ANATOMIE

ANATOMIE
CURSUL I - OSTEOLOGIE
• Aparatul locomotor specializat pe
îndeplinirea a două funcţii esenţiale:
locomoţia şi sprijinul, este alcătuit dintr-un
complex de organe cu structuri şi funcţii
diferite. La cele 206 piese osoase, peste
430 muşchi striaţi şi peste 310 articulaţii,
trebuie adăugate reţeaua nervoasă (cu
căile aferente şi eferente) şi reţeaua
vasculară care irigă toate aceste organe.
CARACTERISTICILE MORFOLOGICE
ALE OSULUI ORGAN

• Contrar aspectului său, osul nu este un organ inert.

Cercetarea cu ajutorul difracţiei cu raze X, cu
microscopul electronic, cu diversele metode
histochimice şi în special cu izotopi radioactivi, a
pus în evidenţă faptul că sistemul scheletic
trebuie considerat ca făcând parte integrantă din
structura chimică a fluidelor corpului, la baza
mecanismelor lui funcţionale stând un servosistem
de reglare ionică şi integrare, care include
receptori, efectori şi fenomene de feed-back.
 CLASIFICAREA OASELOR
• Greutatea totală a celor 206 oase ale corpului omenesc, în stare
uscată, este de numai 5-6,5 kg. Privite în general, ele se pot împărţi în
trei tipuri: oase lungi, scurte şi plate.
• Oasele lungi sunt formate dintr-un tub de substanţă osoasă
compactă. În centru au un canal medular şi la cele două extremităţi,
mai mari ca volum, cîte un bloc de substanţă spongioasă, înconjurat de
un strat de substanţă compactă. Prin intermediul lor, se realizează
mişcări rapide, de mare amplitudine, motiv pentru care alcătuiesc
scheletul membrelor.
• Oasele scurte sunt blocuri de substanţă spongioasă acoperite
de un strat de substanţă compactă. Rolul lor este de a suporta
greutatea corpului (ex. Oasele tarsiene, de a contribui la menţinerea
echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale (ex. Vertebrele) sau de a
permite executarea mişcărilor complexe şi delicate ale mâinii (oasele
carpiene).
• Oasele plate sunt largi şi subţiri şi participă la alcătuirea unor
cavităţi care protejează organe importante (cutia craniană),
realizează suporturi stabile (oasele bazinului) sau oferă muşchilor
suprafeţe întinse şi mobile de inserţie (omoplatul).
 I.1.1.2 STRUCTURILE
OSULUI-ORGAN
• Privit morfo-funcţional, osului ca organ i se pot descrie 4
ordine de structuri, descrise de Petersen pentru toate
organele:
• structuri de prim ordin: arhitectura macroscopică a
compactei şi spongioasei, măduva osoasă, periostul,
cartilajul articular şi cel de creştere.
• structuri de ordinul II: sistemele haversiene, lamele
circumferenţiale şi structurile similare, vasele şi nervii.
• structuri de ordinul III: fibrele colagene şi elastice,
celulele osoase, substanţa fundamentală cu sistemul ei
lacunar, sărurile minerale, apa, grăsimea.
• structuri de ordinul IV: dispoziţia moleculară a
substanţei organice şi anorganice.
 STRUCTURILE DE PRIM
ORDIN
• Se pot vedea cu ochiul liber şi reflectă, pe plan funcţional, rolul de
susţinere pe care îl are osul studiat, precum şi modul în care sunt
exercitate asupra lui forţele mecanice.
• Arhitectura structurilor de prim ordin este diferită după zona pe
care o studiem. De exemplu, la un os lung se pot observa:
• epifizele
• metafizele
• diafiza.
• Pe secţiune frontală, osul lung prezintă:
– periostul
– cartilajul articular
– ţesutul compact
– ţesutul spongios
– canalul medular
– cartilajul de conjugare diafizo-epifizar (cartilajul de
creştere).
• Periostul: este un manşon fibros, de culoare alb-gălbuie,
de grosimi diferite, în funcţie de dimensiunile osului.
Înconjură diafiza, metafizele şi parte din epifize şi se
continuă, la extremităţile articulare ale osului, cu capsula
articulară. Prin faţa sa externă, periostul vine în contact
direct cu toate formaţiile extraosoase: tendoane,
aponevroze, muşchi, vase şi nervi. Prin faţa sa profundă,
periostul aderă la os.
• Importanţa periostului: este foarte bogat în vase sanguine
şi nervi. În perioada osteogenezei participă la formarea
ţesutului osos. La adult, are rol în nutriţia osului. Are rol
important în formarea calusului în cazul fracturilor,
precum şi în repararea unor pierderi limitate de substanţă
osoasă.
• În urma eforturilor excesive de mers, alergare, sărituri,
periostul poate reacţiona, înstalându-se aşa-numita
periostită posttraumatică, ce apare în special la nivelul
tibiei. Mecanismul constă în congestionarea periostului,
care, fiind mai bogat inervat, devine dureros.
• Cartilajul articular: acoperă extremităţile
articulare ale osului, pe o întindere egală cu
amplitudinea de mişcare a articulaţiei respective.
Osul propriu-zis se găseşte sub periost şi sub
cartilajul articular.
• Este format la exterior dintr-o lamă de ţesut
compact de grosimi diferite, în raport cu
necesităţile funcţionale ale osului. Rezultă din
alăturarea mai multor lamele osoase, alipite, care
nu delimitează cavităţi intermediare. Este
perforat de numeroase orificii, de diferite ordine,
prin care trec vasele.
• Substanţa spongioasă: are forma unui burete, cu
cavităţi mai mari sau mai mici, orientate în sensuri
diferite, întretăindu-se în anumite puncte,
delimitând în felul acesta, o serie de cavităţi, de
dimensiuni variabile, unde se află măduvă osoasă.
Pe măsura apropierii de măduva osoasă, în
profunzime, aceste cavităţi devin din ce în ce mai
mari.
• Substanţa compactă care este format din:
-substanţa fundamentala ce conţine substanţa
organica care se numeşte oseina si săruri minerale
-celule osoase care se numesc osteocite aşezate in
cavitati numite osteoplaste. Osteocitele prezintă
prelungiri legându-se unele de altele.
• În structura celor trei categorii de oase (lungi, late, scurte),
repartiţia celor două categorii de substanţă osoasă se face
caracteristic pentru fiecare categorie.
• La oasele lungi: substanţa compactă apare la nivelul corpului
osului (diafizei). Epifizele (extremităţile) sunt formate din
substanţă compactă la periferie, care îmbracă o masă de
substanţă spongioasă. Cavităţile acesteia comunică printr-un
grup de areole cu cavitatea medulară. La bătrâni, substanţa
spongioasă a extremităţilor se resoarbe parţial, iar
cavitatea medulară a diafizei se extinde până la acest nivel.
• Oasele plate: sunt formate din două lame de substanţă
osoasă compactă, care cuprind între ele un strat mai gros
sau mai subţire de substanţă spongioasă. La marginile osului,
lamele de compactă se unesc, astfel încât învelesc din toate
părţile substanţa spongioasă.
• Oasele scurte: au o conformaţie asemănătoare cu cea a
epifizelor oaselor lungi. Substanţa spongioasă se găseşte în
locurile unde, pe lângă rezistenţa la presiune, elementele
osoase trebuie să aibă şi un volum mai mare. Trabeculele şi
lamelele osoase ale spongioasei se identifică cu liniile după
care se transmit forţele în interiorul oaselor.
• Canalul medular: de la nivelul diafizei şi
metafizelor are pereţi foarte neregulaţi,
cu numeroase creste şi lacune, ceea ce
demonstrează activitatea de resorbţie
osoasă pentru crearea lui. El conţine
măduva osoasă, cu o structură şi o
fiziologie cu totul deosebite, vase şi nervi.
• Prezenţa canalului medular conferă
rezistenţă mai mare şi o greutate mai mică.
 Structurile de ordinul II
• Au dimensiuni de aprox. 100 microni. Se pun cu greu în evidenţă cu lupa
şi numai incomplet, dar apar bine individualizate cu microscopul uzual.
• Lamelele osoase: care participă la formarea ţesutului
compact şi spongios apar structurate din sistemele haversiene:
canal havers care conţine o arteră şi una sau mai multe vene
subţiri, nervi vasomotori, măduvă şi vase limfatice. În jurul
canalului sunt dispuse concentric lamele care conţin, în grosimea
lor, osteoplaste. Osteoplastele conţin, la rândul lor, celule
osoase- osteocite. Un sistem haversian se aseamănă cu o reţea
ale cărei noduri sunt reprezentate de osteoplaste. Un grup de
lamele concentrice cu canalul lor haversian, cu osteoplastele şi
osteocitele lor, cu reţeaua de canalicule interlamelare,
conţinutul vascular, nervos şi medular al canalului central şi al
canaliculelor formează osteonul, sau sitemul haversian, unitatea
funcţională a ţesutului osos. El poate fi considerat ca o diafiză
în miniatură, forma sa fiind neregulat cilindrică. Osteonii
reprezintă unităţile la nivelul cărora se realizează schimburile
dintre osul propriu-zis şi fluidele corpului. Osteonii se
remaniază la cel mult 6 luni.
• Reţeaua vasculară şi nervoasă. Reţeaua vasculară este
reprezentată de artere, vene şi vase limfatice, în strânsă
legătură cu reţele vasculare învecinate. Oasele lungi primesc
artere nutritive (diafizare) şi artere periostale. Primele ajung
în cavitatea medulară. Dau ramuri pentru măduvă, altele
pătrund în canalele Havers, iar terminaţiile lor ajung la nivelul
epifizelor. Arterele periostale provin din arterele care irigă
organele învecinate. În interiorul osului, vasele celor două
sisteme - nutritiv şi periostal- se anastomozează. Oasele plane
au de asemeni două sisteme arteriale. Oasele scurte posedă
numai artere periostale. Această dispoziţie, cu puternice
anastomoze, explică capacitatea osului traumatizat sau lezat
de a-şi asigura o irigaţie sanguină, chiar dacă unele sisteme
sunt distruse. Venele urmează în general un traiect
independent de cel al arterelor. Limfaticele nu sunt pe deplin
cunoscute. S-au descris spaţii limfatice perivasculare, care ar
avea valoarea unor căi limfatice. Nervii însoţesc arterele. Cei
care însoţesc arterele nutritive ajung în cavitatea medulară şi
formează aici un plex nervos. Din acest plex, se desprind fibre
care însoţesc vasele din canalele Havers. Nervii periostali
formează un plex bogat în receptori (proprioceptori).
• Măduva oaselor este o substanţă moale, semifluidă, buretoasă,
bogată în elemente sanguine. Se deosebesc 3 varietăţi de măduvă
osoasă: roşie, galbenă şi gelatinoasă.
• Măduva roşie se găseşte mai ales la oasele de făt şi copil, iar la
adult în vertebre, coaste şi stern. Conţine numeroase capilare
sanguine şi elemente figurate ale sângelui. Are important rol
hematopoietic.
• Măduva galbenă se găseşte în cea mai mare parte în oasele
adultului. Culoarea se datorează rezervelor de grăsime pe care le
conţine.
• Măduva gelatinoasă se găseşte la bătrâni, conţine multe elemente
conjunctive.
• Dintre funcţiile măduvei amintim:
• participă la edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei
(procesul prin care se nasc şi se formează oasele, dobândind
progresiv forma şi dimensiunile ce le caracterizează;
• dezvoltarea scheletului începe din săpt. 6-7 intrauterine, cu
formarea claviculei şi se termină în jurul vârstei de 23-25 ani)
• participă la procesele de reparare osoasă la adult
• are rol hematopoietic
• reprezintă una din rezervele de grăsime ale organismului.
 CARACTERISTICI FUNCŢIONALE ALE
OSULUI ORGAN
Modelarea biologică a osului
• Piesele scheletului au, în general, o anumită formă dobândită
prin ereditate. Aceasta este supusă unor modificări ale reliefului
exterior cât şi ale arhitecturii interioare, în raport cu condiţiile
generale de activitate ale organismului din care fac parte. Acţiunile
musculare determină diferite proemineţe la suprafaţa oaselor care
ating dezvoltări variate în raport cu intensitatea acţiunilor
musculare. Un muşchi mai puternic se va insera pe o eminenţă mai
masivă decât unul mai slab.
• altă proprietate importantă de adaptare a osului este capacitatea
de vindecare a fracturilor, periostul având un rol foarte important.
• Dispoziţia interioară a traveelor osoase se modifică în raport
cu modificările formei şi reliefului exterior. La dreptaci, se
produce o îngroşare a compactei metacarpienelor mâinii drepte. La
stângaci, invers.
• Deoarece osul prezintă o aşa mare plasticitate, igiena şcolară,
profesională, au o importanţă foarte mare în profilaxia unor
anomalii osoase. Scheletul se poate dezvolta armonios în toate
segmentele sale, influenţând pozitiv şi organele importante: inima,
plămânii.
 Creşterea oaselor
• Creşterea în lungime se face numai la oasele lungi. Ea se realizează prin activitatea
cartilajelor de creştere, care se găsesc la limita dintre diafiză şi epifiză. Aceste
cartilaje vor forma, în partea dinspre diafiză, ţesut osos nou, care se alătură ţesutului
osos al acesteia şi lungeşte astfel diafiza.
• Cartilajul de creştere are o structură caracteristică: în el se pot distinge mai
multe zone, dispuse perpendicular pe axul diafizei.
• În partea dinspre epifiză prezintă zonă de cartilaj hialin. Urmează o zonă de
cartilaj seriat caracterizată prin faptul că aici se produce multiplicarea celulelor
formatoare de os (condroblastelor) şi creşterea cantităţii de substanţă fundamentală.
Din această cauză această zonă se mai numeşte şi zona de creştere.
• Mai spre diafiză se găseşte zona cartilajului degenerat sau zona cartilajului
hipertrofiat în care celulele formatoare de os sunt hipertrofiate şi degenerate, iar
substanţa fundamentală este impregnată cu calciu.Din acest motiv ea se mai numeşte şi
zona cartilajului calcifiat.
• Zona hemoragică este următoarea zonă caracterizată prin faptul că în ea
pătrund capilare sanguine şi ţesut conjunctiv care provin din osul diafizar. În această
zonă celulele cartilaginoase se distrug. Această zonă se mai numeşte zona de eroziune.
• Ultima este zona osteoidă, denumită astfel pentru că în ea se formează şi se
remaniază ţesutul osos nou care se adaugă diafizei şi astfel aceasta se alungeşte,
lungind întreg osul. În timp ce în zona osteoidă a cartilajului de creştere se diferenţiază
ţesut osos nou, în zona cartilajului seriat se formează ţesut cartilaginos. Datorită
acestui fapt, cartilajul de creştere îşi păstrează grosimea în tot timpul funcţionării.
• Funcţionarea cartilajelor de creştere şi, deci, creşterea oaselor în lungime, este
limitată. Ea se face până la vârsta de 22-25 ani. După această vârstă, zona cartilajului
seriat încetează să mai formeze cartilaj, cartilajele de creştere se osifică complet şi
formarea de ţesut osos nou se termină. Odată cu încetarea creşterii oaselor în lungime,
se opreşte şi creşterea corpului în lungime.
• Creşterea în grosime - se face la toate formele de oase şi este
asigurată prin funcţionarea periostului. Activitatea zonei osteogene
a periostului, care produce continuu osteoblaste, care se adaugă
ţesutului osos mai vechi, determină îngroşarea osului. Acest lucru a
fost demonstrat experimental: introducerea unui fir de argint sub
periostul unui os, urmată de examinarea osului după un timp
oarecare, duce la constatarea că firul de argint a fost împins spre
interiorul osului, departe de periost, de către ţesutul osos format
de acesta. Funcţionarea periostului se face, normal, în perioada de
creştere a organismului.În acest interval, el se numeşte periost
osteogen activ. După atingerea maturităţii, periostul încetează
această funcţie, dar nu o pierde, putând să o recapete în condiţii
speciale, cum ar fi producerea unei fracturi. În acest caz, funcţia
osteogenă a periostului este reactivată determinând formarea
calusului, care sudează fragmentele osului fracturat.
• Prin creşterea în grosime, oasele capătă o oarecare rezistenţă, care
le permite să suporte greutatea ce se exercită asupra lor sau
tracţiunea la care sunt supuse.
• Creşterea prin activitatea periostului este caracteristică tuturor
categoriilor de oase.
 Metabolismul oaselor
• În urma cercetărilor făcute cu substanţe marcate cu izotopi
radioactivi, s-a constatat că la nivelul ţesutului osos are loc un
intens schimb de substanţe, necesare atât formării osteinei cât
şi mineralizării acesteia.
• Acest schimb de substanţe (metabolism) depinde de :
• activitatea muşchilor, cu care oasele sunt în contact;
• vârsta organismului.
• Folosirea activă a unor muşchi măreşte metabolismul,
având ca rezultat dezvoltarea mai mare a oaselor. Dimpotrivă,
inactivitatea unor muşchi (paralizie), duce la atrofia osului.La
adulţi şi la bătrâni, procesul de demineralizare este mai intens,
din care cauză, oasele sunt mai friabile decât la copii şi la
tineri; la bătrâni fracturile sunt mai frecvente.
Rolul oaselor în organism
• Oasele îndeplinesc în organism roluri variate. Forma şi structura sunt adaptate rolului
îndeplinit.
• Rolul de susţinere a greutăţii diferitelor părţi ale organismului este
îndeplinit în primul rând de axa scheletului - coloana vertebrală. Deşi este formată din
oase scurte, faptul că prin dispoziţia lor formează un canal, conferă o rezistenţă
sporită, la care contribuie şi curburile antero-posterioare, pe care le prezintă coloana
vertebrală.
• Cea de a doua categorie de oase cu rol de susţinere este formată de oasele
membrelor inferioare. Rezistenţa lor este sporită de forma lor tubulară (rezistenţă
maximă la greutate minimă a osului).
• Rolul de protecţie pentru diferite organe din corp constă în mărginirea
unorcavităţi în care sunt adăpostite organe. Oasele cutiei craniene, coloana vertebrală
intră în această categorie (adăpostesc encefalul şi măduva spinării). La fel şi oasele
cutiei toracice care protejează organele vitale: plămânii, inima etc.
• Rol în mişcările corpului ca organe pasive ale acestora. Ele servesc ca puncte
de inserţie a muşchilor (care sunt organele active ale mişcării), care deplasează oasele
pe principiul pârghiilor. Forţa este reprezentată de muşchi, punctul de sprijin este
reprezentat de originea şi inserţia muşchiului, iar rezistenţa este greutatea deplasată
(a propriului membru +/- o greutate în plus).
• Rolul de depozit şi rezervă de calciu şi acid fosforic . Lipsa acestor
elemente din organism ar duce la grave tulburări. Prin compoziţia lor, oasele asimilează
cea mai importantă cantitate de calciu şi săruri minerale din organism, care, la nevoie,
este mobilizată şi utilizată în activitatea unor organe vitale.
• Rolul antitoxic este îndeplinit datorită capacităţii oaselor de a reţine temporar
elemente toxice pentru organism, precum: Pb, As, Ra etc.
ELEMENTELE DESCRIPTIVE ALE
SCHELETULUI
ELEMENTELE DE ORIENTARE ALE CORPULUI UMAN
 ELEMENTELE DE ORIENTARE ALE CORPULUI
UMAN
• Poziţia anatomică a corpului, este poziţia verticală, cu
membrele superioare întinse în lungul corpului, cu palmele
orientate înainte, membrele inferioare întinse în lungul
corpului, tălpile orientate înapoi (nu spre sol, ca în poziţia
ortostatică).
• Poziţia anatomică a osului depinde de elementele
caracteristice ale osului respectiv precum şi de anumite
planuri convenţionale ale corpului.
• Planurile convenţionale ale corpului, aşezat în poziţie
anatomică, sunt:
• planul medio-sagital (planul de simetrie): este vertical pe
direcţie antero-posterioară, împărţind corpul în două
jumătăţi simetrice - dreaptă şi stângă;
• planul frontal: este un plan vertical şi perpendicular pe
precedentul, împărţind corpul în două părţi - anterioară şi
posterioară;
• planul orizontal sau transversal: este perpendicular pe
primele două, împărţind corpul în două părţi - superioară şi
inferioară.
ELEMENTELE DE ORIENTARE ALE OASELOR

• Ţinând cont de aceste planuri, se mai utilizează,

pentru descrierea oaselor, o serie de termeni, cum
sunt:
• medial sau intern (mai aproape de planul medio-sagital);
• lateral sau extern (mai îndepărtat de planul medio-sagital);
• superior sau cranial (deasupra planului orizontal);
• inferior sau caudal (sub planul orizontal);
• anterior sau ventral (înaintea planului frontal);
• posterior sau dorsal (îndărătul planului frontal).
• La descrierea oaselor membrelor se mai utilizează
şi termenii:
• proximal (mai aproape de rădăcina membrului);
• distal (mai îndepărtat de rădăcina membrului);
• radial şi cubital, palmar (volar) şi dorsal, la membrul
superior;
• tibial şi fibular, plantar şi dorsal, la membrul inferior.
 ELEMENTELE DESCRIPTIVE ALE OASELOR
• Oaselor li se descriu la suprafaţa exterioară: feţe, margini şi unghiuri, care prezintă, la
rândul lor, o serie de detalii ce se pot grupa în: proeminenţe, cavităţi, canale.
1. Proeminenţele sunt părţi osoase care proemină la suprafaţa osului şi sunt articulare şi
nearticulare:
• proeminenţele articulare sunt de forme variate şi sunt destinate articulaţiilor dintre oase;
• Proeminenţele nearticulare au aspecte diferite şi pot fi:
• unele care se detaşează ca un vârf de restul osului, numite apofize;
• altele se detaşează mai puţin de suprafaţa osului, mai puţin dezvoltate şi mai lăţite, numite
tuberozităţi;
• în cazul în care în care tuberozitatea este rotunjită, poartă numele de eminenţă sau bază;
• dacă tuberozitatea este mai mică, poartă numele de tubercul;
• dacă ridicătura osoasă este ascuţită, se numeşte spină;
• proeminenţele mai pot fi şi liniare, purtând numele de creste, cu aspect rugos sau tăios;

2. Cavităţile osoase sunt determinate de forţe de presiune. Se împart, de asemeni, în

articulare şi nearticulare:
• cavităţile articulare iau parte la formarea articulaţiilor şi au aspect invers proeminenţelor
articulare - exemplu: acetabulul coxalului în care pătrunde capul proeminent al femurului.
Cavităţile articulare se pot prezenta în unele cazuri ca suprafeţe plane- exemplu: feţele
articulare ale sacrului şi ale osului iliac, care formează împreună articulaţia sacro-iliacă;
• cavităţile nearticulare au aspecte diverse ca formă, dimensiuni şi rol şi pot fi:
• cavităţi de inserţie pentru muşchi, tendoane, ligamente;
• cavităţi de protecţie şi adăpostire a unor formaţiuni anatomice;
• cavităţi alungite sub forma unor şanţuri, prin care alunecă tendoane musculare sau trec
vase şi nervi.
ELEMENTELE DESCRIPTIVE ALE OASELOR

Găurile şi canalele sunt de trecere şi nutritive:

Găurile şi canalele de trecere sunt străbătute de diferite
formaţiuni anatomice (vase, nervi etc) care hrănesc,
respectiv inervează muşchii şi din care pornesc ramuri
pentru oase. Din cauza formei lor, au diferite denumiri:
• hiat- orificiu neregulat, în care se deschid mai multe canale;
• foramen- gaură, orificiu;
• sulcus - şanţ;
• ductus - canal;
• fossa - groapă;
• fossula- gropiţă;
• incisura - scobitură, ştirbitură a unei margini;
• apertura - deschizătură;
Găurile şi canalele nutritive au rol pentru trecerea vaselor
sanguine care asigură nutriţia osului respectiv. După
dimensiunile lor, se împart în patru grupe sau ordine.
 CARACTERELE PARTICULARE ALE
OASELOR
La om scheletul este format din 208 oase dintre care 34 acătuiesc
coloana vertebrală, restul de 174 se grupează în jurul acesteia.
Oasele situate pe linia mediană a corpului, ca sternul, sacrul şi
altele, sunt nepereche. Ele se consideră a fi oase simetrice fiind
formate din două jumătăţi, una dreaptă şi alta stână, la fel
conforată. Dimpotrivă, oasele membrelor sunt perechi însă
nesimetrice pentru ca cele două jumătăţi ale lor nu sunt identic
conformate. Pentru orientarea unui os nepereche sunt necesare
doua elemente anatomice pe care le punem în raport cu două planuri
ale corpului, planuri care nu sunt însă opuse unul altuia. Pentru
orientare oaselor pereche sunt necesare trei elemente anatomice,
pe care trebuie să le aşezăm în trei planuri ce nu se opun, al treilea
plan fiind necesar pentru determinarea osului din dreapta sau din
stânga.
Scheletul se împarte în patru părţi :
• oasele capului;
• coloana vertebrală;
• toracele osos;
• oasele membrelor.