IX

PROBLEMA TIPURILOR IN BIOGRAFIE

607. Cum era aproape de aşteptat, şi domeniul biografiei îşi aduce

contribuţia la problema tipurilor psihologice. Datorăm metodologiei de
ordinul ştiinţelor naturii a unui Wilhelm Ostwald*1 faptul că, prin
compararea unui număr oarecare de biografii aparţinând unor cercetători
eminenţi ai naturii, el a pus în lumină existenţa unei opoziţii psihologice
tipice, aceea dintre tipul clasic şi cel romantic. ,,În timp ce primul, afirma
Ostwald, este caracterizat prin desăvârşirea în toate privinţele a fiecăreia din
prestaţiile sale, totodată de un mod de a fi rezervat şi de o influenţă
personală redusa asupra celor din jurul său, romanticul izbeşte prin calităţi
opuse. El este definit nu atât prin desăvârşirea unei lucrări anume, cât prin
varietatea şi originalitatea probantă a numeroase prestaţii ce se succed rapid,
de asemenea prin faptul că obişnuieşte să acţioneze nemijlocit asupra
contemporanilor săi [...) Se cuvine de asemenea subliniat ca viteza de reacţie
mentală este determinantă pentru stabilirea tipului căruia îi aparţine savantul.
Cercetători cu viteză foarte marc de reacţie sunt romantici, cei cu viteza
mică de reacţie sunt clasici."*2 Clasicul are un mod lent de producţie şi
uneori dă relativ târziu la lumina roadele cele mai depline ale spiritului
sau.*3 O caracteristică a tipului clasic este, după Ostwald, ,,nevoia stringentă
de a apărea ireproşabil în faţa opiniei publice."*4

<nota 1> Ostwald, Groβe Manner, ed a 3-a şi a 4-a, 1910 </nota 1>
<nota 2> Loc. cit., pp. 44 şi urm. </nota 2>
<nota 3> Loc. cit., p. 89. </nota 3>
<nota 4> Loc. cit., p. 94. </nota 4>

Tipului clasic, ca o compensaţie pentru ,,influenţa personală scăzuta, îi este

conferită influenţa cu atât mai generoasă a scrisului"*5. Oricum însă, şi
această influenţă are limite, după cum rezultă din următorul caz, amintit de
Ostwald, din biografia lui Helmholtz. Cu ocazia cercetărilor matematice ale
lui Helmholtz despre efectele curenţilor de inducţie, Du Bois-Reymond îi
scrie acestuia: ,,Tu trebuie — nu mi-o lua în nume de rău — să ai mai multă
grija în a face abstracţie de punctul de vedere al ştiinţei tale şi a te situa în
perspectiva punctului de vedere al acelora care nu ştiu despre ce este vorba
şi nu ştiu ce vrei să le explici." Helmholtz răspunde: ,,În ce priveşte
expunerea articolului, ea mi-a dat de astă dată multa bătaie de cap, dar cred,
în cele din urma, că pot fi mulţumit de ea." Ostwald observă în această
ordine de idei: ,,E1 nu se opreşte nicidecum la problema cititorului căci,
potrivit naturii clasicului, el scrie pentru sine, adică astfel încât expunerea
proprie să îi pară lui, şi nu altora, ireproşabilă." Este caracteristic ceea ce îi
scrie Du Bois în aceeaşi epistolă lui Helmholtz: ,,Ţi-am citit de câteva ori
studiul şi extrasul fără să înţeleg ce ai făcut de fapt [...] În cele din urmă am
descoperit singur metoda ta şi treptat ţi-am înţeles şi expunerea."*6

608. Acest caz reprezintă un eveniment absolut tipic în viaţa clasicului —

care izbuteşte rareori sau niciodată să ,,aprindă prin sufletul său suflete
asemănător alcătuitc"*7 şi arată că eficienţa prin scris care îi este atribuită
vine în principal de la faptul că ea este, de regulă, postumă, cu alte cuvinte
că se face simţită atunci când omul este ulterior descoperit prin scrierile sale,
aşa cum s-a întâmplat cu Robert Mayer şi lucrările acestuia par să fie foarte
adesea lipsite de acea influenţă nemijlocit personală care convinge şi
înflăcărează, căci scrierea este în cele din urma o expresie la fel de personală
ca şi o conversaţie sau o conferinţă. Influenţa mediată de scriere a clasicului
se întemeiază deci mai puţin pe calităţile exterioare stimulatoare ale acesteia,
şi mai mult pe faptul că ea este în definitiv tot ce rămâne după el şi tot ceea
ce permite reconstituirea ulterioară a prestaţiei omului.

<Nota 5> Loc. cit., p. 100. </Nota 5>

<Nota 6> Loc. cit., p. 280. </Nota 6>
<Nota 7> Loc. cit., p. 100. </Nota 7>

Reiese, s-ar zice, şi din descrierea lui Ostwald că tipul clasic comunică doar
rareori ceea ce face şi cum face, ci mai degrabă doar rezultatele obţinute,
căci lui nu îi pasă că publicul nu are habar de drumul pe care el s-a angajat.
S-ar părea că pentru clasic drumul urmat, modurile creaţiei proprii sunt de
importanţă mai mica deoarece ele sunt intim legate de personalitatea sa pe
care el şi-o menţine într-un plan secund.

609. Ostwald compară cele doua tipuri ale sale cu cele patru temperamente
din Antichitate*8, şi anume în funcţie de particularitatea fundamentală, pe
care o socoteşte importantă, a reacţiei lente, respectiv rapide. Reacţia lentă
corespunde temperamentului flegmatic şi melancolic, reacţia rapidă celui
sangvin şi coleric. Ostwald consideră sangvinul şi flegmaticul drept tipuri
normale medii, iar colericul şi melancolicul drept exagerări maladive ale
caracterelor fundamentale. Parcurgând biografiile lui Humphry Davy şi
Liebig pe de-o parte, pe acelea ale lui Robert Mayer şi Faraday pe de alta,
observăm fără dificultate că primii au fost inechivoc ,,romantici” şi totodată
sangvin-colerici, ultimii în schimb, atât ,,clasici", cât şi flegmatic-
melancolici. Aceste observaţii ale lui Ostwald mi se par întru totul
convingătoare, căci cele patru temperamente antice au fost foarte probabil
stabilite cu pornire de la acelaşi principiu al experienţei, în baza căruia şi
Ostwald a diferenţiat tipul clasic de cel romantic. Cele patru temperamente
sunt evident identificate în funcţie de afectivitate, adică de reacţiile afective
manifestate. Psihologic însa această clasificare este superficială ea judecă
exclusiv din punctul de vedere al manifestării exterioare. Potrivit acestei
vechi clasificări, un ins care se comporta liniştit şi nu atrage atenţia aparţine
temperamentului flegmatic. El trece drept ,,flegmatic" şi este integral
flegmaticilor. În realitate, el poate să fie orice în afara de flegmatic, poate să
fie o natură sensibilă, chiar pătimaşă, la care emoţia să se desfăşoare în
interior, iar o excitaţie lăuntrică foarte puternică să se exprime prin cea mai
deplină linişte.
<Nota 8>Loc. cit., p. 372. </Nota 8>

Interpretarea pe care Jordan o dă tipurilor ia în considerare această stare de

fapt. Ea nu judeca după o impresie superficială, ci după o înţelegere mai
adâncă a naturii umane. Trăsătura distinctivă fundamentală a lui Ostwald se
sprijină, ca şi vechea clasificare a temperamentelor, pe impresia exterioară.
Tipul său ,,romantic" este caracterizat de o reacţie rapidă în afară. Tipul
,,clasic" reacţionează poate tot atât de rapid, dar în interior.

610. Parcurgând biografiile lui Ostwald, se observă fără dificultate că

tipul ,,romantic" corespunde tipului extravertit, iar tipul ,,clasic", celui
introvertit. Humphry Davy şi Liebig sunt exemple şcolare pentru tipul
extravertit, după cum Robert Mayer şi Faraday, pentru cel introvertit.
Reacţia în afară îl caracterizează pe extravertit, cea în interior pe introvertit.
Extravertitul nu are dificultăţi speciale în a se exterioriza, el îşi valorifică
aproape involuntar prezenţa, căci întreaga sa natură tinde să se transfere
asupra obiectului. El se dăruieşte uşor lumii înconjurătoare, şi anume într-o
formă necesamente comprehensibilă şi deci acceptabilă pentru mediul său.
Forma este de regulă plăcută, oricum însă comprehensibilă, chiar atunci
când e neplăcută. Căci ţine de reacţia şi de exteriorizarea rapidă faptul că
asupra obiectului să transferă nu doar ceea ce e de preţ, ci şi ceea ce e lipsit
de valoare, atât ceea ce atrage, cât şi gânduri şi afecte respingătoare. Din
cauza exteriorizării şi transferării rapide, conţinuturile sunt puţin prelucrate
şi de aceea uşor comprehensibile, din chiar succesiunea cronologică a
exprimărilor nemijlocite apare o scrie gradată de imagini care arată limpede
publicului drumul pe care s-a angajat cercetătorul, ca şi modul în care el a
obţinut rezultatul dorit.
611. Introvertitul, în schimb, care reacţionează mai întâi doar în interior, nu
îşi exteriorizează de regulă reacţiile (cu excepţia exploziilor afective!). El îşi
trece sub tăcere reacţiile, care pot fi la fel de rapide ca şi cele ale
extravertitului. Dar ele nu se manifestă şi de aceea introvertitul lasă uşor
impresia de lentoare. Deoarece reacţiile nemijlocite sunt întotdeauna intens
personale, extravertitul nu poate decât să-şi dea la iveală personalitatea.
Introvertitul în schimb îşi ascunde personalitatea, trecându-şi reacţiile
imediate sub tăcere. El nu tinde către empatie, către transferul conţinuturilor
sale asupra obiectului, ci către abstragerea din obiect. În loc să-şi
exteriorizeze nemijlocit reacţiile, el preferă, de aceea, să le prelucreze
îndelung în interior şi să iasă apoi la lumină cu un rezultat gata elaborat. El
aspiră să-şi epureze pe cât posibil rezultatul de orice trăsătura personala şi
să-l prezinte ca pe ceva distinct de orice relaţie personală. Conţinuturile sale
se oferă lumii exterioare într-o formă cât mai abstractă şi mai
depersonalizată, ca rezultat al unei lucrări interioare de lungă durată. Dar
aceste rezultate sunt şi greu de înţeles, căci publicului îi lipseşte orice
cunoaştere a preliminariilor şi a modului în care cercetătorul a ajuns la ele.
Publicului îi lipseşte şi relaţia personală cu el, deoarece introvertitul tace şi
îşi ascunde personalitatea. Or, tocmai raporturile personale sunt acelea care
permit adesea să se înţeleagă ceea ce scapă intelectului. Trebuie să se ţină
riguros seama de această împrejurare când e vorba să se aprecieze
dezvoltarea unui introvertit. De regulă, suntem rău informaţi în ce îl priveşte
pe introvertit, deoarece nu îl putem vedea. Fiindcă nu reacţionează direct în
afara, personalitatea sa nu se manifestă. Întotdeauna viaţa lui oferă
publicului libertatea de a se exersa în interpretări şi proiecţii fantastice, în
împrejurarea în care — de pilda graţie prestaţiilor sale — el devine obiect de
interes general.

612. Atunci când Ostwald afirmă că precocitatea spirituala îl caracterizează

pe romantic, se cuvine se adăugăm că romanticul tocmai îşi arată
precocitatea, în timp ce clasicul poate că este tot atât de matur, dar îşi
închide produsele proprii în sine, nu intenţional, ci din incapacitatea de a le
exterioriza. Din pricina unei diferenţieri afective insuficiente, introvertitul
continuă multa vreme să-şi păstreze o anume stângăcie, de fapt un
infantilism al relaţiei personale, a ceea ce englezii numesc personality".
Manifestarea personală a introvertitului este într-o asemenea măsură
nesigură şi imprecisă, încât el nu cutează să se înfăţişeze celor din jurul său
decât cu produse pe care le consideră perfecte. El preferă totodată să-şi lase
produsele să vorbească în favoarea lui decât să se angajeze personal pentru
ele. Din cauza acestei atitudini, apariţia sa pe scena lumii este amânata, ceea
ce îi poate atrage calificativul de întârziat. O astfel de apreciere superficială
nu ţine seama de faptul că infantilismul celui aparent precoce, diferenţiat
către exterior, este de natura interioară, ţinând vădit de fiinţa sa lăuntrică.
Ceea ce se manifestă abia mai târziu în viaţa precocelui, de pildă sub forma
unei imaturităţi morale sau — foarte frecvent — sub forma unui izbitor
infantilism în gândire.

613. Romanticul are, de regulă, posibilităţi mai favorabile de dezvoltare şi

evoluţie decât clasicul, aşa cum observă, pe buna dreptate, Ostwald. El se
înfăţişează publicului într-un mod evident şi convingător, manifestându-şi
prin reacţii exterioare importanţa personală. Astfel el îsi face rapid
nenumărate relaţii preţioase care îi fertilizează munca şi îi favorizează
dezvoltarea pe orizontala.*9 Invers, clasicul rămâne ascuns, lipsa de relaţii
personale îi limitează extensia domeniului de preocupări, în schimb,
activitatea sa câştigă în adâncime, iar roadele muncii sale, în durată.

614. Entuziasm posedă ambele tipuri, cu toate acestea, când este plină,
inima extravertitului se revarsă, în vreme ce entuziasmul îi pecetluieşte
introvertitului gura. Drept urmare, introvertitul nu aprinde flacăra
entuziasmului în cei din jurul său şi nu are un cerc de colaboratori pe potriva
lui. Chiar daca ar simţi dorinţa şi impulsul de a comunica, s-ar teme de
laconismul exprimării sale şi de uimirea neînţelegătoare, decurgând de aici,
a publicului; ar evita sa facă alte tentative, mai ales că foarte adesea nimeni
nu l-ar crede în stare să spună ceva ieşit din comun. Pentru o judecată
superficială, expresia, personalitatea lui sunt obişnuite, în vreme ce
romanticul apare ,,interesant" din naştere şi poseda arta de a sublinia, cu
mijloace permise sau nepermise, o astfel de impresie. Această capacitate
diferenţiata de exprimare constituie un fundal favorabil ideilor importante şi
ajută, prevenitor, publicul, ale cărui cunoştinţe sunt insuficiente, să treacă
peste lacunele gândirii lui.

615. Subliniind activitatea didactică eficientă şi strălucitoare a romanticului,

Ostwald caracterizează cât se poate de nimerit acest tip. Romanticul întreţine
o relaţie empatetică cu elevul sau şi găseşte de aceea cuvântul potrivit la
momentul potrivit.
<Nota 9> Loc. cit., p. 374. </Nota 9>

Clasicul, în schimb, se concentrează asupra propriilor gânduri şi probleme şi

trece cu vederea dificultăţile de înţelegere ale elevului său. Ostwald observă
în legătura cu clasicul Helmholtz: „În ciuda ştiinţei enorme, a experienţei
cuprinzătoare şi a spiritului creator care îi erau proprii, el nu a fost niciodată
un bun profesor: nu reacţiona pe moment, ci doar cu întârziere. Când un elev
îl întreba ceva în laborator, el îi promitea să se gândească la întrebare şi îi
aducea într-adevăr răspunsul peste câteva zile. Răspunsul se află însă la o
asemenea distanţă fără de condiţia elevului încât acesta izbutea doar rareori
să stabilească o corelaţie între dificultatea de care se izbise şi teoria completă
a unei probleme generale pe care i-o prezenta profesorul. Lipsea astfel nu
numai ajutorul instantaneu de care orice începător are atâta nevoie, ci şi
îndrumarea nemijlocit calibrată pe personalitatea elevului, în virtutea căreia
acesta evoluează treptat de la o lipsa de autonomie iniţiala la stăpânirea
deplină a domeniului ştiinţific ales. Toate aceste deficienţe vin din faptul că
profesorul nu poate să reacţioneze imediat la nevoia de învăţătură a elevului;
pentru a-şi exercita acţiunea aşteptată şi dorită, profesorul are nevoie de atâta
timp, încât acţiunea însăşi se pierde din chiar acest motiv."*10

616. Explicaţia furnizată de Ostwald, respectiv lentoarea reacţiei

introvertitului, nu mi se pare suficientă. Nu este dovedit faptul ca Helmholtz
posedă o viteza de reacţie redusă. El reacţionează nu numai în afara, ci şi în
interior. El nu are o relaţie empatetică cu elevul, de aceea nu înţelege ce
doreşte acesta. Concentrându-se asupra gândurilor sale, el nu reacţionează la
dorinţa personală a elevului, ci la gândurile pe care întrebarea elevului i le
suscită, şi anume atât de rapid şi de temeinic încât intuieşte pe loc o
înlănţuire vastă de idei pe care însă nu este în măsură să o sesizeze imediat şi
să o redea într-o forma abstractă şi elaborată, dar nu pentru că gândeşte prea
lent, ci pentru că este obiectiv imposibil să cuprindă pe moment, într-o
singură formulă şi în toată întinderea ei, problema intuită. Neobservând,
fireşte, că elevul nu are habar de toate acestea, el crede că e vorba tocmai de
acea problemă anume şi nu de un sfat extrem de simplu pe care ar fi fost fără
doar şi poate în stare să-l dea, dacă ar fi înţeles că de el are nevoie elevul
tocmai în acel moment spre a putea merge mai departe.

<Nota 10> Loc. cit., p. 377. </Nota 10>

Ca introvertit, profesorul însă nu intră în empatie cu psihologia elevului, ci

cu propriile sale probleme teoretice, răsucind mai departe firul întins de elev,
evident de o maniera adaptată chestiunii, nu însa şi necesităţii de moment a
acestuia din urma. Atitudinea particulară a profesorului introvertit este în ce
priveşte activitatea didactică foarte nepotrivită şi nefavorabilă impresiei
personale pe care el o face. Profesorul introvertit lasă impresia de lentoare,
de ciudăţenie, chiar de mărginire, motiv pentru care este subapreciat nu doar
de marele public, ci şi de cercul restrâns al colegilor de breaslă până în clipa
în care elaboratele sale intelectuale sunt regândite, prelucrate şi traduse de
cercetătorii care îl urmează.

617. Matematicianul Gauss resimţea atâta neplăcere la ideea de a preda,

încât înştiinţa pe fiecare student care se înscria la el că probabil cursul
anunţat nu va mai avea loc; şi asta, pentru a scăpa astfel de obligaţia de a-l
ţine. Ceea ce i se părea a fi penibil în activitatea didactică era, după cum
remarca pe buna dreptate Ostwald, ,,necesitatea de a exprima în prelegeri
rezultatele sale ştiinţifice, înainte de a le fi fixat şi cizelat în amănunt
formularea. A comunica astfel rezultatele sale altora, fără această prelucrare
prealabilă, va fi fost pentru el echivalent cu a se înfăţişa unor străini în
pijama."*11 Cu această observaţie, Ostwald atinge un punct foarte
important, anume aversiunea mai sus semnalată a introvertitului de a
comunica celor din jurul său altceva decât informaţii impersonale.

618. Ostwald subliniază faptul că romanticul trebuie să-şi încheie cariera, de

regulă, relativ devreme din pricina unei epuizări în continuă creştere.
Ostwald înclina să explice şi această stare de fapt printr-o viteza de reacţie
sporită. Deoarece sunt de părere că noţiunea de viteză a reacţiei mentale nu
este nici pe departe lămurită ştiinţific, iar până acum nu a fost dovedit, şi
probabil nici nu va fi, faptul ca reacţia externa este mai rapida decât cea
internă, cred că epuizarea mai rapidă a savantului extravertit se bazează în
esenţă pe reacţia externă care îl particularizează.

<Nota 11> Loc. cit., p. 380. </Nota 11>

El începe să publice foarte devreme, devine repede cunoscut, desfăşoară în

scurtă vreme o activitate publicistică şi academica intensivă, cultiva relaţii
personale cu un cere întins de prieteni şi de cunoscuţi şi contribuie
neobişnuit de mult la dezvoltarea elevilor săi. Cercetătorul introvertit începe
să publice mai târziu, lucrările sale se succed la intervale mai mari de timp,
sunt de cele mai multe ori sărăcăcioase în expresie, evită repetările tematice
în măsura în care nu pot aduce ceva fundamental nou; ca urmare a
laconismului pregnant al comunicării ştiinţifice, în care lipsesc adesea toate
referinţele la drumul parcurs sau la materialele prelucrate, lucrările sale nu
sunt nici înţelese, nici preţuite, iar autorul rămâne necunoscut. Neplăcerea de
a preda îl face să nu caute discipoli, ignorarea sa de către ceilalţi exclude
relaţiile cu un cere mai mare de cunoştinţe şi de aceea el trăieşte, de regulă,
nu doar de nevoie, ci şi în virtutea propriei opţiuni, retras, în afară
primejdiei de a se cheltui prea mult. Reacţia sa către interior îl face să se
angajeze mereu pe căile limitate ale activităţii de cercetare care se dovedeşte
a fi foarte obositoare si, în timp, chiar epuizantă, dar care nu se revarsă
asupra cunoscuţilor şi a elevilor săi. Oricum, cade greu în cumpănă faptul că
succesul evident al romanticului este un stimulent vitalizant, foarte adesea
refuzat clasicului, care se vede obligat să-şi caute satisfacţia doar în
perfecţiunea muncii de cercetare. Mi se pare de aceea că epuizarea relativ
timpurie a geniului romantic se sprijină pe reacţia în afară şi nu pe o viteză
mai mare de reacţie.

619. Ostwald nu îşi consideră clasificarea absolută, în sensul că oricare

savant ar putea fi fără probleme înfăţişat ca aparţinând unuia din cele două
tipuri. El este însă de părere ca ,,tocmai cei mai mari" pot fi foarte adesea
precis încadraţi într-una din grupele extreme, în vreme ce ,,oamenii mărunţi"
reprezintă din punctul de vedere al vitezei de reacţie verigile
intermediare.*12

620. În concluzie, aş vrea să adaug că biografiile lui Ostwald cuprind un

material foarte valoros pentru psihologia tipurilor şi că ele stabilesc pertinent
concordanţa dintre tipul romantic şi cel extravertit pe de-o parte, dintre cel
clasic şi cel introvertit, pe de altă parte.

<Nota 12> Loc. cit., pp. 372 şi. urm. </Nota 12>