, dar cine eşti și ce vrei?
-Sunt cel care ţi-a trimis mascaţii pe cap și vreau doar să ştii că
dacă vroiam să-ţi fac rău, îţi făceam de mult, puştiule!
Deocamdată te mai las, să văd cum te descurci!
Papi rămăsese cu telefonul în mână încremenit.
-Oricum, în final vreau să-mi cer scuze că te-am deranjat aşa de
dimineaţă! Mi-am permis să fac asta, deoarece, mai înainte te

137
deranjase și prietenul tău de la Constanţa, aşa că...
Închisese.
Papi aruncase cu telefonul de perete și Rachetă apăruse în câteva
secunde cu pistolul în mână.
-S-a întâmplat ceva, şeful?
-Nimic... Vreau să mă duc s-o vad pe Alexandra. Acum!
-Imediat, te duc eu!
Se trezise somnoroasă și speriată dar când îl văzuse îl luase în
braţe și nu-i mai dăduse drumul.
-Ai venit în sfârșit unde ţi-e locul!, îi şoptise. Ssssttt!...
Îi puse degetul pe buze când văzu că el vrea să-i zică ceva și îl
trase lângă ea în pat. Când începură să se sărute îi fu frică de ce
urma să se întâmple, căci în mintea lui nu era loc pentru... Nu era
loc... Nu era... Nu...
Simţii cum în sfârșit trecutul se pierde de el și respiră uşurat...
Atât de uşurat, căci acum se putea bucura și el în sfârșit de
viaţă, atât de eliberat că scăpase de tot răul ce-i încătuşa mintea
și carnea, atât de relaxat...
Sau măcar aşa credea el...

Vila de care se folosea în prezent fusese a lui Ceauşescu. Chiar

dacă nu avusese omul gust, avuseseră alţii pentru el. Doamne ce
petreceri se mai trăseseră și pe vremea aia! Paranghelii din alea
urâte, cu căprioare, mistreţi și urși, numai cu vin vechi de cel
puţin douăzeci de ani, cu dansatoare pe masă toată noaptea și
având ca „şoferi” pe cei de la securitate, că ăia erau singuri treji
dimineaţa. Vremuri bune, frumoase, fără prea multă
responsabilitate. Acum, în vremurile astea cretine, de după
revoluţie, se schimbaseră multe. El de exemplu, la ce informaţii
deţinea și cunoştinţe avea, nu putea să fie văzut ca persoană
„publică”. Asta în niciun caz! Câteodată îl apuca și râsul când vedea
toţi ciobanii la televizor dându-se mari cu averile lor, câştigate de
pe urma unor afaceri „inteligente”. Toţi erau niște paparude și
dacă nu ar fi bătut prea tare la ochi i-ar fi putut exila pe toţi în
Tasmania printr-un singur telefon. Ce ştiau ei ce înseamnă
puterea? Credeau că dacă au câteva milioane de euro în bancă și
jacuzzi în sufragerie, l-au atins pe Dumnezeu. Puterea însemna să
nu ai bani pentru că nu-ţi foloseau la nimic, dar să ai orice,
oricând, însemna să poţi schimba un preşedinte dând un simplu mail
și multe altele care nu au rost a fi enumerate. Fonea senior nu se
plângea, căci îi plăcea să fie omul din spatele la toate. Și asta era
„o slujbă ca oricare alta și trebuie s-o facă cineva”. Bine, astea
erau cuvintele pe care și le spunea lui însuși, dar asta nu însemna
că nu puteau fi și adevărate, nu?
Momentan stătea pe malul mării, urmărind valurile ce se spărgeau
încet de ţărm, căci actuala lui locaţie era pe malul mării, deci cu
acesta ocazie se și putea relaxa puţin.
Zilele astea fuseseră, zile „încărcate”, pentru el, căci dăduse într-
o săptămână peste cinci telefoane, ceea ce de obicei, făcea în

138
două-trei luni, căci el nu suna, căci nu era nevoie, el era sunat.
Dar cum plictiseala devenise prea mare, îşi crease un joculeţ în
care introdusese câţiva pioni și îi dăduse drumul. Și bineînţeles, ce
pioni pot fi mai buni decât persoanele reale?
Îi sună telefonul și răspunse relaxat, ca întotdeauna, dar pe
parcursul convorbirii starea de spirit i se schimbă total și spre
sfârșit, nu numai că ridică tonul, dar avu și câteva „scăpări”, când
chiar începu să urle de draci. Nu putea să înţeleagă, cum de era
posibil ca patru oameni să dispară de parcă i-ar fi înghiţit
pământul, mai ales când doi dintre ei, erau oamenii lui...

Racheta avusese o copilărie, dacă nu fericită, atunci cel puţin

normală, căci nu-și amintea prea multe lucruri de care se putea
plânge. El ajunsese ce ajunsese, din propria-i voinţă, pentru că-i
plăcuse. În niciun caz nu „se arunca în neam”, căci rubedeniile lui
erau oameni obişnuiţi, cu ţiglele pe casă. El unul, nu le avea pe
toate. Ştia asta, dar nu-i păsa. Trecuse prin prea multe în viaţa
asta, ca să mai aibă păreri de rău. Avusese odată un amic care
era bolnav după jocurile de noroc, aia da problemă... Putea să
spună cu mâna pe inimă, că tipul ăla avusese o viaţă mult mai grea
decât a lui, căci îşi pierduse slujba din cauza asta și nevasta și
copiii, ca într-un târziu, când rămăsese singur-singurel, să
reuşească să se lase. Ultima oară când îl întâlnise, adică acum vreo
zece ani, fusese la o cafenea în Bucureşti. Purta un tricou pe care
era inscripţionată o drăcie, nu mai ţinea minte exact, oricum ceva
ce făcea antireclamă la jocurile de noroc și îşi dăduse atunci
seama, că omuleţul ăla, îşi îmbrăca zilnic tragedia ce-i schimbase
viaţa și ca să faci asta, îţi trebuie curaj, nu glumă. Familia și
rudele nu mai vroiau să-l vadă, prieteni nu mai avea și totuși
mergea înainte și asta cu capul sus.
Rachetă trecuse prin momente dificile, ca atunci când trebuie să-ţi
faci curaj într-o fracţiune de secundă și să sari în faţa glonţului,
neştiind dacă te vei mai trezi, dar asta îi era slujba și asta îi era
și viaţa, căci de fapt, amândouă însemnau același lucru, dar se
gândise atunci că dacă ar fi fost el cumva în locul omuleţului,
probabil nu ar mai fi rezistat și si-ar fi luat câmpii și și-ar fi pus
capăt zilelor.
Unii oameni erau plini de curaj, dar îţi era greu să-i descoperi,
căci îţi dai seama că cineva e curajos când îţi sare în ajutor într-o
situaţie nasoală, dar pe cei care-i vezi pe stradă citind ziarul, nu
dai doi bani și asta e greşeala, căci până la urmă, poate din ei ies
aceia care sar în faţa glonţului. Un coleg de-al lui avea o vorbă:
„Curajos e ăla care poate să meargă mai departe, după ce a
suferit cel mai al naibii eşec, nu noi care ne riscăm viaţa pentru
bani, căci într-un fel sau altul, toţi fac asta!”
Privi la displayul telefonului și văzu că-i ceasul nouă fix și
instantaneu îşi aminti de Cobe când îi spusese că el nu are nevoie
de telefon și îl apucă râsul și apoi îi fugi gândul la Tano și când
făcu asta îl trecu un fior pe spate, ca atunci când te aștepți să se

139
întâmple ceva rău, dar nu poţi explica sau împiedica lucrul ăla și se
hotărî într-un moment să-l sune pe Kemal și să-l întrebe dacă e
totul bine, dar acesta nu-i răspunse și îl mai sună încă o dată și
încă o dată, dar degeaba.
-Hai mă turcule, ce faci? Răspunde!
Din păcate „turcul”, era prea ocupat în clipele alea ca să mai bage
în seamă telefonul. Cel mai rău scenariu, tocmai se întâmplase...

„Eşti o fiinţă tare ciudată! Ai avut ocazia, ca și mulţi alţii de

altfel, să descoperi și să înţelegi mult mai multe lucruri decât ţi-ai
putea imagina vreodată și totuși nu ai făcut-o. În ultima clipă, ţi-
ai întors privirea refuzând să vezi ce ţi se arăta. În mintea
voastră, toţi vă credeţi niște visători, aveţi impresia că daţi pe
dinafară de atâta imaginaţie. Creativitate, îi spuneţi voi.
Creativitatea asta a voastră este formată din câteva biete
rămășiţe, a ceea ce trebuia să vedeţi cu adevărat, dar
v-aţi astupat ochii. Inventaţi tot felul de lucruri și vă bucuraţi ca
nişte animale când le vedeți funcţionând, când de fapt ceea ce
țineți în mână e o imagine palidă a ceea ce vi s-a arătat deja.”
Sunt de acord, cu ceea ce spui, dar, nu înțeleg de ce îmi spui
lucrurile astea tocmai acum când... CE LUCRURI SĂ-ŢI SPUN?
NU ÎNŢELEG DESPRE CE VORBEŞTI!
Glumeşti? Cum adică, tocmai...
„Sunteţi slabi. Atât de slabi... Pentru ca cineva să vă controleze și
să vă intre în minte, scormonindu-vă creierele, nu trebuie decât să
vrea, căci pentru asta nu necesită prea multă inteligenţă. Am
întâlnit fiinţe, cărora voi le spuneţi animale, mult mai inteligente ca
voi. Plutesc atâtea în jurul vostru, vă înconjoară atâtea
necunoscute, pentru care nici măcar nu aveţi nume, căci dacă le-aţi
încadra într-un tipar, ar trebui să le înţelegeţi și asta ar necesita
un efort prea mare”...
Ce?... CE?! Păi tocmai mi-ai spus despre... OPREŞTE-TE ACUM!
NU MAI VORBI, NU MAI GÂNDI, DOAR RELAXEAZĂ-TE! Nu
înţeleg! NU VORBESC EU CU TINE. DOAR RELAXEAZĂ-TE
CÂTEVA CLIPE, SĂ-MI DAU SEAMA CE SE ÎNTÂMPLĂ.
Papi se trezi și se ridică încet din pat. Alexandra încă mai dormea
și nu vroia să o trezească. Se duse la baie, se încuie înăuntru și se
puse pe marginea căzii.
„Din păcate, totul este exact cum mă aşteptam să fie! Nu...”
STOP! OPREŞTE-TE! CINE EŞTI ȘI CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ
FACI ASTA?... „Cum îndrăznesc? Nu înţeleg ce vrei să spui...
Aha, te referi la...Ha-ha! Hai că asta a fost bună!” CREZI CĂ
TOTUL E O GLUMĂ?! VREI SĂ ÎNVEŢI SĂ RÂZI ȘI FĂRĂ BUZE?
„Să râd fără buze? Adică să... Aha, înţeleg, mă ameninţi!?...
Prezenţa ta îmi pare cunoscută chiar dacă nu ne-am mai întâlnit
până acum! Un moment... În cimitir! Tu erai, nu?” CE? ÎN CIMI...
TU EŞTI! CE VREI? „Ce vreau? Nu m-am gândit încă la asta, dar
e timp destul...” HAI CĂ AJUNGE! GATA, PLEACĂ DE AICI! „Tu
crezi că po...”

140
„Încă mai crezi că atunci ai scăpat din cimitir?! Nu ai plecat nicio
clipă de acolo, înţelegi? Chiar acum mă pregă...”
Papi scutură din cap și se ţinu cu toate puterile de marginea căzii
să nu cadă.
Ce-a vrut să spună cu cimitirul?
E O POVESTE MAI VECHE, DAR NU-ŢI FACE PROBLEME, ACUM
AM SCĂPAT DE EA! A ÎNCERCAT SĂ MĂ CONTROLEZE PE
MINE... CE CHESTIE...
Dar tu cine eşti?
DA, GHICI GHICITOAREA MEA! DOAR NU TE AŞTEPŢI SĂ-ŢI
RĂSPUND, NU?
Mă gândeam că poate a venit timpul să...
HAI LASĂ PROSTIILE ȘI PREGĂTEŞTE-TE PENTRU CE E MAI
RĂU!
Adică?! S-a întâmplat ceva?
NORMAL! CONCENTREAZĂ-TE PUŢIN! CHIAR NU POŢI SĂ
SIMŢI?
Putea. Se ridică în picioare încă ameţit și se privi în oglindă. Putea
să simtă, normal că putea...
Sparse oglinda cu un pumn și începu să urle.

Tano îi adună pe toţi în living și le ţinu teoria chibritului. Toţi erau

nervoși, umiliţi și mai presus de toate, nimeni nu reuşea să
înţeleagă cum de fusese posibil să se întâmple ceea ce tocmai se
întâmplase.
Când Kemal îl anunţase că cei de la Poliţie îl aşteptau cu două
mașini afară, Tano, îi făcuse semn să stea liniştit.
-Acum nu ne mai grăbim, nu? Care-i sensul?
Îşi aprinsese un trabuc și lăsase fumul să-i umple gura cu aroma
tare și uscată.
Te chinuiai să faci atâtea, pentru ca în final să ajungi la concluzia,
că nimic nu are rost. Rămâneai cu fragmente de amintiri și păreri
de rău. Nu-și dădea seama ce-l durea mai tare: faptul că nu
înţelegea ce se petrecuse, sau că dacă făcea un efort, lucrurile
începeau să se dezlege, chiar dacă nu în totalitate și-și dădea
seama că el era singurul vinovat. Oricum o dădea, ajungea la
aceeași concluzie. Inevitabil.
-Auzi turcule, zise și cuvintele i se rostogoliră cu greu din gură,
cred că după toată „afacerea” asta, o să-mi iau o vacanţă
prelungită, cu bilet doar pentru dus.
-Ce vrei să spui șeful?
-Vreau să spun că m-am cam săturat de toată frecangeala asta!
Mă scot singur la pensie, acum cât încă mai pot...
-Păi da, dar noi ce...
-Kemale, tu eşti cel mai vechi, ştii mai bine decât oricine cum
merg treburile! Aşa că o să preiei tu funcţia de „director
executiv”, oricum dacă mă gândesc mai bine, mutarea asta trebuia
făcută cu mult timp în urmă...
Kemal și toţi ceilalţi din cameră, rămaseră cu gura căscată.

141
-Acum, continuă Tano, să mergem și să terminăm odată pentru
totdeauna cu porcăria asta!
Kemal dădu din cap aprobator, nereușind să scoată nici măcar un
cuvinţel.
Parcă o și vedea pe a lui cu ochii cât cepele când urma să îi dea
vestea, căci ăsta era un lucru la care nici nu îndrăznise să viseze
vreodată și... Dar oare s-o bucura, sau o începe să urle? Până la
urmă, era o treabă bună ascensiunea asta a lui, sau nu? În
momentul de faţă, părea cam opusul, dar, odată cu liniştirea
lucrurilor urma să... Să ce? Nu putea să se gândească la asta,
căci ăsta nu era momentul ideal. Avea tot timpul mai încolo și până
la urma, ce-o fi o fi...
Scutură din cap și începu să dea ordine în stânga și-n dreapta.
Tano trebuia transportat în deplină siguranţă.
Plecară cu patru mașini personale și două de Poliţie. Pe parcursul
drumului vru să-l mai întrebe câte ceva, dar văzându-i chipul
mohorât și privirea pierdută, se abţinu.
„Taci naibii din gură!”, îşi spuse. „Nu vezi că omul suferă?”
Simţii telefonul vibrând în buzunar, dar nu-l scoase să vadă cine e,
căci ajunseseră în faţa Poliţiei și se pregăteau să coboare. Oamenii
ieșiră primii și asigurară perimetrul și Kemal înjură în turceşte,
căci văzuse câţiva ziarişti prezenţi.
„Ce naiba?! Parcă aranjasem ca totul să se petreacă în perfectă
linişte...”
Se vedea că nu „aranjase” prea bine.
Ieși înaintea lui Tano și acesta se sprijini de el când coborî din
mașină și simții un gol mare în stomac căci îl privi fugar și avu
senzaţia aia tâmpită, ca atunci când conduci pe cineva la avion sau
la tren, pe cineva care ţi-e drag, numai că senzaţia asta era un
pic diferită și-și aruncă disperat privirile în jur și-și înfipse mâna
sub geacă pipăindu-și arma și Tano îl simţii și se opri pentru un
moment și privi și el în jur, dar nu zări nimic care să-i atragă
atenţia și îi spuse „Hai turcule să mergem și să terminăm odată!”,
sau ceva în genul asta că nu reuși să-l audă prea bine că parcă
avea urechile înfundate și vru să facă exact opusul la ce-i spusese
și să-l bage înapoi în mașină, până erau siguri că nu exista niciun
pericol, dar Tano i-o luă înainte căci îl văzu că face un pas în
spate și intră în mașină, sau măcar aşa păru la prima vedere, căci
de fapt nu nimeri mașina și se prăbuși lângă cu mâna stângă
ţinându-se de gât și în următoarea secundă se și aplecase
deasupra lui, neînţelegând ce se întâmplă și văzu că în jugulară
avea o drăcie mică înfiptă ca o săgeată în miniatură și mintea îl
duse la filmele cu indieni și îl lăsă acolo. Cei din jur începură să
strige și să se agite și urmă o îmbulzeală cumplită și una dintre
gărzile de corp, chiar fu împins de ceilalţi și se dezechilibră și în
căderea lui îşi înfipse botul uneia dintre ciocate în faţa lui Tano,
lăsându-i acestuia o ditamai gaura, dar, oricum, nu mai conta.
Telefonul lui Kemal continuă să vibreze, căci cineva tot încerca să
ia legătura cu el.

142
În drum spre spital, Tano muri...

Capitolul 26 „ O lună de zile”

Kemal strânsese din dinţi și îşi oprise toate pornirile care-l

îndemnau să-și tină familia departe de tot și o luase pe nevastă-
sa la înmormântare. Cu ocazia asta, când pe ea o apucă plânsul, o
strânse în braţe și scăpă și el câteva lacrimi. Verişoara lui Tano,
vorbise cu părinţii Adinei să-i îngroape pe amândoi, unul lângă
celălalt, dar aceştia nu fuseseră de acord, pe motiv căci nici măcar
nu ajunseseră să-l cunoască și aveau dreptate. Poate nu chiar aşa
fuseseră planurile concepute, dar se vede că nu reușiseră să fie
împreună nici măcar după moarte...
Papi, venit fără Alexandra, fusese, probabil, cea mai tristă
prezenţă la faţa locului. Plecase înainte ca Tano să fie îngropat.
Când ceremonia luase sfârșit și ieșiră pe poarta cimitirului, cineva
îl întrebă:
-Noi acum ce facem, șeful?
-Ce am făcut și până acum!, îi răspunsese fără chef.
Nevastă-sa îi aruncase o privire de genul „ce se întâmplă?”, dar
nu-i dădu nicio explicaţie. Era timp pentru toate. Pe drum îi
povesti în mare despre ce era vorba, dar ea nu avu nicio reacţie.
„Probabil se abţine, să nu ne certăm”, gândi. „Asta înseamnă că
nu-i prea place ideea.”
Singura care se bucură fu fiică-sa.
-Asta înseamnă că, după tine, Vlad o să fie noul şef?
„Ce?!” Nu-i răspunse.
„După mine... Sper să nu se întâmple prea repede lucrul ăsta.”
Cei din Poliţie, îl rugaseră s-o lase mai moale pentru o vreme, căci
ăsta nu era un moment potrivit pentru „un scandal la scară mare”.
Dimineaţa se trezi cu o durere îngrozitoare de cap și în timp ce
căuta prin cutiile cu medicamente o aspirină, îi sună mobilul. Număr
necunoscut.
-Alo?
-Bună dimineaţa! Îmi cer scuze, că nu mă pot prezenta, dar te-am
sunat în legătură cu un lucru foarte important.
-Ce e asta, vreo glumă?
-Ar fi fost bine, dar din păcate, nu! Să spunem doar, că avem
interese comune.
-Adică?
-Adică, mă gândesc că ţi-ai dori să-l prinzi pe cel responsabil
pentru moartea fostului tău şef, nu?
-Da, dar...
-Ascultă-mă atunci, că nu pot vorbi prea mult. După cum probabil,
ţi-ai dat seama, Poliţia nu o să facă nimic pentru prinderea
criminalului, dintrun motiv simplu: nu le stă-n putere. Singurul care
te poate ajuta, sunt eu.
-Vrei să spui că tu ştii cine...

143
-Bineînţeles că ştiu. Și tu îl cunoşti personal, dar încă nu ai reușit
să faci legătura. E cunoscut sub numele de „Legionarul”...
-Ce?!...
-Da, nu mai fi atât de surprins! Nu te gândi de ce ar fi făcut asta
sau pentru cine! Hai să spunem doar că domnul cu pricina, nu mai
are toate rotiţele... Din această cauză, este total imprevizibil. Îl
urmărim de ceva vreme, dar acum câteva zile, a reușit să se facă
nevăzut. Este posibil ca în orice moment să vină și după tine, sau
după cineva apropiat ţie. Pot să-ţi ofer o echipă formată din patru
oameni, care în afara faptului că-ţi vor asigura protecţia necesară,
vor fi și capabili la momentul oportun să-l prindă, căci, te asigur,
asta nu e o treabă pentru oricine, în niciun caz pentru oamenii tăi.
-Bine, făcu Kemal cu glasul răgușit și care-i poanta? De ce ai face
tu asta?
-Motivul e simplu: vreau să-l prind!
-Adică, eu o să fiu momeala, nu?
-Tu eşti deja momeala!, apasă cel din partea cealaltă cuvintele.
Întrebarea e dacă vrei să supravieţuieşti sau nu?
-Nu mi-am scris încă testamentul, mormăi Kemal.
-Atunci rămâne stabilit! Băieţii sunt pe drum! În aproximativ o oră,
ajung! Or să fie însoţiţi și de o echipă tehnică, care se va ocupa cu
instalarea echipamentelor de supraveghere și tot felul de
prostioare. Ţinem legătura!
Închise.
Kemal renunţă să mai caute aspirină, căci durerea de cap îi trecuse
ca prin magie.

Papi o luase pe Alexandra de la hotel și o adusese acasă.

Cum intrară pe uşă, îi spuse zâmbind:
-De acum înainte, asta e casa ta! Poţi să te simţi liberă să faci
orice schimbare doreşti și bineînţeles, dacă ai nevoie de ceva,
orice, nu trebuie decât să spui.
Ea îl îmbrățișase și îi răspunsese:
-Tot ce am nevoie, ţin acum în braţe!
Ştia cât era de agitat și de supărat și îşi dădea seama că făcea
eforturi mari pentru ca ea să nu observe.
Era trecut de două dimineața, când Papi se ridică uşor din pat și
începu să se îmbrace.
Privind-o cum doarme liniştită ca un îngeraş, zâmbi. Apoi ieși tiptil
din cameră. Trebuia să iasă puţin afară, să ia aer.
Pe când deschidea poarta vilei, unul dintre oamenii de pază îl
întrebă:
-Scot mașina, șeful?
-Nu, îi răspunse. Mă duc să mă plimb puţin. Singur...
Omul dădu dezaprobator din cap, dar nu zise nimic. Câteodată
comportamentul şefilor te băga în rahat. Dacă cumva apărea
Rachetă și afla de aceasta „mică scăpare”, era de rău. Și tot
pentru el...
Papi o luă uşor la pas și trecu de blocurile cafenii, îndreptându-se

144
spre faleză. Deja se simţea briza rece ce venea dinspre mare și
mirosul de alge. Coborî pe malul marii, se aşeză pe nisip și îşi
aprinse o ţigară. Nu mai făcuse demult lucrul ăsta. De prea mult...
Trebuia să-și pună ordine în gânduri, căci avea mintea răvășită.
Toate veneau în același timp: și bunele și relele. Problema mare
care-l frământa, era că nu reuşea să-și dea seama în ce parte se
înclina balanţa. Toţi din jurul lui se duseseră și continuau să se
ducă. Alexandra, singura, fusese miracolul care reușise să-l facă
să mai creadă și în altceva, să vadă altfel lucrurile. Și totuși...
Și totuși, cu cât se apropia mai tare de ea, parcă ceva tot atât
de tare îl îndepărta.
EŞTI TU PUŢIN DAT PESTE CAP, DE ACEEA VEZI LUCRURILE
ÎN FELUL ĂSTA! IA-O LOGIC, E DOAR O FEMEIE, NU O
RIDICA PE UN POSTAMENT, ÎNCĂ.
Nu era „doar o femeie”. Doar femei erau altele, poate, dar nu ea.
Nu EA...
O iubea, ăsta era un lucru sigur și niciodată nu ar fi putut s-o
înlocuiască cu altcineva.
AŞA GÂNDEAI ȘI DESPRE „MAMI” ȘI „TATI” ȘI ACUM,
SINCER, O DATĂ LA CÂT TIMP TE MAI GÂNDEŞTI LA EI?
Asta era altceva... Nu erau cazuri de același fel încât să poţi
face o comparaţie.
„CAZURI”, TE REFERI LA EI CA LA NIŞTE „CAZURI”... DIN
TRECUTUL TĂU ÎŢI ESTE CREEAT VIITORUL, CREZI CĂ AI
PUTEA SĂ SCHIMBI CEVA?
Ce vrei să spui?
VROIAM SĂ SPUN CĂ IUBIREA VINE ȘI SE DUCE.
Nu vroiai să spui asta! Te gândeai la persoane!
DE UNDE ŞTII TU LA CE MA GÂNDEAM EU? CHIAR DACĂ
ACUM, ALŢII TE VĂD „BĂRBAT”, PENTRU MINE AI RĂMAS
TOT UN PUŞTI CU MUCII LA NAS, CARE ŢIPĂ DUPĂ TATA
CÂND I SE RĂSTOARNĂ O BĂRCUŢĂ. NU TE ARUNCA CU
CAPUL ÎNAINTE ÎN LUCRURI PE CARE NU LE ÎNŢELEGI PE
DEPLIN! FĂ CE FAC BAIEŢEII CUMINŢI ȘI STAI ÎN BANCA TA
CU MÂNUŢELE LA SPATE...
Papi rânji ironic, dar nu-i mai răspunse. Îşi aprinse altă ţigară. Un
val mai îndrăzneţ se sparse mult prea aproape de el și-și dădu
seama că o să-i ajungă la picioare și că o să se ude, dar nu și le
retrase.
HEI, ASCULTĂ-MĂ! VREAU ÎN MOMENTUL ĂSTA TOATĂ
ATENŢIA TA!
-Ce?!...
NU VORBI! ÎN SECUNDA ASTA PRIN SPATELE TĂU TRECE UN
BĂRBAT. NU TE ÎNTOARCE, CE FACI?!... MIŞCĂ-TE ÎNCET, CĂ
NU AŞA SE VÂNEAZĂ DINOZAURII!
Ce?
DIN ORDINUL OMULUI ĂSTA S-A ÎNCERCAT ASASINAREA LUI
COBE! DIN CAUZA LUI A MURIT MANDO ȘI TOŢI CEILALŢI! A
ŞTIUT ȘI DE TANO, ÎNAINTE SĂ SE ÎNTÂMPLE ȘI PUTEA SĂ

145
ÎMPIEDICE ASTA, DAR NU A
FĂCUT-O! TREBUIE SĂ-L OMORI! ACUM!
Papi lăsă țigara să-i cadă. Îşi băgă mâna încet sub geacă căutând
pistolul. Dădu de el, dar nu-l scoase.
„Numai moarte! Toţi în jurul meu mor!”
REVINO-ŢI BĂIETE! OMUL ĂSTA E PRADĂ RARĂ! RĂZBUNĂ-TE!
„Acum, în sfârșit am ceva real, ceva ce pot să simt!”
DACĂ NU ÎL DOBORI TU, S-AR PUTEA SĂ VINĂ VREMEA CÂND
O SĂ TE DOBOARE EL. IA AMINTE!
„Viaţa trece pe lângă mine și eu nu fac nimic, doar privesc cum se
duce!”
HEI, TREZEŞTE-TE! EL E ACELA CARE ŢI-A OMORÂT TATĂL!
Papi simţii cum i se adună sângele-n tâmple și se ridică pe
jumătate, după care oftă și se aşeză la loc.
„Minţi! El n-are legătură cu moartea lui taică-miu.”
POATE NU DIRECT, DAR PRIN DECIZIILE PE CARE LE-A LUAT
A...
„Taci! Nu mai specula! Aici e vorba de vieţi de oameni. Nu poţi
să...”
TU SĂ TACI!
Vocea începuse să urle.
SUNT LUCRURI PE CARE N-O SĂ LE ÎNŢELEGI NICIODATĂ,
ORICÂT TE-AI CHINUI! TU DOAR OMOARĂ-L ȘI ATÂT!
„Omoară-l tu, dacă vrei! Eu nu mai omor pe nimeni!... Aha... Asta
era, tu nu poţi, nu?!”
PUŞTIULE, TU FACI MIŞTO DE MINE? VEZI CĂ MERGI SPRE
PUNCTUL ÎN CARE DRUMURILE NOASTRE OR SĂ SE
DESPARTĂ...
„Mă părăseşti?”
Papi începu brusc să râdă. Omul care de abia trecuse prin dreptul
lui, grăbi pasul și se pierdu în noapte.
Vocea şuieră: DA PUŞTIULE, O SĂ TE PĂRĂSESC! NUMAI CĂ
REŢINE, EU PĂRĂSESC DOAR CORPURILE FĂRĂ VIAŢĂ...

Fostul primar, acum domnul deputat, venise să-și viziteze foştii

„prieteni”, adică pe domnul procuror și şeful Politiei și după ce
petrecuseră copios, acum trecuseră la o pauza de-o cafeluţa, să-și
mai relaxeze burţile voluminoase.
-Și aşa zici Vasilescule, că lucrurile au luat-o razna? Păi nu
trebuia, odată și odată să se întâmple și asta?
-Ba da, numai că văd că vin unul după altul ca pe banda rulantă.
-Lasă mă, mai bine aşa, se băgă și procurorul în discuţie, să vină
toate odată și să scăpăm de ele!
-Mda, e și asta o chestie!, îl aprobă deputatul.
Se gândi că cu o săptămână înainte, pe o noapte ploioasă, pe când
se îndrepta spre noua lui căsuţă de la marginea Bucureştiului,
dăduse cu mașina peste un bătrânel. Acesta îi ieșise în cale și
rămăsese orbit de faruri, precum un animal. Presupunea că asta se
întâmplase, căci nu apucase să vadă prea bine faza, căci era și

146
noapte, era și obosit, îi era și somn, era și puţin cherchelit și
astea toate adunate...
Important era faptul că bătrânelul, căruia îi vedea clar faţa din
mașină, zăcea într-o rână, nemişcat și el nu putea să coboare să
verifice dacă mai trăieşte sau nu, căci era prea şocat și îi era
prea frică. Fusese „salvat de clopoţel”, cum se zice, căci îl sunase
noul lui „prieten de Bucureşti”, să-l întrebe dacă a ajuns acasă și
printre multe bâlbâieli reușise să-i explice ce se întâmplase.
Acesta începuse să râdă și el simţise cum mai are foarte puţin și o
ia razna, căci nu era nimic comic în toate astea.
-Calmează-te! Trimit o mașină după tine să te ducă acasă! Pe a ta,
las-o acolo unde e, că or să se ocupe băieţii de ea și dacă ai vreo
îndoitură, ţi-o fac ei ca nouă! Nu
îţi face griji, doar spune-mi unde eşti, mai exact!
-Păi se...se..., adică, se bâlbâise el, e și bătrânelul ăsta întins pe
jos și cred că a...
-Ne ocupăm și de el! Tot uit că ești „boboc”, în afacerea asta...
Spune doar de unde să te ia băieţii și atâta tot!
Și aşa se și întâmplase, „băieţii” rezolvaseră tot. Nimeni nu-l
trăsese de mânecă în legătură cu nimic. Te băgai în rahat până
peste cap și ieşeai de acolo mai curat decât de sub duş...
-Să-ţi zică procurorul, îi întrerupse Vasilescu meditaţia, ce a păţit
cu subalterna mea de la „buletine”...
-Ho-ho!, făcu procurorul frecându-și mâinile. Pe asta, chiar că
trebuie s-o auzi! E una dintre povestirile alea, pe care le spui
nepoţilor...
„În niciun caz!”, îşi spuse, dar îl ascultă. Până la urmă, ce altceva
mai bun avea de făcut?

Spitalul era mult mai populat ca de obicei, pe holurile înguste,

forfoteau o grămadă de pacienţi.
-Toţi sunt noi!, îi spuse doctorul ce mergea alături de ea.
Avea pe undeva la şaizeci de ani, mergea un pic cocoşat și pe nas
îi atârnau o pereche de ochelari cu rama un pic strâmbă. Îi
amintea de cineva, dar nu reuşea să-și aducă aminte de cine.
Intrând într-un lift, pe care nu-l mai văzuse până atunci, îl
întrebă:
-Unde mergem?
-Sus, domnişoara Alexandra, sus! Să-i vizităm și pe cei în stare
critică, căci dacă suntem doctori, nu înseamnă că nu avem inimă,
nu?
„Suntem doctori?!” Probabil se referea la el. Totuși nu se putu
abţine să nu-și ascundă nedumerirea și el observă și continuă:
-Mi-a scăpat!
Râse.
-Trebuia să fie o surpriză, dar eu cu gura mea mare... Avem
nevoie de medici ca de aer și dintre toţi posibilii candidaţi, au fost
alese patru persoane, printre care și tu. De aceea te iau cu mine
peste tot, să te obișnuiești cu procedurile și să te familiarizezi cu

147
saloanele și personalul.
Alexandra îl privi zâmbind, aşteptând ca el să-i spună că glumeşte,
dar parcă ghicindu-i gândurile, îi spuse:
-Nu e o glumă! De azi, ţi-ai început stagiatura. Avem o lună la
dispoziţie să te transformăm într-un doctor adevărat, mai precis
într-un medic-chirurg, căci acolo ducem lipsă de personal.
-Chirurg?! Păi asta înseamnă să operezi...
-Păi și ce? Crezi că la început, a ştiut careva din noi cum să facă
asta? Te obişnuieşti! De aceea suntem aici, să te ajutăm!
-Dar...
-Gata domnişoară!, i-o reteză doctorul. Discutăm mai târziu,
despre celelalte aspecte, acum să ne îndreptăm atenţia către
pacienţi, căci am ajuns.
Alexandra înghiţi în sec. Paturile erau pline de oameni care se
văitau.
Trecând pe lângă ei, doctorul le spunea aceleași vorbe:
-Bună dimineaţa! Cum ne simţim azi?
Și apoi, fără să aştepte vreun răspuns, trecea mai departe,
continuând:
-O să vă faceţi bine! Ia să vedem următorul pacient!
-Bună dimineaţa! Cum ne simţim...
Și tot aşa.
La un moment dat, vaietele bolnavilor încetară și în salon se
instaură o linişte nefirească, genul de linişte care-ţi face părul de
găină și văzând un pacient cum priveşte undeva în spatele ei, se
întoarse. Pe uşă intraseră patru bărbați, îmbrăcaţi în straie de
popă.
-Ce se întâmplă?, întrebă ea.
-Sssst!..., îi făcu medicul semn să tacă. Sunt de la biserica de
deasupra spitalului. Au venit să mai ia din pacienţi, căci au și ei
norme de îndeplinit, înţelegi?
Spunându-i asta, se lipi cu spatele de perete și îi făcu semn și ei
să facă același lucru.
-Trebuie să le facem loc!, îi şopti.
Popii se plimbară de la pat, la pat, oprindu-se într-un final în
dreptul unui pacient cu un picior amputat. Preotul care părea mai în
vârstă, dădu din cap aprobator și ceilalţi începură să tragă patul
după ei, făcându-i roţile să scârţâie sălbatic pe gresia ciobită.
Pacientul începu să urle.
-Ce fac cu el?, întreba ea, speriată.
-Îl duc sus, căci i-a venit timpul!, îi răspunse medicul.
-Păi, e bine, nu are nimic!, făcu ea nedumerită.
-Deocamdată!, veni răspunsul. Până ajung cu el sus, o să fie mort
demult.
-Cum adică?!, ţipă ea isterică. Păi ajută-l! Nu-i lăsa să-l ia!
-Hei, opriţi-vă!, urlă după cei patru care scoteau pacientul pe uşă.
-Nu te agita, degeaba!, îi zise medicul. Ei nu pot fi opriţi!
-Dar asta e crimă!, spuse ea îndreptându-se spre ei.
-Crimă e să ajungi în spitalul ăsta!, îi răspunse medicul.

148
Când Alexandra ajunse în dreptul ușii, preoţii dispăruseră.
-Nu uita!, strigă medicul după ea. Peste o lună de zile, îţi vei primi
diploma de medic.
În momentul ăla se trezi. Papi dormea lângă ea. Se ridică să-l
învelească și observă că era încălţat.
„Pe unde ai umblat golanule?”
Îl descălţă, îl pupă uşor pe frunte, îl luă în braţe și adormi.
În ultima secundă de luciditate, se întrebă oare ce putea să
însemne visul ei. Mai ales chestia cu „peste o lună de zile”?
În momentul în care luna aia de zile, trecu, și află vestea, îi
mulţumi lui Dumnezeu, căci mai fericită de atât, nici că nu putea să
fie...

Fură cel mai bune momente din viaţa lor, căci îşi petrecură tot
timpul împreună, făcând orice le trecea prin minte, exact ca nişte
copii. Într-o zi, când se întorceau de la plimbare, cineva îi anunţă
că sosise un pachet prin poştă pe numele lui. Ea îl văzu că se
schimbă puţin la faţă și îl întrebă dacă îl poate ajuta cu ceva.
-Nu iubita!, îi răspunse el. Ăsta e un lucru pe care trebuie să-l
fac singur!
Desfăcu pachetul și scoase din el un carton gros care conţinea o
foaie de hârtie. Când se apucă să citească, ea urcă în cameră și
dădu drumul la televizor.
Pe foaie scria: „Capitolul 13- ultima parte, de Andrei Marinescu”.
„...ceva neaşteptat. De fapt, a fost un lucru pe care l-am primit
prin poştă și l-am deschis înfrigurat, sperând la un răspuns de la
vreuna dintre multele edituri la care mi-am trimis romanul, dar
când colo, am găsit un vraf de pagini scrise de mână, semnate
Ştefan Marinescu, adică tata. Până atunci nici măcar nu am ştiut,
că tata a scris, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Am avut un şoc
imens când am început să citesc, căci începea exact aşa, citez:
„Îmi pare rău că nu am reușit să schimb nimic, dar nici până la
vârsta mea, considerabilă de şaizeci și cinci de ani, nu am ajuns la
performanţa de a desluși cea mai mare parte din tot ceea ce se
întâmplă. Mi-e greu să-ţi scriu asta, căci eşti fiul meu și te
iubesc, dar ştiu că în curând vei avea și tu un copil și poate aşa
vei reuși cumva să-l fereşti să treacă prin ce trecem noi. Ceea ce
urmează o să ţi se pară din nefericire foarte cunoscut și fiindu-mi
greu să-ţi explic, o să las întâmplările să vorbească de la sine.”
Aici venea partea cea mai şocantă, care mi-a făcut inima să-mi
stea în loc, căci lucrurile pe care mi le povestea, erau aceleași cu
cele trăite de mine. Înţelegi, Aceleași! La sfârșit, încheia cu
următoarele cuvinte: „Concluzia la care am ajuns, e că cercul
trebuie rupt, căci de la generaţie la generaţie, va fi tot mai rău.
Și lucrul ăsta nu poate fi făcut decât sacrificându-te. Asta
trebuia să fac și eu, cu mulţi ani în urmă, când mi-am dat seama
că eşti diferit de ceilalţi copii, dar nu am avut curajul necesar și
prin asta, probabil, ţi-am distrus viaţa. Îmi pare rău, dar dacă
simţi lucrul ăsta la copilul tău și te asigur că o vei face, nu-ţi

149
rămâne decât un lucru de făcut... Cel mai bună cale de a realiza
asta, e să-ţi construieşti articolele de o asemenea manieră, încât
să reuşeşti să introduci în ele, la un mod cât mai puţin vizibil,
bucăţele de adevăr, căci cine va fi ales să le găsească, o s-o facă
și va veni după tine să... Înţelegi, sper... Nu mai pot continua, îmi
pare rău! Te iubesc!”
Aici se termina totul. Aşa am înțeles, ce am de făcut! Îmi pare
rău, că și eu la rândul meu, te fac sa treci prin asta, dar îţi
promit că în momentul în care îmi voi da seama că e posibil ca și tu
să faci parte din cercul ăsta, o să fac ceea ce trebuie. Sper,
totuși, ca această mărturisire să nu-ţi pară a fi decât rândurile
unui om nebun. Dacă ai impresia că viaţa ta se duce într-o direcţie
pe care nu o poţi controla, ascultă-mi sfatul și fă cel mai nebunesc
lucru posibil și schimbă totul! Te iubesc!”
Papi rămase cu mâinile tremurânde. Luă pagina o puse într-o
scrumieră și îi dădu foc.
Apoi puse mâna pe telefon și îl sună pe Kemal.
-Cel mai nebunesc lucru... Îl voi face tată! Îl voi face și voi
schimba totul...
-Poftim?!, făcu Kemal din partea cealaltă.
-Scuză-mă, vorbeam cu altcineva! Te-am sunat pentru o favoare!
-Bineînţeles, puştiule, doar zi despre ce e vorba și e ca și
rezolvat!
-Mi-aţi face o mare onoare, dacă tu și soţia ta, mi-aţi fi nași!
Din partea cealaltă urmă o pauză scurtă, după care Kemal îl
întrebă:
-Nu înţeleg, cum adică „nași”? Adică la ce?
-La nuntă, desigur!, îi răspunse Papi. Mă căsătoresc!
Kemal începu să chiuie.
-Bineînţeles, finule, cu cea mai mare plăcere! Când scoateţi actele?
-Păi cred, că azi!, râse Papi.
-Ce?! Măi nebunaticilor... Îmi amintiţi de mine, aşa am făcut și eu!
-Deci, cum rămâne?
-Dă-mi trei ore la dispoziţie, căci ştii cum sunt femeile, cu gătitul
și cu toate astea și sunt la tine!
Închise.
Papi îşi aprinse o ţigară și se duse în garaj după Rachetă.
Acesta stătea cu doi dintre băieţi și se uitau la un meci de box.
-Rachetă, pot să vorbesc ceva cu tine?
-Cum să nu, șeful?!
Le făcu semn celorlalţi să se ridice și să plece, după care îl
întrebă:
-S-a întâmplat ceva?
Papi se așeză pe canapea lângă el, îi puse o mână pe umăr și îi
spuse:
-Ai fost întotdeauna pentru mine, mai mult decât un prieten. Mai
vreau să te rog ceva...
-Sigur!, făcu Rachetă uimit. Orice...
-Ascultă-mă bine! Astăzi, mă căsătoresc!

150
Rachetă căscă gura și rămase aşa.
-Mâine dimineaţă, plecăm în luna de miere, doar eu și Alexandra.
Plecăm și nu ne mai întoarcem, înţelegi? Vrem să ne trăim viaţa și
aici lucrul asta, din păcate, nu e posibil. Nu mă interesează cine
rămâne aici, care sunt urmările și toate astea... Vreau să uit
totul! Mă ajuţi?
Rachetă tuși de două ori să-și recapete vocea, după care îi
răspunse:
-Normal, șeful! Cine sunt eu să judec viaţa altora? Normal că te
ajut!
Papi îl îmbrățișă și îl ţinu aşa pentru ceva timp.
-Mulţumesc!
-Gata șeful!, că mă faci să bâzâi și n-am mai păţit asta de la
şapte ani când mi-am dat din greşeală cu paralizantul în ochi...
„Luna de zile” din visul Alexandrei se împlinise și când Papi se puse
în genunchi în faţa ei și o întrebă dacă vrea să-i devină soţie,
începu să plângă. Nu mai fusese, vreodată atât de fericită. În
sfârșit viaţa căpăta sens.

Capitolul 27 „Sfârșit”

Plecară spre primărie în două mașini, în linişte, fără alai, căci

vroiau ceva cât mai discret. În prima mașină, erau şoferul,
Rachetă, Papi și Alexandra. În cea de-a doua, şoferul, doi
bodyguarzi și Kemal cu soţia. Mergeau încet, fără grabă.
Pe atunci, procurorul, care venea de la o nouă „cucerire”, ajunse
acasă și începu să strige după nevastă-sa, dar aceasta nu-i
răspunse.
-Toată ziua doarme!, îşi spuse și intră în dormitor.
Șifonierele erau deschise și hainele ei nu mai erau. Din sertare,
dispăruseră bijuteriile și banii ținuți pentru „zile negre”. În mijlocul
mesei, sprijinită de-o vază, stătea o bancnotă de-o sută de euro,
pe care fusese mâzgălit în grabă: „Pa-pa, iubi! Ne întâlnim la
tribunal! Păstrează „bileţelul”, căci după ce termin cu tine, ăştia
sunt toţi banii cu care o să rămâi”. Se lasă să cadă pe marginea
patului, ameţit. Lumea lui, tocmai se prăbușise.
Mașinile treceau prin dreptul Poştei și Alexandra zâmbi. Mai aveau
puţin și ajungeau.
Şeful Poliţiei, Vasilescu, rămăsese înţepenit în scaunul din propriu-i
birou, citind pentru a treia oară actele ce le ţinea în mână, dar
neputând să creadă, că ce scria acolo era adevărat.
Bărbatul ce stătea în faţa lui, în picioare, îi mai repetă încă o
dată, timid:
-Le-am verificat și noi, vă daţi seama! Dar, ăsta e adevărul:
apartamentul pe care îl „deţineţi”, aparţine altcuiva. Unui domn
care a fost plecat pentru mai mult timp în America și care acum s-
a întors și îl vrea înapoi. Nici noi nu ştim cum s-a putut face
încurcătura asta, dar...
Nevastă-sa tocmai comandase un nou set de mobilă. Vasilescu

151
trecu peste faptul că cineva străin era prezent. Scoase sticla de
whisky din sertar și-și umplu un pahar pe care-l dădu peste cap.
Se strâmbă, simţind cum înăuntrul lui, totul ia foc, dar îşi mai
turnă unul. Al doilea avea să alunece mult mai uşor.
Mașinile, opriseră la trecerea din faţa Primăriei. Papi o strânse de
mână și îi şopti:
-Am ajuns, pui! A venit și momentul în care visele se transformă în
realitate, nu?
Deputatului i se oprise Toyota pe autostrada spre Bucureşti.
Începu să înjure, căci îşi dădu seama că rămăsese fără benzină.
-Dacă eşti prost!, mormăi. Acum, ieși și fă cu mâna, poate i s-o
face cuiva mila și va opri! Ce să-ţi fac, dacă eşti prost...
Coborî din mașină și văzu venind spre el un Fiat cu număr de
Constanţa. Făcu cu mâna, dar cel de la volan se făcu că nu-l vede
și trecu mai departe.
-Pe mă-ta, mă!, urlă, ridicând degetul.
După juma’ de minut, văzu un Mercedes cu număr de Bucureşti.
„Ăsta e de-al meu!”, gândi. Făcu un pas în lateral în direcţia lui și
începu să gesticuleze.
-Vecine!... Opreşte!...
„Vecinul” se chinuia să scoată un cd din casetofon, căci nenorocitul
iar se blocase și nu-l văzu pe omul care-i ieşise in cale. Reuși să
oprească după ce-l târî vreo douăzeci de metri, adică, prea târziu.
După şocul iniţial, puse mâna pe telefon și sună și povestii printre
sughiţuri ce păţise.
-Mă, dar voi, ăştia „noi”, sunteţi toţi la fel!, îi spuse interlocutorul
lui, oftând. Spune-mi mai exact unde te afli și trimit băieţii să
vină să te ia! Linişteşte-te că se rezolvă totul! Nu s-a întâmplat
nimic, înţelegi?...
Când coborâră din mașină, Kemal comentă râzând:
-Văd că ai chemat și popa! Ce Papi, vrei să scapi cât mai repede,
sau ce?
Papi nu înţelese pe moment despre ce vorbeşte, dar apoi văzu
preotul cu barba până la piept, care-i aştepta pe scări, zâmbind.
Ridică din umeri, neştiind ce să-i răspundă și se întoarse spre
Rachetă.
-Ce e şmechere, te ţii de glume?
-Cum adică?, făcu Rachetă, neînţelegând.
Alexandra privi și ea spre preot și vru să zică ceva, dar cuvintele i
se opriră, căci Preotul venise să-și ridice pacientul, pentru că azi
se împlinea luna de zile și pacientul era Papi. Aşa că atunci când
preotul îşi scoase mâna dreaptă de sub sutană, îndreptând-o spre
acela care urma să-i fie pereche pe viaţă, strânse din dinţi și făcu
un pas în dreptul lui Papi.
LA REVEDERE PUŞTIULE!, spuse vocea și el se prinse, dar mult
prea târziu. Falsul preot trase și gloanţele care îi erau destinate
o loviră pe Alexandra și aceasta rămase o secundă nemişcată, apoi
i se prăbuși în braţe.
Legionarul văzu că-și greșise ţinta și când fata căzu, se pregăti

152
să tragă în Papi și nu-și schimbă direcţia armei, chiar dacă-l
observă pe Racheta scoţându-și pistolul. Ştia că drumul ăsta era
doar pentru dus, nu și pentru întors, și totuși, degetul nu-i mai
apăsă trăgaciul nici chiar atunci când, primele gloanţe, venite din
partea cealaltă îi străpunseră pieptul, căci pe cea pe care o
împuşcase, o ştia de undeva, ea era fata care-i bântuia visele.
Lăsă pistolul să-i cadă din mână și se împletici spre Alexandra, în
timp ce gloanţele îi sfârtecau carnea. Căzu mai întâi în genunchi,
apoi pe burtă, dar nu înainte de a scoate de sub sutană lucrul pe
care-l căuta. Obiectul pe care-l ţinuse o viaţă întreagă, sperând
ca printro minune, s-o reîntâlnească și să i-l returneze.
-Uite, mormăi cu ultimele lui cuvinte, ţi-am adus păpușa vezi?...
Ea nu mai văzu și nici nu-l mai auzi, dar cumva, înţelese, căci muri
zâmbind.
Papi se ridică cu greu în picioare și ignorându-l pe Rachetă, care
încerca să-l oprească, începu să meargă fără nicio direcţie. La
colţul străzii, când doi câini începură să se încaiere se opri în
dreptul lor, hipnotizat.
După un timp, privirea îi căzu pe mâinile pătate de sânge și zise:
-De la început, totul nu a fost decât o luptă de câini…
Căzu în genunchi pe trotuarul jegos și începu să plângă. Era pentru
prima oară în viaţă, când făcea asta. În mintea lui totul începu să
se lege și să capete sens. Când lacrimile încetară să mai cadă, i se
opri și inima. Îl găsiră aşa, în genunchi, împietrit, într-o rugăciune
pe care un Dumnezeu crud, refuzase să i-o asculte.

Epilog:

Noaptea pusese stăpânire pe oraş. Singurul zgomot, era cel făcut

de răpăitul ploii, care cădea fără încetare. În cimitirul înecat de
apă, domnea liniştea eternă, aşa că atunci când pământul începu să
zboare în toate părţile, parcă scormonit de o mână invizibilă,
singura fiinţă în viaţă, adică un câine, care adormise în dreptul
unei cruci, se ridică și începu să adulmece aerul.
Când groapa se lărgii și sicriul care era adăpostit în ea explodă cu
un zgomot sec, împroşcând în jur bucăți de lemn, câinele o luă la
fugă, schelăind.
Cel care fusese îngropat, deschise ochii și se ridică în picioare.
-Perfect!, îşi spuse, privind în sus. Exact de ce aveam nevoie.
Începând cu noaptea asta, se vor schimba multe!
Oraşul era acoperit de un cer negru, fără stele...

Dinca Robert Marius

Contact: dincarobertmarius@yahoo.com

153