Professional Documents
Culture Documents
APOLINICUL ŞI DIONISIACUL
206. Problema trăită şi parţial elaborată de Schiller a fost reluată într-un mod
nou şi original de Nietzsche în lucrarea Die Geburt der Tragodie*1 din
1871. Această scriere de tinereţe se raportează, ce-i drept, nu la Schiller, ci
mai degrabă la Schopenhauer şi la Goethe. Cel puţin aparent, ea are însă în
comun cu Schiller estetismul şi credinţa în greci, cu Schopenhauer
pesimismul şi motivul mântuirii, şi multe puncte de contact cu Faust al lui
Goethe. În ce ne priveşte, dintre toate aceste raporturi, cea mai importantă
este, fireşte, aceea la Schiller. Nu putem trece însa pe lângă Schopenhauer
fără a remarca măsura importantă în care el a dezvoltat ideile orientale
tratate de Schiller sub forma unor palide scheme. Dacă facem abstracţie de
pesimismul lui Schopenhauer, izvorât din opoziţia faţă de bucuria creştina a
credinţei şi certitudinea mântuirii, doctrina salvării este la el esenţialmente
budistă. El s-a situat de partea Orientului. Evident, aici este o contrareacţie la
atmosfera noastră occidentală. După cum se ştie, această reacţie subzistă nu
în mică măsura şi astăzi în cadrul unor mişcări variate, îndreptate mai mult
sau mai puţin total către India. Această orientare către Orient se opreşte
pentru Nietzsche în Grecia. El resimte Grecia şi ca pe un spaţiu de mijloc
între Răsărit şi Apus. Aici se întâlneşte cu Schiller — dar cât de diferită este
concepţia lui despre caracterul grecesc! El vede fondul întunecat pe care este
pictată lumea de aur, senina, a Olimpului. « Pentru a putea trăi, grecii au
trebuit să creeze, împinşi de cea mai imperioasă necesitate, aceşti zei. »
<Nota 1> Fr. Nietzsche, Werke, vol. 1, 1899. </Nota 1>
208. ,,Vom fi câştigat mult pentru ştiinţa esteticii în clipa în care vom fi
ajuns nu doar la înţelegerea logică, ci şi la certitudinea nemijlocită a
punctului de vedere potrivit căruia dezvoltarea în continuare a artei este
legată de duplicitatea apolinic-dionisiac: în acelaşi fel în care generarea
depinde de dualitatea sexelor în condiţiile unei lupte continue şi ale unei
împăcări intervenind doar periodic."
209. ,,De cele doua divinităţi ale artei, de Apollo şi de Dionysos, legăm
recunoaşterea faptului că în lumea greacă există, în funcţie de origine şi de
scopuri, o enormă opoziţie, între arta plastică, apolinică, şi arta lipsită de
imagini a muzicii ca artă a lui Dionysos: cele două instincte atât de diferite
merg în paralel, în conflict deschis cel mai adesea, îmboldindu-se reciproc în
vederea unor noi naşteri, mereu mai robuste, spre a perpetua prin ele lupta
acelor opoziţii pe care cuvântul comun «arta» doar aparent o anulează; până
când, în cele din urmă, printr-un act metafizic miraculos al «voinţei» elenice,
ele apar împerecheate, şi în aceasta împerechere zămislesc opera de artă,
dionisiacă şi apolinică deopotrivă, a tragediei atice."*3
210. Spre a caracteriza mai îndeaproape aceste două instincte, Nietzsche
compară stările psihologice specifice produse de ele cu acelea ale visului şi
ale beţiei. Instinctul apolinic produce starea comparabilă visului, instinctul
dionisiac pe cea comparabila beţiei. Prin „vis", Nietzsche înţelege, cum
spune el însuşi, mai cu seamă ,,viziunea interioară", „aparenţa frumoasă a
lucrurilor onirice". Apollo „stăpâneşte aparenţa frumoasa a lumii interioare a
fanteziei", el este “zeul tuturor forţelor plastice". Este măsura, număr,
limitare şi stăpânire a tot ceea ce este sălbatic şi neîmblânzit". Ai vrea (...)
să-l desemnezi pe Apollo prin superba imagine divină a principium-ului
individuationis."*4 Dionisiacul este, în schimb, eliberarea instinctului fără
limite, izbucnirea neînfrânatei dynamis a naturii animale şi divine, de unde
faptul că omul apare în corul dionisiac ca satyr, zeu în partea de sus, ţap în
cea de jos.*5 Este groaza provocată de sfărâmarea principiului individuaţiei
şi totodată ,,extazul plin de delicii" pentru că el s-a sfărâmat.
Între religia unui popor şi modul său de viaţă real exista întotdeauna o relaţie
compensatoare, altminteri religia nu ar avea nici un sens practic. Regula se
confirmă începând cu moralitatea înaltă a religiei perşilor pe de-o parte, şi cu
ambiguitatea morală a obiceiurilor lor, faimoasă încă din Antichitate, pe de
altă parte, şi până în epoca noastră ,,creştină", în care religia iubirii a asistat
cea mai întinsă baie de sânge din istoria universală. De aceea putem
conchide, în temeiul tocmai al simbolului reconcilierii delfice, că există un
conflict cu deosebire vehement în fiinţa greacă. Ceea ce ar putea explica
dorinţa de mântuire care a conferit misterelor acea importanţă imensă în
viaţa poporului grec pe care au trecut-o pe de-a-ntregul cu vederea eleniştii
exaltaţi de odinioară. Se obişnuia să se atribuie în mod naiv grecilor doar
ceea ce ne lipsea nouă.
212. În starea dionisiacă, grecul nu devenea nicicum operă de artă, ci era
inundat de propria fiinţă barbară, deposedat de personalitate, desfăcut în
componentele sale colective şi făcut una cu inconştientul colectiv (prin
renunţarea la ţelurile individuale), una cu ,,geniul speciei", al naturii chiar.
Pentru cel care atinge condiţia de înfrânare apolinică, această stare de beţie
care îl făcea pe om să-şi uite cu totul de sine şi de umanitatea sa, devenind o
simpla fiinţă instinctuală, va fi fost ceva demn de dispreţ, motiv pentru care
între cele două instincte trebuia, neîndoielnic, să izbucnească mai întâi o
luptă aprigă. Să se pună în libertate instinctele omului civilizat! Cel care se
exaltă în faţa culturii îşi închipuie că din ea izvorăşte doar frumuseţe.
Această eroare se bazează pe o lipsă de cunoaştere psihologică profundă.
Forţele instinctuale acumulate în insul civilizat sunt extrem de distrugătoare
şi cu mult mai primejdioase decât instinctele primitivului care îşi trăieşte
continuu şi în măsura modestă instinctele negative. De aceea nici un război
din trecutul istoric nu poate rivaliza, în amploarea ororii, cu războiul
naţiunilor civilizate. Nici la greci nu va fi fost altminteri. Tocmai pentru că
au trăit viu senzaţia de groază, ei au izbutit să împace treptat dionisiacul cu
apolinicul ,,printr-un act metafizic miraculos", cum spune Nietzsche chiar de
la început. Trebuie să reţinem această afirmaţie, ca şi cealaltă, după care
opoziţia în chestiune ,,nu este suprimată decât aparent de termenul comun
«arta»". Trebuie să ne amintim de aceste propoziţii deoarece Nietzsche,
asemenea lui Schiller, are tendinţa evidentă de a atribui artei un rol mediator
şi mântuitor. Şi astfel, problema se înfundă în estetic — urâtul este de
asemenea ,,frumos"; abominabilul, răul chiar strălucesc, jinduite, în lucirea
înşelătoare a frumosului estetic. Natura de artist a lui Schiller, ca şi aceea a
lui Nietzsche, revendică prin sine şi pentru posibilităţile proprii de create şi
de expresie un sens mântuitor.
<Nota 9> Estetismul poate, fireşte, înlocui funcţiile religioase. Dar câte nu
sunt lucrurile care pot face acelaşi lucru? Câte surogate de religie absentă nu
am cunoscut? Chiar dacă estetismul este un foarte nobil surogat, el nu e
totuşi altceva decât un înlocuitor pentru un ce veritabil care lipseşte.
“Convertirea" târzie a lui Nietzsche la Dionysos arată de altfel cel mai bine
că surogatul estetic nu a ţinut piept timpului. </Nota 9>
Dacă însă creştinismul medieval este interpretat doar estetic, caracterul său
real se falsifică şi se superficializează tot atât de mult ca atunci când este
abordat exclusiv istoric. O înţelegere autentică nu poate avea loc decât pe un
fond identic, căci nimeni nu va susţine că înţelege esenţa unui pod de cale
ferată, simţindu-l estetic. Tot astfel, a concepe lupta dintre Apollo şi
Dionysos ca pe o chestiune legată de instincte artistice contrarii înseamnă a
transfera problema, nemotivat din punct de vedere istoric şi material, în
domeniul estetic, a o supune unei examinări parţiale care nu va da niciodată
seama de conţinutul ei real.
<Nota 10> Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der Historie fur das
Leben. Partea a doua din Unzeitgemaflen Betrachtungen. </Nota 10>
<Nota 11> Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6. </Nota 11>