1.

3 BILANŢUL ARTICULAR AL MEMBRULUI SUPERIOR

1.3.1 NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI BIOMECANICĂ

1.3.1.1 ARTICULAŢIA UMĂRULUI (CENTURA

SCAPULARĂ, UMĂRUL ŞI BRAŢUL)

Umărul reprezintă o unitate anatomică structurată pentru a realiza o mare

mobilitate în toate direcţiile, orientând în acest fel mâna în cea mai convenabilă poziţie
de lucru.
Alcătuire:
- Elemente osoase:
o scapula
o clavicula
 Clavicula şi scapula sunt elementele osoase ale centurii scapulare,
care face legătura dintre partea superioară a trunchiului cu membrul
superior
o humerusul
- Articulaţii. Sunt în număr de cinci, trei adevărate şi două false:
o Articulaţii adevărate
 scapulohumerală,
 acromioclaviculară,
 sternoclaviculară (sternocostoclaviculară)
o Articulaţii false = sisartroze
 scapulotoracică
 planul de alunecare subdeltoidian = bursa seroasă
subacromiodeltoidiană.
I. SCHELETUL
Scheletul centurii scapulare este alcătuit din două oase, clavicula şi scapula.

Fig. 1 Oasele centurii scapulare

1
1. CLAVICULA

- Este un os lung, turtit transversal.

- Formează partea anterioară a centurii scapulare.
- Se găseşte situată deasupra toracelul, între manubriul sternal şi acromionul
omoplatului şi are o situaţie superficială.
- Asigură susţinerea braţului şi a centurii scapulare (umărului)
- Are forma unui S italic.
- Este situată deasupra şi anterior de prima coastă.
- Se articulează intern cu manubriul sternal (=articulaţia sternoclaviculară) şi extern cu
acromionul (=articulaţia acromioclaviculară).
- Prezintă două curburi:
o Una internă cu concavitatea posterioară.
o Una externă cu concavitatea anterioară.
 Cele două curburi ale claviculei conferă osului o mare soliditate,
situaţia fiind oarecum asemănătoare cu cea întâlnită la coloana
vertebrală.
 Forma sinuoasă a claviculei a rezultat din rolul mecanic care îi revine,
de a contribui la susţinerea nu numai a centurii scapulare, ci şi a
întregului membru superior.
- Clavicula deşi este un os lung, nu are măduvă osoasă, deci nu intervine în
producerea de hematii.
- Oferă inserţii pentru şase muşchi importanţi, din care doi sunt muşchi puternici ai
toracelui (pectoralul mare şi trapezul) şi sunt împlicaţi în susţinerea braţului, gâtului
spatelui şi pieptului.
- Faţa superioară a claviculei.
o Este situată sub piele şi sub muşchiul pielos al gâtului.
o Inserţii:
 La parte internă – fasciculul clavicular al muşchiului
sternocleidomastoidian,
 La partea externă
- Muşchiul deltoid – înainte,
- Muşchiul trapez – înapoi.

Fig. 2 Clavicula, faţa superioară (după Gray’s Anatomy)

- Faţa inferioară a claviculei. Dinăuntru în afară, prezintă urmtoarele inserţii:

2
 o Ligamentul costoclavicular,
o Muşchiul subclavicular,
o Ligamentul coracoclavicular.

Fig. 3 Clavicula, faţa inferioară (după Gray’s Anatomy)

- Marginea anterioară a claviculei, prezintă următoarele inserţii:
o Muşchiul marele pectoral – înăuntru,
o Muşchiul deltoid – în afară
- Marginea posterioară a claviculei, prezintă ca inserţii:
o Fasciculul clavicular al muşchiului sternocleidomastoidian – înăuntru,
o Muşchiul trapez – în afară.

3
 - Funcţiile claviculei:
o Are rolul de a sprijini membrul superior liber şi scapula.
 Fără claviculă, braţul ar avea tendinţa să se înfunde în torace.
Mobilitatea ar deveni mult mai limitată, ar reduce pârghia osoasă şi
forţa ar scădea.
o Protejează câteva vase importante şi nervi care-şi au traiectul chiar sub os
îndreptându-se spre membrul superior.
 Plexul brahial este situat chiar în spatele claviculei pe care-l
protejează. Plexul brahial controlează motilitatea şi sensibilitatea
membrului superior.
o Funcţionează ca şi un amortizor al şocurilor pentru trunchiul superior
 Contactul fizic dinspre lateral este preluat de claviculă. Din acest
motiv, clavicula este un os care se fractuirează frecvent.

2. SCAPULA SAU OMOPLATUL

- Este un os lat, turtit anteroposterior, de formă triunghiulară, cu baza în sus.

- Formează partea posterioară a centurii scapulare.
- Se găseşte aplicată pe partea posteroexternă a toracelui între primul şi al optulea
spaţiu intercostal.
Se descriu:
- Faţa anterioară = fosa subscapulară
o Este escavată
o Dă inserţie muşchiului subscapular.
- Faţa posterioară
o Este convexă
o Prezintă:

4
  Spina omoplatului – la unirea pătrimii superioare cu cele trei
pătrimi inferioare.
• Este o creastă înaltă.
• Are traiect oblic în sus, înafară şi înapoi.
• La partea internă se confundă cu marginea internă a
scapulei.
• La partea externă, formează o apofiză mare, turtită
transversal = acromionul
• Pe marginea posterioară a buzei se inseră:
- muşchiul trapez pe buza superioară
- muşchiul deltoid pe buza inferioară
 Fosa supraspinoasă
• Este delimitată deasupra spinei scapulei.
• Se inseră muşchiul supraspinos.
 Fosa subspinoasă
• Este delimitată sub spina scapulei.
• Inserţii:
- muşchiul subspinos în partea superioară,
- muşchiul rotund mic la partea milocie,
- muşchiul rotund mare la partea inferioară.
- Marginea superioară
o Este subţire.
o Se inseră muşchiul omohioidian.
- Marginea internă
o Inserţii:
 muşchiul marele dinţat,
 muşchiul romboid
- Marginea externă
o Superior prezintă o faţetă subglenoidiană pe care se inseră tendonul lungii
porţiuni a muşchiului triceps brahial.
- Unghiul superointern
o Se inseră muşchiul unghiular.
- Unghiul inferior
o Se inseră:
 muşchiul subscapular,
 muşchiul marele rotund,
 fasciculele inferioare ale muşchiului dinţat mare.
- Unghiul superoextern
o Are o conformaţie mai complexă.
o Prezintă: o cavitate, un gât şi o apofiză.
 Cavitatea glenoidiană

5
 • Are formă ovalară.
• Axul mare este vertical.
• Priveşte în afară, înainte şi în sus.
• Prezintă un burelet fibrocartilaginos = bureletul
glenoidian.
• Reprezintă suprafaţa articulară a omoplatului pentru
articulaţia scapulohumerală.
 Gâtul omoplatului – reprezintă porţiunea mai îngustă care uneşte
cavitatea glenoidă cu corpul omoplatului.
 Apofiza coracoidă
• Este o apofiză foarte puternică.
• Se ridică imediat deasupra gâtului ca un cioc de corb.
• Inserţii:
- pe vârf – tendonul comun al scurtei porţiuni a
bicepsului brahial şi coracobrahialul.
- pe faţa superioară – ligamentele
coracoclaviculare
- pe marginea internă – muşchiul micul pectoral.

6
Fig. Scapula – vedere anterioară

7
Fig. Scapula –vedere posterioară

8
3. HUMERUSUL

Alcătuieşte scheletul braţului. Este un os lung şi prezintă o extremitate

superioară, un corp şi o extremitate inferioară.
a. Extremitatea superioară
Prezintă un cap, un gât anatomic, o tuberozitate mare, o tuberozitate mică şi un
gât chirurgical.
 Capul humeral
- Este neted şi rotunjit.

9
 - Reprezintă o treime dintr-o sferă şi priveşte în sus, înapoi şi înăuntru.
- Are diametrul vertical cu 3-4 mm mai mare ca cel orizontal.
 Gâtul anatomic
- Este şanţul care mărgineşte capul humeral.
- Faţă de axul lung al diafizei humerale, axul lung al gâtului anatomic face
un unghi de 130-140° (unghiul de înclinare/unghiul cervicodiafizar. Dacă
unghiul este mai mic, se ajunge la humerus varus.
- În raport cu paleta humerală situată frontal, capul humeral prezintă ca şi
capul femural un unghi de declinaţie de 10-30°, rezultat din torsiunea
diafizei humerale.
 Tuberozitatea mare = trohiter
- Se găseşte în afara gâtului anatomic.
- Prezintă trei faţete:
o Una superioară – pentru inserţia muşchiului supraspinos,
o Una mijlocie – pentru inserţia muşchiului subspinos,
o Una inferioară – pentru inserţia muşchiului mic rotund.
 Tuberozitatea mică = trohin
- Se găseşte înaintea gâtului anatomic.
- Oferă puncte de inserţie pentru muşchiul subscapular.
 Şanţul bicipital
- Se desenează între tuberozitatea mare şi cea mică.
- Este dispus vertical.
- Serveşte la alunecarea lungii porţiuni a muşchiului biceps brahial.
- Pe buza posterioară, care provine din tuberozitatea mică, se inseră
muşchii marele dorsal şi marele rotund.
- Pe buza anterioară, care provine din marea tuberozitate, se inseră
muşchiul marele pectoral.
 Gâtul chirurgical
- Se află imediat sub capul humeral şi sub cele două tuberozităţi.
- Răspunde metafizei superioare a humerusului.
b. Corpul humerusului
- Este rectiliniu.
- Are o formă prismtic triunghiulară, orientată cu faţa posterior şi cu marginea anteror.
- Prezintă trei feţe şi trei margini.
 Pe fata externă, puţin deasupra mijlocului, se observă amprenta deltoidiană,
în formă de V cu vârful inferior, pe care se inseră superior muşchiul deltoid şi
inferior brahialul anterior.
 Pe faţa internă:
- În partea de sus, se găseşte prelungirea şanţului bicipital, pe care se
inseră cei trei mari:
 Marele dorsal - în fundul culisei bicipitale,

10
  Marele rotund – pe buza posterioară,
 Marele pectoral – pe buza anterioară.
- Amprenta coracobrahialului – se găseşte imediat sub punctul terminal
al şanţului bicipital. Serveşte la inserţia muşchiului brahial anterior.
 Faţa posterioară
- Este împărţită în două de un şanţ care se îndreaptă oblic în jos şi în
afară (=şanţul de torsiune) şi pe toată lungimea lui se inseră muşchiul
triceps brahial.
- În şanţul de torsiune se află:
o Nervul radial,
o Artera humerală profundă,
o venele
c. Extremitatea inferiară a humerusului
- Este turtit anteroposterior.
- Se aseamănă cu o paletă = paleta humerală.
- Reprezintă suprafaţa articulară a humerusului pentru articulaţia cotului.
- Va fi descrisă la cot.
II. ARTICULAŢIILE UMĂRULUI
Unitatea cinematică centură scapulară-umăr-braţ dispune de cinci articulaţii din
care trei ale centurii scapulare şi două ale umărului. Dintre acestea, trei sunt adevărate
şi două false.
Realizează o mare mobilitate, care permite trei grade de libertate, mişcare în trei
planuri sau pe trei axe, la care se adugă şi combinarea lor în cadrul circumducţiei.
Articulaţiile adevărate sunt: articulaţiile scapulohumerală, acromioclaviculară şi
sternocostoclaviculară.
Articulaţiile false sunt: articulaţia scapulotoracică şi planul de alunecare
subdeltoidian = bursa seroasă subacromiodeltoidiană.
A. ARTICULAŢIILE CENTURII SCAPULARE
1. Articulaţia sternoclaviculară
2. Articulaţia acromioclaviculară
3. Articulaţia interscapulotoracică
1. Articulaţia sternoclaviculară = articulaţie
sternocostoclaviculară, deoarece la alcătuirea ei participă şi prima coastă.
- Este o diartroză, o articulaţie selară.
- Suprafeţe articulare:
 suprafaţa articulară a sternului – este reprezentată de unghiul sternal,
 suprafaţa articulară a cartilajului – costal este reprezentată de o porţiune
plană a acestuia,
 suprafaţa articulară a claviculei – este reprezentată de faţa internă
verticală a extremităţii interne a claviculei şi de faţa inferioară orizontală a
acesteia.

11
- Suprafeţele articulare sternale şi costale, alcătuiesc un unghi diedru înfundat, în care
pătrunde unghiul diedru proeminent al suprafeţei articulare claviculare.
- Între suprafaţa claviculară şi cea sternală, se interpune un menisc vertical.
- Mijloace de unire ale suprafeţelor articulare:
 capsula articulară întărită de
 patru ligamente intrinseci: anterior, posterior, superior şi inferior.
 un ligament extrinsec – ligamentul costoclavicular. Este relativ scurt dar
foarte solid. Reprezintă centrul mecanic al mişcării acestor articulaţii (axul
mixşcărilor). punctul lui de inserţie pe claviculă reprezintă punctul fix al
claviculei, care acţionează ca o pârghie.
- Articulaţia sternoclaviculară contribuie la mişcările de abducţie şi flexie.
2. Articulaţia acromioclaviculară
- Este o articulaţie plană de tip artrodie.
- Suprafeţe articulare:
 suprafaţa articulară a acromionului – ocupă partea cea mai anterioară a
marginii lui interne,
 suprafaţa articulară a claviculei – este situată pe extremitatea laterală a
claviculei.
- Mijloace de unire a suprafeţelor articulare:
 o capsulă fibroasă întărită de două ligamente acromioclaviculare superior
şi inferior (=ligamente intrinseci),
 ligamentele coracoclaviculare – la distanţă (=ligamente extrinseci):
• ligamentul trapezoid – dispus anteroextern, de formă
patrulateră,
• ligamentul conoid – dispus posterointern, de formă triunghiulară.
Aceste ligamente blochează mişcările claviculei în timpul mobilizării
umărului.
Secţionarea ligamentelor coracoclaviculare, nu cresc semnificativ
mobilitatea articulaţiei acromioclaviculare.
Secţionarea izolată a capsulei articulare permite subluxaţia.
Secţionarea concomitentă a capsulei şi ligamentelor coracoclaviculare,
permite luxaţia complectă a claviculei.
- În 33-40% din cazuri, articulaţia prezintă şi un disc.
- Articulaţia acromioclaviculară – participă la mişcările de flexie, extensie şi
abducţie, neavând rol în mişcările de rotaţie.

3. Articulaţia interscapulotoracică
- Este o sissartroză = articulaţie fără elemente articulare tipice.
- Suprafeţe articulare:
 Faţa anterioară a omoplatului, dublată de muşchiul subscapular.
 Faţa externă a coastelor şi muşchii intercostali.
 Între cele două suprafeţe articulare se găseeşte muşchiul marele dinţat (M.
Serratus magnus)

12
  Spaţiile dintre diferitele formaţiuni este umplut cu ţesut celular lax.
 Spaţiul dintre muşchiul subscapular şi muşchiul dinţat mare este denumit
spaţiul interseratoscapular.
 Spaţiul dintre muşchiul marele dinţat şi grilajul costal, este denumit spaţiul
interseratotoracic. Acesta este veritabilul spaţiu care asigură mobilitatea
aşa-zisei articulaţii.
- Mişcarea de basculă a scapulei (maxim 45°), asigură amplitudini mari de mişcare a
braţului, mai ales în abducţie peste 72° ca şi în mişcările de flexie peste 60° sau de
extensie.
B. ARTICULAŢIILE UMĂRULUI
Umărul prezintă două articulaţii:
- articulaţia propriuzisă a umărului = articulaţia scapulohumerală =
articulaţie adevărată,
- articulaţia subdeltoidiană = articulaţie accesorie.
1. Articulaţia scapulohumerală
- Este o enartroză.
- Suprafeţe articulare:
 a humerusului – este reprezentată de capul humeral. acoperit de un
cartilaj hialin gros de 1,5-2 mm,
 suprafaţa articulară a omoplatului – este reprezentată de cavitatea
glenoidă a unghiului superoextern al acestuia şi este acoperită de cartilaj hialin.
- Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară, întărită superior de
ligamentul coracohumeral şi anterior de trei ligamente glenohumerale.
 Capsula articulară, se inseră pe omoplat pe marginea externă a bureletului
glenoidian şi pe humerus, pe gâtul anatomic al acestuia. Prin faţa ei externă fuzionează
împreună cu tendoanele suprascapularului, supraspinosului rotundului mic.
 Ligamentul coracohumeral, se întinde de la apofiza coracoidă a
omoplatului la marea tuberozitate a humerusului. Intărită de tendonul lungii porţiuni a
bicepsului, reprezintă ligamentul cel mai puternic al articulaţiei şi are rolul şi de a susţine
capul humeral, de unde şi denumirea care i se mai dă – ligamentul superior al capului
humeral.
 Cele trei ligamente glenohumerale: supraglenosuprahumeral,
supraglenoprehumeral şi preglenosubhumeral. Primele două ligamente au inserţie
comună glenoidiană şi apoi se depărtează pentru a se insera pe humerus în puncte
diferite. Între ele se delimitează un spaţiu triunghiular, denumit foramen ovale
Weitbrecht. Ligamentele glenohumerale sunt foarte laxe, cu excepţia celui inferior,
preglenosubhumeral, care joacă oarecum rolul de a menţine capul humeral în cavitatea
glenoidă. In menţinerea contactului dintre cele două suprafeţe articulare, un rol
important revine şi muşchilor umărului, mai ales muşchiul deltoid. În paralizia muşchiului
deltoid, suprafeţele articulare se îndepărtează şi promovează subluxaţiile sau luxaţiile
paralitice.
- Toate mişcările sunt posibile la nivelul articulaţiilor scapulohumerale: flexie, extensie,
abducţie, adducţie, rotaţie internă, rotaţie externă.
2. Articulaţia subdeltoidiană = sissartroză

13
- Este un plan de alunecare între faţa profundă a deltoidului şi manşonul rotatorilor.
Bursa de la acest nivel permite alunecarea părţilor moi, care în acest fel nu
blochează amploarea mişcărilor.
- Suprafeţe articulare:
 Suprafaţa articulară superioară este formată din faţa inferioară concavă a
acromionului şia deltoidului.
 Suprafaţa inferioară este formată din capsula superioară a articulaţiei
scapulohumerale întărită intern de tendonul supra şi subspinosului şi ale
subscapularului şi ligamentul coracohumeral şi extern se găsesc
tuberozităţile humerale şi inserţiile lor tendinoase. Totalitatea formaţiunilor
alcătuită din capsulă şi ligamentele întăritoare amintite, formează o lamă
groasă, căreia i se atribuie rolul unui disc ce separă articulaţia
scapulohumerală de această aşa-zisă a II-a articulaţie a umărului.
- Articulaţia subdeltoidiană participă la dinamica articulaţiei scapulohumerale.
Experimental, dacă s-a desfiinţat articulaţia subacromială prin suturarea
acromionului şi a ligamentului coracohumeral la disc, se limitează mişcările
umărului aproape la jumătate.
Procesele inflamatorii/traumatice ale acestei zone generează sindrom de
periartroză scapulohumerală, a cărui caracteristică este limitarea uneori totală a
mişcărilor (“frozen shoulder”).

1.3.2 MOBILITATEA CENTURII SCAPULARE ŞI A UMĂRULUI

14
 Articulaţiile sternoclaviculară, acromioclaviculară şi scapulotoracică formează
centura scapulară, care contribuie în mod decisiv la marea mobilitate a braţului.
Centura scapulară are ea însăşi o mişcare în raport cu toracele, realizînd mişcările proprii
ale umărului, care sunt:
- Mişcări de proiecţie anterioară (antepulsic) şi posterioară (rotropulsie), care
realizează deplasări de 10—12 cm (aceste mişcări nu se pot măsura în grade). În
această mişcare scapula se translează, îndepărtindu-se sau apropiindu-se de
coloana vertebrală, şi in acelaşi timp basculează cu 40—45°. Aceste mişcări ale
umărului vor însoţi mişcările de flexic-extensie ale braţului.
- Mişcări de ridicare şi coborîre a centurii pe o distanţă de 12— 13 cm (3 cm
pentru ridicare şi 9—10 cm pentru coborîre). Scapula joacă şi aici rolul principal, prin
deplasare verticală şi rotare
Principalele mişcări ale articulaţiei umărului se realizează de membrul brahial în
raport cu toracele, ceea ce înseamnă că unghiurile făcute de aceste mişcări se vor
măsura prin poziţia braţului faţă de trunchi.
Poziţia zero, poziţia de start, va fi cu membrul superior de-a lungul trunchiului, mina
în supinaţie — palma „priveşte" înainte.
1. Abducţia
- Este mişcarea de ridicare laterală a braţului, pînă ce acesta atinge urechea.
Amplitudinea mişcării este de 180°, din care:
 primele 90° se realizează din articulaţia scapulohumerală, aşa cum se poate
demonstra prin manevra Desault de blocare cu mina, de către testator, a
virfului omoplatului, împiedieîndu-i astfel bascularea. Abducţia se va opri la
aproximativ 90° prin izbirea trohiterului de acromion.
 următoarele 90° sunt realizate prin :
o bascularea de 60° a scapulei (din articulaţia scapulotoracică),
permisă do rotaţia axială în articulaţiile sternocostoclaviculară (30°) şi
acromioclaviculară (30°) ;
o înclinarea laterală a coloanei dorsolombare (cînd abducţia este
făcută de un membru) sau prin hiperlordoză lombară (cind se abduc
ambele braţe pentru compensarea uşoarei flexii a umărului).
Desigur că mişcarea, încă de la începutul ei, este performată de ambele
componente.
Poziţia preferenţială de start pentru măsurarea abducţiei cu goniometrul este din
ortostatism sau din şezînd pe un taburet, pacientul fiind plasat cu spatele la testator. Se
poate utiliza şi poziţia de decubit ventral sau cea de decubit dorsal. Braţul fix al
goniometrului se aliniază pe trunchi pe linia axilară posterioară, iar cel mobil se fixează pe
linia mediană a feţei posterioare a braţului, spre olecran (fig. 2-7).
Atenţie :
 Să se evite înclinarea laterală a trunchiului !
 Să se evite flexia sau extensia umărului !
 Să se evite ridicarea centurii scapulare !
2. Adducţia
Este mişcarea de apropiere a braţului la trunchi, respectiv revenirea spre poziţia
zero a braţului abdus. Adducţia pură din poziţia zero este imposibilă, datorită trunchiului.

15
 Se poate măsura o adducţie adevărată (apropierea spre linia mediană a unui
segment, pornind de la poziţia anatomică 0°) numai dacă se combină cu flexia sau
extensia braţului. În primul caz, cu cit flexia va fi mai mare (spre 90°), cu atît se va putea
creşte adducţia. Adducţia cu extensie este însă foarte limitată, pentru că însăşi extensia
este o mişcare de mică amplitudine.
Abducţia şi adducţia sînt mişcări care se execută în jurul unei axe antero-
posterioare, deci în plan frontal.
3. Flexia - numită şi anteducţie, antepulsie sau proiecţie anterioară
Se execută de la 0 la 180°, pînă ce braţul ridicat ajunge la verticală, pe lingă
ureche. Din aceste 180°, scapulohumerala aduce braţul la orizontală (90°), fiind blocat aici
de ligamentele coraco- şi glenohumerale. Următoarele 60° le realizează scapulotoracica,
prin bascularea scapulei (înlesnită de rotaţiile în acromioclaviculară şi
sternocostoclaviculară) şi antepulsia centurii scapulare, iar ultimele 30° sînt date de
hiperlordozarea lombară. În mişcare, aceste componente se intrică, bineînţeles dacă nu
este blocată vreuna dintre ele.
Poziţia preferabilă de start în goniometrie o constituie decubitul dorsal sau
posturile de ortostatism şi şezînd.
Braţul fix al goniometrului se fixează pe trunchi, pe linia medioaxilară, spre marele
trohanter, iar cel mobil, pe linia mediană a feţei laterale a braţului, spre condilul lateral,
pina spre 150—165°, după care se orientează spre olecran, deoarece humerusul se
rotează in ax pentru a se flecta în continuare,
Atenţie :
 Să se evite extensia trunchiului !
 Să se evite abducţia umărului !
 Să se evite ridicarea umărului !
 Să nu-şi schimbe poziţia braţul goniometrului fixat la trunchi !
4. Extensia - denumită şi retroducţie, retropulsie sau proiecţie

posterioară
Are o amplitudine limitată de ligamentele coraco- şi glenohumerale. Mişcarea
activă măsoară 50—60°, iar cea pasivă, cu oarecare forţare, poate atinge 90° prin
accentuarea basculării scapulei spre coloană şi a retropulsiei centurii scapulare.
Asocierea unei rotaţii interne măreşte extensia braţului (relaxează ligamentul
glenohumeral).
De elecţie, poziţia de start pentru măsurătoare este reprezentată de decubitul
ventral, de ortostatism sau de postura şezînd. Plasarea goniometrului este aceeaşi ca la
măsurarea flexiei.
Atenţie :
 Să se evite flexia anterioară a trunchiului (din poziţiile de ortostatism sau
şezînd) ! • Să se evite abducţia umărului !
 Să nu se schimbe poziţia palmei, care trebuie să „privească" mereu
înainte !
 Măsurătoarea putîndu-se face cu cotul flectat sau nu, remăsurătorile
trebuie făcute în acelaşi fel !
Mişcările de flexie şi extensie se fac pe axa transversală, în plan sagital.
5. Rotaţia internă sau rotaţia medială

16
 Realizează 90—95° de amplitudine maximă. Antepulsia centurii scapulare
contribuie mult la mişcarea de rotaţie internă.
Poziţia preferabilă de start este decubitul dorsal, la marginea mesei, cu braţul
abdus la 90° (se sprijină po masă) şi cotul (în afara mesei) flectat la 90°. Palma „priveşte"
corpul (se abate de la poziţia clasică).
Braţul fix al goniometrului se plasează orizontal (paralel cu podeaua), fixat de
olecran ; braţul mobil, pe linia mediană a feţei posterioare a antebraţului, între procesele
stiloide. Mişcarea de rotaţie se realizează prin orientarea antebraţului spre planul mesei
si sub acest plan, dacă este posibil (fig. 2—9).
Atenţie :
 Se vor evita schimbările de poziţie ale umărului, mai ales căderea lui pe
planul mesei (retropulsie), motiv pentru care se asază sub umăr o pernă
mică !
 Abducţia braţului trebuie să fie bine fixată la 90° ! Fig. 2-9
6. Rotaţia externă sau rotaţia laterală

Realizează 80—90° de amplitudine maximă, din care 60—65° din

scapulohumerală, iar 29—25° prin retropulsia scapulotoracică.
Măsurarea se face din aceeaşi poziţie şi prin aceeaşi plasare a goniometrului ca la
rotaţia intrenă, dar antebraţul este orientat cranial, şi nu caudal (vezi fig. 2—9).
Unii autori (Kapandji, Caiiliet) nu utilizează aceste poziţii pentru aprecierea
rotaţiilor, făcînd măsurarea din ortostatism sau şezînd, cu cotul la trunchi şi flectat la 90°,
cu mina în poziţie intermediară : se rotează antebraţul în spatele corpului, cît mai sus
posibil (rotaţie internă), sau în afară (rotaţie externă). Goniometria propriu-zisă pentru
evaluarea rotaţiei interne în acest sistem este mai dificilă.
Uneori, apreciem valoarea acestei mişcări precizînd pînă unde poate ajunge
policele (la coccis — lombara a 5-a... dorsala a 12-a etc).
Rotaţia externă se poate măsura mai uşor plasînd braţul fix al goniometrului
paralel cu duşumeaua, iar pe cel mobil, pe antebraţ, şi anume pe faţa posterioară
(goniometrul se mişcă în plan orizontal).
Mişcările de rotaţie se pot aprecia şi din alte poziţii ale braţului decât în abducţia
de 90° sau la 0°. Din flexia de 90 sau 180° rotaţia internă va fi de 135°, iar cea externă de
0°. În general, aceste poziţii de start nu se utilizează.
Mişcările" de rotaţie se execută în jurul axului vertical, fiind rotaţii longitudinale ale
braţului. Această precizare este necesară, deoarece pe axul vertical membrul superior
poate executa din umăr şi mişcări in plan orizontal, denumite (discutabil) flexie şi extensie
orizontală (fig. 2—10). Alţi autori (A. Mosey, C. A. Trombly,' A. D. Scott) denumesc (mai
corect) aceste mişcări adducţie şi abducţie orizontală. Poziţia de start este din ortostatism, în
şezînd sau în decubit dorsal, cu membrul superior abdus la 90° şi palma „privind" înainte.
Flexia orizontală aduce membrul pină la 135—140° prin faţa toracelui, iar extensia
orizontală îl orientează spre îndărăt la un unghi de 30°, la aceste mişcări contribuind şi
centura scapulară prin antepulsia sau, respectiv, retropulsia ei.
7. Circumducţia

Este mişcarea complexă pe care articulaţia umărului o realizează datorită tuturor

celor 3 grade de libertate pe care le are. Ea descrie un con deformat.

17
 Toate mişcările umărului le putem reprezenta pe diagrama Rocher, aşa cum s-a
arătat mai sus.
Poziţia corectă de funcţiune în care trebuie să se imobilizeze articulaţia
umărului este în : flexie 45°, abducţie 60°, rotaţie 0°.

18