VII

PROBLEMA ATITUDINILOR TIPICE în ESTETICA

553. E de la sine înţeles ca toate domeniile spiritului uman care se ocupă

direct sau indirect de psihologie îşi aduc contribuţia la chestiunea care ne
preocupă aici. După ce am ascultat glasul filozofului, al poetului, al
medicului, al cunoscătorului de oameni, să dăm acum cuvântul
esteticianului. În esenţa ei, estetica este psihologie aplicată şi ea se ocupă nu
doar de substanţa estetică a lucrurilor, ci şi — poate într-o măsura chiar mai
mare — de problema psihologică a atitudinii estetice. Un fenomen
fundamental precum opoziţia dintre introversie şi extraversie nu putea să
scape multă vreme atenţiei esteticianului, căci modul în care arta şi frumosul
sint resimţite şi contemplate este atât de diferit de la un individ la altul, încât
acest contrast nu putea să nu trezească interes. Exceptând numeroase
particularităţi individuale mai mult sau mai puţin unice ale atitudinii, există
două forme fundamentale opusă, numite de Worringer empatie (Ein-
fulilung) şi abstracţie (Abstraktion)*1. Definiţia pe care el o dă empatiei să
sprijină, în principal, pe teoria lui Lipps. La Lipps, empatia este
,,obiectivarea de sine într-un obiect distinct de eu, indiferent dacă ceea ce s-a
obiectivat merită sau nu numele de sentiment." ,,Percepând un obiect, simt
ca şi cum ar veni din el sau ar zăcea în el, ca fiind de perceput, un impuls
către un mod determinat de comportament interior. Acesta pare dat de el,
comunicat mie de el."*2 Jodl oferă următoarea explicaţie: ,,Aparenţa
sensibilă creată de artist nu este doar prilejul de a ne reaminti, pe baza legilor
asociaţiei, de trăiri înrudite; ci prin faptul că ea se subordonează legilor
generale ale externalizarii*3 şi ne apare ca un ce situat în afara noastră, ne
proiectăm în ea procesele lăuntrice pe care ea le reproduce în noi şi îi
conferim astfel însufleţire estetică — termen care ar fi de preferat aceluia de
«empatie», pentru că în cazul acestei introiecţii a propriilor stări interioare în
imagine este vorba nu doar de sentimente, ci de procese lăuntrice de orice
fel."*4
<Nota 1> Wilhelm Worringer, Abstraktion und Einjulilung, 1911. </Nota
1>
<Nota 2> Lipps, Leitfaden der Psychologie, ed. a II-a, 1906, pp. 193 şi urm.
</Nota 2>.
<Nota 3> Prin externalizare, Jodl înţelege localizarea percepţiei
senzoriale în spaţiu. Auzim sunetele nu în ureche şi vedem culorile nu în
ochi, ci în obiectul localizat în spaţiu. Jodl, Lehrbuch der Psychologie, ed. a
III-a, 1908, vol. II, p. 247. </Nota 3>
<Nota 4> Loc. cit , I, p. 436. </Nota 4>
554. Wundt situează empatia printre procesele elementare de asimilaţie.*5
Empatia este deci un fel de proces de percepţie, caracterizat de transferul
afectiv al unui conţinut psihic esenţial în obiect; acesta este astfel asimilat
subiectului şi este atât de legat de el, încât subiectul se simte, ca să spun aşa,
în obiect. Aceasta este posibil atunci când conţinutul proiectat este legat într-
o măsură mai mare de subiect decât de obiect. Cu toate acestea, subiectul nu
se simte ca proiectat în obiect, ci obiectul introiectat îi apare ca însufleţit şi
vorbind din sine însuşi. Proiecţia — se cuvine precizat — este în sine şi de
regulă un eveniment inconştient care nu se află sub control conştient. În
schimb, este posibilă imitarea conştientă a proiecţiei printr-o propoziţie
condiţională, ca de pildă: ,,Daca ar fi tatăl meu", împrejurare care face
posibilă situaţia empatetică. De regulă, proiecţia transferă conţinuturi
inconştiente în obiect, motiv pentru care empatia este denumită în psihologia
analitică şi transfer (Freud). Empatia este deci o extraversie. Worringer
defineşte trăirea estetică în cursul empatiei după cum urmează: ,,Plăcerea
estetică este plăcere de sine obiectivată."*6 Corespunzător, este frumoasă
doar acea formă în care poţi să te transpui.
< Nota 5> Wundt, Gruitdziige der physiologischen Psycliologie, ed. a V-a,
1903, vol. III, p. 191. </Nota 5>
<Nota 6> Worringer, loc. cit., p. 4. </Nota 6>

Lipps spune: ,,Doar în măsura în care există empatie, formele sunt frumoase.
Frumuseţea lor este trăirea mea ideală, liberă în ele."*7 Forma în care nu te
poţi transpune este urâtă. În felul acesta sunt fixate şi limitele teoriei
empatiei, căci există opere de artă care, după cum subliniază Worringer, nu
corespund creaţiei artistice a atitudinii empatetice.

555. Este anume vorba de formele de artă orientale şi exotice. O lungă

tradiţie a făcut că la noi, occidentalii, ,,frumosul şi adevărul natural" să fie
criteriul frumosului artistic; el este şi acela al artei greco-romane şi al artei
occidentale în general (exceptând unele stiluri din Evul Mediu). Atitudinea
noastră generală faţă de artă a fost dintotdeauna empatetică şi putem socoti
frumos doar acel lucru asupra căruia ne putem exersa empatia. Dacă forma
artistică a obiectului este contrara vieţii, este adică anorganică sau abstractă,
nu putem să ne transpunem viaţa în ea. (,,Ceea ce percep empatetic este viaţa
în mod cu totul general" — Lipps.) Ne putem transpune doar în forme
organice, adevărate potrivit cu natura şi dotate cu voinţa vitală. şi totuşi
există o altă formă de artă, principial alta, un stil opus vieţii, care neaga
voinţa vitală, se deosebeşte de viaţă şi revendică cu toate acestea frumuseţe.
Acolo unde creaţia de artă produce forme contrare vieţii, anorganice,
abstracte, nu mai poate fi vorba de o voinţă artistică izvorâtă dintr-o nevoic
de empatie, ci mai degrabă de o nevoie nemijlocit opusă empatiei, deci de o
tendinţă de oprimare a vieţii. ,,Polul opus al nevoii de empatie nu pare a fi
impulsul către abstracţiune.”*8
556. În legătură cu psihologia impulsului către abstracţiune Worringer
spune: ,,Care sunt premisele psihice ale impulsului către abstracţiune? Avem
a le căuta în sentimentul cosmic al acelor popoare, în atitudinea lor psihică
faţă dc univers. în vreme ce impulsul către empatie are drept condiţie fericită
o relaţie panteista de intimitate dintre om şi fenomenele lumii
înconjurătoare, impulsul către abstracţiune este urmarea unei mari nelinişti a
omului datorată fenomenelor lumii exterioare şi corespunde din punct de
vedere religios unei nuanţe intens transcendentale a tuturor reprezentărilor

<Nota 7 > Lipps, Asthetik, p. 247. </Nota 7>

<Nota 8> Worringer, loc. cit., p. 16. </Nota 8>

Considerăm această stare drept o uriaşă agorafobie spirituală. Când Tibul

spune: ,,primum în mundo fecit deus timorem"*9, putem să ne gândim că
acelaşi sentiment de spaimă stă la baza creaţiei artistice.*10

557. Într-adevăr, empatia presupune o disponibilitate, o încredere a

subiectului faţă de obiect. Empatia este o mişcare disponibilă ce vine în
întâmpinare, o mişcare ce transferă conţinutul subiectiv în obiect şi provoacă
astfel o asimilare subiectivă, cauză a unei bune înţelegeri, reale sau simulate,
între subiect şi obiect. Un obiect pasiv poate să fie într-adevăr asimilat
subiectiv fără ca să fie cu nimic modificate calităţile sale veritabile. Prin
transfer, ele sunt doar voalate, eventual chiar violentate. Empatia poate crea
asemănări şi comunităţi aparente care nu există în sine. Se poate înţelege de
aceea lesne că trebuie să existe şi un alt gen de raport estetic cu obiectul,
anume o atitudine care nu vine în întâmpinarea acestuia, ci mai degrabă
tinde să se îndepărteze de el şi să se pună la adăpost de influenţă lui,
declanşând în subiect o activitate psihică destinată să o paralizeze. Empatia
presupune că obiectul este cumva vid şi că ea îl poate umple cu propria-i
viaţă. Abstracţiunea, în schimb, presupune că obiectul este cumva viu şi
activ şi încarcă de aceea să se sustragă influenţei sale. Atitudinea
abstractizanta este deci centripetală, adică producătoare de introvertire.
Noţiunea de abstracţiune a lui Worringer corespunde astfel atitudinii
introvertite. E semnificativ faptul că el desemnează prin spaimă sau
timiditate influenţa exercitată de obiect. Cel care abstractizează s-ar
comporta prin urmare faţă de obiect ca şi cum acesta ar poseda însuşirea de a
crea spaimă, respectiv ar avea un efect păgubitor sau primejdios de care ar
trebui să se apere. Aceasta însuşire aparent apriorică a obiectului este şi ea,
fără îndoială, o proiecţie, respectiv un transfer, dar unul de natură negativă.
Trebuie să presupunem deci că actului de abstracţie îi premerge un act
inconştient de proiecţie, în care conţinuturi negativ accentuate sunt
transferate asupra obiectului.

<Nota 9 >Primul lucru creat de Dumnezeu a fost frica. </Nota 9>

<Nota 10> Worringer, loc. cit., pp. 16 şi urm. </Nota 10>

558. Cum empatia, asemenea abstracţiei, este un act conştient, iar acestuia îi
premerge o proiecţie inconştientă, ne putem întreba dacă un act inconştient
nu premerge empatiei. Deoarece esenţa empatiei este proiecţia de conţinuturi
subiective, actul inconştient care îi premerge trebuie să fie contrariul ei,
anume o blocare a eficienţei obiectului. Obiectul este cumva golit, lipsit de
activitate proprie şi transformat într-un recipient apt să primească astfel
conţinuturile subiective ale individului care practică empatia. Acesta
încearcă să-şi proiecteze viaţa în obiect şi să o experimenteze în el, este de
aceea necesar ca autonomia obiectului ca şi diferenţa lui faţă de subiect să nu
fie prea mari. Prin actul inconştient care premerge empatiei, puterea
obiectului este depotenţializată sau supracompensată, prin aceea că subiectul
se supraordonează inconştient şi rapid obiectului. Supraordonarea poate avea
loc doar inconştient printr-o întărire a semnificaţiei subiectului. Ceea ce
poate fi efectul unei fantezii inconştiente care fie devalorizează şi
slăbeşte imediat obiectul, fie înalţă subiectul şi îl supraordonează obiectului.

559. Abia astfel apare acea declivitate de care are nevoie empatia pentru a
transfera conţinuturile subiective asupra obiectului. Cel care abstractizează
se afla într-o lume teribil de însufleţită care încearcă să-l strivească cu
atotputernicia ei; de aceea el se retrage în sine spre a descoperi formula
salvatoare, potrivită a-i spori valoarea subiectivă astfel încât el să poată cel
puţin face faţă influenţei obiectului. În schimb, cel care întreţine un raport
empatetic cu obiectul trăieşte într-o lume care are nevoie de sentimentul său
subiectiv pentru a avea viaţă şi suflet. Plin de încredere, el împrumută lumii
însufleţire, în vreme ce individul care abstractizează se retrage neîncrezător
din faţa demonilor obiectelor şi îşi înalţă din construcţii abstracte o lume
opusa, protectoare.
560. Amintindu-ne de ceea ce am spus în capitolul precedent, vom
recunoaşte fără dificultate în empatie mecanismul extraversiei, şi în
abstracţiune pe acela al introversiei. ,,Starea de nelinişte interioară a omului
provocată de fenomenele lumii exterioare" nu e nimic altceva decât teama de
excitaţii a introvertitului, care din pricina sensibilităţii şi a realizării sale mai
profunde are o spaimă efectivă în faţa schimbării prea rapide şi prea
puternice a excitaţiilor. Abstracţiunile sale au drept scop exclusiv să capteze,
în limitele legităţii, iregularitatea şi schimbarea, graţie unei noţiuni generale.
E de la sine înţeles că această procedură, în esenţă magică, este din plin
dezvoltată de primitivi, ale căror semne geometrice posedă o valoare mai
degrabă magică decât estetică.

561. Worringer spune pe bună dreptate: ,,Chinuite de ansamblul confuz şi

de jocul schimbător al fenomenelor vieţii exterioare, astfel de popoare erau
stăpânite de o imensă nevoie de linişte. Fericirea pe care o căutau în arta nu
rezidă în faptul de a se cufunda în lucrurile lumii exterioare, de a se delecta
cu sine însuşi în ele, ci în faptul de a scoate fiecare lucru aparţinând lumii
exterioare din condiţia sa arbitrară şi aparent întâmplătoare, de a-l înveşnici
prin apropierea de forme abstracte şi de a descoperi astfel un punct neclintit
în fuga fenomenelor.*11

562. ,,Aceste forme abstracte, legice sunt deci singurele şi cele mai înalte în
care omul se poate odihni faţă cu imensa confuzie pe care o oferă imaginea
lumii."*12

563. După cum spune Worringer, tocmai formele de artă şi religiile

orientale sunt acelea care atestă o atitudine abstractivă faţă de lume.
Orientalului lumea trebuie să-i apară în genere altfel decât occidentalului
care îşi însufleţeşte obiectul prin empatie. Pentru oriental, obiectul este a
priori viu şi dominator, motiv pentru care el se retrage din faţa lui şi îşi
abstrage impresiile. O imagine perfectă a atitudinii orientale ne este oferită
de Buddha în Predica focului, în care se spune: „Totul e în flăcări. Ochiul şi
toate simţurile sunt în flăcări, aprinse de focul iubirii, de focul urii, de focul
seducţiei, naşterea, bătrâneţea şi moartea, durerea şi jalea, supărarea,
suferinţa şi deznădejdea îl aprind. Lumea întreagă e în flăcări; lumea
întreagă e învăluita de fum, lumea întreagă e mistuită de foe; lumea întreagă
se cutremură."

564. Aceasta privelişte înspăimântătoare şi plină de suferinţă a lumii

determină atitudinea abstractizantă a budistului; printr-o impresie
asemănătoare a ajuns şi Buddha, potrivit legendei, să-şi împlinească
destinul.

<Nota 11> Loc. cit. p. 18. </Nota 11>

<Nota 12> Loc. cit. p. 21. </Nota 12>

Vivifierea dinamică a obiectului ca fundament al abstracţiunii este perfect

exprimată de limbajul simbolic al lui Buddha. Aceasta vivifiere nu se
sprijină pe empatie, ci corespunde unei proiecţii apriorice inconştiente, unei
proiecţii existând, de fapt, de la bun început. Expresia ,,proiecţie" apare chiar
ca inadecvată pentru a desemna corect fenomenul. Proiecţia este un act care
se desfăşoară, şi nu starea existentă de la început, despre care e vorba aici.
După părerea mea, aceasta din urmă poate fi mai bine exprimată de noţiunea
lui Levy-Bruhl, ,,participation mystique" care denumeşte raportul primordial
al primitivului cu obiectul său. Obiectele primitivului sunt vivificate
dinamic, sunt încărcate de materie sau forţă energizantă (nu întotdeauna
însufleţită, aşa cum presupune ipoteza animistă!) şi au de aceea un efect
psihic direct asupra omului, care se explică prin faptul că omul este din
punct de vedere dinamic identic cu obiectul său. De aceea, în anumite limbi
primitive, obiectele de uz curent aparţin genului animal (sufixul condiţiei
animate). Tot astfel, pentru atitudinea abstractizantă obiectul este a priori
vivificat şi activ; el nu are nevoie de empatie, dimpotrivă, el influenţează
atât de puternic încât constrânge la introvertire. Investirea libidinală
inconştientă, puternică, a obiectului vine de la participarea sa mistică la
inconştientul individului cu atitudine introvertită. Ceea ce reiese clar din
cuvintele lui Buddha: focul casnic este identic cu focul libidoului
subiectului, cu pasiunea lui arzătoare care însa îi apare acestuia ca obiect
pentru că el nu l-a diferenţiat ca funcţie subiectivă disponibilă.

565. Abstracţiunea apare de aceea ca o funcţie care combate ,,participarea

mistică" primordială. Ea separă de obiect pentru a distruge înlănţuirea de el.
Ea duce pe de-o parte la crearea de forme artistice, pc de alta la cunoaşterea
obiectului. Tot astfel şi funcţia empatiei este un organ al creaţiei artistice, cât
şi al cunoaşterii. Dar ca are loc pe o cu totul altă bază decât abstracţiunea.
După cum aceasta este întemeiată în semnificaţia şi puterea magică a
obiectului, tot astfel empatia este întemeiată în semnificaţia magică a
subiectului care pune stăpânire pe obiect graţie unei identificări mistice.
După cum primitivul este, pe de-o parte, influenţat magic de forţa fetişului,
tot astfel el este, pe de altă parte, vrăjitorul şi acumulatorul de forţă magică
ce conferă ,,încărcătura" fetişului (cf. în acest sens ritul churinga al
australienilor*13). Depotenţializarea inconştientă a obiectului care premerge
actului empatetic este de asemenea o stare de durată a unei accentuări
scăzute a obiectului. În schimb, la tipul empatetic, conţinuturile inconştiente
sunt identice cu obiectul şi îl fac pe acesta să apară lipsit de viaţă şi
neînsufleţit*14, motiv pentru care empatia este necesară cunoaşterii esenţei
obiectului. S-ar putea vorbi în acest caz de o permanentă abstracţiune
inconştientă, care prezintă obiectul ca neînsufleţit. Căci abstracţia are
întotdeauna acest efect: că distruge activitatea proprie a obiectului, în măsura
în care se află într-un raport magic cu sufletul subiectului. De aceea tipul
abstractiv foloseşte conştient abstracţiunea spre a se apăra de influenţa
magică a obiectului. Din condiţia neînsufleţirii apriorice a obiectelor rezultă
şi o relaţie de încredere pe care tipul empatetic o stabileşte cu lumea; nu
există nimic care l-ar putea oprima pe acesta sau influenţa în chip ostil,
fiindcă doar el conferă obiectului viaţă şi suflet, cu toate că pentru conştiinţă
lui lucrurile se prezintă exact pe dos. În schimb, pentru cel care
abstractizează, lumea este plină de obiecte puternic eficiente şi de aceea
primejdioase, motiv pentru care el se teme şi este conştient de neputinţa lui
şi se retrage din faţa unei prea mari atingeri cu lumea, spre a crea acele idei
şi formule prin care speră să deţină supremaţia. Psihologia sa este din acest
motiv aceea a oprimatului, în vreme ce tipul empatetic are faţă de obiect o
siguranţă apriorică, deoarece obiectul, dată fiind lipsa lui de viaţa, este
neprimejdios. Această caracterizare este, fireşte, schematică şi ea nu îşi
propune să exprime întreaga esenţă a atitudinii extravertite sau introvertite,
ci doar să sublinieze unele nuanţe care însă oricum nu sunt lipsite de o
deosebită importanţă.

566. După cum prin empatie individul se savurează, fără să îşi dea seama, pe
sine în obiect, tot astfel cel care abstractizează reflectând la impresia pe care
i-o face obiectul se contemplă, fără să ştie, pe sine însuşi.

<Nota 13> Spencer şi Gillen, The Northern Tribes of Central Australia,

1904. </Nota 13>
<Nota 14> Deoarece conţinuturile inconştiente ale tipului empatetic sunt, şi
ele, relative. </Nota 14>

Căci ceea ce transpune individul prin empatie în subiect este chiar propria-i
fiinţă, adică propriul său conţinut inconştient, iar ceea ce gândeşte individul
care abstractizează despre impresia produsă de obiect sunt propriile lui
sentimente care i-au apărut în obiect. Este de aceea limpede că pentru o
înţelegere reală a obiectului sunt necesare ambele funcţii, de asemenea
pentru creaţia de artă autentică. Cele două funcţii sunt de altfel tot timpul
prezente în individ, doar ca, de cele mai multe ori, inegal diferenţiate.
Worringcr considera că rădăcina comună a acestor două forme fundamental
de trăire estetică stă în impulsul către ieşirea din sine*15
(Selbstentdufierung). în cazul abstracţiunii, omul tinde ,,prin contemplarea
necesarului şi a inevitabilului să fie eliberat de întâmplătorul condiţiei
umane şi de arbitrarul aparent al existenţei organice generate". Faţă de
abundenţa tulburătoare şi impresionantă a obiectelor vii, omul îşi creează o
abstracţiune, adică o imagine abstractă generală în care impresiile sunt
exorcizate într-o forma reglementară. Aceasta imagine posedă semnificaţia
magica a unei protecţii faţă de schimbarea haotica a evenimentelor trăite.
Cufundându-se în imagine, omul se pierde astfel în ea, încât adevărul sau
abstract se situează în cele din urma deasupra realităţii vieţii, pe care o
reprimă în genere fiindcă i-ar putea tulbura desfătarea cu frumuseţea
abstractă. El se ridică astfel la nivelul abstracţiunii, se identifică cu
valabilitatea eternă a imaginii sale şi încremeneşte în ea, transformând-o
într-o formulă eliberatoare. În felul acesta el iese din sine şi îşi transferă
viaţa propriei abstracţiuni, în care se cristalizează cumva.

567. Proiectându-şi activitatea şi viaţa în obiect, tipul empatetic se transportă

şi pe sine în el, în măsura în care conţinutul proiectat reprezintă o parte
componentă esenţiala a subiectului. El devine obiect, se identifică cu acesta
şi se îndepartează de sine. Obiectivizându-se, el se desubiectivizează.
Worringer spune: ,,Proiectând această voinţă activă în alt obiect, noi suntem
în celalalt obiect. Suntem eliberaţi de sinele nostru individual, atâta timp cât
ne absorbim cu impulsul nostru vital lăuntric într-un obiect exterior, într-o
formă exterioară.

<Nota 15> Loc. cit ., p. 26. </Nota 15 >

Ne simţim individualitatea curgând cumva între limite ferme în raport de

diferenţierea nelimitată a conştinţei individuale. În atare obiectivare de sine
stă ieşirea din sine. Această afirmare a trebuinţei noastre individuale de
activitate reprezintă totodată o limitare a posibilităţilor ei nelimitabile, o
negare a diferenţierilor ei ireconciliabile. Ne instalăm cu impulsul nostru
lăuntric către activitate în limitele acestei obiectivări."*16 După cum pentru
cel care abstractizează, imaginea abstractă reprezintă un cadru, un zid de
protecţie împotriva efectelor distrugătoare ale obiectelor*17 inconştient
dotate cu viaţa, pentru tipul empatetic, transferul asupra obiectului asigură
protecţia împotriva disoluţiei prin factori lăuntrici subiectivi care constau în
posibilităţile nemărginite ale fanteziei şi în impulsurile corespunzătoare către
activitate. După cum, potrivit lui Adler, nevroticul introvertit se agaţă de o
,,linie de conduita fictivă", tot astfel nevroticul extravertit se agaţă de
obiectul transferului său. Introvertitul îşi abstractizează ,,linia de conduită"
din experienţele sale bune şi rele legate de obiect şi se încredinţează
formulei ca unui mijloc de apărare faţă de posibilităţile nemărginite ale
vieţii.

568. Empatie şi abstracţiune, extraversie şi introversie sunt mecanisme de

adaptare şi de protecţie. În măsura în care fac posibilă adaptarea, ele îl feresc
pe om de primejdiile exterioare. În măsura în care sunt funcţii orientate*18,
ele îl eliberează pe om de instinctualul întâmplător, ba chiar îl feresc de el,
mijlocindu-i ieşirea din sine. După cum arată experienţa psihologică curentă,
există foarte numeroase persoane care se identifice total cu funcţia lor
orientată (cu funcţia ,,valoroasă") — între alţii şi tipurile pe care tocmai le-
am descris aici.
<Nota 16> Loc. cit., p. 27. </Nota 16>
<Nota 17> Fr. Th. Vischer oferă în romanul Auch Einer o descriere perfectă
a obiectelor dotate cu viaţa. </Nota 17>
<Nota 18> Cf. în legatura cu gândirea orientată: Jung, Wandlungen und
Symbole der Libido, pp. 7 ş. urm. (reeditare: Symbole der Wandlung
[Gesammelte Wer-ke, V|). </Nota 18>

Identificarea cu funcţia orientată are avantajul incontestabil de a permite o

adaptare optimă la aşteptările şi revendicările colective şi în plus evitarea,
prin ieşirea din sine, a funcţiilor inferioare, nediferenţiate şi neorientate.
„Lipsirea de sine" este din punctul de vedere al moralităţii sociale o virtute
specială. Pe de alta parte însă, identificarea cu funcţia orientată prezintă un
mare dezavantaj, acela al degenerării individului.

569. Omul este fără îndoială capabil de o mecanizare de largi proporţii, dar
nu atât totuşi încât să renunţe cu totul şi fără paguba la sine. Cu cât se
identifică mai mult cu o funcţie anume, cu atât o investeşte libidinal mai
mult şi cu atât mai mult retrage libidoul din alte funcţii. Acestea sunt
capabile să suporte un timp mai îndelungat retragerea unei mase importante
de libido; dar la un moment dat, ele reacţionează totuşi. Retrăgându-li-se
libidoul, ele ajung treptat sub pragul conştiinţei, legătura lor asociativă cu
conştiinţă se relaxează şi ele se scufundă astfel, încetul cu încetul, în
inconştient. Ceea ce echivalează cu o dezvoltare regresivă, anume cu o
reîntoarcere a funcţiei relativ dezvoltate la un stadiu infantil, în cele din
urmă arhaic. Dar cum omul nu a trăit decât relativ puţine milenii în stare de
civilizaţie, în schimb a trăit multe sute de mii de ani în stare de barbarie,
modurile funcţionale arhaice sunt în el virtualmente extraordinar de vii şi
uşor de activat. Dacă anume funcţii sunt dezintegrate prin retragerea
libidoului, bazele lor arhaice se activează în inconştient.

570. Această stare semnifică o disociere a personalităţii prin aceea că

funcţiile arhaice nu au relaţii directe cu conştiinţa, deci nu există punţi între
conştient şi inconştient. Cu cât ieşirea din sine merge mai departe, cu atât
avansează şi arhaizarea funcţiilor inconştiente. în felul acesta creşte şi
semnificaţia inconştientului. Acesta începe apoi să tulbure simptomatic
funcţia orientată şi astfel se instalează acel circulus vitiosus caracteristic pe
care îl întâlnim în cazul atâtor nevroze: omul încearcă să compenseze
influenţele inconştiente care îl tulbură prin prestaţii deosebite ale funcţiei
orientate, cursa care se continuă eventual până la prăbuşirea nervoasă.
Posibilitatea ieşirii din sine prin identificare cu funcţia orientată se sprijină
nu doar pe limitarea unilaterală la o singură funcţie, ci şi pe faptul că esenţa
funcţiei orientate este un principiu care pretinde ieşirea din sine. Astfel, orice
funcţie orientată pretinde excluderea severă a tot ceea ce nu i se potriveşte.
Gândirea exclude toate afectele supărătoare, după cum afectele exclud toate
gândurile supărătoare. Fără refularea restului, funcţia orientată nu se poate
realiza. În schimb, autoreglarea organismului viu pretinde firesc armonizarea
fiinţei umane; iată de ce este necesar să se ţină seama de funcţiile mai puţin
avantajate ca fiind o necesitate vitală şi o sarcină inevitabila a educaţiei
neamului omenesc.