Drept Civil (P.S.) I.Trofimov

IGOR TROFIMOV
DREPT CIVIL
CONTRACTELE CIVILE
CZU 347.44 (075.8)

T87
Redactor ştiinţific:
Andrei GUŞTIUC, doctc'r în dreP1' conferenţiar universitar, decanul facultă*" de drePl a
Academiei "Ştefan cel Mare" a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova
Recenzenţi:
Valeriu CUŞNIR, doctoi" ln universitar, Prim-prorector Pentru drept, conferenţiar studii
şi activitate metodică a Academiei "Ştefim cel Mare" a Ministerului Afacerilor Interne al
Republica Moldova Oleg BĂLAN, doctor în drept conferenţiar universitar, Directorul
Departamentului Administraţie Publică la Academia de Administrare pubhcă Pe lân8a Preşedintele
Republicii Moldova.
Prezentul curs este recomandat pentru publicare de Senatul Academiei "Ştefan cel Mare" a
MAI a R.M. şi catedra Drept civil a Academiei "Ştefan cel Mare" a MAI al R.M.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii, Trofimov, Igor
Drept civil. Contractele civile / Igor Trofimov – Ch.: Acad. "Ştefan cel Mare" a MAI Rep.
Moldova, 2004 (Tipogr. "Elena - VI")- 256 P-ISBN 9975-935-51-6 300 ex. 347.44 (075.8)
ISBN 9975-935-51-6 O.
300 ex.
347.44(075.8)
CHIŞINĂU 2004
CUPRINS
PARTEA GENERALĂ
Capitolul I. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA CONTRTACTELOR
§1. Definiţia contractului……………………………………………………………………..8
§2. Rolul şi importanţa contractelor…………………………………………………….……9
§3. Clasificarea contractelor…………………………………………………………………10
Capitolul II. CONIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI

§ 1. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de validitate ale contractului……………………….25
§ 2. Legalitatea……………………………………………………………………………….25
§ 3. Capacitatea de a încheia contractul……………………………………………………...26
§4. Consimţământul………………………………………………………………………….27
§5. Obiectul contractului……………………………………………………………………..28
§6. Cauza şi forma contractului……………………………………………………………...30
§7. Nulitatea ca efect a nerespectării condiţiilor de validitate a contractului………………...31
Capitolul III. PRINCIPIILE CONTRACTUALE

§1. Noţiunea şi categoriile principiilor contractuale…………………………………………33
§2. Principii ce privesc încheierea contractului………………………………………………34
§3. Principii ce privesc efectele contractului…………………………………………………36
Capitolul IV. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI CIVIL

§1. Generalităţi privind încheierea contractului……………………………………………....37
§2. Oferta de a contracta………………………………………………………………………37
§3. Acceptarea ofertei…………………………………………………………………………41
§4. Momentul încheierii contractului şi regulile aplicabile…………………………………...43
§5. Locul încheierii contractului şi regulile aplicabile………………………………………..45
Capitolul V. TEHNICI DE NEGOCIERE A CONTRACTULUI

§ 1. Generalităţi privind negocierea contractului……………………………………………..46
§2. Informaţia prealabilă încheierii contractului……………………………………………...46
§3. Tratative şi acorduri pregătitoare şi întocmirea textului contractului…………………….47
2
§4. Licitaţia……………………………………………………………………………………49
Capitolul VI. EFECTELE CONTRACTULUI ÎNCHEIAT

§1. Noţiunea şi clasificarea efectelor………………………………………………………...50
§2. Efectele ce decurg din executarea contractului…………………………………………..51
§3. Efectele ce rezultă din executarea necorespunzătoare sau neexecutarea
contractului……………………………………………………………………………….…52
Capitolul VII. INTERPRETAREA CONTRACTULUI

§1. Noţiuni generale privind interpretarea contractului…………………………..………….54
§2. Clasificarea interpretării contractului…………………………………………………….54
§3. Regulile de interpretare a normelor contractuale…………………………………………56
Capitolul VIII. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

§ 1. Noţiuni generale privind răspunderea contractuală………………………………………58
§2. Modalităţile răspunderii contractuale……………………………………………………..61
§3. Obiectul de prejudiciu în cadrul răspunderii civile contractuale………………………….62
§4. Vinovăţia ca condiţie a răspunderii contractuale………………………………………….64
§5. Dauna ca temei a răspunderii contractuale………………………………………………...67
§6. Fapta prejudiciabilă ca temei a răspunderii civile contractuale……………………...……69
§7. Legătura de cauzalitate……………………………………………………………………72
PARTEA SPECIALĂ
Capitolul IX. CONTRACTUL DE VÎNZARE-CUMPĂRARE
§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare……..73
§2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare……………………………..77
§3. Efectele contractului de vânzare cumpărare……………………………………………….84
§4. Particularităţile unor categorii de contracte de vânzare-cumpărare……………………….86
Capitolul X. CONTRACTUL DE RENTĂ

§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de rentă…………………….87
§2. Condiţiile de validitate a contractului de renfă…………………………………………….92
§ 3. Efectele în contractul de rentă…………………………………………………………….95
§4. Particularităţile contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă……97
3
Capitolul XI. CONTRACTUL DE DONAŢIE
§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de donâie…………………..97
§2. Condiţiile de validitate a contractului de donaţie…………………………………………100
§3. Efectele în contractul de donaţie…………………………………………………………..103
Capitolul XII. CONTRACTUL DE SCHIMB

§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului deschimb…………………105
§2. Condiţiile de validitate a contractului de schimb…………………………………………106
§3. Efectele contractului de schimb…………………………………………………………..108
Capitolul XIII. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de locaţiune……………….109
§2. Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune……………………………………...113
§3. Efectele contractului de locaţiune. ………………………………………………………..115
§4. Cesiunea de locaţiune şi sublocaţiunea……………………………………………………117
§5. Arenda ………………………………………………………………………………….....118
§6. Leasingul…………………………………………………………………………………...119
Capitolul XIV. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ ŞI PRESTĂRJ DE SERVICII

§1. Noţiunea, clasificarea şi condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză şi prestări de
servicii………………………………………………………………………………………….119
§2. Condiţiile de validitate a contractului de antrepriă………………………………………...123
§3. Efectele în contractul de antrepriză şi prestări de servicii………………………………….126
§4. Particularităţile contractului de antrepriză în construcţii…………………………………...127
Capitolul XV. CONTRACTUL DE TRANSPORT

§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de transport…………………127
§2. Condiţiile de validitate ale contractului de transport………………………………………..130
§3. Efectele contractului de transport………………………………………………………...…134
Capitolul XVI. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT ŞI COMODAT

§1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de împrumut şi comodat………………….138
§2. Condiţiile de validitate ale contractului de împrumut şi comodat…………………………..141
4
§3. Efectele contractului de împrumut şi comodat……………………………..……………….144
Capitolul XVII. CONTRACTUL DE DEPOZIT

§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de depozit………..……….146
§2. Condiţiile de validitate ale contractului de depozit…………………..…………………...149
§3. Efectele contractului de depozit…………………………………………………………..150
§4. Particularităţile contractului de magazinaj…………………………………………..……151
§5. Particularităţile contractului de sechestru………………………………….……..……….152
Capitolul XVIII. CONTRACTUL DE FRANCHISING
§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de franchising…………….152
§2. Condiţiile de validitate ale contractului de franchising…………………………………...154
§3. Efectele contractului de franchising....................................................................................158
Capitoluil XIX. CONTRACTELE DE REPREZENTARE

§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractelor de reprezentare....................163
§2. Condiţiile de validitate a contractelor de reprezentare.........................................................168
§3. încetarea contractelor de reprezentare..................................................................................172
Capitolul XX. CONRACTULUI DE SOCIETATE

§1. Noţiunea, clasificarea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului
de societate...................................................................................................................................172
§2. Condiţiile de validitate a contractului de societate.................................................................175
§3. Efectele contractului de societate...........................................................................................177
§4. Particularităţile unor contracte de societate...........................................................................177
Capitolul XXI. CONTRACTUL DE ASIGURARE
§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de asigurare...........................179
§2. Condiţiile de validitate a contractului de asigurare.................................................................184
§3. Efectele în contractul de asigurare…………………………………………………………...186
Capitolul XXII. CONTRACTUL DE TRANZACŢIE

§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de tranzacţie………………..187
§2. Condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie……………………………………….190
§3. Efectele contractului de tranzacţie……………………………………………………….….193
5
CUVÂNT ÎNAINTE
Lipsa de calificare juridică a

negociatorilor unită cu capacitatea
nelimitată a hârtiei de a suporta orice
text alimentează contenciosul comercial
şi asigură o pâine albă avocaţilor.
/Prof. univ., dr. Ion Turcu/
După o perioadă de mai bine de 10 ani, Republica Moldova în sfârşit poate să se bucure de
existenţa unui nou Cod civil, de care se poate de spus, că este o creatură a raţionalităţii cuplată cu
necesitatea timpului şi trecută prin durerea grabei cu care a fost făcută. Astăzi ne permitem să facem
o analiză primară a normelor noii legislaţii civile, care deşi mai necesită o cizilare, dar care arată
drept un puternic val de aer curat în haosul existent depănă la 2003.
De fapt, este necesar să menţionăm, că prin realizarea a aşa lucrări cum este cea de faţă,
nouă nu ne-a rămas decât să depunem ultimul efort, dealtfel nu cel mai puţin important, şi anume
efortul legat de tălmăcirea normelor civile.
Ţinem, însă, de obligaţia noastră morală de a menţiona că cel mai mare efort la crearea
aspectului actual al legii civile a fost depus de către acel grup de profesori de la facultatea de drept a
Universităţii de Stat din Moldova, care din propria iniţiativă şi cu titlu gratuit au reanimat crearea
noului Cod civil, care fuseseră la acea perioadă delăsat cu succes de grupul creat anterior în 1997.
Prin efortul depus de colegii noştri de la facultatea de drept a USM, Gheorghe Chibac, Sergiu Baeş,
Nicolae Roşea, Nicolae Eşanu, Mihai Buruiană, Andrei Bloşenco, Aurel Băeşu şi alţii, astăzi avem
a culege roadele unui efort ce într-un timp deosebit de scurt a reuşit să demonstreze superioritatea şi
eficacitatea sa.
Astăzi în lucrările elaborate de către S. Baeş, N. Roşea, Gh. Chibac, A. Bloşenco nu
întâlneşti decât doar scurtele şi modestele referinţe la ceea ce priveşte faptul, că «lucrarea de faţă
este elaborată în baza noului Cod civil». Ei nu ţin să facă reclamă din efortul şi succesul pe care l-au
realizat odată cu crearea noului Cod civil, care pe bună dreptate îl putem socoti o fiinţă creată de
acest colectiv demn de invidiat.
Spunem aceste cuvinte, care credem că nu sunt tocmai cele mai potrivite, fiind meritate
altele şi mai frumoase, profitând de faptul, că avem posibilitatea de a face public aceasta prin
«primul cuvânt» la lucrarea de faţă.
6
Deşi reprezintă o continuare a monografiei «Dreptul contractelor. Partea generală» publicată
în 2002, această lucrare se caracterizează, totuşi, prin trăsături aparte. Este vorba despre faptul, că in
această lucrare este făcut studiul majorităţii contractelor civile, din care şi unele categorii de
contracte, care nu erau reglementate de legislaţia civilă veche. Credem, că aceasta va fi un ajutor
studenţilor de la facultăţile de drept, maşteranzilor, dar şi un suport pentru lucrătorii practici
Din considerente că unele categorii de contracte fac obiectul examinării în compartimentele
dreptului comercial, dreptului bancar sau compartimentului dreptului civil «obligaţiile civile», am
ţinunt de cuviinţă ca în această primă ediţie să nu le includem.
Doresc sa aduc sincere mulţămiri colegilor mei conf. univ., dr. Valeriu Cuşnir, conf. univ.,
dr. Oleg Bălan şi conf. univ., dr. Andrei Guştiuc, care au luat o atitudine corespunzătoare faţă de
lucrarea în cauză. In special ţin să menţionez suportul moral acordat de colegul meu de facultate iar
actualmente decanul facultăţii de drept la Academia MAI, D-l Andrei Guştiuc. Nu în ultimul rând
datorez realizarea acestei lucrări răbdării şi susţinerii materiale şi morale acordate de familia mea
cărora le sunt recunoscător.
Având nădejdea că această lucrare va fi de folos, vom continua perfectarea conţinutului şi
îmbogăţirea cu noi capitole ce vor reflecta regimul juridic al ahor contracte.
Igor Trofimov
7
PARTEA GENERALA
Capitolul I. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA CONTRACTELOR
§ 1. Definiţia contractului
Articolul 666 Cod civil al Republicii Moldova defineşte contractul ca fiind acel acord de
voinţă, care este realizat între două sau mai multe persoane, prin care se stabilesc, se modifică sau
se sting raporturi juridice.
Doctrina juridică utilizează noţiunea de contract în privinţa acordului încheiat între două sau
mai multe părţi, prin care se dă naştere, se modifică sau se sting anumite drepturi şi obligaţii, de
regulă civile.
Totodată unii autori definesc mult mai restrictiv contractul. Astfel, autorii francezi A. Weil
şi Fr. Terre definind contractul civil, stabilesc, că acesta este un acord de voinţă realizat între două
sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic - dând naştere unei obligaţii sau constituind
un drept real - a modifica sau stinge un raport juridic preexistent.1 Considerăm această definiţie ca
fiind nu pe deplin adecvată noţiunii de contract, acceptate astăzi deoarece definirea oricărui
fenomen, proces sau fapt, cu enumerarea unora din caracterele sale, chiar şi cele mai principale, este
supusă riscului de a crea situaţia când celelalte caractere s-ar exclude implicit sau însăşi definiţia ar
fi incompletă.
Unii autori susţin, că nu toate actele juridice bilaterale sau multilaterale care dau naştere,
modifică sau sting drepturi şi obligaţii pot fi desemnate drept contracte. Astfel, după afirmaţiile lui
M. Cantacuzino, contractele sunt acele acte juridice care au ca scop de a da naştere raporturilor
juridice de obligaţie între părţi2, excluzând în aşa mod din categoria de contracte acele acte juridice
care modifică sau sting raporturile juridice de obligaţii. Evident, o asemenea viziune a noţiunii de
contract astăzi nu este acceptată, astfel cum legislatorul tinde de a exclude din uzul juridic utilizarea
cu înţeles semantic dublu a noţiunilor de contract şi convenţie.
La cele spuse mai sus, ţinem, totuşi, să relevăm un caracter definitoriu esenţial al
contractului, prin care se va putea face distincţia între convenţie şi contract. Este vorba despre
faptul, că unele din convenţii nu se încadrează în categoria de contracte din simplu considerent al
faptului, că părţile la convenţie îşi exprimă acordul de voinţă în diferite momente, cum ar fi, spre
exemplu, în cazul testamentului. în asemenea situaţie, toate convenţiile pe cauză de moarte nu pot
forma categoria de contracte. Prin urmare, vorbind despre contract, neapărat trebuie de menţionat,
1
A. Weil et Fr. Terre, „Droit civil. Les obligations", Dallos, Paris 1975, pag.l, după L. Pop, Drept civil, Teoria generală
a obligaţiilor, Iaşi 1994, pag. 29
2
M. B. Cantacuzino, „Elementele dreptului civil", Bucureşti, 1998, pag. 393
8
că acesta este una din categoriile de convenţii, ce se încheie doar între vii. în aceeaşi ordine de idei,
ţinem să menţionăm, că nu putem fi de acord cu afirmaţiile unor autori, care, deşi recunosc, că
asupra tuturor actelor civile bilaterale între vii se răsfrâng aceleaşi drepturi şi obligaţii, totuşi, nu
pentru toate aceste acte atribuie denumirea de contracte, limitându-se doar la cele care dau naştere
de obligaţii3.
În concluzie, ţinem să fim de acord întru totul cu autorii ce expun o definiţie formală a
noţiunii de contract, şi să menţionăm, că contractul este un acord de voinţă încheiat între două sau
mai multe persoane pe timpul vieţii acestora, cu privire la naşterea, modificarea sau stingerea
drepturilor şi obligaţiilor.
Totuşi, având în vedere faptul, că la ziua de azi legislaţia realizează o deosebire dintre
noţiunea de act juridic civil şi contract, este necesar de a face o explicaţie referitor la acestea.
Aceste două noţiuni, fiind utilizate des în legislaţia civilă corelează ca parte din întreg (gen -
specie)4, fiind aplicată regula, conform căreia, toate contractele sunt acte juridice şi nu toate actele
juridice sunt contracte. Astfel pot fi acte juridice unilaterale: succesiunea, legatul etc. şi pot fi acte
juridice bilaterale sau multilaterale - contractele. Până nudemult atât legislaţia cât şi doctrina
dreptului civil utiliza noţiunea de convenţie, substituind prin aceasta noţiunea de act juridic civil.
Actualmente doctrina începe a renunţa de la utilizarea acestei noţiuni având în vedere faptul, că
după conţinutul său semantic noţiunea de convenţie este sinonimul termenului contract. Reieşind
din cele expuse mai sus, ţinem să relevăm cele mai principale trăsături caracteristice ale contractului
ca act juridic, şi anume, acesta este un acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane în
fiinţă la momentul încheierii contractului; acordul este atins prin libera manifestare de voinţă; are
drept scop naşterea, modificarea, stingerea raporturilor juridice şi; presupune considerarea ordinii
publice şi bunelor moravuri.
§ 2. Rolul şi importanţa contractelor

După cât de mult legile sunt menite să dirijeze raporturile sociale apărute între persoane, atât
ele sunt şi de rigide în ce priveşte dezvoltarea acestora. Astfel, o lege ce stabileşte anumite limite
ale comportamentului în anumite împrejurări, necesare la momentul adoptării legii sau o perioadă
imediat apropiată, cu scurgerea timpului îşi pierde actualitatea şi eficienţa sa. Se datorează aceasta
ritmului de dezvoltare a societăţii şi a conştiinţei umane, şi prin urmare dictează necesitatea
modificării legii, fapt care deseori este destul de migăloasă şi greu realizat în timp.
3
A se vedea: Jean Carbonnier, Droit civil. Les obligationes. Tome 4, PUF, Paris, 1996, pag. 47
4
Jean Carbonnier, Droit civil. Les obligationes. Tome 4, PUF, Paris, 1996, pag. 47.
9
În viaţa cotidiană, însă, apar o anumită categorie de raporturi, care concomitent necesită o
reglementare, dar totodată nu pot fi reglementate printr-o anumită lege, fapt care impune
reglementarea printr-o modalitate deosebită. în aşa fel apare o nouă categorie de acte ce
reglementează raporturile juridice între persoane, şi anume contractele. Ele servesc cât pentru
reglementarea acelor raporturi, pe care legea în particular nu le poate reglementa, atât şi pentru
înlăturarea lacunelor pe care le-a creat aceasta. în acest sens, contractul apare drept unul din cele
mai flexibile modalităţi de reglementare a raporturilor sociale. Fiecare dintre noi, zi de zi şi de
nenumărate ori se încadrează în diverse raporturi contractuale, fără ca acestui fapt să-i fie acordată o
careva atenţie deosebită. Aceasta are loc doar pentru că de regulă se realizează contracte
elementare, cotidiene, cum ar fi procurarea produselor alimentare de la piaţă sau de la vre-o
instituţie comercială, călătoria în transportul obştesc, utilizarea ascensorului, curentului electric,
gazului natural etc. De asemenea se încheie şi contracte mai complexe după natura lor, cum ar fi
cele de muncă, contractele matrimoniale, contractele administrative, inclusiv şi care reglementează
relaţiile pe plan internaţional, altfel spus, tratatele internaţionale.
Ar fi foarte greu de conceput existenţa la un anumit moment a raporturilor între persoane
fără existenţa contractelor. Aceasta ar exclude ordinea, consecutivitatea şi continuitatea raporturilor
în societate. Dacă ne-am putea închipui existenţa noastră fără de contractele de muncă, contractele
administrative, contractele matrimoniale, atunci nici într-un caz nu am putea modela o eventuală
ordine fără de existenţa contractelor civile şi tratatelor internaţionale.
În concluzie, susţinem, că contractul constituie una din cele mai flexibile şi prin urmare şi
eficiente modalităţi de reglementare a raporturilor social-juridice şi anume pentru acele adâncuri
unde legea nu poate şi nu necesită a pătrunde, iar totodată este una din cele mai importante mijloace
juridice de asigurare a dezvoltării relaţiilor sociale.
§ 3. Clasificarea contractelor
Problema clasificării contractelor prezintă o importanţă deosebită. Astfel, având în
vedere faptul, că anume contractele sunt acea categorie de acte care au menirea de a reglementa în
detaliu o bună parte a raporturilor juridice cotidiene, iar spectrul divers al raporturilor prin urmare
dictează şi o diversitate de categorii de contracte, corespunzător este necesară aplicarea corectă a
regimului juridic pentru fiecare din categoria de contracte. Legislaţia civilă în vigoare
reglementează expres regimul unor categorii de contracte, cum ar fi cele de vânzare-cumpărare,
donaţie, schimb, antrepriză etc. Urmare însă a dezvoltării sociale şi extinderii afacerilor au apărut
10
noi contracte reglementate sau nereglementate special de lege. De aceea s-a făcut simţită necesitatea
clasificării lor5.
Astfel, doctrina şi legislaţia în vigoare, deşi nu într-un mod expres, induce următoarea
clasificare a contractelor:
3.1. În funcţie de ramura de drept în care îşi fac.existenţa, deosebim contracte civile,
contracte comerciale, contracte de muncă, contracte administrative, contracte procesual civile
şi procesual-penale, contracte matrimoniale, contracte internaţionale (tratate şi convenţii).
Determinarea contractului civil detotdeauna a constituit o problemă. Astfel, cât doctrina
juridică sovietică, atât şi legislaţia în vigoarea atribuia la categoria de contracte civile absolut toate
contractele cu excepţia celor de muncă şi de drept internaţional. Actualmente, doctrina recunoaşte
prezenţa şi a altor categorii de contracte, cum ar fi cele matrimoniale, administrative etc. Din aceste
considerente se cere enunţarea unor criterii delimitatorii a contractului civil de toate celelalte
categorii de contracte. Aceasta încercăm să o facem prin prisma unor caractere a acestui contract.
Astfel, spunem, că contractul civil este un contract ce îşi face apariţia în domeniul
reglementărilor raporturilor de drept privat6. Având în vedere faptul, că respectivul contract nu este
unicul în compartimentul dreptului privat, respectiv ne putem permite să enunţăm o regulă, conform
căreia, contractul civil va fi orice contract, care prin regimul său nu poate fi determinat drept
contract de muncă, contract matrimonial sau contract comercial. Aceasta decurge şi din faptul, că
actualmente legislatorul pretinde a acorda tuturor contractelor de drept privat un regim unic,
reglementat de legislaţia civilă, iar numai în cazurile în care se constată existenţa unor norme
juridice specifice, corespunzător pentru contractele de muncă, comerciale şi matrimoniale se vor
aplica respectivele norme ale legislaţiei muncii sau a celei ce reglementează raporturile de
căsătorie şi familie.
Contractul comercial constituie acea varietate a contractelor de drept privat, care ţine de
raporturile «ce se stabilesc în activitatea comercială internă realizată de către comercianţi»7.
Doctrina juridică priveşte în mod deosebit natura contractului comercial. Astfel, dacă e să privim
diviziunea clasică a faptelor de comerţ în fapte de comerţ obiective şi fapte de comerţ subiective 8,
atunci corespunzător, dacă vom constata realizarea printr-un contract a unui fapt de comerţ obiectiv
sau dacă vom constata calitatea de comerciant a uneia dintre părţile la contract, vom putea spune, că
5
L. Pop, Drept civil. Teoria generaE a obl.gaţiilor, Iaşi, 1994, pag. 36
6
Cu toate că o bună parte a cercetătorilor în domeniul jurisprudenţei nu recunosc răspândirea domeniului contractual în
raporturile de drept public, situaţia reală, totuşi ne vorbeşte despre existenţa unei asemenea instituţii ca contractul şi în
dreptul public. Astfel, contractele ce-şi fac apariţia în domeniul dreptului public sunt supuse regimului şi regulilor
generale ce guvernează încheierea unui contract, dar totodată vor fi caracterizate şi de specificul domeniului unde-şi fac
apariţia.
7
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 43
8
A se vedea: I. Turcu, Dreptul afacerilor, Iaşi, 1993, pag. 1449
11
suntem în prezenţa unui contract comercial. Recunoaşterea acestuia, o vom putea face atât prin
prisma faptelor de comerţ obiective, astfel considerând contracte comerciale acele contracte care
relevă săvârşirea unui fapt de comerţ obiectiv, cât şi prin faptele de comerţ subiective, care sunt
fundamentate şi prin deosebirile esenţiale a dreptului civil de cel comercial9.
Contractele de muncă, de asemenea apar drept o categorie e contracte ce reglementează
raporturile domeniului dreptului privat, şi sunt caracteristice prin faptul, că îşi fac apariţia în
domeniul raporturilor de muncă, prin urmare este vorba de un spectru de raporturi foarte îngust. De
regulă ele se bucură de un regim juridic deosebit de rigid, comparativ cu alte categorii de contracte,
iar condiţiile şi modul de realizare a contractului, de regulă sunt enunţate într-un mod expres în
legislaţie, fapt care face ca majoritatea raporturilor să fie reglementate de norme cu caracter
imperativ.
Termenul de contract administrativ este utilizat relativ nu demult în Republica Moldova. Cu
toate că doctrina juridică cu deplină siguranţă nu ne vorbeşte despre un contract administrativ, totuşi
legislatorul deja a pus temelia unor asemenea categorii de reglementări. Astfel, legislaţia în vigoare
prevede aşa institut cum ar fi concesiunea, care se realizează prin intermediul unui contract
administrativ - contractul de concesiune. Mulţi pot nu fi de acord cu o asemenea afirmaţie, însă
faptul, că prin contractul de concesiune este realizat un interes public, de administrare (gestionare) a
patrimoniului public, că acest contract presupune dobândirea de către concesionar a drepturilor şi
obligaţiilor pe care în temeiul legii le avea concedentul, şi că acest contract se supune unor reguli
caracteristice dreptului public, şi în special dreptului administrativ, acest fapt nu poate fi neglijat.
Prin urmare suntem în prezenţa unui contract diferit de cel civil, de cel comercial, de cel de dreptul
muncii, precum şi de alte categorii de contracte - suntem în prezenţa contractului administrativ. De
asemenea amploare a luat problema respectivă şi în tratarea autorilor ruşi10. În doctrina dreptului
administrativ se impune tot mai insistent opinia ce enunţă existenţa unei forme specifice de contract
administrativ şi anume contractul administrativ de serviciu. Teoria contractelor administrative îşi
are originea în doctrina administrativă franceză şi în practica jurisdicţională a Consiliului de Stat din
Franţa. Această teorie a fost preluată şi dezvoltată cu succes în dreptul administrativ român din
perioada interbelică11, astăzi fiind recepţionată şi de autorii administrativişti din Republica
Moldova12. Susţinând opiniile respective afirmăm că unul din argumentele cele mai importante
9
S. Baeş, N. Roşea, Dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Chişinău, 2004, pag. 47-48
10
A se vedea: а Алехин, А Кармалицкий, Ю Козлов, Администротивное право Российскои Федерации, Mocквa,
1997, pag. 91
11
A se vedea în acest sens E. Tarangul, op. cit. pag. 468; J. Vermeulen, "Evoluţia dreptului administrativ român",
Bucureşti, 1943, pag. 209
12
A se vedea: A. Climova, Raporturile juridice administrative, Chişinău, 2001; Ş. Stamatin, "Scurte referiri privind
contractele administrative", Analele Ştiinţifice al Academiei "Ştefan ceel Mare" a MAI, Seria Drept Privat, nr.4, 2004,
pag. 25-30
12
privind existenţa contractului administrativ este acesta este supus unui regim de reglementare
specific.
Contractele procesual-civile şi contractele procesual-penale sunt acea categorie de
contracte, de regulă foarte rar întâlnite, dar care se prezintă drept o categorie aparte, diferită de
celelalte contracte. Deşi doctrina sovietică nu pomenea despre existenţa a asemenea tipuri de
contracte, totuşi nu putem nega existenţa acestora, chiar şi în perioada anterioară adoptării noului
Cod civil şi procesual civil. Pentru exemplu, legislaţia veche procesual civilă prevedea posibilitatea
părţilor de a încheia tranzacţie de împăcare până la emiterea hotărârii judecătoreşti pe marginea
cazului. Prin această tranzacţie părţile nu numai că conveneau la o modalitate extrajudiciară de
soluţionare a cazului, ci expuneau şi obligaţiile reciproce, precum şi efectele ce vor surveni drept
rezultat al neexecutării sau executării necorespunzătoare a condiţiilor tranzacţiei de împăcare.
Acest contract servea temei de clasare a procesului, iar în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare a condiţmor tranzacţiei de împăcare, instanţa de judecată examina chestiunea
neexe. cutării sau executării necorespunzătoare a clauzelor contractuaie şj nicidecum din nou cauza
care a constituit obiectul acestui contract. Astăzi aceste reglementări şi-au primit reglement într-un
contract aparte - cel de tranzacţie.
Dacă în ce priveşte contractele civile probleme (dosebite nu existau, atunci mai problematic
situaţia era în ce priveşte contractele procesual-penale, deoarece legislaţia penală şi procesuai
penală veche a Republicii Moldova nu le reglementa în mod expres aşa tip de contracte. Excepţie
serveau doar cazurile în care iegea penală şi legea procesual penală admitea clasarea pibcesuiuj m
virtutea împăcării victimei şi făptuitorului. Cu toate Ca în mod expres legislaţia nu presupunea
încheierea în asemenea caz a unui contract, totuşi convenţia în cauză dobândea o formă a unui
contract, fiind necesare la încheiere respectarea tuturor condiţiilor de validitate ale unui contract.
Astăzi, atât legea penală cât şi cea procesual penalg vorbeşte despre contract procesual -
tranzacţie la direct, unde părţile în proces, în cazurile prevăzute de iege, pot încheia acord de
împăcare, care prin efectul său exclude răspunderea pe«aja iar m procesul penal tranzacţia de
recunoaştere a vinovăţie duce la micşorarea cuantumului pedepsei.
De asemenea, am putea vorbi despre un contract procesual-penal şi în cazul în care legea
procesual-penală ar admite încheierea unui pact între infractor şi autorităţile de cercetare şi
urmărire penală, prin care i s-ar schimba însăşi calitatea sa procesuală, precum în cazul grupurilor
criminale, fapt care este destul de e practicat în unele ţări. De asemenea, am putea vorbi şi despre
contractul ce priveşte eliberarea persoanei bănuite de suh arest m schimbul unei cauţiuni. în
concluzie, considerăm, că în continuare raporturile contractuale în dreptul procesual îşi vor putea
găsj o' aplicare mai mare.
13
Contractul matrimonial, după cum este definit în legisjatja cu privire la căsătorie şi familie,
constituie acel contract, m'care părţile - viitorii sau prezenţii soţi - determină drepturile şi
obligaţiile lor patrimoniale pentru perioada căsătoriei precum şi în rezultatul desfacerii acesteia.
Este una din categoriile de contracte, care deşi legislaţia le reglementează o perioadă nu prea mare,
totuşi, dar totuşi nu erau interzise, sau altfel spus posibilitatea încheierii acestui tip de contract nu
era îngrădită prin legislaţie. Cu toate că legislaţia stabileşte ca domeniu al acestui contract doar
drepturile patrimoniale, totuşi, am considera, că legislatorul a limitat posibilităţile acestui contract.
Astfel, la încheierea contractului părţile ar putea conveni şi asupra unor obiecte ce constituie
domeniul raporturilor nepatrimoniale, cum ar fi spre exemplu numele viitorului copil, prenumele
acestuia etc.
Contractele internaţionale, sau cum sunt desemnate acestea în dreptul internaţional -
tratatele internaţionale - sunt acea categorie de contracte, care sunt încheiate «în scris între state şi
guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai
multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară»13. Însă după cum s-a afirmat pe
bună dreptate, «această definiţie are mai degrabă un caracter funcţional, procedural, fără însă a se
raporta la conţinutul şi trăsăturile de fond ale acestui act juridic internaţional» 14. Respectiv,
pornind de la idea, că tratatul este deasemenea un contract, dar care îşi face apariţia doar în cadrul
raporturilor de drept internaţional, vom defini tratatul ca fiind «un act juridic ce exprimă acordul de
voinţă a două sau mai multe subiecte de drept internaţional în vederea creării, modificării
sau stingerii raporturilor juridice internaţionale»15.
3.2. În funcţie de conţinutul contractelor, deosebim contracte unilaterale, sinalagmatice
şi sinalagmatice imperfecte.
Contracte unilaterale16 sunt acele contracte, la care una din părţile la contract îşi asumă
obligaţii faţă de cealaltă parte, fără ca ultima să-şi asume reciproc careva obligaţii. Cu alte cuvinte,
sunt acele contracte care dku naştere la obligatorii numai în sarcina uneia din părţi.17 Pentru
exemplu, drept contract unilateral serveşte contractul de mandat, în care mandantul nu se obligă faţă
de mandatar referitor la acriitarea remunerării pentru reprezentare, contractul de depozit ch titlu
gratuit etc
13
Articolul 1 al Convenţiei de la Viena cu privire la Dreptul tratatelor din 23 mai 1969 (în
vigoare pentru Republica Moldova in 25 februarie 1993)
14
O. Bălan, E. Serbenco, Drept Internaţional Public, Chişinăuţ 2001, pag. 229
15
O. Bălan, E. Serbenco, Drept Internaţional Public, Chişinău, 2001, pag. 230
16
Este necesar de a nu confunda contractele unilaterale cu actele juridice unilaterale. Primele presupune categoria de
contracte care desemnează câte părţi la contract dobândesc calitatea de debitor prin încheierea contractului, pe când cea
de-a doua-presupune categoria de acte juridice validitatea cărora este constatată la exprimarea voinţei u|iei persoane.
17
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1994, pag. 36
14
Contractele sinalgmatice sunt acele m care părţiie se obiigă reciproc. 18 In acest sens părţile
la contract dobândesc reciproc drepturi şi obligaţii, de regulă dreptului uneia din părţi îi corespunde
obligaţia celeilalte părţi, însa aceasta nu constituie o regula fără de excepţii deoarece în unele
contracte părţile îşi asuma anumite obligaţii care de cele mai dese ori nu le oferă şi drepturi
reciproce. Majoritatea absolută a contractelor constituie contractele sinalagmatice.
Contracte sinalamatice imperfecte sunt acle contracte, care la momentul încheierii
contractului acesta apare drept un contract unilateral, adică calitatea de debitor o are doar o parte la
contract, insă pe parcursul executării contractului acesta devine sinalagmatic, adică calitatea de
debitor 0 dobândeşte şi cealaltă parte a contractului. Exempiu poate servi contractul de mandat cu
titlu gratuit, m care la momentul încheierii contractului, obligaţii îşi asumă doar mandatarul, iar din
momentul executării actului juridic care constituia obiectq reprezentării, mandantul este obligat să
preia toate efectele acestei realizări.
3.3. In funcţie de avantajul pe care-1 urmăresc părţile la încheierea contractului
deosebim contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.
Literatura de specialitate determină contractele cu titlu oneros ca fiind acele contracte brin
care în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte; se urmăreşte obţinerea altui
folos patrimomal19. Este vorba spre exemplu de contractul de vânzare-cumpărare, unde vânzătorul
dobândeşte în calitate de avantaj suma băneasca, iar cumpărătorul „ bunul cumparat sau de
contractul de antrepriza, unde antreprenorul urrnăreşte drept avantaj obţinerea remunerării pentru
lucrul prestat, iar clientul - însăşi obiectul confecţionat sau lucrarea realizată. Totuşi nu putem fi pe
deplin de acord cu aceste afirmaţii, deoarece nu toate contractele încheierea cărora presupune
dobândirea unui avantaj presupune posibilitatea evaluării pecuniare a acestuia. Astfel, mai
acceptabilă este definiţia prin care se determină drept contract cu titlu oneros acel contract în care
fiecare parte urmăreşte a-şi procura un avantaj20. Este important de menţionat, că avantaj procurat
de o parte nu este neapărat să constituie echivalentul procurat de cealaltă parte.
La rândul său contractele cu titlu oneros pot fi divizate în contracte comutative şi aleatorii.
Comutative sunt acele contracte, unde părţile la momentul încheierii contractului cunosc cu
certitudine mărimea avantajului, pe când aleatorii sunt acele contracte, unde părţile nu cunosc cu
certitudine mărimea avantajului pe care îl vor dobândi drept rezultat al executării contractului.
Exemplu clasic poate servi contractul de antrepriză, unde în cazul în care părţile convin asupra unui
deviz de cheltuieli fix, contractul devine comutativ, pe când în cazul în care părţile convin asupra
18
Articolul 704 Cod civil al Republicii Moldova
19
A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român, introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil Bucureşti, 1998,
pag. 129
20
L. Pop, Drept civil. Teoria generaE a obligaţiilor, Iaşi, 1994, pag. 38
15
devizului aproximativ, contractul devine aleatoriu21. Este necesar de nu confundat situaţia în care nu
se cunoaşte mărimea avantajului cu situaţia în care nu se cunoaşte întinderea, sau volumul
prestaţiei. Astfel, în cazul în care este încheiat un contract de antrepriză, unde antreprenorul se
obligă să realizeze aratul unui câmp, care concomitent din celălalt capăt este arat de altă persoană, şi
părţile nu determină limitele realizării lucrărilor, unica condiţie-limită fiind momentul în care
aceştia doi se vor întâlni, nu va constitui un contract aleatoriu ci comutativ, deoarece părţile
stabilesc valoarea lucrărilor în funcţie de o anumită unitate de suprafaţă prelucrată, stabilind astfel
cu certitudine limita avantajului, dar şi nu întinderea prestaţiei.
Cu titlul gratuit este acel contract prin care nu se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial
în schimbul unui echivalent patrimonial. Este vorba de contractele clasice precum donaţia, folosinţa
cu titlul gratuit, împrumutul fără camătă, etc. În asemenea contracte partea care execută prestaţia, de
regulă nu urmăreşte un avantaj ca răspuns la prestaţie.
La rândul său contractele cu titlul gratuit pot fi liberalităţi şi dezinteresate. Contractele
liberalităţi presupun micşorarea patrimoniului celui care executat prestaţia. Astfel, donatorul prin
realizarea donaţiei îşi micşorează patrimoniul său cu aşa mărime cu cât valorează bunul donat.
Contracte dezinteresate sunt acele contracte, prin care partea care realizează prestaţia în rezultatul
acesteia nu-şi micşorează patrimoniul său. Contractul de prestare a unei consultaţii gratuite sau
contractul de mandat cu titlu gratuit constituie un contract dezinteresat, deoarece, la executarea
respectiv a consultanţei consultantul sau a mandatului, mandatarul nu-şi micşorează patrimoniul
său.
3.4. În funcţie de efectul produs de contracte deosebim contracte generatoare de
drepturi, contracte constitutive de drepturi, contracte translative de drepturi şi contracte de
stingere a drepturilor22.
Generatoare de drepturi sunt acele contracte prin încheierea cărora se dă naştere unor
drepturi şi obligaţii neexistente până la momentul încheierii. Astfel, majoritatea tratatelor
internaţionale, contractele de muncă, contractele matrimoniale, contractele administrative, precum
şi unele contracte civile, cum ar fi cel de gaj, respectiv creează (generează) drepturi şi obligaţii, pe
care părţile până la momentul încheierii contractului nu le deţinea.
Constitutive de drepturi sunt acele contracte, care presupun consolidarea unui drept
preexistent. La rândul său contractele constitutive de drepturi pot fi: de consolidare sau de
modificare a dreptului. Spre exemplu, contractul de antrepriză în construcţii este un contract
constitutiv de drepturi şi de consolidare, deoarece prin realizarea acestui contract, clientul
21
A se vedea: articolul 358 al Codului civil al Republicii Moldova din 1964
22
Utilizând noţiunea de «drepturi» în aceaslă clasificare vom avea în vedere «şi de obligţii».
16
dobândeşte dreptul asupra unui bun existent - casa de locuit sau o altă construcţie, dreptul asupra
căreia acesta o avea şi până la încheierea contractului. Pur şi simplu, prin realizarea acestui contract
s-a creat bunul, altfel spus s-a constituit dreptul asupra unui bun deja existent. Contractul de partaj
sau contractul matrimonial încheiat în timpul căsătoriei23, de asemenea este un contract constitutiv
de drepturi, însă este un contract ce modifică drepturile pe care soţii le-au avut înainte de încheierea
contractului.
Contracte translative sunt acelea ce au scop strămutarea (transmiterea) unui drept sau
obligaţie existentă de la o parte a contractului către cealaltă parte. La rândul său contractele
translative pot fi: translative de drepturi, translative de obligaţii şi mixte, unde are loc translarea
concomitent de drepturi şi obligaţii. Spre exemplu prin contractul de donaţie are loc translarea doar
a drepturilor. Prin contractul de cesiune de datorie are loc translarea doar a obligaţiei. Prin
contractul de vânzare-cumpărare are loc translarea concomitent cât a drepturilor atât şi a
obligaţiilor24.
Contracte ce privesc stingerea drepturilor constituie acea categorie de contracte, încheierea
cărora are drept scop stingerea unor obligaţii. Pentru exemplu, acelaşi contract de gaj poate servi
drept un contract ce priveşte stingerea drepturilor, deoarece în cazul în care debitorul obligaţiei
principale nu asigură executarea obligaţiei garantate prin gaj, creditorul gajist poate cere stingerea
acestei obligaţii prin urmărirea bunului gajat, contractul fiind nu altceva, decât un mecanism de
stingere a obligaţiilor. în acelaşi sens poate fi adus drept exemplu tranzacţia de împăcare prevăzută
de legislaţia procesual civilă.
3.5. În funcţie de conţinutul său patrimonial, deosebim contracte patrimoniale şi
contracte nepatrimoniale.
Contractele patrimoniale sunt acele ale căror conţinut poate fi evaluat în bani. Majoritatea
contractelor civile, contractele de muncă, contractele administrative sunt contracte cu conţinut
patrimonial. Se relevă acest caracter prin prisma faptului, că prestaţiile executate în temeiul acestor
contracte sunt pasibile evaluării pecuniare.
Contractele nepatrimoniale sunt acele ale căror conţinut nu poate fi evaluat în bani. Deşi
sunt întâlnite mult mai rar, totuşi aceste categorii de contracte nu se exclud totalmente. Astfel,
contractul de mandat cu titlu gratuit, unde mandatarul realizează reprezentarea intereselor
mandantului într-un proces civil pe o cauză de lezare a unor drepturi personale nepatrimoniale,
23
A se vedea: articolul 28 al Codului familiei al Republicii Moldova.
24
Pentru exemplu, cumpărătorul ce dobândeşte în proprietate bunul gajat, odag cu dobândirea dreptului de proprietate,
dobândeşte şi obligata e a garanta obligaţia principală în temeiul contractului de gaj.
17
constituie un contract civil cu conţinut nepatrimonial. O bună parte din tratate, care implementează
principiile bunei vecinătăţi sunt tratate cu conţinut nepatrimonial.
3.6. În funcţie de modul lor de formare, deosebim contracte consensuale, formale şi
reale.
Contractele consensuale sunt acea categorie de contracte care se consideră încheiate, iar prin
urmare produc efecte prin simplu acord de voinţă a părţilor. Aceste contracte sunt guvernate de
regula: contractul se consideră încheiat în momentul în care părţile, în forma cerută de legislaţie au
convenit asupra condiţiilor esenţiale ale contractului. Drept exemplu poate servi contractul de
vânzare-cumpărare cu amănuntul, contractul de arenă etc. Este necesar de reţinut, că în unele cazuri
pentru contractele consensuale legislatorul cere exprimarea actului de voinţă a părţilor într-o
anumită formă (ex. formă scrisă), fapt care deseori este confundat cu caracterul formal (solemn) al
contractului. Acest fapt este important, deoarece în cazul în care nu s-a respectat forma expunerii
actului de voinţă într-un contract consensual, survine nulitatea de fond a contractului, pe când în
cazul în care nu s-a respectat însăşi forma contractului ca condiţie de validitate a contractului,
respectiv survine nulitatea de formă. Prin urmare, pentru recu¬noaşterea faptului săvârşirii actului,
în primul caz părţile interesate vor cere recunoaşterea exprimării actului de voinţă - ca rezultat
aceasta vor face dovada încheierii contractului, iar în cel de-al doilea caz - însăşi recunoaşterea
încheierii contractului, expunerea actului de voinţă nefiind pus sub semn de întrebare.
Formale sau solemne sunt contractele care cer respectarea unor formalităţi sau condiţii e
solemnitate, care-i induc valabilitatea. Drept condiţii de solemnitate a încheierii acestor contracte
poate fi, autentificarea notarială, înregistrarea, enunţarea publică a conţinutului contractului,
ratificarea tratatului etc.
Reale sunt contractele care se consideră încheiate, iar prin urmare şi produc efecte doar după
remiterea bunului sau săvârşirea unui careva act de care se leagă începutul producerii efectelor
contractului. Spre exemplu, contract real este contractul de donaţie, contractul de depozit, procura
etc. în unele contracte reale momentul transmisiunii este semnificat prin săvârşirea actelor de
solemnitate. Spre exemplu, în contractul de donaţie de bunuri imobile, se consideră realizarea
transmisiunii bunului, iar prin urmare şi momentul încheierii contractului momentul când se
realizează înregistrarea dreptului în registrul bunurilor imobile în condiţiile şi modul stabilit de
Legea cadastrului bunurilor imobile.
3.7. În funcţie de modalitatea încheierii contractelor, deosebim contracte ce pot fi
încheiate strict personal şi contracte ce pot fi încheiate prin reprezentant.
Contractele ce pot fi încheiate strict personal sunt acele ce nu pot fi încheiate, decât numai
strict de către titularul dreptului sau de către persoana ce urmează a dobândi dreptul sau eventual
18
obligaţia. Astfel, pentru exemplu, contractul de donaţie este un contract ce poate fi încheiat de către
donator doar strict personal. Toate contractele de reprezentare se încheie strict personal 25. De
asemenea este necesar de a nu confunda încheierea contractelor prin reprezentare cu parafarea
contractelor, unde spre exemplu, tratatele între state sunt încheiate prin semnarea lor de către
reprezentanţii statului, însă aceasta nu semnifică faptul că tratatul a fost încheiat prin reprezentare.
în asemenea caz vorbim despre situaţia în care reprezentantul va avea capacitatea de subiect de
drept internaţional, fapt care un reprezentant a statului, mai bine spus a unei autorităţi publice nu
poate realiza încheierea tratatului prin reprezentare. Asemenea situaţie, când statul ar fi încheiat
tratatul prin reprezentare, ar fi admisă în momentul în care acesta fiind membru al unei organizaţii
internaţionale, ar fi fost reprezentat de această organizaţie, sau când ar fi fost vorba despre o careva
uniune de state.
Contracte ce pot fi încheiate prin reprezentant sunt acele, referitor la care legea permite
încheierea prin reprezentant. Acestea formează majoritatea categoriilor de contracte.
3.8. În funcţie de faptul cum sunt sau nu reglementate e legislaţia în vigoare,
deosebim contracte numite şi nenumite26.
Numite sunt contractele care corespund unei operaţiuni juridice determinate şi care sunt
nominalizate în legislaţia civilă, fie în Codul civil, fie în legi civile speciale 27, precum şi în alte acte
normative speciale. Categoria contractelor tipice o formează contractul de muncă, contractul
matrimonial, majoritatea contractelor civile, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare, contractul
de schimb, contractul de antrepriză, contractul de leasing, contractul de împrumut, contractul de
arendă etc.
Nenumite sunt contractele ce nu se bucură de regim juridic de reglementare propriu. Ele sunt
expresia libertăţii de voinţă a persoanei28. Respectiva categorie de contracte este guvernată
totalmente de principiul «se admite totul ceea ce nu este interzis». Spre exemplu, majoritatea
tratatelor internaţionale sunt contracte nenumite.
În acelaşi context pentru realizarea corectă a delimitării contractelor în numite şi nenumite,
este necesar de a face o remarcă în ce priveşte existenţa unui regim juridic de reglementare la aceste
contracte. Astfel, în unele cazuri, anumite categorii de contracte nu-şi găsesc o reglementare
expresă în legislaţia în vigoare, însă aceasta nu dă temei de a le numi drept contracte nenumite. Spre
exemplu, Legea cu privire la leasing nu reglementează leasingul imobiliar, iar totodată nu există
25
Este necesar de a nu confunda încheierea contractelor de reprezentare cu substituirea reprezentantului, ceea ce nu
poate constitui o încheiere a unui nou contract, ci doar o cesiune.
26
În contextul clasificării respective vom mai întâlni delimitarea contractelor în tipice şi atipice şi în contracte
reglementate şi nereglementate.
27
A.M. Luca, Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile, Iaşi, 1994, pag. 76
28
19
nici o normă cu caracter imperativ, care ar fi declarat, că legea nu admite leasingul imobiliar.
Aceasta ne sugerează idea, că încheierea unui contract de leasing imobiliar nu va contraveni
principiului legalităţii. Acest contract însă va rămânea un contract numit sau tipic, dar
nereglementat.
3.9 În funcţie de modul de executare a contractului, deosebim contracte de executare
instantanee şi contracte de executare succesivă.
Contract de executare instantanee este acel contract în care actul de executare presupune o
singură prestaţie, întinderea căreia de regulă nu poate fi apreciată în parametri temporari. Exemplu
de contract de executate instantanee poate fi contractul de donaţie, contractul de vânzare-cumpărare
etc. în respectivele contracte momentul începutului executării contractului coincide cu momentul
finalizării executării lui.
Contracte de executare succesivă sunt acele, actul de executare ale cărora presupune acţiuni
multiple, succesive, eşalonate în timp. Exemplu de asemenea contracte poate servi contractul de
locaţiune, contractul de franchising, leasing etc). La respectivele contracte este important
determinarea începutului executării contractului, durata executării lui, iar prin urmare şi momentul
încetării executării contractului.
3.10. În funcţie de corelaţia între contracte, deosebim contracte principale şi
contracte accesorii.
Principale sunt contractele, executarea cărora nu este afectată nici de un alt contract şi care
are o existenţă de sine stătătoare.
Accesorii sunt contractele ale căror executare depinde de conţinutul şi modul de executare a
altui contract. Exemplu clasic constituie contractul de gaj. Poate fi vorba şi despre alte categorii de
contracte, care după natura lor sunt principale, iar în funcţie de regimul atribuit de către părţi, poate
dobândi caracter de contract accesoriu. Astfel, la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare,
părţile au încheiat şi un contract de transport, prin care vânzătorul s-a obligat să transporte bunul la
cumpărător, dobândind în acest caz calitatea de cărăuş, iar cumpărătorul - calitatea de destina¬tar,
în asemenea caz contractul de transport dobândeşte caracterul de contract accesoriu faţă de
contractul de vânzare-cumpărare, deoarece, spre exemplu, din momentul din care se induce
rezoluţiu-nea contractului, aceeaşi soartă o va urma şi contractul de transport.
3.11. în funcţie de faptul cum se exprimă voinţa la încheierea contractului,
deosebim contracte negociate, de adeziune şi obligatorii.
Negociate sunt contractele la încheierea cărora părţile negociază toate clauzele contractului.
Contracte negociate sunt majoritatea contractelor, cum ar fi cele de muncă, cele matrimoniale,
majoritatea contractelor civile (vânzare-cumpărare, gaj, arendă etc.)
20
De adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime de una intre
părţile contractante, cealaltă parte contractantă, practic, nu poate să modifice clauzele stabilite, ea
având posibilitatea numai de a accepta sau nu contractul respectiv29. Asemenea categorii de
contracte se propun, de regulă, în cazurile aderării la careva societăţi sau de către persoanele care
prestează anumite categorii de servicii în anumite condiţii şi în baza anumitor tarife, cum ar fi
contractul de prestări de servicii, contractele de realizare a instruirii în instituţiile e învăţământ prin
contract etc.
Contractele obligatorii sunt acele, încheierea cărora este impusă prin lege. Deseori
obligativitatea încheierii a asemenea contracte este dictată de necesitatea realizării unor genuri de
activităţi, sau în legătură cu realizarea lor. Cele mai frecvente categorii de contracte de acest gen
sunt contractele de asigurare obligatorie30.
3.12. În funcţie de posibilitatea revocării contractului, deosebim contracte revocabile
şi contracte irevocabile.
Contracte revocabile sunt acele, în care partea poate pretinde reîntoarcerea bunului transmis
sau serviciului prestat. Pentru exemplu, legislaţia unor ţări stabilesc posibilitatea conferirii de către
părţi a caracterului de contract revocabil pentru contractul de donaţie31. În legislaţia civilă a
Republicii Moldova însăşi legea acordă calitatea e contract revocabil contractului de donaţie 32,
contractului de mandat etc.
Contracte irevocabile sunt contractele în care părţile nu pot induce revocabilitatea. Astfel,
majoritatea contractelor poartă caracter irevocabil. Aceste contracte sunt guvernate de regula,
conform căreia, nici una din părţi la contract nu poate înceta unilateral executarea contractului.
3.13. In funcţie de natura prestaţiei executate prin contract, deosebim contracte
de conservare, contracte de administrare, contracte de dispoziţie33.
De conservare sunt acele contracte, obiectul cărora priveşte preîntâmpinarea pierderea unui
drept subiectiv civil.
De administrare sunt acele contracte, obiectul cărora priveşte punerea în valoare a unui bun
sau patrimoniu34.
De dispoziţie este acel contract, care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau
grevarea cu sarcini reale a unui bun.
29
30
A se vedea: Legea cu privire la asiguâri din 1993; Legea cu privire la asigurarea obligatorie e răspundere civilă a
transportatorilor faţă de călători din 1998 etc
31
A se vedea în acest sens: D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Bucureşti, 1997
32
A se vedea: articolul 835 Cod civil al Republicii Moldova 33
33
A se vedea: articolul 198 Cod civil al Republicii Moldova
34
Exemplu poate servi contractul de administrare fiduciară.
21
3.14. În funcţie de faptul dacă este afectat sau nu de modalităţi, deosebim contracte
pure şi simple şi contracte afectate de modalităţi35.
Contracte pure şi simple sunt contractele executarea cărora nu poate fi pusă sub careva
condiţie. Astfel, pentru exemplu, contractul de donaţie constituie un contract pur şi simplu.
Asemenea categorii de contracte sunt mai rar întâlnite, însă existenţa lor nu este exclusă totalmente.
Contracte afectate de modalităţi sunt acele, executarea cărora, sau producerea efectelor la
care ţine de anumite condiţii36. Este vorba, spre exemplu de contractul de înstrăinare a casei de
locuit cu condiţia întreţinerii pe viaţă, contractul de vânzare-cumpă-rare cu pact de răscumpărare
(tranzacţiile REPO), contractul de mandat, contractul de antrepriză37 etc. Deasemenea contracte
afectate de modalităţi sunt acele contracte, care deşi sunt încheiate valabil, efectele acestora pot fi
produse doar la respectarea unor anumite condiţii, cum ar fi cea de înregistrare sau publicare. Spre
exemplu, conform Legii cadastrului bunurilor imobile, contractul de arendă a bunului imobil pe
termen mai mare de trei ani urmează a fi înregistrat în mod obligatoriu în termen de trei luni de la
momentul încheierii în registrul bunurilor imobile sub sancţiunea nulităţii.
3.15. În funcţie de condiţia sub care se încheie contractul afectat de
modalităţi, deosebim contracte încheiate sub condiţie nulă, contracte încheiate sub
condiţie pozitivă, contract încheiat sub condiţie negativă, contract încheiat sub condiţie
suspensivă şi contract încheiat sub condiţie rezolutorie.
Contractele încheiate sub condiţie nulă sunt acele contracte, care sunt încheiate sub o
condiţie ce contravine ordinii publice şi bunurilor moravuri, precum şi condiţia a cărei
îndeplinire este imposibilă.
Contractele încheiate sub condiţie pozitivă sunt acele contracte, încheierea cărora este
condiţionată de survenirea unui eveniment viitor. Ele pot fi la rândul său cu termen determinat şi cu
termen nedeterminat. Contractele încheiate sub condiţie pozitivă cu termen determinat sunt acelea,
efectul cărora se produce, dacă evenimentul are loc într-un termen anumit. Contractele încheiate sub
condiţie pozitivă cu termen nedeterminat sunt acele contracte, efectul cărora se produce la
survenirea evenimentului, dar care nu este condiţionat de anumită perioadă de timp 38 - el poate să se
producă oricând.
35
Cu toate, că prezenta clasificare nu este întâlnită în literatura de specialitate cu referire la teoria contractului, totuşi,
doctrina dreptului privat, şi în special al dreptului civil recunoaşte existenţa şi a asemenea categorii de contracte, (pentru
aceasta a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag.
132.)
36
37
Condiţia, de regulă la contractul de antrepriză constituie scurgerea anumitei perioade de timp, survenirea unor
împrejurări ce dă posibilitate de a iniţia executarea lucrărilor (ex.: timpul favorabil, prezentarea materialelor pentru
executarea lucrărilor, emiterea unui act administrativ ce autorizează activitatea etc.)
38
În cazul în care evenimentul nu se produce condiţia se va considera neîndeplinită, iar contractul nu va produce efecte,
dacă va fi evident, că evenimentul nu se va mai produce.
22
Contractele încheiate sub condiţie negativă sunt acele contracte, efectul cărora este condiţionat de
nesurvenirea unui eveniment într-o anumită perioadă de timp. La scurgerea acestui termen, şi dacă
evenimentul nu s-a produs, contractul produce efecte. Conform prevederilor articolului 237 Cod
civil, condiţia negativă se consideră neîndeplinită chiar şi înaintea expirării termenului, dacă este
evident că evenimentul nu se va mai produce, în cazul în care condiţia negativă nu este condiţionată
de un termen, ea se consideră îndeplinită doar dacă este evident, că evenimentul nu va mai avea loc
niciodată.
Contractul încheiat sub condiţie suspensivă este acel contract, dacă apariţia drepturilor şi
obligaţiilor depinde de un eveniment viitor şi incert sau de un eveniment survenit, dar de care
părţile nu au cunoştinţă.
Contractul încheiat sub condiţie rezolutorie este acel contract, realizarea condiţiei căreia
atrage după sine rezilierea sau rezoluţiunea contractului.
3.16. În funcţie de capacitatea contractului de a produce efecte juridice, deosebim
contracte valabil încheiate, contracte încheiate nule şi contracte încheiate valabil dar
sancţionate cu nulitate.
Contractele valabil încheiate sunt acele contracte, la încheierea cărora au fost respectate
toate condiţiile de valabilitate şi care au capacitate de a produce efecte juridice.
Contracte încheiate nule sunt acele contracte, la încheierea cărora nu s-au respectat
condiţiile de valabilitate şi care drept rezultat nu au capacitate de a produce efecte juridice. Această
categorie de contracte se consideră că nu au fost încheiate.
Contractele încheiate valabil, dar sancţionate cu nulitate constituie acea categorie de contracte
cărora legislatorul la în¬cheierea lor valabilă le stabileşte o condiţie suplimentară, de regulă de
opozabilitate, iar nerespectarea acestei condiţii duce la considerarea nulităţii contractului. Precizăm,
că în acest caz vorbim despre o anumită categorie de contracte, care sunt recunoscute valabil
încheiate, dar legislatorul stabileşte o condiţie suplimentară în ce priveşte opozabilitatea
contractului, nerespectarea căreia duce la declararea nulităţii contractului. Astfel, spre exemplu,
conform prevederilor Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cum-părare a pământului,
contractul de înstrăinare a terenului urmează a fi înregistrat în termen de trei luni de la momentul
încheierii, în registrul bunurilor imobile. In cazul nerespectării acestei condiţii contractul devine
nul. Respectivele contracte, în decursul termenului pentru care se stabileşte obligaţia realizării
condiţiei, produc efecte, care pot chiar fi asigurate prin instanţa de judecată.
Contracte anulabile, care sunt acele contracte, care după regimul juridic aplicabil, formal
sunt încheiate valabil, dar în virtutea anumitor împrejurări pot fi declarate nule. Exemplu poate fi
încheierea contractului cu vicierea consimţământului, fapt care urmează a fi demonstrat în instanţa
23
de judecată printr-o procedură stric stabilită. Nulitatea va fi recunoscută, în acest caz, doar după
intrarea în vigoare a hotărârii instanţei de judecată.
3.17. În funcţie de forma în care urmează a fi încheiat contractul, deosebim contracte
încheiate în forma verbală, scrisă şi tacită.
Contractele încheiate în formă verbală sunt acele contracte, pentru considerarea valabilităţii
cărora este suficientă înţelegerea verbală, fără a fi necesară întocmirea căruiva înscris, altfel spus,
este acel contract, care se încheie verbal. De regulă opozabilitatea clauzelor sau faptului încheierii
acestui contract se face prin confirmarea faptului de către părţile contractuale sau prin mărturii.
Exemplu de aşa tip de contract poate servi cel de arenă, unde legea cu privire la arenă admite
încheierea într-o formă verbală a contractului de arendă.
Contractul încheiat informă scrisă constituie acela, căruia legea îi cere o formă scrisă. Este
necesar de a ţine cont de faptul, că uneori legislatorul stabileşte condiţia întocmirii înscrisului doar
pentru asigurarea opozabilităţii şi nu pentru validitatea contractului, iar în unele cazuri, forma scrisă
este cerută drept condiţie de validitate.
Contractele încheiate în formă tacită sunt acele contracte, care se consideră încheiate prin
simpla realizare a unor acţiuni care fac dovada încheierii contractului şi care, de regulă, exprimă
deja acţiunile de executare a contractului. Exemplu de asemenea contracte poate fi situaţia, când
prezenţa taximetrului la staţia de parcare şi urcarea persoanei în taximetru se interpretează drept
încheiere a contractului în formă tacită.
Capitolul II. CONIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI
§ 1. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de validitate ale contractului

1.1. Definiţia. Orice contract, pentru a produce efecte, urmează a fi încheiat valabil. Pentru
considerarea valabilităţii încheierii contractului, este necesar respectarea condiţiilor de validitate ale
acestuia.
Literatura de specialitate defineşte condiţiile de validitate a contractului, ca fiind acele
elemente structurale, obligatorii pentru orice contract, care sunt determinate de lege drept elemente
obligatorii, respectarea lor fiind impusă sub sancţiunea nulităţii39 Totodată, lista acestor condiţii
poartă caracter exhaustiv şi sunt stabilite prin lege. în practica încheierii contractelor sunt cunoscute
multe cazuri în care părţile, la negocierea clauzelor contractuale pot stabili şi alte condiţii decât cele
39
A. M. Luca, Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile, Iaşi, 1994, pag 78
24
pe care le stabileşte legislaţia. Astfel, pentru exemplu, putem vorbi despre contractul de arendă a
unui bun imobil încheiat între două persoane, la care termenul de arenă nu depăşeşte trei ani, iar
respectiv legea nu cere înregistrarea cadastrală obligatorie, dar unde părţile au stabilit obligativitatea
înregistrării, iar prin urmare şi condiţia constatării validităţii in momentul înregistrării. In această
ordine de idei vorbim despre faptul, că în unele cazuri părţile pot stabili şi condiţii suplimentare
pentru care se va putea induce valabilitatea contractului, iar în rezultat şi producerea efectelor.
Astfel, după cum doctrina, aşa şi legislaţia în vigoare enunţă, următoarele condiţii de
validitate:
- Legalitatea;
- Capacitatea de a contracta;
- Consimţământul la încheierea contractului;
- Obiectul contractului;
- Cauza sau scopul contractului;
- Forma contractului.
1.2. Clasificarea condiţiilor de validitate ale contractului
In literatura de specialitate s-a realizat o diversă clasificare a condiţiilor de validitate a
contractului. Cea mai amplă clasificare a condiţiilor de validitate este expusă de către cercetătorul
român Gh. Beleiu, care clasifică condiţiile de validitate ale actului juridic, iar prin urmare şi a
contractului în funcţie de aspectul la care se referă, în funcţie de obligativitatea prezenţei lor şi în
funcţie de sancţiunea nerespectării lor40.
Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, deosebim condiţii de validitate de fond şi
condiţii de validitate de formă. Condiţii de validitate de fond sunt acele care ţin de conţinutul
contractului - capacitatea părţii de a contracta, consimţământul valabil exprimat, obiectul şi cauza
contractului. Forma în care are loc încheierea contractului constituie o condiţie de formă.
În funcţie de obligativitatea condiţiei de validitate deosebim condiţii de validitate esenţiale şi
neesenţiale.
În funcţie de sancţiunea nerespectării condiţiilor de validitate, deosebim condiţii,
nerespectarea cărora duce la nulitatea contractului şi condiţii de validitate, nerespectarea cărora
duce la ineficacitatea contractului.
În contextul celor enunţate mai sus, ţinem să menţionăm, că de fiecare dată, atribuirea unei
sau alteia din condiţiile de validitate la una din categoriile enunţate mai sus, poate fi făcută în
funcţie de conţinutul reglementărilor legale.
40
Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 137
25
În acest sens, încercăm să redăm succint conţinutul fiecăreia din condiţiile de validitate a
contractului.
§ 2. Legalitatea
Legalitatea drept condiţie de validitate prezumă corespunderea conţinutului şi efectelor
produse de contract prevederilor legislaţiei în vigoare. Totodată condiţia respectivă stabileşte că
contractul nu trebuie în fond să contravină legii. Astfel înafară de tipurile de contracte reglementate
în Codul Civil, persoanele pot încheia şi alte tipuri de contracte, dar care nu contravin legislaţiei în
vigoare. însăşi condiţia de legalitate a încheierii contractului rezultă din principiul legalităţii în
desfăşurarea raporturilor civile. Astfel, legalitatea este definită ca un principiu fundamental de
drept, în baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte, şi când este cazul, să aplice legile şi
celelalte acte normative. în acest context, doctrina stabileşte, cu referire la coraportul stat - persoană
că cetăţeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, înafară de ceea ce-i interzis prin
lege, iar respectiv autoritatea de stat este în drept să desfăşoare acele activităţi, care-i sunt autorizate
prin lege. Este de menţionat faptul, că acest principiu şi-a găsit cea mai mare apreciere în perioada
sovietică şi constituia unul din pilonii doctrinei sovietice, în sensul acesta legalitatea urma să
elucideze aspectul, care deşi nu era propriu după natura şi conţinutul său deplin structurii
instituţionale sovietice, respectarea în integru a prevederilor legislaţiei. în acest sens, tractarea
principiului legalităţii asigura posibilitatea săvârşirii a aşa tip de acţiuni, care erau permise de către
lege, excluzându-se posibilitatea aplicării principiului "Se permite totul ceea ce nu interzice legea".
Odată cu revizuirea poziţiilor în ceea ce priveşte posibilitatea persoanei de a opera în contextul
corespunderii acţiunilor sale prevederilor legislaţiei în vigoare, respectiv este privit sub alt aspect şi
principiul legalităţii. Astfel, legalitatea este privită drept "...un principiu realizarea căruia duce la
instituirea ordinii de drept, ultima fiind o parte a ordinii sociale" 41. În acelaşi context, se afirmă, că
"starea de ordine, în desfăşurarea raporturilor sociale rezultată din atitudinea de respectare a legilor
este definită ca legalitate"42 sau că "Legalitatea este un principiu exprimat prin îndatorirea de a
respecta regulile de drept şi ordonarea tuturor regulilor de drept într-un unic şi unitar implicând
conformitatea celor inferioare faţă de cele superioare"43. Acest fapt, dă reala posibilitate de a privi
legalitatea, inclusiv şi în domeniul raporturilor contractuale, cel puţin sub două aspecte - dinamic şi
static, unde aspectul dinamic reflectă situaţia în care acţiunile legate de încheierea şi executarea
contractului urmează să nu contravină legislaţiei, iar aspectul static priveşte situaţia în care toate
efectele şi scopul realizat prin contract urmează a fi conform legislaţiei.
41
Законости, обосновоности судебных актов, Краснодар, 1974, pag. 42
42
loan Huma, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1993, pag.133
43
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.l, Iaşi, 1993, pag. 70
26
§ 3. Capacitatea de a încheia contractul
Capacitatea de a încheia contractul. Prin capacitate de a încheia contracte se înţelege
aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi subiective şi obligaţii civile prin
încheierea personal a contractelor44. Mai este numită aceasta şi capacitate de a contracta. Condiţia
principală a deţinerii capacităţii de a contracta este prezenţa discernământului. În funcţie de
categoria de subiect, prezenţa capacităţii de a încheia contractului este posibil de a fi constatată în
mod diferit. Astfel, la persoanele fizice, capacitatea de a încheia contractul poate fi constatată la
atingerea anumitei vârste, după care legislaţia în vigoare leagă posibilitatea persoanei de a fi parte la
contract, sau la prezenţa unei atitudini psihice, care corespunde capacităţii persoanei de a
conştientiza natura; valoare şi efectele contractului ce urmează a fi încheiat. Totodată, legislaţia
poate determina pentru anumite categorii de persoane incapacitatea de a contracta în funcţie de
natura contractului. Astfel, spre exemplu, calitatea de vânzător la încheierea contractului de
franchising nu o poate avea decât persoanele ce comercializează bunurile ce vor constitui obiect al
franchisingului sau persoana ce produce aceste bunuri, celelalte categorii devenind incapabile de a
avea calitatea de vânzător în acest contract.
Regula generală, însă, care guvernează capacitatea de a contracta este, că «poate contracta
orice persoană, dacă nu este limitată capacitatea sa prin lege.». în acest sens, putem determina
incapacitatea persoanelor fizice şi incapacitatea persoanelor juridice. Astfel, sunt considerate drept
persoane incapabile acele persoane fizice, care în virtutea minorităţii legea îi conferă incapacitatea
sa, precum şi persoanele fizice, care sunt recunoscute prin hotărâre judecătorească şi devin
incapabile în virtutea incapacităţii sale psihice45. Capacitatea persoanei juridice de a contracta
este guvernată de principiul «este admis totul este prescris prin actul de constituire sau lege».
Deasemenea prin lege se poate prescrie în mod expres incapacitatea persoanei juridice 46. Astfel, se
poate constata incapacitatea persoanei juridice de a încheia un contract, dacă aceasta contravine
scopurilor existenţei acesteia sau dacă prin încheierea contractului se constată lezarea interesului
pentru care există această persoană juridică.
§ 4. Consimţământul
44
Este necesar de a face diferenţiere între capacitatea de a încheia contractul şi aptitudinea persoanei de a fi parte la
contract. Astfel, minorul în vârstă de 14 ani, din numele căruia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare a
imobilului este parte la contract, însă el nu are capacitate de a încheia contractul personal.
45
În literatura juridică de specialitate acesta este determinată drept incapacitate naturală (A se vedea: Gh. Beleiu, Drept
civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 143)
46
Exemplu poate servi prevederile articolului 6 al Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a
pământului, care stabileşte, că persoanele juridice neautohtone nu pot avea calitatea e cumpărător în contractul de
vânzare-cumpărare a terenurilor cu destinaţie agricolă.
27
Consimţământul constituie acea condiţie esenţială de fond şi generală a contractului care
constă în hotărârea părţilor de a încheia contractul prin atingerea acordului de voinţă. Având în
vedere faptul, că consimţământul este nu altceva decât o exteriorizare a unui act de voinţă interior şi
real47, este necesar ca manifestarea acestuia să fie realizată cu respectarea anumitor condiţii.
Astfel, în vederea constatării valabilităţii consimţământului este necesar de a respecta
următoarele condiţii48:
• să provină de la o persoană cu discernământ;
• să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
• să fie exteriorizat;
• să nu fie viciat.
În ce priveşte discernământul, condiţia respectivă a fost enunţată în subîntrebarea de mai
sus.
Intenţia de a produce efecte priveşte certitudinea exprimării voinţei de a încheia contractul şi
de a produce prin acesta efectele concrete. Astfel nu se consideră că a fost iniţiată contractarea întru
producerea efectelor dacă:
• e constatată fictivitatea contractului;
• manifestarea de voinţă a fost făcută vag;
• manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
• manifestarea de voinţă a fost făcută sub condiţie potestativă;
Consimţământ exteriorizat. Pentru atestarea valabilităţii contractului, iar în unele cazuri însăşi
faptul încheierii lui este necesară respectarea anumitei forme. Astfel contractul deseori îmbracă o
haină distinctă: simpla manifestare de voinţă într-o formă verbală, un în scris sau săvârşirea unui
act, cum ar fi spre exemplu, transmiterea bunului ce constituie obiect al contractului etc.
Vicierea consimţământului constituie o situaţie de exprimare a actului de voinţă însă în virtutea
unor împrejurării, numite vicii, acest act fiind alterat. Astfel, sunt considerate vicii de consimţământ
eroarea, dolul, violenţa şi leziunea49.
Eroarea constituie o falsa reprezentare a realităţii la încheierea unei contract. Aceasta poate fi:
1) Eroare asupra naturii actului, atunci când o parte crede că încheie un contract de vânzare-
cumpărare, iar cealaltă parte crede că încheie un act de donaţie.
47
În acest sens a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Bucureşti, 1998, pag. 140-141
48
49
28
2) Eroarea asupra identităţii obiectului, atunci când o parte gândeşte că convine la un anumit
bun, iar cealaltă - cu privire la alt bun.
3) Eroarea în substanţă sau în natura obiectului, atunci când o persoană crede că convine
asupra transmisiunii unui bunului de o anumită calitate şi caracteristică, pe când în realitate este
realizată
transmisiunea altui bun.
4) Eroarea în persoană, arunci când se gândeşte că se contractează cu o persoană,
iar în realitate se contractează cu altă persoană sau cu o persoană fără capacitate de a contracta.
5) Eroarea indiferentă fiind o falsă reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante la încheierea contractului şi care nu afectează însăşi valabilitatea acestuia.
6) Eroarea de fapt ce constituie falsa reprezentare a unei situaţii
defacto la încheierea contractului.
7) Eroarea de drept este falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme de drept.
Unii nu admit eroarea de drept, fundamentându-se pe faptul că însăşi necunoaşterea dreptului nu
poate fi temei de admitere a erorilor în relaţii.
Pentru ca eroare să fie constatată drept situaţie în care se va considera nevaliditatea
consimţământului, este necesar ca elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost
hotărârilor, determinat, să fi influenţat aşa încât cunoaşterea lui ar fi dus la refuz de a încheia
contractul şi partea.
Dolul este viciul de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane prin
mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic50. În literatura de
specialitate se vorbeşte despre dolul principal sau grav, care se referă la elementele determinante la
încheierea contractului şi de regulă atrage nulitatea contractului şi dolul incident sau uşor, care
priveşte elementele nedeterminante la încheierea contractului şi atrage nevala-bilitatea doar acelor
clauze care au fost stabilite în mod dolosiv. Pentru ca dolul să fie considerat drept un viciu de
consimţământ este necesar ca acesta să fie determinant la încheierea contractului, să provină de la
cealaltă parte şi să nu fie presupus.
Violenţa. Constituie acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi putea
încheiat51. După natura sa violenţa poate fi fizică şi morală. Pentru ca violenţa să fie considerată
drept un viciu de consimţământ este necesar ca acesta să fie determinantă şi să fie nelegitimă.
50
51
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Drept civil Bucureşti, 1998, pag.
149
29
§ 5. Obiectul contractului
Obiectul contractului. Problema obiectului contractului este examinată în mod diferit în
literatura de specialitate. Referindu-ne la obiectul contractului, putem utiliza regula generală,
conform căreia obiect al contractului constituie tot ceia cu privire Ia ce părţile îşi asumă obligaţii şi
dobândesc drepturi. Contractul, ca orişicare altă categorie de raporturi apar şi se realizează în
vederea obţinerii unui careva obiectiv. în teoria dreptului, referitor la obiectului raportului juridic
există divergenţe. Problema e în aceea că unii autori apreciază că obiect a unui raport juridic poate
fi o conduită pretinsă de subiectul activ către subiectul pasiv. Alţi autori consideră că obiectul unui
raport juridic nu totdeauna este obţinerea unei conduite respective ci şi obţinerea cărorva rezultate
chiar şi materiale. Suntem de părerea că drept obiect al raportului juridic contractual constituie o
conduită urmărită de subiectul activ faţă de subiectul pasiv. Aceasta rezultă din acele considerente
că dacă în primul rând vorbim despre caracterul social al oricărui raport juridic, iar prin urmare
excludem factorul material.
Totodată, nu putem vorbi că contractul se încheie doar de dragul acţiunilor sau
abstenţiunilor. Părţile deseori urmăresc un anumit rezultat material concret, cu privire la care de
asemenea îşi asumă obligaţii şi stabilesc drepturi. în acest sens, pornind de la ideea, că orice
contract constituie un raport juridic, corespunzător este necesar de a ne referi la faptul, că contractul
este caracterizat prin obiect intrinsec şi obiect extrinsec. Astfel pentru exemplu, în contractul de
vânzare-cumpărare obiectul intrinsec al contractului îl constituie transmisiunea proprietăţii asupra
bunului şi achitarea preţului, pe când obiectul extrinsec îl constituie însăşi bunul vândut şi preţul.
Pentru ca obiectul în contract să fie valabil, acesta este necesar să existe, să fie în circuitul
civil, să fie determinat ori determinabil52, să fie posibil, să fie licit şi moral.
§ 6. Cauza şi forma contractului

Cauza. Cauza sau scopul contractului este elementul contractului ce constă în obiectivul
(finalul) urmărit la încheierea acestuia. Pentru ca cauza contractului să fie valabilă, aceasta este
necesar să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală.
Forma contractului constituie acea condiţie de validitate ce constă în modalitatea de
exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica, sau a stinge un raport
juridic. Legislaţia în vigoare determină mai multe forme ale contractelor 53, cum ar fi cea scrisă
(simplă, notarială, asimilată celei notariale), verbală şi tacită.
52
53
A se vedea articolele 208-215 ale Codului civil al Republicii Moldova
30
Legislatorul stabileşte forma încheierii contractului în funcţie de consecinţele juridice pe
care le produce una sau alta din forme ale încheierii contractului. Astfel, determinăm stabilirea
formei pentru valabilitatea contractului, pentru probarea contractului şi pentru opozabilitatea
acestuia54. în acest sens, nerespectarea formei contractului cerută pentru validitatea acesteia este
sancţionată cu invaliditatea acestuia. Nerespectarea formei contractului cerută pentru proba
contractului nu contestă valabilitatea lui, ci însăşi faptul încheierii lui. Nerespectarea formei
contractului cerută pentru opozabilitate nu contestă valabilitatea şi faptul încheierii contractului, ci
îl face inopozabil, cât în ce priveşte faptul încheierii lui cât şi a condiţiilor acestuia.
§ 7. Nulitatea ca efect a nerespectării condiţiilor de validitate a contractului

7.1. Definiţie. Efectul principal al nerespectării condiţiilor de validitate a contractului este
nulitatea acestuia. în literatura de specialitate nulitatea este determinată drept o sancţiune care
lipseşte contractul sau unele clauze ale sale de efectele contrarii normelor juridice stabilite pentru
încheierea sa valabilă. în acest sens vorbim, că nulitatea survine atunci când nu se respectă cel puţin
una din condiţiile de validitate a contractului. în asemenea caz contractul se consideră că nu a fost
încheiat, iar clauza nulă - că nu a fost stabilită. în literatura de specialitate instituţia nulităţii,
comparativ cu alte instituţii de tipul rezilierea, rezoluţiunea, caducitatea etc, este privită prin prisma
efectelor specifice pe care le creează - declararea faptului că contractul nu a fost încheiat şi
respectiv nu a produs efecte. Anume aceasta este distincţia principală a nulităţii.
7.2. Clasificarea nulităţii. în literatura de specialitate se disting mai multe categorii ale
nulităţii. Astfel, în funcţie de natura interesului apărat, deosebim nulitate absolută şi nulitate
relativă. în funcţie de întinderea efectelor nulităţii, deosebim nulitate parţială şi nulitate totală. După
modul de consacrare legislativă deosebim nulitate expresă şi nulitate implicită. După tipul condiţiei
de valabilitate nerespectată, deosebim nulitate de fond şi nulitate de formă.
Nulitatea absolută constituie acel efect, care sancţionează nerespectarea unei norme ce
ocroteşte un interes general obştesc sau duce la lezarea unui drept absolut, cum ar fi spre exemplu,
limitarea capacităţii de exerciţiu sau încheierea contractului cu lezarea intereselor statului. Nulitatea
relativă constituie acel efect, care sancţionează nerespectarea unei norme ce ocroteşte un interes
particular sau aduce atingere unui drept relativ. De regulă, contractul lovit de nulitate absolută
devine nul prin prescrierea legii, pe când contractul lovit de nulitate relativă se consideră nul prin
cererea părţii. La aceste două contracte se aplică sintagmele «nul de drept» şi corespunzător -
«anulabil».
54
31
Nulitatea parţială constituie acel efect, care priveşte încetarea doar a unor clauze ale
contractului, fără ca întreg contractul să fie lovit de nulitate. Spre exemplu, în cazul în care la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui teren agricol, părţile stbilesc obligaţia achitării
preţului în altă valută decât leul moldovenesc, această clauză în conformitate cu prevederile Legii
cu privire la bani, devine nulă, neafectând totodată valabilitatea întregului contract. Nulitate totală
constituie acel efect, care priveşte încetarea contractului în integru. Astfel, la încheierea contractului
de vânzare-cumpărare a aceluiaşi teren agricol, dar unde în calitate de cumpărător figurează o
persoană juridică neautohtonă, în virtutea prevederilor Legii privind preţul normativ şi modul de
vânzare-cumpărare a pământului, este lovit de nulitate în integru.
Nulitate expresă constituie acel efect, care este prevăzut în mod expres prin lege. Pentru
exemplu, aliniatul (1) al articolului 213 Cod civil, declară în mod expres, că nerespectarea
prevederilor ce privesc forma autentică a contractului duce la nulitatea acestuia. Nulitate implicită
constituie acel efect, care rezultă din regimul aplicabil unei condiţii de valabilitate. Astfel, spre
exemplu, articolul 6 al Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului
declară, că calitatea de cumpărător într-un contract de vânzare-cumpărare a unui teren agricol nu o
poate avea o persoană juridică neautohtonă. Această normă, însă, nu declară într-un mod expres
faptul, că nerespectarea acestei condiţii duce la nulitatea contractului, dar faptul dat rezultă implicit
din conţinutul acestui articol.
Nulitate de fond constituie acel efect, care intervine în caz de nevalabilitate a unei condiţii de
fond (conţinut). Nulitate de formă constituie acel efect, care intervine la nerespectarea formei
contractului.
7.3. Efectele nulităţii. Regula principală care guvernează nulitatea este că «contractul lovit
de nulitate se consideră că nu a fost încheiat, iar clauza lovită de nulitate se consideră că nu a fost
stabilită». Această regulă atrage după sine o serie e urmări, cum ar fi cele, că părţile restituie toate
prestaţiile ce le-au fost executate, se anulează toate actele subsecvente acestui contract, cu excepţia
contractelor ce privesc dobândirea de bună credinţă55.
Capitolul III. PRINCIPIILE CONTRACTUALE
§ 1. Noţiunea şi categoriile principiilor contractuale

Orice domeniu de activitate socială se bazează pe anumiţi "piloni" numiţi idei fundamentale,
călăuzitoare, care le determinăm ca principii.
55
Totodată legislaţia priveşte şi cazuri, când actele subsecvente ce privesc dobândirea de bună credinfă deasemenea
sunt lovite de nulitate. Este vorba în asemenea caz de bunurile proprietate publică a statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale, care fac parte din categoria bunurilor inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
32
Cuvîntul principiu vine de la latinescul "principium" care semnifică un început, avînd şi
semnificaţia de element fundamental. Principiu al dreptului înseamnă acea idee călăuzitoare care stă
la baza reglementărilor unui domeniu şi serveşte drept axiomă în pornirea acestora. Are în unele
cazuri un rol deosebit la interpretarea normelor juridice.
Principiile contractuale constituie o categorie a principiilor de drept, facînd parte din
sistemul a mai multor ramuri de drept în cărora le sunt caracteristice raporturile contractuale.
Acestea pot fi sistematizate în funcţie de mai multe criterii.
Astfel în funcţie de caracterul principiilor, deosebim principii generale de drept sau
fundamentale şi principii ce se aplică doar raporturilor contractuale. Din categoria principiilor
fundamentale ale dreptului vom distinge aşa principii ca: principiul legalităţii, egalităţii tuturor în
faţa legii, democratismului, separaţiei puterilor, responsabilităţii, echităţii şi justiţiei etc. Acestea
sunt corelate cu caracterele generale ale dreptului contractului şi stau la baza întregului sistem al
dreptului. Din categoria principiilor ce au aplicabilitate în cadrul raporturilor contractuale ce-şi fac
apariţia în anumite ramuri de drept fac parte acele raporturi, care sunt caracteristice ramurilor
respective. Astfel, spre exemplu, principii ce guvernează raporturile de dreptul civil sunt principiul
proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor personale,
individuale cu cele generale, principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile etc.
In funcţie de domeniul de aplicabilitate a principiilor, deosebim principii ce se referă la
încheierea contractului, principii ce se referă la efectele contractului şi principii ce se referă la
acţiunea contractului.
În continuare vom ţine să realizăm o succintă caracteristică a principiilor ce au referă în
exclusivitate la contracte.
§ 2. Principii ce privesc încheierea contractului

Principiile ce privesc încheierea contractului formează acea categorie de principii care se
referă la validitatea contractului, precum şi la oferta de a contracta şi acceptarea ofertei.
Principiile care privesc validitatea contractului sunt acele principii care se referă la condiţiile
de validitate a contractului. Categoria respectivă de principii o formează:
1. Principiile ce se referă la capacitatea contractuală a părţilor la contract;
2. Principii ce se referă la consimţământ,
3. Principii ce se referă la obiectul contractului;
4. Principii ce se referă la cauza contractului;
5. Principii ce se referă la forma contractului.
33
1. Din categoria principiilor ce se referă la capacitatea contractuală a părţilor la contract
deosebim următoarele:
■ principiul prezumţiei capacităţii contractuale;
Principiul prezumţiei capacităţii contractuale presupune, că poate contracta orice persoană
care nu este declarată în conformitate cu legislaţia ca fiind incapabilă. întru înţelegerea corectă a
acestui principiu este necesar de a face referinţă la aşa noţiune ca discernământul, care presupune
capacitatea defacto de a înţelege importanţa şi caracterul actului săvârşit, pe când principiul
prezumţiei capacităţii contractuale presupune recunoaşterea capacităţii contractuale de jure. Astfel,
după acest principiu, poate fi considerată cu capacitate contractuală o persoană, care de facto nu
posedă discernământ, deoarece acest fapt nu este recunoscut în modul şi condiţiile prevăzute de
legislaţie.
■ principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;
Acest principiu, după cum se vede, este aplicabil persoanei juridice. Potrivit principiului
respectiv, persoana juridică posedă capacitate contractuală în limitele determinate de competenţa sa,
care la rândul său este determinată de scopul activităţii persoanei juridice. Din conţinutul
principiului invocat, reiese, că persoana juridică poate avea capacitate contractuală doar în limitele
determinate de scopul activităţii acesteia.
2. Principii ce se referă la consimţământ sunt acele care au referinţă la actul de voinţă
manifestat de către părţile contractuale la încheierea contractului. Printre respectivele principii
deosebim:
■ principiul autonomiei de voinţă56;
Principiul autonomiei de voinţă exprimă libertatea părţilor atât în ce priveşte încheierea
contractului, cât şi în ce priveşte modificarea şi încetarea efectelor acestuia. Totodată, acest
principiu presupune doar libertatea exprimării actului e voinţă, şi nicidecum posibilitatea uneia din
părţi la contract unilateral de a se dezice de la executarea contractului, deoarece contractul încheiat
dobândeşte forţă de lege pentru părţi. Totuşi libertatea exprimării actului e voinţă nu presupune
inexistenţa cărorva limite. în acest sens, realizarea principiului libertăţii contractuale presupune
respectarea limitelor morale, de ordine publică şi a celor care ţin de reglementările cu caracter
imperativ. Reglementările cu caracter imperativ, ordinea publică şi bunurile moravuri sunt nu
altceva decât repere a opţiunii contractuale. Astfel situaţia respectivă este guvernată de principiul
«se admite totul ce nu se interzice».
■ principiul voinţei reale.
56
J. Carbonier, Droit civil, tome I, Paris, 1955. Pag. 140
34
In literatura de specialitate în ce priveşte principiul respectiv există două concepţii: cea
subiectivă conform căreia se consideră ca valabil exprimat consimţământul referitor la obiectul cu
privire la care părţile realmente au convenit - acordându-i-se prioritate voinţei interne, reale, şi cea
subiectivă, conform căreia se consideră valabil consimţământul ce a fost exprimat în anumită formă,
fiindu-i acordată prioritate anume modului de exprimare a consimţământului. Legislaţia în vigoare
nu acordă prioritate în special căreiva concepţii, având aplicabilitate cât cea obiectivă atât şi cea
subiectivă. Astfel, legislaţia civilă în unele cazuri consideră exprimat consimţământul dacă acesta a
fost realizat în forma cerută de lege (exemplu: încheierea antecontractului de arvună), iar în alte
cazuri, împotrivă, aplică regula, conform căreia se consideră că părţile au încheiat aşa contract, care
corespunde scopului urmărit de către acestea, cu toate că a fost exprimat într-o altă formă.
■ prezumţia exprimării neviciate a consimţământului
Conform acestui principiu, consimţământul se consideră neviciat până la proba contrarie.
Acest principiu reprezintă importanţă in punct de vedere a faptului, că vicierea consimţământului nu
poate fi declarată decât doar printr-o procedură stabilită prin lege.
Ce se referă la obiectul contractului putem vorbi despre principiul prezumţiei obiectului
licit. Astfel, la încheierea contractului, se prezumă, că acesta priveşte un obiect licit, cât în ce
priveşte obiectul intrinsec, atât şi în ce priveşte obiectul extrinsec. Din categoria principiilor ce se
referă la cauza încheierii contractului, deosebim două principii-prezumţii:
• prezumţia de valabilitate a cauzei
• prezumţia de existenţă a cauzei57.
Ambele principii presupun o declarare valabilităţii cauzei în contract, până la proba contrară,
care o demonstrează anume cel ce a declarat nevalabilitatea şi inexistenţa cauzei.
5. Principiul general care priveşte forma contractului constituie principiul
consensualismului. Respectivul principiu enunţă, că «simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punctul de
vedere a formei pe care o îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte
juridice» sau «este privit drept o regulă de drept, potrivit căreia, pentru a produce efecte civile,
manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială»58. Astfel situaţiile enunţate
constituie regula, însă legislatorul stabileşte şi excepţii, şi anume excepţia
consensualismului, atunci când pentru validitate legislatorul stabileşte caracterul formal sau
real al contractului.
57
58
Gh. Seleiu, «Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil», Bucureşti, 1998, pag. 160
35
§ 3. Principii ce privesc efectele contractului
Principiile ce guvernează efectele contractelor sunt principiul forţei obligatorii a
contractului, principiul irevocabilităţii contractului şi principiul relativităţii contractului.
Principiul obligativităţii contractului priveşte situaţia când între părţile contractante,
condiţiile acestuia au putere de lege, şi nu nici într-un caz nu admit caracterul facultativ al acestora.
Principiul irevocabilităţii contractului presupune că contractul sinalagmatic nu poate fi
revocat prin voinţa unilaterală a uneia din părţi la contract, iar contractul unilateral nu poate fi
revocat prin manifestare de voinţă a autorului, dacă legea nu admite în mod expres acest fapt.
Principiul relativităţii contractului prezumă că un contract produce efecte numai faţă de
părţi, neputând să profite sau să păgubească prin acesta alte persoane. Privind- relativitatea
contractului este necesar de precizat, că în raport cu părţile la contract pot apărea şi alte categorii,
cum ar fi avânzi-cauză, care este persoana ce deşi nu participă la încheierea contractului, dar totuşi
care suportă efectele ei datorită legături juridice cu părţile, şi terţii, fiind persoane străine de părţi la
contract, cu excepţia stipulaţiei pentru altul.
Principiul reprezentării la încheierea contractului civil. Acest principiu se referă la
posibilitatea încheierii contractului prin reprezentant şi conform lui, toate contractele pot fi
încheiate prin reprezentant, dacă legea nu stabileşte altceva.
Capitolul IV. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI CIVIL
§ 1. Generalităţi privind încheierea contractului

Problema ce priveşte încheierea contractului constituie nu doar una teoretică, ci este
caracterizată prin implicaţii practice. Astfel, este deosebit dee important să constatăm corect faptul,
momentul şi locul încheierii contractului, pornind de la aceea, că anume cu aceasta este legat şi
dobândirea de către părţi a drepturilor şi obligaţiilor. Inexistenţa unui contract încheiat duce în mod
inevitabil la lipsa drepturilor şi obligaţiilor pentru părţi.
De multe ori este confundată realizarea acordului de voinţă - consimţământul cu încheierea
contractului. într-adevăr, la contractele consensuale prin încheierea contractului înţelegem
realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale. La contractul real şi formal
aceasta, însă, nu este suficient - pentru considerarea încheierii acestor contracte este necesar
realizarea şi altor acţiuni, cum ar fi autentificarea notarială, înregistrarea, transmisiunea bunului etc.
De esenţă, însă rămâne de a determina corect momentul încheierii contractului, care este, de regulă,
36
condiţionat de momentul realizării acordului de voinţă a părţilor asupra condiţiilor esenţiale ale
contractului -consimţământului.
Acordul de voinţă se realizează prin ofertă de a contracta şi acceptarea ofertei. Acestea la
rândul său sunt privite atât drept etape de realizare a consimţământului, cât şi drept acte juridice
separate. în acest sens este deosebit de important de a determina conţinutul fiecăreia în vederea
determinării condiţiilor şi modului de manifestare a acestora.
§ 2. Oferta de a contracta
2.1. Definiţie. în literatura de specialitate, oferta de a contracta este determinată drept
propunerea pe care o persoană o face altei persoane sau publicului de a încheia un contract în
anumite condiţii. în acest context diferiţi autori privesc diferit acest act. Astfel unii îl consideră ca
fiind una din cele două momente principale, prezenţa cărora determină faptul încheierii contractului,
iar alţii îl consideră drept una din etapele prin care parcurge încheierea contractului, determinând
drept etape separate de ofertă reclama, negocierea etc. Ne permitem a nu fi întru totul de acord cu
cea dea doua viziune asupra problemei având în vedere faptul, că reclama este nu altceva decât o
modalitate sau un tip de ofertă, iar negocierea presupune o perindare de oferte asupra unui obiect ce
va constitui în viitor obiect al contractului.
În această ordine de idei, vom ţine să definim oferta ca fiind acel act juridic esenţial, la
exprimarea consimţământului în cadrul încheierii contractului, care presupune o propunere făcută
de o persoană, numită ofertant, în vederea încheierii contractului în anumite condiţii. Ţinem să
menţionăm, că acest act este în capacitate de a produce efecte doar dacă este valabil exprimat.
2.2. Clasificarea ofertei. Problema clasificării ofertei nu şi-a găsit o largă răspândire în
literatura de specialitate, astfel cum mulţi autori în mod diferit privesc importanţa acestei probleme.
Totuşi, încercăm să relevăm o clasificare, ţinând cont de modalităţile care sunt expuse în literatura
de specialitate.
Astfel, în funcţie de faptul cui îi este adresată oferta, deosebim, oferta adresată unei persoane
determinate, oferta adresată unui grup de persoane şi oferta adresată publicului, fără a determina
careva categorii de persoane.
In funcţie de faptul dacă este stabilit sau nu timpul în care poate fi acceptată oferta,
deosebim, oferta făcută cu termen şi oferta făcută fără termen.
În funcţie de faptul în ce formă este exprimată oferta, deosebim oferta făcută tacit, verbal şi
în scris.
Oferta adresată persoanei determinate în materie de efecte produce efecte doar către cel cui
i-a fost adresată oferta, iar prin urmare doar acela poate s-o accepte sau să renunţe la ea. Oferta
37
adresată unui grup determinat de persoane presupune, că ofertantul specializează oferta delimitând
cercul potenţialilor persoane ce vor avea capacitatea de a accepta oferta în funcţie de anumite
criterii. Asemenea criterii pot servi domeniul activităţilor profesate, calificarea (profesionalismul),
forma organizatorico-juridică de activitate etc. Determinarea acestor criterii deseori ţine de
specificul obiectului sau lucrării contractate. Uneori aceste criterii sunt expuse într-un mod expres
în conţinutul ofertei, alteori existenţa lor rezultă în mod implicit, pornind de regulă de la natura
obiectului contractat. Astfel, în cazul în care o persoană înaintează oferta de a procura servicii de
consultanţă juridică, oferta este adresată în mod implicit persoanelor care profesează în domeniul
jurisprudenţei. Oferta făcută public constituie acea ofertă, după care, în mod expres sau implicit, nu
poate fi determinată o persoană sau un careva grup de persoane cui i-ar fi fost adresată în special
oferta.
Oferta făcută fără termen, constituie acea ofertă, pe care persoana ce o face nu determină
limite în timp în ce priveşte termenul în care urmează a fi făcută acceptarea. Asemenea categorie de
ofertă poate înceta a mai produce efecte doar în momentul în care ofertantul o retrage sau aceasta
devine caducă. Oferta făcută cu termen constituie oferta în care cel ce o face, stabileşte în ce termen
este posibil să fie făcută acceptarea. Importanţa determinării termenului în care poate fi făcută
acceptarea reiese din faptul că după expirarea acestuia ofertantul nu este obligat să realizeze careva
acte suplimentare în vederea retragerii ofertei - aceasta se consideră retrasă la scadenţă. Unii autori,
însă, consideră, că expirarea termenului nu constituie moment al încetării efectelor ofertei, astfel
cum ofertantul poate eventual admite şi o acceptare întârziată. Considerăm incorectă o asemenea
viziune a problemei, având în vedere faptul că în cazul propunerii făcută cu întârziere, calificată de
aceşti autori drept acceptare realizată, nu poate fi examinată drept acceptare a unei oferte, ci o ofertă
nouă, deoarece aşa-zisa acceptare se referă deja la o ofertă expirată, ce nu produce efecte. Deci,
aceasta apare drept o nouă ofertă care va fi acceptată eventual de cel ce anterior a făcut o ofertă în
termen. Acest fapt reiese din efectele pe care le produce oferta făcută anterior - inexistenţa la
momentul survenirii propunerii.
Oferta făcută tacit constituie acea ofertă care nu este realizată într-un mod special, cum ar fi
cel verbal sau scris. Cu toate că simpla tăcere nu constituie o modalitate de a realiza un act juridic,
dar totuşi se pot constata cazuri, când în funcţie de împrejurările în care se găsesc persoanele,
acestea se consideră că au efectuat o ofertă scrisă. Astfel, în cazul în care unitatea de transport de
pasageri, care asigură transportarea pasagerilor pe o anumită rută staţionează într-o staţie, aceasta ne
dă de înţeles, că se înaintează o propunere de a încheia un contract de transport. Oferta făcută verbal
constituie acea ofertă, care presupune expunerea propunerii de a încheia contractul într-o formă
verbală sau altă formă analogică acesteia. Forma scrisă a expunerii ofertei constituie o modalitate de
38
exprimare a propunerii de a contracta, precum şi a condiţiilor ofertei pe purtători de hârtie sau pe
alţi purtători care pot fi similaţi acestora, cum ar fi spre exemplu, purtătorii magnetici, panourile de
reclamă video etc.
2.3. Condiţiile ofertei. Fiind determinat drept un act juridic esenţial la încheierea
contractului, oferta de a contracta necesită a fi exprimată în anumite condiţii. Astfel, respectarea
condiţiilor de înaintare a ofertei duce la posibilitatea acesteia de a produce efecte juridice. în această
ordine de idei determinăm existenţa următoarelor condiţii ale ofertei. Oferta trebuie să
îndeplinească condiţiile esenţiale ale consimţământului. Această condiţie reiese din faptul, că oferta
şi acceptarea fiind două elemente esenţiale ale consimţământului, respectiv, fiecare din ele urmează
să corespundă condi¬ţiilor generale ce ţin de consimţământ. Oferta trebuie să fi reală. Acest fapt
presupune, că ofertantul urmează a înainta o ofertă care presupune posibilitatea atât a acceptării ei,
cât şi a executării contractului încheiat. Astfel, propunerea de a executa careva lucrări de construcţie
şi amenajare într-un termen extrem de restrâns, care va afecta calitatea lucrărilor şi securitatea
beneficiarilor obiectului ar constitui un obiectiv nereal. Oferta trebuie să fie serioasă. Oferta
înaintată trebuie să presupună un scop serios, astfel cum aceasta pe lângă faptul că trebuie să
urmărească scopul însăşi a încheierii contractului, mai este necesar de a presupune şi un obiectiv
serios. Oferta trebuie să fie conştientă. Ofertantul care a realizat actul de ofertă, dar care nu a
conştientizat acest fapt nu poate fi considerat ofertant. Cele mai dese ori anume ofertele înaintate
într-o formă tacită permite producerea unei aluzii de ofertă. Oferta trebuie să fie neviciată, astfel
cum impunerea prin metode violente, prin eroare sau prin violenţă la exprimarea voinţei de a
contracta, inclusiv şi în ce priveşte înaintarea ofertei constituie o condiţie de declarare a nulităţii
ofertei. Oferta trebuie să fie cu intenţie de a crea efecte, fapt care presupune conştientizarea de către
ofertant a faptului că drept urmare a înaintării ofertei actul de acceptare va constitui încheierea
contractului şi că ofertantul urmăreşte anume aceste efecte. Oferta trebuie să fie fermă fapt care
presupune încrederea totală a ofertantului în faptul, că el este interesat a încheia contractul şi a
suporta toate efectele acestuia. Aceasta, însă, nu lipseşte ofertantul de dreptul de a retrage oferta
atunci când se constată dezavantajul său. Oferta neechivocă presupune, ca aceasta nu poate fi doar
presupusă de acceptant, ci urmează a fi conştientizată. Oferta trebuie să fie precisă şi completă.
Această condiţie presupune ca oferta înaintată să releveze pe deplin limitele obiectului propus spre
contractare, excluzând orice rezerve sau inexactităţi.
2.4. Efectele ofertei. Vorbind despre efectele oricărui act juridic, inclusiv şi despre ofertă,
este necesar de menţionat, că acesta presupune următoarele categorii de efecte:
1. efectele exprimării nevalabile a ofertei;
2. efectele exprimării valabile a ofertei;
39
3. efectele revocării ofertei;
4. efectele acceptării ofertei;
În continuare ţinem să relevăm pe scurt conţinutul fiecăreia din categoriile de efecte.
Oferta valabil exprimată cu încălcarea condiţiilor de validitate ale acesteia produce are ca
efect nulitatea.
Oferta exprimată valabil presupune realizarea unui act juridic unilateral cu toate efectele ce
rezultă din acesta. Principalul efect pe care poate să-1 aibă oferta valabil exprimată, aceasta este
acceptarea ei, iar prin urmare încheierea contractului prin realizarea consimţământului. Este necesar
doar să menţionăm, că în acest context vom vorbi despre efectele precedate momentului acceptării
ofertei. Astfel, oferta valabil exprimată are forţă obligatorie pentru ofertant. Acest efect poate fi pus
sub condiţie de termen. Astfel, atunci când oferta este făcută cu indicarea termenului, aceasta este
obligatorie pentru ofertant doar pentru perioada termenului respectiv. Atâta timp cât oferta nu a
întâlnit acceptarea, ofertantul poate revoca oferta. Aceasta constituie o posibilitate a ofertantului,
dar care urmează să fie făcută în aceeaşi formă în care a fost făcută oferta sau într-o formă declarată
de acesta la momentul înaintării ofertei ori stabilită prin lege. în momentul în care ofertantul şi-a
pierdut capacitatea sa contractuală sau a decedat, oferta devine caducă. De asemenea oferta poate
deveni caducă atunci, când obiectul contractului devine inefectiv. Inefectivitatea obiectului se
constată atunci, când încetează a mai exista scopul în vederea căruia a fost emisă oferta sau se
constată dezavantajul sau imposibilitatea ulterioarei încheieri a contractului. Aceasta se poate
produce şi în privinţa ofertei făcută cu termen şi în privinţa ofertei fără termen.
După cum am mai menţionat, ofertantul este în drept în orice moment, până la acceptarea
ofertei de a o revoca. Oferta revocată presupune lipsa efectelor ce rezultă din validitatea sa. Astfel,
oferta revocată nu mai poate fi acceptată, iar prin urmare o eventuală acceptare după revocarea
ofertei va fi considerată drept o nouă ofertă.
Efectele acceptării ofertei. Principalul şi cel mai important efect al acceptării ofertei
constituie realizarea consimţământului în contract, iar la contractele consensuale şi încheierea
contractului.
§ 3. Acceptarea ofertei
3.1. Definiţie. Acceptarea constituie cea de-a doua latură esenţială a consimţământului şi
este un răspuns ce constă în manifestarea de voinţă privind acceptarea ofertei. Este deosebit de
important, sub aspect practic, de a face diferenţierea între ofertă şi acceptare, astfel cum nu
totdeauna cel ce iniţiază negocierile este "sortit" să primească acceptarea. Astfel, spre exemplu, în
cazul în care au loc negocierile, ofertantul propune preţul, iar potenţialul contractant propune la
40
rândul său alt preţ, venind în acest caz deja ca ofertant, iar în cazul în care preţul devine avantajos
pentru ambele părţi, acesta este acceptat de către cel ce a iniţiat negocierile, el dobândind în acest
caz calitatea de acceptant.
3.2. Clasificarea acceptării. Problema clasificării acceptării este la fel de importantă cum şi
problema clasificării ofertei. In literatura de specialitate întâlnim diverse criterii de clasificare a
acceptării. Astfel, în funcţie de forma acceptării, deosebim acceptarea făcută în scris şi acceptarea
făcută verbal. Acceptarea tacită constituie o formă a exprimării acceptului, în care persoana cui i s-a
adresat oferta, într-o formă verbală sau o altă formă similară acesteia a dat răspunsul cu privire la
acordul încheierii contractului. Este important de menţionat, că forma verbală a acceptării nu
asigură efectiv opozabilitatea actului de acceptare a ofertei. în acest sens, la o eventuală divergenţă
în ce priveşte corectitudinea exprimării actului de acceptare a ofertei sau la exprimarea ofertei
viciate, va apărea problema în ce priveşte cui i se acordă prezumţia încrederii. în acest sens,
opozabilitatea va fi posibil de asigurat doar atunci când din împrejurările, faptele sau circumstanţele
descrise de părţi va reieşi corectitudinea sau incorectitudinea exprimării acceptării. Acceptarea
făcută în formă scrisă constituie o garanţie a opozabilităţii realizării actului de acceptare a ofertei,
care uneori apare şi ca condiţie de valabilitate a acesteia. Astfel, în cazul în care ofertantul a stabilit,
că acceptarea ofertei urmează a fi făcută în exclusivitatea în formă scrisă, nerespectarea acestei
condiţii va duce la nulitatea acceptării.
În funcţie de modul în care se face acceptarea, deosebim acceptarea expresă şi acceptarea
tacită. Acceptarea expresă presupune realizarea actului de acceptare în modul cerut de lege sau de
ofertant. Această modalitate presupune exteriorizarea actului de acceptare în aşa fel încât ofertantul
să poată cu siguranţă şi neechivoc să conştientizeze faptul acceptării. Acceptarea expresă poate fi
atât verbală cât şi în scris. Acceptarea tacită presupune lipsa înştiinţării într-o formă scrisă sau
verbală în ce priveşte acceptarea ofertei, însă din conţinutul acţiunilor realizate de către cel cui i s-a
adresat oferta, ofertantul urmează să conştientizeze faptul acceptării ofertei. Astfel, spre exemplu, în
cazul în care angajatul în temeiul unui contract de muncă pe termen prelungeşte prestarea muncilor,
iar patronul îi asigură plata muncii, fără ca să mai fie încheiat un nou contract de muncă sau să fie
extins termenul celui precedent, aceasta semnifică acceptarea de către angajat a ofertei patronului
privind prestarea acestor munci.
3.3. Condiţiile acceptării. Ca şi în cazul ofertei, acceptarea urmează a fi făcută cu
respectarea anumitor condiţii. Respectarea acestor condiţii asigură exprimarea valabilă a acceptării
ofertei. Astfel, pentru ca acceptarea ofertei să fie valabil exprimată, aceasta trebuie să concorde cu
oferta, trebuie să fie neîndoielnică, dacă oferta a fost adresată unei persoane concrete doar aceasta
poate accepta, trebuie să intervină înainte ca oferta să devină caducă sau fie revocată.
41
Concordarea acceptării cu oferta constituie condiţia care relevă esenţa acordului de voinţă.
Astfel cum, uneori, chiar şi actul de acceptare făcut cu expunerea unor condiţii, la prima vedere mai
favorabile, pot fi calificate ca neconcordanţă a acceptării cu oferta. Spre exemplu, indicarea ofertei
de preţ pentru un produs ca fiind "99 lei 99 bani" presupune acceptarea întocmai a acestuia şi nici
de cum mai puţin sau mai mult. La prima vedere aceasta ar fi absurd, având în vedere faptul, că de
regulă, în comerţ totdeauna se urmăreşte sporirea avantajului de către cel ce comercializează. însă
aici putem releva şi un interes de altă natură, cum ar fi spre exemplu acel ce este legat de faptul
sporirii cotei de impozitare în cazul atingerii sumei de 100 lei a costului acestui produs. în asemenea
caz, evident, comerciantul nu are nici un interes de a achita din preţul produsului o sumă mai
mare de impozit. Deasemenea, este necesar de menţionat, în acest sens, că acceptarea
urmează să privească întreaga ofertă şi nicidecum o partea a acesteia, poate chiar şi cea mai
esenţială.
Acceptarea, dealtfel ca şi oferta, deasemenea trebuie să fie neîndoielnică, acceptantul
manifestând certitudine în exprimarea actului de acceptare a ofertei. în acest sens orice exprimare a
acceptului sub condiţie, poate fi calificată drept acceptare cu rezervă şi va fi lovită de nulitate.
Oferta adresată unei persoane sau unui grup de persoane poate fi acceptată respectiv doar de
această persoană sau grup de persoane. Evident, că această condiţie este aplicabilă ofertelor adresate
persoanei concrete sau grupului determinat de persoane. Această condiţie îşi găseşte fundamentarea
în faptul, că în pofida faptului, că realizarea obiectivelor unui contract stă în puterea a mai multor
persoane, în virtutea principiului libertăţii contractuale, ofertantul este liber de a-şi determina cercul
de persoane cu care poate să se găsească în raporturi contractuale. Aceasta el o poate face
determinând anumite criterii, cum ar fi cel profesional, cel ce ţine de experienţă, nume etc.
Acceptarea trebuie să intervină până oferta nu a fost revocată sau până aceasta nu a devenit caducă.
Pornind de la idea, că consimţământul se consideră realizat atunci când oferta a întâlnit acceptarea,
corespunzător, acceptarea nu poate avea drept efect realizarea consimţământului, dacă oferta nu este
capabilă de a produce efecte. Dar după cum am menţionat mai sus, oferta valabil exprimată,
încetează a mai produce efecte atunci când este revocată în mod expres sau a expirat termenul în
decursul căreia putea fi acceptată sau atunci când devine caducă.
3.4. Efectele acceptării ofertei. Principalul efect pe care îl produce acceptarea ofertei
constituie realizarea consimţământului. Totodată, acceptarea ofertei poate duce ca efect şi la
încheierea contractului. Această regulă se aplică, evident către contractele consensuale. La fel ca şi
oferta, acceptarea poate fi revocată. Posibilitatea revocării acceptării apare, la prima vedere, drept o
neconcordanţă în ce priveşte încheierea contractului. în acest sens, am putea argumenta cu aceia, că
revocarea acceptării este posibilă până la momentul încheierii contractului. Am putea vorbi de
42
această posibilitate, în primul rând, cu referire la contractele reale şi formale, şi în special la
contractele ce se încheie prin concurs (licitaţie).
§ 4. Momentul încheierii contractului şi regulile aplicabile

4.1. Importanţa. Importanţa determinării momentului încheierii contractului nimeni nu o
pune la îndoială. Astfel, în funcţie de momentul încheierii contractului putem determina o serie de
fapte juridice. După cum pe bună dreptate menţionează unii autori, determinarea corectă a
momentului încheierii contractului ne dă posibilitatea deseori de a vorbi despre validitatea acestuia.
Astfel, după cum se menţionează într-o lucrare, importanţa determinării momentului încheierii
contractului se relevă sub următoarele aspecte59:
1. Existenţa capacităţii părţilor de a contracta;
2. Momentul în care oferta putea fi revocată;
3. Momentul dobândirii dreptului în baza contractului;
4. În raport cu acest moment poate fi determinat şi locul încheierii contractului;
5. Momentul când încep a curge termenii contractuali;
6. Legea aplicabilă contractului sau perioadei de executare a acestuia.
După cum vedem o serie de momente sub aspect juridic sunt determinate în funcţie de
momentul încheierii contractului.
4.2. Definiţia. Tradiţional în literatura de specialitate momentul încheierii se consideră
acela când oferta întâlneşte acceptarea. Este de menţionat, însă, că regula enunţată exprimă
momentul încheierii contractului doar în raport cu contractele consensuale. Având în vedere
existenţa contractelor reale şi formale, corespunzător, urmează a enunţa trei reguli ce privesc
momentul încheierii contractului. Contractele consensuale se consideră încheiate în momentul
în care este realizat consimţământul; Contractele reale se consideră încheiate în momentul în care
este transmis lucrul sau serviciul ce constituie obiect extrinsec al contractului; Contractele formale
se consideră încheiate în momentul în care sunt realizate condiţiile de formalitate a contractului.
4.3. Regulile aplicabile momentului încheierii contractului consensual.
Determinarea momentului încheierii contractului consensual se face în funcţie de faptul în ce mod
se face oferta şi acceptarea şi în ce loc sun realizate acestea. în acest sens, determinăm situaţiile
când ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa celuilalt, când contractul se încheie la distanţă
prin telefon sau mijloace internet, când contractul se încheie prin corespondenţa. în primul şi al
doilea caz, momentul realizării consimţământului se va considera şi momentul încheierii
contractului. în cazul în care vorbim despre faptul că ofertantul şi acceptantul se află la distanţă şi
59
L. Pop, «Contracte comerciale», voi. I, Bucureşti, 1997, pag. 112
43
nu pot comunica în direct, momentan, iar respectiv actele sale de voinţă vor fi aduse la cunoştinţă
peste o perioadă de timp de la momentul realizării lui, se aplică, de obicei, două reguli de bază -
regula emisiunii şi regula recepţionării. După regula emisiunii, se consideră acordul de voinţă
realizat atunci când a fost expediat răspunsul (acceptul) de către acceptant. După regula
recepţionării se consideră acordul realizat atunci când acceptarea a fost recepţionată de către
ofertant.
În ce priveşte întrebarea în care caz şi care regulă se aplică, ţinem să menţionăm, că aici se
aplică principiul "se aplică de fiecare dată regula recepţionării dacă ofertantul nu stabileşte altceva".
Regulile aplicabile momentului încheierii contractului real. Contractul real se consideră încheiat din
momentul transmisiunii bunului sau serviciului de la proprietar către cealaltă parte a contractului.
Este necesar să menţionăm, că acest moment, de regulă este adeverit prin întocmirea actelor de
transmitere primire. Totodată, pentru determinarea corectă a momentului încheierii contractului real
este necesar de a ne referi la divizarea contractelor reale în contracte real-formale şi real-
consensuale. Astfel, contractele real-consensuale se consideră încheiate din momentul simplei
transmisiuni a bunului, iar contractele real-formale se consideră încheiate din momentul realizării
atât a transmisiunii, cât şi a unor formalităţi. Spre exemplu, contractul de donaţie de imobile este
desemnat drept un contract real-formal.
Regulile aplicabile momentului încheierii contractului formal. După cum deja am menţionat,
contractul formal se consideră încheiat doar în momentul în care au fost realizate condiţiile de
formalitate ale contractului, cum ar fi forma scrisă, autentificarea notarială, înregistrarea etc. Este
necesar, însă, de a ţine cont de faptul, că în cazurile în care la încheierea contractului se cere
întocmirea înscrisului, acesta poate fi atât pentru opozabilitate cât şi pentru validitate. în acest sens,
momentul întocmirii înscrisului se va considera momentul încheierii contractului doar dacă această
condiţie este cerută pentru validitatea contractului. Aceiaşi regulă se aplică şi la celelalte condiţii de
formalitate.
§ 5. Locul încheierii contractului şi regulile aplicabile

5.1. Importanţa. Importanţa locului încheierii contractului nu este mai mică decât
momentul încheierii contractului. Astfel, în funcţie de locul încheierii contractului putem
vorbi despre legislaţia şi regulile aplicabile contractului. în unele cazuri putem vorbi chiar şi
despre posibilitatea încheierii contractului.
5.2. Regulile aplicate. Ca şi în ce priveşte momentul încheierii contractului, şi locul
încheierii contractului este dependent de momentul când acesta începe a produce efecte, iar în
44
mod implicit de momentul încheierii acestuia. Astfel, determinăm reguli de apreciere a locului
încheierii contractului la contractele consensuale, la contractele formale şi la contractele reale.
Regula generală aplicabilă locului încheierii contractului consensual este, că contractul se
consideră încheiat în locul în care s-a realizat consimţământul, adică unde oferta a întâlnit
acceptarea, în mod corespunzător vom specifica de asemenea acele situaţii care privesc momentul
încheierii contractului, iar prin urmare vom deduce, că:
• contractul încheiat, unde părţile sunt situate în preajmă se va considera încheiat în locul
aflării părţilor:
• contractul încheiat , unde părţile se aflau la distanţă se va considera încheiat la locul unde
este situat ofertantul, dacă consimţământul a fost realizat printr-o sursă de comunicare directă sau
dacă s-a aplicat regula recepţionării, şi contractul se va considera încheiat la locul aflării celui ce
acceptă oferta dacă se aplică regula emisiunii.
În cazul în care este vorba de încheiere a unui contract formal, locul încheierii acestuia se
consideră locul unde s-au perfectat formalităţile.
În cazul încheierii contractului real, locul încheierii acestuia se va considera locul
transmiterii bunului sau serviciului. Este necesar de reţinut, că în cazul încheierii contractului real-
formal, locul încheierii contractului va fi locul unde s-au perfectat formalităţile contractuale, chiar
dacă transmiterea bunului s-a efectuat în alt loc. Această regulă se aplică doar în cazul dacă legea
sau contractul nu prevede altfel.
Capitolul V. TEHNICI DE NEGOCIERE A CONTRACTULUI
§ 1. Generalităţi privind negocierea contractului

Posibilitatea desfăşurării raporturilor contractuale de cele mai multe ori se datorează
caracterului flexibil al acestora, precum şi diverselor posibilităţi pe care le oferă încheierea unui
contract. în acest sens, deosebit de important este asigurarea determinării stricte şi fără echivoc a
conţinutului contractului. Determinarea strictă a conţinutului contractului este posibil de realizat cel
mai efectiv prin asigurarea unei corecte interpretări a clauzelor contractuale, precum şi prin
stabilirea acelor clauze care vor reflecta în mod egal cât interesul uneia din părţi atât şi interesul
celorlalte. Cel mai efectiv acest scop poate fi realizat în procesul de negociere a contractului.
Ce este necesar de a înţelege prin negocierea contractului? Negocierea contractului
constituie unul din cele mai importante procedee de stabilire a condiţiilor contractuale. Aceasta
cuprinde anumite etape în care una din părţi la contract înaintează o ofertă de a contracta, iar
cealaltă parte, la rândul său face o nouă ofertă, în mod implicit neacceptând-o pe cea înaintată la
45
început. Această perindare de oferte reciproce se petrece atâta timp, până când nu se realizează
acordul de voinţă.
Deci, prin urmare, prin negociere vom înţelege acea etapă a încheierii contractului, unde
potenţialii contractanţi înaintează reciproc, prin modalităţi şi procedee admise sau stabilite de lege,
oferte de a încheia un contract cu privire la un obiect şi au drept scop atingerea acordului de voinţă
prin prisma avantajului reciproc dobândit în cadrul acestor negocieri.
Expunând conţinutul etapelor şi modalităţilor de negociere, ne vom opri totodată şi la unele etape
premărgătoare negocierilor.
§ 2. Informaţia prealabilă încheierii contractului

O deosebită importanţă are pentru succesul şi rapiditatea încheierii contractului existenţa unei
informaţii care ar permite relevarea obiectivelor contractului şi avantajului încheierii acestuia, în
acest sens, ofertanţii asigură publicitatea informaţiei prealabile care constă în evidenţierea unor
condiţii, de regulă, celor mai esenţiale, în care se va încheia contractul. Respectiva informaţie este
prezentată prin diverse căi. Spre exemplu, în dreptul comercial, aceasta este realizat
prin intermediul publicităţii comerciale, prin intermediul etichetării produselor, prin utilizarea
GENCOD-ului, prin intermediul afişării condiţiilor de încheiere a contractului etc. în dreptul
internaţional aceasta se realizează prin schimbul de informaţie şi de propuneri din partea statelor
care iniţiază încheierea unei convenţii internaţionale. în dreptul muncii informaţia privind ofertele
contractuale este asigurată prin intermediul oficiilor de angajare în câmpul muncii sau oficiilor
forţei de muncă etc. Uneori lipsa informaţiei prealabile încheierii contractului, din
considerente a protecţiei dreptului consumatorului, poate fi pedepsită, cum ar fi spre
exemplu în cazul lipsei indicatorului de preţ pe produsul comercializat, lipsa termenului de
valabilitate a produsului etc. în cazul în care este vorba de negocierea contractului prin
intermediul licitaţiei, informaţia prealabilă o constituie însăşi descrierea lotului şi întreaga
documentaţie de licitaţie.
Această informaţie urmează să corespundă anumitor cerinţe, cum ar fi:
1) să fie veridică, adică să corespundă produsului, serviciului sau obiectivului care îl
reclamează;
2) să nu inducă în eroare, cum ar fi enunţarea doar a celor calităţi sau caracteristici ale
produsului, care îl caracterizează din cele mai bune laturi, evitând viciile principale ale produsului.
3) să fie expusă clar, cât din punct de vedere a tehnicii expunerii, atât şi a conţinutului
informaţiei, astfel, încât să se excludă eroarea.
46
De asemenea deosebim şi alte condiţii ce se referă la această informaţie, dar care sunt
condiţionate de tipul contractului care este încheiat.
§3. Tratative şi acorduri pregătitoare şi întocmirea textului contractului

Acordurile pregătitoare şi tratativele presupun realizarea unor înţelegeri, iar uneori chiar şi
executarea unor clauze contractuale, care ulterior vor deveni părţi ale contractului. Acestea dau
posibilitatea de a stabili atât întreg spectrul obligaţiunilor contractuale, cât şi posibilitatea relevării
capacităţii de executare a contractului de către potenţialul contractant. De asemenea acestea pot
asigura scoaterea la iveală a eventualelor vicii ale contractului, pot facilita interpretarea clauzelor
contractuale, precum şi pot oferi destul timp pentru asigurarea părţilor de eventualele eşecuri sau
greşeli în executarea contractului.
Acordurile pregătitoare, care urmează tratativele pot, comparativ cu ultimele, deja stabilesc
obligaţii contractuale. Acestea sunt caracteristice contractelor complexe, acordurilor internaţionale
şi se referă, de regulă, la anumite clauze concrete ale contractului sau la principiile de bază asupra
cărora se realizează negocierea. De asemenea acestea se pot referi la unele împrejurări cu caracter
accesoriu, dar care au o importanţă deosebită, cum ar fi acordul cu privire la confidenţialitatea
tratativelor, acordul cu privire la excluderea posibilităţii de a negocia cu alte persoane, acordul cu
privire la etapele de desfăşurare a tratativelor, acordul cu privire la modul de repartizare a
cheltuielilor pentru petrecerea tratativelor60 etc. Totodată pot fi încheiate acorduri pregătitoare, care
să asigure pregătirea platoului de executare a contractului. Astfel, spre exemplu, în practica
încheierii contractelor în Republica Moldova se cunosc cazuri, când a fost încheiat un acord
pregătitor anterior încheierii acordului de bază, care a servit drept proiect de experimentare a
modului şi posibilităţilor de executare a acordului de bază, iar mai apoi, după adeverirea rezultatelor
pozitive, a fost încheiat contractul de bază61.
La contractele simple, de asemenea putem vorbi despre acorduri pregătitoare, şi anume
acestea le constituie antecontractele. în categoria acestora intră arvuna, garanţia, inclusiv şi cea
bancară, pactul de preferinţă, promisiunea de a contracta etc.
O etapă destul de importantă este întocmirea sau perfectarea textului contractului. Această
fază presupune afişarea pe purtătorii de hârtie sau pe alţi purtători62 a clauzelor contractuale, după
60
I. Turcu, «Dreptul afacerilore, Iaşi, 1993, pag. 304
61
În acest caz exemplificăm cu acordul de creditare încheiat în 1998, prin care Republica Moldova asigură
implementarea proiectului de înregistrare imobiliară pe ţară. Până la acest acord a fost încheiat un acord prealabil, care
presupunea crearea unui proiect experimental, cu aceleaşi obiective, şi în cazul succesului, urma să fie încheiat acordul
de bază.
62
În cazul în care textul contractelor se negociază la distanţă, textul proiectului contractului poate fi adus la cunoştinţa
celeilalte părţi prin mijloacele INTERNET, fără a le afişa pe purtători de hârtie.
47
cum s-a convenit în cadrul negocierilor. Evident, că nu este neapărat, ca întocmirea textului
contractului să fie precedată de negocieri, astfel cum însăşi negocierile pot fi realizate deja în baza
unui proiect al contractului întocmit.
În vederea întocmirii textului contractului este necesar de a ţine cont de unele cerinţe,
respectarea cărora asigură evitarea divergenţelor pe marginea contractului. Astfel la întocmirea
textului contractului este necesar ca63:
1. Fiecare obligaţie asumată trebuie să fie precis formulată;
2. Pentru fiecare clauză este obligatorie identificarea normei juridice aplicabile;
3. Este recomandabil ca textul să fie citit şi recitit, de mai multe persoane, pentru a se
percepe corect orice nuanţă şi a se verifica interpretările posibile;
4. Orice ambiguitate, orice clauză echivocă reprezintă un potenţial inamic lăsat în
spatele frontului;
5. Subtilităţile de stil şi limbaj nu-şi au locul în contract. Aici totul se spune simplu,
direct, clar şi complet;
6. idee strălucită, venită pe neaşteptate, poate fi o idee nefericită;
7. Pe cât posibil trebuie să fie evitat procesul. Garanţiile executării obligaţiilor trebuie
să fie uşor accesibile şi cu un înalt grad de lichiditate;
8. Cu cât numărul documentelor semnate este mai mare şi cu cât textul este mai stufos,
cu atât mai probabilă este strecurarea unei inadvertenţe care ar putea nărui rezultatul
scontat.
§ 4. Licitaţia
Licitaţiile ca modalitate de petrecere a negocierilor presupune o procedură complexă de
negociere, în conformitate cu anumite reguli strict stabilite de organizatorul licitaţiei sau stabilite
prin lege. Licitaţia presupune realizarea consimţământului într-o procedură desfăşurată e concurs,
într-un mod public.
Încheierea contractelor prin procedura de concurs este caracteristică majorităţii categoriilor
de contracte - comerciale, civile, de muncă, administrative. Etapele de organizare şi petrecere a
celei mai simple licitaţii sunt: determinarea lotului, întocmirea documentaţiei de licitaţie,
determinarea cercului de participanţi la licitaţie, publicarea sau transmiterea invitaţiei de participare
la licitaţie, înregistrarea participanţilor la licitaţie, petrecerea însăşi a licitaţiei prin deschierea şi
evaluarea ofertelor sau organizarea concursului cu strigare, şi adjudecarea contractului.
63
L. Pop, I. Turcu, «Contractele comerciale», voi. I, Bucureşti, 1997, pag. 65
48
Vom încerca foarte pe scurt să caracterizăm fiecare in aceste etape.
Determinarea lotului presupune aprecierea în obiectul contractului ce va fi încheiat. Lotul
poate cuprinde unul sau mai multe bunuri, precum şi universalităţi de bunuri, care la rândul său pot
eventual constitui obiecte separate ale contractului. Este necesar de menţionat, că mai multe bunuri
ce constituie elemente ale lotului nu pot constitui obiecte separate ale contractului, decât doar dacă
vor fi disjungate în loturi separate.
Întocmirea documentaţiei de licitaţie constituie o etapă deosebit de importantă, care
cuprinde întocmirea întregului pachet de documente, care vor constitui baza juridică a petrecerii
licitaţiei. Conţinutul documentaţiei de licitaţie o formează instrucţiunea sau regulamentul de
organizare şi petrecere a licitaţiei64, condiţiile contractului, documentele ce relevă conţinutul
cerinţelor faţă de obiectul contractat, formele model a principalelor documente, cum ar fi oferta şi
scrisoarea de acceptare a ofertei, garanţia de participare la licitaţie şi de executare a contractului etc.
Determinarea cercului de participanţi la licitaţie este realizat de către organizatorul licitaţiei.
Acesta, în funcţie de caracterul obiectului realizat poate determina un grup de persoane bine
determinat, care vor fi invitaţi de a participa la licitaţie, dar poate şi să determine doar categoria de
persoane ce pot participa. De asemenea organizatorul licitaţiei poate să nu specifice categoria de
persoane ce pot participa la licitaţie, aceasta reieşind din conţinutul lotului şi condiţiilor de
participare la licitaţie.
Publicarea sau transmiterea invitaţiei de participare la licitaţie şi înregistrarea participanţilor
la licitaţie constituie etapa imediat apropiată începutului licitaţiei. Publicarea invitaţiei se realizează,
de regulă, prin intermediul surselor mass-media care sunt accesbile majorităţii sau tuturor
potenţialilor participanţi la licitaţie.
Petrecerea însăşi a licitaţiei prin deschierea şi evaluarea ofertelor sau organizarea
concursului cu strigare presupune deschiderea ofertelor, iar în cazul licitaţiei cu strigare - anunţarea
valorii iniţiale, care mai apoi este urmată de ridicarea acestui «prin strigare». în cazul licitaţiilor fără
strigare cu o singură ofertă65, o mare importanţă o are etapa de evaluare a ofertei, care constă în
aprecierea tuturor laturilor ofertelor în funcţie de criteriile anterior determinate de organizator.
Adjudecarea contractului constituie decizia organizatorului de a încheia contractul cu câştigătorul
licitaţiei. Aceasta se realizează, fie prin lovitura ciocanului şi anunţarea numelui sau numărului
64
Respectivul document poate fi elaborat de către persoana care evaluează ca organizator al licitaţiei, dar în cazurile în
care este vorba despre licitaţiile organizate şi petrecute de persoanele de drept public, aceste regulamente sunt de regulă
aprobate prin lege sau hotărâre de guvern.
65
De regulă, la aceste categorii de licitaţii ofertele sunt prezentate de către participanţi in timp -până la începutul
licitaţiei - şi în momentul începutului licitaţiei ofertele se deschi şi se evaluează. în asemenea cazuri, participanţii la
licitaţiei prezintă, de regulă, doar o singură ofertă.
49
concursantului, fie prin emiterea unei scrisori prin care acesta se înştiinţează despre câştigarea
licitaţiei.
Capitolul VI. EFECTELE CONTRACTULUI ÎNCHEIAT
§ 1. Noţiunea şi clasificarea efectelor

Definiţia. Prin efecte ale contractului sunt înţelese totalitatea de obligaţii şi drepturi care pot
lua naştere cât din conţinutul contractelor în baza clauzelor acestuia, atât şi ca rezultat al
nerespectării clauzelor, precum şi în cazul nerespectării condiţiilor de valabilitate.
Clasificarea. În acest capitol nu ne vom referi la efectele ce rezultă in încheierea nevalabilă
a contractului, deoarece acest subiect este descris într-un capitol anterior. Totodată, pornind la
relevarea conţinutului efectelor contractului încheiat, este necesar de a menţiona, că acestea privesc
următoarele categorii de bază:
1) Efectele ce privesc părţile şi;
2) Efectele ce privesc terţii.
La rândul său, efectele ce privesc părţile pot fi divizate în:
1) Efecte ce rezultă din executarea corespunzătoare a contractului şi;
2) Efecte ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
contractului.
3) Efectele ce rezultă din executarea contractului.
O problemă deosebit de importantă constituie determinarea efectelor contractului încheiat.
De fiecare dată, la încheierea contractului, efectele acestuia sunt determinate fie expres prin lege, fie
prin condiţiile contractului. Oricum, însă, apare necesitatea corectei determinări a efectelor
contractului. Astfel determinăm existenţa unor reguli de determinare a efectelor contractelor, cum ar
fi dovedirea actului, care presupune prezentarea probelor ce vor face dovada contractului (înscrisul,
banda magnetică, ricipisa etc), stabilirea condiţiilor de valabilitate şi interpretarea clauzelor
contractuale, care este realizată, de regulă, prin calificarea clauzei şi stabilirea înţelesului acesteia.
§ 2. Efectele ce decurg din executarea contractului

În momentul când vorbim despre efectele ce decurg din încheierea contractului, este necesar
de menţionat, că acestea o constituie principala categorie de efecte pe care le urmăresc părţile la
încheierea contractului. După cum se menţionează cu bună dreptate, «...raţiunea încheierii unui
tratat este tocmai crearea de efecte juridice, adică angajarea părţilor la o anumită conduită
50
obligatorie»66. în acest context menţionăm, că principalul efect pe care îi creează un contract valabil
încheiat este stabilirea unei conduite a părţilor la contract. Această conduită este reflectată în
conţinutul drepturilor şi obligaţiilor pe care şi le asumă părţile la încheierea contractului. Astfel, din
momentul încheierii contractului acesta dobândeşte putere de lege pentru părţi. în acest sens, părţile
la contract sunt obligate a executa cu exactitate, în modul şi termenele stabilite în contract toate
clauzele acestuia. în acest context, orice abatere, chiar şi de aşa natură, care la prima vedere ar fi
acceptabilă pentru cealaltă parte la contract, oricum va fi considerată drept executare
necorespunzătoare a contractului. De asemenea, în materie de efecte a contractului, este necesar să
menţionăm despre irevocabilitatea contractului, astfe,l cum, părţile contractuale nu sunt în drept să
inducă revocarea contractului, decât în cazul în care legea în mod expres stabileşte această
posibilitate. în acest sens, partea la contract nu este în drept să înceteze unilateral de la executarea
clauzelor contractuale.
Una din categoriile de efecte, ce decurge din principiul relativităţii efectelor contractului,
constă în faptul, că contractul încheiat nu produce efecte faţă de terţi, dacă legea nu prevede altceva.
în acest sens avem o serie de contracte, care în materie de efecte se pot referi, altfel spus, stabilesc
drepturi şi obligaţii faţă de terţi. Spre exemplu, încheierea contractului de mandat generează
obligaţia pentru cel cui îi este prezentat mandatul, de a executa prestaţia faţă de mandatar aşa cum
ar fi fost executată faţă de mandant. De asemenea aşa fel de contract este contractul prin care se
stabileşte stipulaţia pentru terţ.
Totodată, este necesar de a menţiona şi faptul, că contractul încheiat nu poate fi refuzat
executării în mod unilateral de către una din părţile contractuale. Astfel, legislaţia în vigoare
stabileşte regula generală, conform căreia, contractul încheiat este irevocabil pentru părţi, dacă
legea nu stabileşte altceva în mod expres. Astfel, pentru exemplu, contractul de mandat presupune
posibilitatea revocării lui pentru mandant. Contractul de donaţie filantropică, de asemenea
presupune posibilitatea revocării lui de către donator.
În concluzie, fiecare contact în funcţie de regimul juridic conferit de către legislaţie sau de
către părţi, presupune diverse efecte juridice, toate ele stabilind, atât un rezultat material, cât şi un
comportament concret al părţii asupra căreia se referă acest efect.
În unele cazuri, totuşi, conţinutul contractului deviază de la clauzele reale stabilite de către
părţi. Este vorba despre contracte secrete, care nu exprimă adevărată stare a actului juridic civil, şi
care în dreptul civil poartă denumirea de simulaţie.
Este necesar de a deosebi simulaţia de nulitate şi de efectele neîndeplinirii clauzelor, prima
fiind o încălcare ce ţine de contract, ci de lege, iar prin urmare nu duce la încălcarea principiului
66
O. Bălan, E. Serbenco, «Drept internaţional public», Chişinău, 2001, pag. 255
51
legalităţii. Astfel simulaţia nu duce la încetarea executării contractului nici pentru trecut, nici pentru
viitor. Astfel articolul 221 al Codului civil declară că dacă un contract a fost încheiată cu scopul de
a ascunde un alt contract, se aplică prevederile referitoare la contractul pe care părţile intenţionau de
fapt s-o încheie, iar contractul încheiat este nul. O varietate a contractului secret este fictivitatea
acestuia, care constă în încheierea unui contract în mod aparent, nefiind intenţie între părţi de a crea
un raport juridic. în baza prevederilor Codului Civil, acest contract este nul67.
Unul din tipurile contractelor secrete care nu-şi găseşte reglementare expresă este contractul
de substituire (interpunere), ce constă în schimbarea persoanei ce trebuie să devină adevăratul titular
al dreptului. Scopul urmărit prin încheierea acestui contract este eschivarea de la plata impozitelor,
de declarare a venitelor, de spălare de bani etc.
§ 3. Efectele ce rezultă din executarea necorespunzătoare sau neexecutarea

contractului
Înafară de momentele stabilite de contracte, în unele cazuri, legislaţia stabileşte alte efecte
decât cele stipulate în contracte şi anume:
1) Rezoluţiunea68 ce constituie încetarea efectelor unui contract cu efecte retroactive, pentru
trecut, care sunt datorate neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din părţile contractului
sinalagmatic69. Tradiţional în literatura de specialitate rezoluţiunea este aplicată cazurilor de
neexecutare a contractelor, însă practica încheierii contractelor cunoaşte aplicarea procedeului
analogic cu rezoluţiunea, dar care nu poate fi desemnat în categoria revocării, având în vedere chiar
şi faptul, că revocarea este caracteristică doar uneia din părţile contractuale. Deseori în
practică aceste efecte sunt confundate cu revocarea contractului, iar ce este mai rău - cu nulitatea
acestuia. Aceasta are loc, cel mai des, datorită efectelor pe care le produce rezoluţiunea. Astfel
precum şi în cazul nulităţii rezoluţiunea, de asemenea presupune restituirea tuturor prestaţiilor
executate de până la încheierea contractului, însă comparativ cu nulitatea, rezilierea constituie un
efect al contractului valabil încheiat.
2) Rezilierea, ce constituie încetarea unui contract cu efecte pentru viitor, care se datorează
neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din părţi la contractul de executare succesivă. în
comparaţie cu rezoluţiunea, care se aplică şi contractelor de executare instantanee şi are efecte
retroactive, rezilierea se aplică contractelor de executare succesivă şi are efecte doar pentru viitor,
toate efectele produse până la momentul inducerii rezilierii, rămânând a avea valoare juridică. Ca şi
în cazul rezoluţiunii, rezilierea poate fi indusă nu numai către cazurile de neexecutare a obligaţiilor
67
Alineatul (1) al articolului 221Cod civil al Republicii Moldova
68
Articolele 734, 735, 737, 738 Cod civil al Republicii Moldova
69
V. Stoica, «Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile», Bucureşti, 1997, pag. 11
52
contractuale. Aceasta poate apărea ca efect şi în cazul executării corespunzătoare a contractului, dar
la expunerea voinţei părţilor. În asemenea caz este vorba despre rezilierea voluntară 70, care, mai
menţionăm, este necesar de a o deosebi de revocare a contractului.
3) Caducitatea, ce constituie încetare a contractului prin stabilirea neeficacităţii acestuia
datorită intervenţiei unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa părţilor. Drept
situaţie de caducitate a contractului poate servi neeficienta obiectului care urmează a fi
realizat, iraţionalitatea acestuia, dispariţia cauzei contractului etc.
4) Răspunderea contractuală, care constituie o instituţie specifică şi care o vom examina-o
într-un capitol aparte.
Capitolul VII. INTERPRETAREA CONTRACTULUI
§ 1. Noţiuni generale privind interpretarea contractului

Multitudinea clauzelor contractuale, aplicabile asupra unui spectru divers de relaţii,
caracterul general al acestora, deseori cere realizarea unor acte de lămurire a conţinutului unei sau
altei clauze. Necesitatea existenţei unei interpretări a contractului este dictată nu numai de
caracterul general al normelor şi de multitudinea acestora, dar şi datorită unei situaţii destul de
dificilă creată la ziua de azi. Este vorba despre aceea, că datorită faptului că cu activitatea de
asigurare juriică a activităţii de creare a contractelor se ocupă la ziua de azi nu totdeauna specialişti
în domeniul jurisprudenţei, iar mai mult decât atât, chiar şi juriştii care asigură elaborarea
contractelor, nu totdeauna sunt iniţiaţi în problema respectivă, sau nu sunt la curent cu noile
realizări ale ştiinţei dreptului, cu reformele legislative ce au loc în alte ţări, nu totdeauna sunt la
curent cu toate reglementările existente în legislaţie în ceea ce priveşte unul sau celălalt domeniu.
Toate aceste, dar şi alte condiţii duc la aceea, ca contractele încheiate să conţină unii termeni sau
clauze neclare, deseori atribuindu-le un sens complet diferit de cel original, fără a defini aceasta,
prcum şi să conţină unii termeni sau noţiuni, care să nu fie determinate după conţinut, lăsându-se la
discreţia celor ce aplică interpretarea lor.
70
V. Stoica, «Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile», Bucureşti, 1997, pag.17
53
Însăşi interpretarea contractului, este privită în mod diferit. Astfel unii autori consideră, că
interpretarea contractului constituie o etapă a procesului de aplicare a acestuia. Alţi autori consideră
interpretarea drept o măsură ce are menirea de a asigura procesul de aplicare a acestuia71.
Considerăm, în acest sens, că prin acte de interpretare a contractului înţelegem operaţiunea
logică de detalizare şi lămurire a conţinutului acestuia în general sau a unei clauze în parte, în
scopul aplicării lor corecte, conform înţelesului original şi reflectat necesităţilor relevate de părţi la
încheierea contractului şi respectiv pentru încadrarea lor corectă în aplicare.
Astfel, am putea spune, că interpretarea contractului se caracterizează prin faptul, că
constituie o etapă a acestuia; conţinutul interpretării este tocmai lămurirea sensului voinţei părţilor,
exprimată în norma contractuală; are drept scop corecta incadrare a diferitor situaţii în ipostaza
clauzei contractuale, asigurând prin aceasta justa aplicare a ei.
§ 2. Clasificarea interpretării contractului.

Clasificarea interpretării clauzelor contractuale poate fi efectuată în funcţie de mai- multe
criterii şi anume:
a) în funcţie de forţa interpretării;
b) în funcţie de surse de interpretare;
c) în funcţie de metoda de interpretare.
a) Interpretarea contractului în funcţie de forţa sa priveşte acceptarea acelor principii în
exprimarea conţinutuluii autentic a acestuia,. care ţin de considerarea sursei de interpretare. în acest
sens nu orice interpretare are unele şi aceleaşi efecte. Interpretarea efectuată de către un jurist de
înaltă calificare, care utilizând cele mai adecvate procedee interpretative poate fi mai reuşită, mai
deplină şi mai corectă decât interpretarea efectuată de către instanţa de judecată, însă valoarea
acestor două interpretări vor corela în acest caz invers proporţional. Altfel spus, actul interpretativ
emis de juecată are o putere aplicativă mult mai mare comparativ cu actul de interpretare realizat de
către un jurist, deşi calificat.
În acest sens, în funcţie de forţa interpretării deosebim:
• interpretarea oficială;
• interpretarea neofocială.
Interpretarea oficială este acea interpretare care primeşte un caracter obligatoriu în virtuitea
faptului că este realizată de către organele de stat împuternicite prin lege special în acest sens.
Semnificativ este faptul că această interpretare primeşte valoare de normă contractuală.
71
I. Ceterchi, M. Luburici, «Teoria generală a statului şi dreptului», Bucureşti, 1983, pag 416
54
Interpretarea neoficială constituie acea interpretare, care nu invocă un caracter obligatoriu şi care
este realizată de alţi subiecţi decât de organele special împuternicite în acest sens.
b) Interpretarea realizată referitor la o normă contractuală, are importanţă deosebită şi
considerând sursele de interpretare, deoarece de cele mai multe ori interpretarea cea mai
adecvată o poate expune doar subiectul, care a inclus în conţinutul contractului un anumit scop, care
a emis actul urmărind un anumit scop concret şi bine determinat. Astfel în acest sens, este important
să reţinem, că interpretarea normei contractuale ralizată de către ambele părţi la contract, de comun
acord, va dobâni caracter de interpretare originală, obânin chiar puterea celei oficiale.
c) Interpretarea contractului în funcţie de metoda de interpretare poate fi realizată prin
metodele de interpretare ab literam; contextuală: extintivă şi restrictivă; sistematică; raţională;
analogică; asimilare; metoda ficţiunii; doctrinală etc. Spre exemplu, metoda de interpretare ab
literam constituie o încercare de impunerii a aplicării mecanice a normei contractuale. în acest caz
se iau în consideraţie semnele de punctuaţie, consecutivitatea propoziţiilor. Se apelează cel mai des
la conţinutul în integru al contractului şi clauzei în cazurile cînd juriştii nu paţticipă la proces.
Totoată interpretarea ab literam a unor clauze, poate fi ralizată cât în mod extensiv, atât şi în mod
restrictiv. în acest sens, pentru determinarea modului se aplică principiul «în cazul clauzelor ce pot
fi interpretate dublu, se face interpretarea în favoarea celui ce se obligă».
§ 3. Regulile de interpretare a normelor contractuale

Regula principală pe care o enunţă legislaţia civilă este că interpretarea contractului civil
este necesar de realizat pe principiile bunei-credinţe. în literatura de specilitate, regulile de
interpretare sunt divizate în trei categorii principale72:
1) Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor la contract;
2) Reguli de interpretare a clauzelor confuze saucontradictorii;
3) Reguli de interpretare a clauzelor tacite.
In continuare, vom încerca foarte pe scurt să relevăm conţinutul fiecăreia in categoriile
respective de reguli.
3.1. Regulile de stabilire a voinţei reale a părţilor la contract. Principala regulă care
ţine de această categorie este că «interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor» 73. Această regulă enunţă faptul, că se va
considera că părţile contractante au încheiat contractul cu privire la acel obiect, cu privire la care au
72
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţilor», Iaşi 1994, pag. 65-66
73
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţilon>, Iaşi 1994, pag. 65; Articolul 725 Cod
civil al Republicii Moldova
55
convenit, chiar dacă din textul contractului reiese altceva. Aplicarea acestei reguli este mult mai
vaită atunci când este vorba de contractele deghizate. în asemenea caz, cu toate că părţile au
perfectat textul contractului cu privire la un obiect, se va considera, că acestea au încheiat contractul
cu privire la aceiea la ce în realitate au convenit. Totuşi până în momentul în care părţile sau altă
persoană interesată nu a indus necorespunderea textului contractului cu voinţa reală a părţilor, textul
se va considera expresia voinţei reale. Mai mult decât atât faptul corespunderii textului contractului
cu voinţa reală a părţilor este prezumată până la proba contrară.
O altă regulă care se referă la stabilirea voinţei rale a părţilor este regula, conform cărea
toate normele contractuale se interpretează una prin alta, în contextul contractului şi cauzei
acestuia74. Aceasta presupune şi faptul, că o clauză contractuală nu poate fi privită separat de
celelalte clauze contractuale.
3.2. Reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contra¬dictorii. Categoria
respectivă o formează următoarele reguli75:
a) când o clauză poate fi interpretată dublu, se va interpreta în sensul ce poate avea un efect
şi nu în acela ce ar avea înlăturarea ei76;
b) termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul care rezultă in natura
contractului77;
c) clauzele înoielnice se interpretează după obiceiul locului încheierii contractului;
d) atunci când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea celui ce se obligă, adică a
debitorului78;
e) oricât de generali nu ar fi termenii contractului, acestea au ca obiect numai prstaţiile cu
privire la care părţile s-au obligat;
f) atunci cân în contract se ă exemplu pentru explicarea obligaţiilor, nu se restrânge numărul
şi întinderea acestora la exemplu dat.
Aceste reguli urmează a fi aplicate în sistem, unde nici una din acestea nu pot fi determinate
drept prioritare, iar altele accesorii.
3.3. Reguli de interpretare a clauzelor tacite. De regulă, la încheierea contractului, părţile
stabilesc în mod expres clauzele contractuale. Se întâlnesc, însă foarte dese cazuri, când părţile
stabilesc doar clauzele principale, textul contractului astfel nu reflectă voinţa părţilor asupra tuturor
detaliilor contractului. în asemenea cazuri, clauzele obişnuite pentru contractele de aşa tip se
74
75
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţilon>, Iaşi 1994, pag. 65
76
Alineatul (1) al articolului 729 Cod civil al Republicii Moldova
77
Alineatul (2) al articolului 729 Cod civil al Republicii Moldova
78
56
subânţeleg, completân în mod automat contractul. Mai mult decât atât, multe in efectele contractelor
reglementate sunt stabilite în mod expres prin lege, astfel cum, uneori nu este necesar de a ubla
textul acesteia în contract, odată ce legea deja a reglementat-o.
3.4. Reguli de interpretare a actelor realizate în baza contractului. Această categorie de
reguli priveşte situaţiile ce privesc corectitudinea sau incorectitudinea executării contractului.
Asemenea categorie de reguli pot fi determinate în funcţie de fiecare tip de contract. Ele pot fi
stabilite cât prin lege, atât şi de către părţile contractuale. Respectiva categorie de reguli o
constituie ouă categorii de reguli: regulile generale şi regulile ce privesc fiecare contract în parte.
Spre exemplu, din categoria regulilor generale fac parte aşa reguli cum ar fi: 1) Dacă partea, căreia
îndeplinirea condiţiei suspensorii sau rezolutorii a convenţiei 79 nu-i este convenabilă, a
împedicat cu rea credinţă realizarea acesteia, condiţia este considerată ca îndeplinită; 2) Dacă
partea, căreia îndeplinirea condiţiei suspensorii sau rezolutorii îi este convinabilă, a contribuit cu rea
credinţă la realizarea acesteia, condiţia este considerată ca neîndeplinită etc. Categoria regulilor
speciale este mult mai vastă. Exemplu de asemenea regulă poate servi acea stabilită în contractul de
antrepriză şi care stabileşte, că clientul este obligat să recepţioneze lucrarea executată de
antreprenor şi s-o examineze, şi dacă clientul nu va prezenta imediat antreprenorului pretenţiile sale
în legătură cu abaterile de la condiţiile contractului care au înrăutăţit lucrarea sau în legătură cu alte
vicii ale lucrării, se va considea că el acceptă moul şi condiţia executării lucrării.
Capitolul VIII. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
§ 1. Noţiuni generale privind răspunderea contractuală

Instituţia răspunderii civile de totdeauna a constituit «cheia de boltă» a jurisprudenţei.
Necătând la faptul că respectivului compartiment al dreptului îi este dedicată pe parcursul timpului
o deosebită atenţie, se poate afirma cert faptul că soluţii unice în diversele probleme legate de
răspunderea juridică nu totdeauna sunt găsite.
Însăşi răspunderea juridică este necesar de a fi privită sub două aspecte şi anume ca
răspundere pozitivă - pentru faptele pozitive sau negative80 - acţiuni sau abstenţiuni - ce urmează a
79
Convenţia este încheiată sub condiţie suspensivă, dacă părţile stipulează naşterea unor drepturi şi obligaţii în
dependenţă de un eveniment, despre care nu se ştie, dacă se va produce sau nu. Convenţia este considerată încheiată sub
condiţie rezolutorie, dacă părţile stipulează încetarea unor drepturi şi obligaţii în dependenţă de un eveniment, despre
care nu se ştie, dacă se va produce sau nu.
80
În literatura de specialitate sunt întâlnite afirmaţii, conform cărora, răspunderea pozitivă nu poate fi referită la fapte
negative (ex. cauzatoare de daune). Totodată ţinem să afirmăm, că această poziţie este deja depăşită, deoarece, legislaţia
cunoaşte cazuri, în care persoanele suportă măsuri de răspundere pentru fapte negatorii - cauzatoare de daune - viitoare
în virtutea activităţii bazate pe riscul cauzării acestei daune sau probabilitatea sigură de a le cauza. Exemplu în acest
sens poate servi prevederile Legii Republicii Moldova privind plata pentru poluarea mediului, care stabileşte, care în
articolul 7 stabileşte, că plata pentru emisiile de poluanţi ale surselor mobile se varsă în momentul vămuirii
57
fi comise în viitor, şi răspundere negativă - pentru faptele pozitive sau negatorii - acţiuni sau
abstenţiuni - ce au fost comise în trecut.
Definirea răspunderii juridice civile, dealtfel cum şi a altor instituţii ale dreptului civil nu şi-
a găsit o reflectare unică. însăşi teoria dreptului nu a determinat până la ziua de azi o definiţie unică
a răspunderii juridice. Astfel în teoria dreptului, răspunderea juridică este tratată drept o sancţiune
stabilită prin lege, care este aplicată în cazul nerespectării normei de drept şi care este aplicată în
caz de săvârşire a acestei încălcări81. Analogic este definită şi răspunderea juridică civilă. Astfel
autorii români C. Stătescu şi C. Bîrsan cu referire în special la răspunderea civilă delictuală, susţin,
că aceasta este «... o sancţiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite
cauzatoare de prejudiciu.. Strict vorbind, ea este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi, în
acelaşi timp, o pedeapsă».
Din cele spuse mai sus conchidem, că răspunderea juridică este privită sub două aspecte.
Astfel, fiind privită în stricto sensu, aceasta o putem determina drept o obligaţie suplimentară
impusă persoanei care a comis încălcarea, deoarece impunerea unei persoane de a executa o
obligaţie care aceasta deja o avea, nu completează cu nimic conţinutul raportului juridic. Deaceea
executarea unei obligaţii existente (şi care titularul obligaţiei a refuzat executarea acestea),
asigurată, inclusiv şi prin forţa de constrângere a statului, nu poate fi considerată drept răspundere.
Alţi autori, acceptând a privi răspunderea juridică în lato sensu, consideră drept răspundere
juridică, cât stabilirea unor obligaţii suplimentare în vederea executării obligaţiei principale, atât şi
aplicarea măsurilor de constrângere a statului în vederea executării obligaţiei82.
Intenţionăm să credem, că răspunderea juridică nu este doar o obligaţie suplimentară impusă
persoanei, prin acţiunile căreia a fost adusă o lezare de interes, dar şi o executare silită a obligaţiei
pe care persoana o avea, şi prin neexecutarea căreia ar fi adus lezare de interes. în acest sens, am
putea defini răspunderea juridică, ca fiind acele consecinţe determinate de lege, pe care urmează a
le suporta persoana, prin comportamentul căreia, s-a cauzat o daună de interes atât general cât şi
personal, apărat de lege. Condiţia proximă este ca acest comportament să fie determinat de lege ca
pasibil răspunderii.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă, atunci am putea afirma că aceasta este caracterizată
prin prezenţa unor trăsături deosebite, care îi conferă o maximă flexibilitate în aplicare şi totodată
care asigură o maximă eficacitate a realizării raporturilor juridice civile, în teoria dreptului civil, dar
mai cu seamă în legislaţia civilă, până la ziua de azi încă nu a fost trasată o linie «sigură» care ar fi
combustibilului importat. Totodată, legislaţia în vigoare a majorităţii statelor, inclusiv şi a României stabileşte, că plata
pentru emisiile de poluanţi în aerul atmosferic ale autovehiculelor neînmatriculate în ţară se percepe la intrarea pe
teritoriul ţării.
81
Ioffe pag. 2; Иофе О. С. Шаргародский М. Д. Вопросы теории право, М. 1961, с. 318
82
Леист О. Э. Санкции в советском праве, Ью 1962б с. 110
58
delimitat noţiunea «răspundere civilă» de noţiunea «răspundere materială». în această ordine de
idei, considerăm destul de reuşită clasificarea tipurilor de răspundere juridică, realizată de către
teoreticienii ruşi, unde aceasta a fost privită sub mai multe aspecte. Astfel, autorul rus O. Leist83
clasifică răspunderea juridică în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi:
1) În funcţie de caracterul încălcărilor şi sancţiunilor aplicate, se deosebeşte răspunderea
penală, contravenţională, disciplinară şi patrimonială (materială);
2) În funcţie de ordinea de aplicare a sancţiunilor, deosebim răspundere judecătorească şi
administrativă;
3) În funcţie de subiectul răspunderii, deosebim răspunderea personală şi răspunderea
subiectelor colective;
4) În funcţie de caracterul încălcării de drept, deosebim răspunderea din culpă şi răspunderea
fără culpă;
5) În funcţie de modul de apariţie şi realizare a răspunderii, deosebim răspunderea ce apare
prin prescripţia legii în rezultatul încălcării prevederilor normei de drept şi răspunderea care apare
în baza legii în procesul de cercetării faptelor contravenţionale sau penale, efectuate de către
organele de stat competente.
În această ordine de idei, este necesar de a face o delimitare dintre noţiunile «răspundere
civilă» şi «răspundere materială». Tradiţional, teoria dreptului delimitează răspunderea juridică în
răspundere civilă, administrativă, penală şi materială de dreptul muncii. Drept criteriu, care este luat
la baza acestei clasificări domeniul raporturilor juridice în care apare răspunderea juridică şi care
sunt reglementate de un anumit tip de norme ce fac parte dintr-un act normativ separat. în acest
sens, utilizând noţiunea «răspunderea civilă» o echivalăm cu expresia «răspunderea în dreptul
civil». Aceasta afirmăm în contextul faptului, că în dreptul civil sunt aplicate măsuri de răspundere
patrimonială (materială) şi măsuri de răspundere nepatrimonială, ţinând cont de faptul, că şi în
raporturile juridice de drept penal, civil, administrativ, muncii etc, poate apărea răspundere
materială (patrimonială) şi răspundere personală84. Răspunderea materială priveşte obligaţia
persoanei pasibilă răspunderii de a suporta anumite cheltuieli materiale suplimentare, cum ar fi
confiscarea averii, amenda penală, contravenţională şi cea civilă (ce priveşte penalităţile într-un
contract), confiscarea contraechivalent (rechiziţia), închiderea contului bancar etc. Răspunderea
personală priveşte acele obligaţii, care nu ţin de aspectul material al persoanei şi de careva
cheltuieli, pe care aceasta ar fi obligată să le suporte, cum ar fi închisoarea penală şi administrativă,
privarea de dreptul de a conduce mijloacele de transport auto, privarea de drepturile părinteşti,
83
Леист О. Э. Санкции в советском праве, Ью 1962б с. 133
84
În acest context şi în continuare, noţiunea de răspundere personală este utilizată nu în înţelesul expus de teoreticianul
rus O. Leist ca răspundere a persoanelor fizice, ci ca răspundere ce afectează drepturile nepatrimoniale ale persoane.
59
obligaţia de a aduce scuze în public sau dezminţiri ai afirmaţiilor calomnioase etc. în contextul celor
expuse mai sus, ne rămâne să afirmăm, că răspunderea materială poate fi aplicată în raporturile de
dreptul civil, de dreptul penal, de dreptul administrativ, de dreptul muncii, de dreptul mediului etc.
Astfel, definind răspunderea civilă nu putem de a nu face referinţă la faptul, că aceasta
constituie o formă a răspunderii de drept privat, unde pe lângă faptul, că răspunderea materială este
prioritară celei personale, prejudiciul cauzat printr-o acţiune poate fi recuperat benevol de către
persoana care a cauzat prejudiciul, fără amestecul organelor de stat şi doar numai în virtutea faptului
că persoana care a cauzat prejudiciul conştientizează caracterul ilegal al faptei sale şi că organele de
stat competente, pot să intervină în asigurarea executării obligaţiei de recuperare a prejudiciului.
Literatura de specialitate în domeniul dreptului civil acordă cea mai mare atenţie problemei
răspunderii contractuale. în acest sens răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia
debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiei sale contractuale85.
Dacă e să ne referim la general la răspunderea civilă contractuală, atunci este necesar de a
vorbi despre faptul, că între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală nu există deosebiri de
esenţă86 şi aceasta poate surveni în următoarele condiţii:
a) A fost săvârşită o faptă (neexecutare, executare necorespunzătoare sau
executarea cu întârziere) de către debitor, prin care s-a încălcat una sau mai multe clauze
contractuale;
b) Fapta prejudiciabilă a fost săvârşită cu culpă;
c) Este prezentă legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciul cauzat;
d) Părţile contractuale au stabilit sancţiuni sub formă de amendă sau penalităţi de
întârziere, iar în cazul în care am putea vorbi despre o posibilitate de dezvoltare a clauzelor
contractuale în materie de răspundere - şi alte modalităţi87.
Un moment, care considerăm merită o deosebită atenţie, constituie problema răspunderii
pentru faptele cauzatoare de daune civile în virtutea existenţei unui contract, care obligă creditorul
de a duce răspunderea faţă de terţa persoană, care a fost prejudiciată de către debitor. Este vorba de
contractele de asigurare de răspundere pentru daune, despre contractele de garantare a desfăşurării
coerente a raporturilor contractuale sau contractele-garantii, cum ar fi contractul de gaj, contractul
de fidejusiune, contractul de garanţie bancară etc. în asemenea caz aspectul care priveşte
85
M. Eliescu, «Răspunderea civilă delictuală», Bucureşti, 1972, pag. 7., după: L. Pop «Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor», Iaşi 1994, pag. 328
86
A. Bloşenco, Răspunderea civilă delictuală, Chişinău, 2002, pag. 25
87
Cu toate, că legislaţia actuală a Republicii Moldova nu interzice în mod expres, dar o eventuală clauză ce ar stabili
obligaţia suplimentare cu caracter sancţionator, considerăm, că nu ar fi susţinută printr-o hotărâre judecătorească.
Totodată, mai menţionăm, că o asemenea clauză legislaţia civilă nu interzice.
60
răspunderea contractuală ţine de răspunderea pe care o va purta faptuitorul-debitor faţă de creditorul
care a recuperat dauna cauzată victimei.
§ 2. Modalităţile răspunderii contractuale

În contextul celor spuse mai sus, totuşi, am putea vorbi despre o răspundere civilă
contractuală în condiţiile generale stabilite de legislaţie. Astfel, într-un contract debitorul poate
încălca prevederile acestui contract prin cele trei forme - prin neexecutare, prin executare
necorespunzătoare şi prin executare cu întârziere.
2.1. Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege faptul, că
debitorul a executat în natură obligaţiile sale sau este gata să le execute după îndeplinirea
termenului suspensiv stabilit în contract de către părţi.88 În acest sens, în materie de răspundere
contractuală, esenţial este acel fapt, că fie nerespectarea condiţiei cu privire la termen a dus la o
daună, fie întârzierea a încălcat o prevedere contractuală ce priveşte obiectivul contractual. Este
necesar de ţinut cont de faptul, că uneori, executarea cu întârziere poate avea efect de neexecutare a
obligaţiilor contractuale. Acest fapt este foarte important, deoarece, deseori, neexecutarea în
termenul stipulat a obligaţiei, duce la dispariţia necesităţii de a mai fi executată. Un exemplu ar
servi cazul, când întârzierea executării obligaţiei de îndeplinire a lucrărilor de întărire a digurilor,
devine neexecutare a acesteia, dacă după curgerea termenului, digurile au fost deteriorate în virtutea
cărorva calamităţi naturale.
2.2. Neexecutarea obligaţiei, ca şi în cazul întârzierii executării obligaţiei, priveşte
situaţia în care în termen nu s-a executat obligaţia, însă comparativ cu prima, debitorul nu a
executat în natură obligaţiile sale sau nu este gata să le execute după îndeplinirea termenului
suspensiv stabilit în contract de către părţi.
2.3. Executarea necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, constă în executarea în
termen a obligaţiei, însă cu nerespectarea condiţiilor de calitate a executării. Astfel, această formă
de încălcare a prevederilor contractuală este cea mai frecventă.
§ 3. Obiectul de prejudiciu în cadrul răspunderii civile contractuale

Orice abatere de la normele de drept, care urmează a fi supusă măsurilor de răspundere se
consideră că cauzează un prejudiciu. Aceasta frânează desfăşurarea ordonată a raporturilor sociale,
crează în cadrul acestora neregularităţi, impedimente, fapt prin care se cauzează daune unor
participanţi la raporturi în particular sau societăţii în întregime. Astfel, în virtutea legăturii
indispensabile între raportul juridic şi normele de drept, conchidem, că nu se poate de violat norma
88
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţiiloro, Iaşi, 1994, pag. 330
61
de drept fără să fi violat raportul juridic, aşa cum nu se poate de violat raportul juridic fără a viola
norma de drept. în acest sens, norma juridică şi raportul social reglementat de această normă
constituie un obiect unic, inseparabil al prejudiciului.
Am considera, în contextul celor spuse mai sus, că ar exista chiar şi un raport juridic de
prejudiciu, care cuprinde în sine aceleaşi trei elemente - subiectul, obiectul şi conţinutul, unde
obiect al acestui raport constituie în exclusivitate doar ceea ce se pune sub protecţia legii sau se
determină de părţi în contract. în acest caz este evident că vorbim în exclusivitate doar de obiectul
extrinsec al raportului.
Conform uneia din opinii, drept obiect de prejudiciere în raporturile de răspundere civilă
sunt considerate a fi acele acţiuni sau abstenţiuni pretinse de către subiectul activ de la subiectul
pasiv la încadrarea în raport89, adică conduita părţilor în raport. Opinia respectivă este bazată pe
faptul că raportul juridic civil are caracter social90.
O altă opinie apreciază obiectul de prejudiciu în raporturile juridice de răspundere civilă ca
fiind ansamblul de acţiuni şi abstenţiuni ce le poate pretinde subiectul activ faţă de subiectul pasiv şi
care în caz de necesitate primul este în posibilitate să le ceară executarea sau respectarea acestora,
chiar şi prin intermediul forţei coercitive a statului91. Conform acestei opinii, obiectul raportului
juridic constituie nu numai însăşi când subiectul poate imediat beneficia de o oarecare acţiune sau
abţinere, dar şi starea când acesta este în posibilitatea de a pretinde la acestea, fiind în drept şi să nu
realizeze posibilitatea respectivă.
Într-o altă opinie, obiectul de prejudiciu al raportului juridic de răspundere civilă este privit
nu doar ca potenţialul de acţiuni sau abstenţiuni pe care le pretinde subiectul activ din partea
subiectului pasiv, dar asamblează în noţiunea respectivă şi aşa categorie cum ar fi valorile materiale
sau nemateriale92.
Dacă e să privim în fond problema respectivă, este necesar de a menţiona faptul că aceste
definiţii enunţă opinii ce ţin de o extremă sau alta. Astfel, dacă e să aderăm la una sau alta din
opiniile enunţate, atunci în primul rând riscăm a fi criticaţi de adepţii celeilalte poziţii, care evident
conţine în sine afirmaţii veridice, iar într-al doilea rând, nu suntem asiguraţi să soluţionăm în aşa fel
problema, evident din considerente, că cel puţin şi unii şi alţii din oponenţi eventual au posibilitatea
de a nu alege corect punctul de reper în tratarea şi argumentarea problemei. în acest context am
89
A. Ionaşcu, «Tratat de drept civil», voi. 1, Partea Generală, Bucureşti, 1967, pag. 208
90
Dealtfel acest temei este luat la bază nu numai de părtaşii acestei idei. Astfel, chiar şi în cazul, când cercetătorii
specialişti în domeniu acceptă apartenenţa la categoria de obiect al raportului juridic şi a asemenea categorii cum ar fi
bunurile, serviciile prestate etc, ei oricum nu neagă întru totul prioritatea caracterului social al raportului, în aşa fel,
efectiv preamărind-ui volumul de conţinut al obiectului.
91
Gh. Avornic, Gh, Lupu, «Teoria generală a dreptului», Chişinău, 1997, pag. 182
92
D. Baltag, «Teoria generală a dreptului şi a statului», Cimişlia, 1996, pag. 58
62
propune, considerăm, o soluţie, după noi, de "compromis" în soluţionarea problemei în cauză, care
ar privi problema respectivă de pe o poziţie relativ diferită de cele enunţate mai sus. Esenţa acesteia
constă în aceia că este necesar de a privi noţiunea de obiect de prejudiciu în sensul larg şi în sensul
restrâns al acesteia. Astfel, în stricto sensu privim obiectul raportului juridic de răspundere civilă ca
fiind acele acţiuni sau abstenţiuni pe care le pretinde subiectul supraordonat de la subiectul
subordonat. în lato sensu privim noţiunea de obiect de prejudiciu civil în sens de conduita ce o
urmăreşte subiectul activ către cel pasiv, inclusiv şi acele valori sau scopuri materiale pe care le
urmăresc părţile incadrându-se în raport, altfel spus, în acest sens obiectul raportului juridic
cuprinde două categorii: obiectul de conţinut al raportului de răspundere -intrinsec şi obiectul de
rezultat (scop) al raportului - extrinsec.
În contextul celor enunţate mai sus, este necesar de menţionat că diferenţierea obiectelor
acestora se efectuează în funcţie de mai multe criterii. Vom lua drept bază două criterii şi anume: în
funcţie de obiectul de conţinut al raportului (conduita) şi în funcţie de obiectul-scop al raportului.
în funcţie de primul criteriu, deosebim două categorii de forme ale obiectelor de prejudiciu în
raporturile de răspundere juridică civilă contractuală şi anume acţiuni şi abstenţiuni pe care le
pretinde subiectul activ de la cel pasiv.
Acţiuni sunt acele manifestări materiale şi de altă natură pe care subiectul pasiv este obligat
să le întreprindă în favoarea sau interesul subiectului activ.
Abstenţiuni constituie acea stare de lucruri, când subiectul pasiv este obligat faţă de
subiectul activ să nu întreprindă careva acţiuni, fie privind lezarea unui drept absolut 93, fie privind
abţinerea de la realizarea unei acţiuni, care în cazul contrar ar fi putut s-o ducă la realizare.
În funcţie de al doilea criteriu determinăm ca obiecte cu caracter material sau obiecte-scop
toate acele rezultate urmărite de părţi la raporturi. Astfel, drept obiect material sau de rezultat al
raportului juridic putem determina ca fiind calitatea bunului cumpărat, viaţa şi sănătatea oamenilor,
însăşi bunul procurat sau transmis cu drept de locaţiune etc.
De asemenea, în funcţie de natura abaterii, se poate cauza un prejudiciu material sau unul
nematerial.
§ 4. Vinovăţia ca condiţie a răspunderii contractuale

Argumentarea ştiinţifică a vinovăţiei, ca condiţie a răspunderii civile poate fi bazată pe
diferite poziţii. însăşi vinovăţia constituie element al laturii subiective a componenţei de încălcare
de lege şi totodată elementul determinant a răspunderii subiective. Dacă omul este liber în acţiunile
sale sau îşi permite libertatea, totodată dându-şi sama de factorii obiectivi care conduc acţiunile sale
93
Această situaţie este cea mai frecventă şi caracteristică domeniului contravenţional.
63
ce duc la survenirea anumitor efecte, chiar şi ne dorite, dar presupuse sau posibil de a fi presupuse,
atunci el poartă vina oricărei sale acţiuni, deoarece acestea sunt rezultatul voinţei sale absolute94.
Omul îşi dă bine sama de factorii obiectivi care condiţionează faptele sale, el având posibilitatea de
a face o alegere, în virtutea conştientizării necesităţii şi respectiv, având capacitatea de a
conştientiza posibilitatea de a refuza de la acţiune sau dimpotrivă - de a o săvârşi.
Anume libertatea acţiunii, inclusiv şi în a alege între licit şi ilicit, constituie determinanta
vinovăţiei. După cum a afirmat Lombrozo, a fi liber nu înseamnă a face ce vreai, - a fi liber
înseamnă a nu face ceia ce nu vrei. Astfel, persoana care nu este liberă în a alege unul sau altul
tipuri de acţiuni sau eventual abstenţiunea, nu poate purta vina pentru faptă, deoarece în acest caz
era determinată de a săvârşi fapta, fără a avea posibilitate de a alege cel puţin altă alternativă.
Deci vina, după accepţiunea tradiţională constituie atitudinea psihică a făptuitorului faţă de
fapta sa şi urmările pe care le-a produs această faptă.
În aceste împrejurări, afirmăm, că efectiv sunt cazuri, când formal legea poate fi încălcată,
fără ca făptuitorul să fi fost vinovat de această încălcare. Altfel, spus, legea poate fi încălcată şi fără
culpă. în deosebi aceasta este caracteristic dreptului civil.
În special, problema vinovăţiei a preocupat doctrina dreptului penal şi contravenţional,
deoarece aceasta constituie «cheia de boltă» a răspunderii în aceste domenii. în ce priveşte dreptul
civil, în diferite perioade problema vinovăţiei civile a constituit fie o facultate, fie o condiţie a
răspunderii. Astăzi dreptul civil îl preocupă această problemă în măsura în care să fie stabilită latura
subiectivă a răspunderii. Mai mult decât atât, am îndrăzni să afirmăm, că pentru dreptul civil
elementul subiectiv este un element facultativ, neavând un caracter determinant şi esenţial în
aplicarea măsurilor de răspundere, deoarece deseori, aplicarea măsurii de răspundere nu depinde de
gradul de vinovăţie sau chiar şi de prezenţa acesteia. Astfel, cauzarea unei daune materiale prin
acţiunile unui minor de vârsta de 10 ani nu «scuteşte» persoana prejudiciată de la dreptul de a cere
de la părinţii minorului recuperarea daunei cauzate. De asemenea această situaţie este evidentă în
cazurile în care este vorba despre răspunderea solidară a persoanelor, precum şi în alte cazuri
prevăzute de legislaţie şi care literatura de specialitate le conferă de regulă un loc de rege la
compartimentul «particularităţi ale răspunderii juridice civile».
Pornind de la ideea unei răspunderi pozitive şi negative, unde ultima are acţiune asupra
faptelor săvârşite în trecut, ajungem la concluzia, că vinovăţia este examinată doar în sensul
răspunderii negative pentru fapte negatorii, altfel spus, pentru încălcarea unei norme preexistente 95.
Pentru aplicarea răspunderii contractuale această situaţie este cea mai adecvată şi caracteristică.
94
Ioffe O, pag. 110
95
M. Planiol, Etudes sur la responsabilite civile, 1905. Pag. 283, citat de M. Eliescu, op. Cit-pag 173
64
Problema necesităţii examinării vinovăţiei în considerarea prezenţei elementului subiectiv
sau lipsa de importanţă a prezenţei sau lipsei lui a constituit totdeauna unul din cea mai discutabilă
problemă. Astfel, în teoria dreptului civil s-au instaurat două poziţii de bază, care-şi fac
argumentare în temeiul a două principii, ce fac referinţă la necesitatea considerării vinovăţiei
ca temei a răspunderii civile. Prima poziţie se bazează pe principiul «dauna ca temei de
răspundere». A doua poziţie este susţinută pe principiul «vinovăţia ca temei a răspunderii».
Părtaşii principiului vinovăţiei în aplicarea măsurilor de răspundere civilă susţin idea, că
răspunderea civilă nu poate fi aplicată decât în cazul în care este prezentă vinovăţia făptuitorului.
Deaceia, făptuitorul va fi obligat să recupereze nu orice daună, dar numai acea dauna care este
cauzată din vina sa. Respectiv doar acţiunea săvârşită cu vinovăţie poate servi drept temei pentru
aplicarea răspunderii civile.
Părtaşii principiul «dauna ca temei de răspundere» nu neagă totalmente necesitatea
considerării vinovăţiei, însă aceasta are importanţă doar în ceea ce priveşte faptul cui să-i fie
imputată fapta. în acest sens ei susţin idea, că temei de aplicare a măsurilor de răspundere civilă
constituie doar prezenţa prejudiciului. în acest caz problema principală constituie doar stabilirea
legăturii obiective de cauzalitate dintre faptă şi consecinţele acesteia. Aspectul subiectiv constituie
deja un criteriu facultativ.
Analizând aceste două poziţii nu putem fi categoric părtaşii unei sau altei poziţii, deoarece şi
unii şi alţii din cercetători înaintează destule şi convingătoare argumente în ceea ce priveşte poziţia
ce o susţin. însă totodată nu putem fi corecţi, dacă vom afirma, că susţinem ambele poziţii în egală
măsură. O perioadă destul de îndelungată, doctrina sovietică a dreptului civil a pus accentul pe
răspunderea subiectivă în dreptul civil, totodată, lăsând o rezervă mică, abia observată şi în ceea ce
priveşte răspunderea obiectivă. După cum afirma S. Bratusi, nici una din teoriile civile nu sunt în
stare să îndreptăţească sau să argumenteze din care considerente este aplicată răspunderea pentru
cauzarea de daune fără vină, - toţi afirmă, că aceasta o stabileşte legea96. O argumentare mai
convingătoare acesteia poate fi adusă în baza teoriei răspunderii bazate pe risc97. Conform acesteia
teorii, răspunderea fără culpă pentru cauzarea de daune de către un izvor de pericol sporit este
fundamentată pe un element subiectiv. în calitate de element subiectiv figurează însăşi voinţa şi
conştiinţ făptuitorului. în acest sens, temei pentru răspundere constituie riscul, ca acceptarea
conştientă a posibilităţii survenirii urmărilor cu caracter nociv drept rezultat al acţiunilor sale - a
făptuitorului -şi acceptarea lor conştientă de către făptuitor.
96
S. Bratusi, Юридичское ответственость и законость, pag. 174
97
V. Oighenziht, Проблема риска в гражданском прфве, Duşanbe, 1972. pag. 86
65
Continuând idea răspunderii contractuale, deasemenea este necesar de a face încă o remarcă,
şi anume în ceea ce priveşte răspunderea contractuală obiectivă. Din start, ţinem să afirmăm, că
aceasta îşi are izvor contractul de asigurare de daune. în acest sens, asigurătorul, fără a fi în culpă de
dauna cauzată fie de o terţă persoană, fie de o forţe ce nu pot fi dirijate de om, va fi obligat să
recupereze mărimea daunei cauzate.
În ceea ce priveşte conţinutul vinovăţiei la general, mai este important să analizăm două
elemente inseparabile ce determină vinovăţia civilă. Este vorba despre elementul intelectiv şi
elementul volitiv.
§ 5. Dauna ca temei a răspunderii contractuale

Legislaţia civilă are în vedere prin daune acele cheltuieli făcute de creditor, pierderea sau
deteriorarea bunului lui, precum şi veniturile neobţinute de creditor, pe care el le-ar fi obţinut, dacă
obligaţia ar fi fost executată de debitor. Prin completare la regula enunţată, menţionăm, că prin
daună contractuală mai înţelegem şi orice alt fapt consierat drept daună de către părţile contractuale.
În literatura juridică de specialitate, dar şi legislaţia în vigoare, utilizează paralel cu termenul daună
şi termenul «prejudiciu» sau «pagubă», care sunt nu altceva decât sinonim.
Întorcându-ne la definiţia daunei, ţinem să menţionăm faptul, că în literatura juridică de
specialitate, dar dacă facem referinţă la conţinutul legii civile - şi acesta ne vorbeşte despre daună ca
fiind acea lezare de drept ce poate avea doar conţinut material, care efectiv poate fi evaluată în
expresie bănească98. Ţinem să nu fim deacord cu aceste afirmaţii, din simplu considerent al faptului,
că obiect al prejudicierii în dreptul civil pot fi atât drepturile patrimoniale cât şi cele nepatrimoniale,
ultimile neavând o expresie bănească. în acest sens suntem pe deplin deacord cu principiul de
definire a daunei, acceptată în literatura românească de specialitate conform căruia dauna constituie
un rezultat de natură patrimonială sau nepatrimonială.
Prin urmare, prin prejudiciu este necesar să înţelegem acele rezultate dăunătoare, de natură
patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime
ale unei persoane99.
Încă un moment ce prezintă importanţă în corecta înţelegere a noţiunii de daună sau
prejudiciu, constituie considerarea existenţei daunei în cazul aplicării clauzei penale în cadrul unui
contract.
98
O. Ioffe, Leningrad, 1955, pag. 204; R. Petrescu, «Teoria obligaţiilor. Răspunderea delictuală», Bucureşti, 1996, pag.
137
99
I. Albu, V. Ursa, «Răspunderea civilă pentru daune morale», Cluj-Napoca, 1979, pag. 29
66
Astfel, pornind de la ideia, că «prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii, dar şi
măsura ei, în sensul, că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat»100 unii autori
consideră, că clauza penală constituie o măsură de răspundere ce iese din afara daunei. Categoric nu
putem fi deacord cu aceste afirmaţii, deoarece în materie contractuală, comparativ cu
domeniul delictual, întinderea faptelor ce constituie daună pentru părţi este stabilită de înseşi părţile
la acest contract. Astfel, întârzierea debitorului pentru o perioadă de timp, pentru exemplu, chiar o
zi două, chiar dacă aceasta nu a cauzat pierderi materiale efective, oricum constituie daună,
deoarece această întârziere a lezat dreptul creditorului de a recepţiona la timp marfa sau serviciul
prestat de debitor.
Una in cele mai importante probleme este cea a clasificării daunelor. Astfel, în funcţie de
tipul daunei putem vorbi despre caracterul şi natura raportului juridic, putem vorbi despre norma
juridică ce urmează a fi aplicată etc. Reieşind din importanţa atât teoretică cât şi practică a
clasificării tipurilor de daune am releva următoarea clasificare a daunelor în funcţie de mai multe
criterii. Astfel:
a) în funcţie de conţinutul pecuniar al daunei, aceasta poate fi materială şi nematerială sau
patrimoniale şi nepatrimoniale;
b)în funcţie de natura izvorului daunelor, deosebim daune delictuale (izvorâte din lege) şi
daune contractuale (izvorâte din contract);
c) în funcţie de tipul normelor ce reglementează modul de recuperare a daunei, deosebim
daună civilă, daună penală, daună de drept administrativ, daună de mediu, daună fiscală.
d) în funcţie de domeniul raporturilor juridice în cadrul cărora sunt lezate drepturile,
deosebim daune în domeniul raporturilor de proprietate, daune în domeniul raporturilor de muncă,
daune în domeniul raporturilor de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului, daune în
domeniul raporturilor fiscale, daune în domeniul raporturilor de administrare etc.
e) în funcţie de faptul cui i se cauzează prejudiciul, deosebim prejudiciu cauzat persoanei
umane şi prejudiciu cauzat bunurilor persoanei101. La rândul său prejudiciile cauzate persoanei pot fi
fizice şi psihice;
f) în funcţie de natura obiectului prejudiciat, deosebim daune corporale, morale şi
materiale102;
g) în funcţie de posibilitatea de a prevedea survenirea prejudiciului, deosebim prejudicii
previzibile şi prejudicii imprevizibil103;
100
I Anghel, Fr. Deak, M. Popa, «Răspunderea civHâ», Bucuref.i, 1970, pag. 81
101
I. Albu, V. Ursa, «Răspunderea civilă pentru daune morale», Cluj-Napoca, 1979, pag. 32
102
Asemenea clasificare este relevată în articolul 1607 al Codului civil canadian (Code civil du Quebec).
103
67
h) în funcţie de perioada de timp în decursul căreia se produc prejudiciile, deosebim,
prejudicii instantanee şi prejudicii104 succesive;
i) în funcţie de subiectul ce a cauzat dauna, deosebim daune cauzate de subiecţii individuali
de drept, daune cauzate de subiectele colective de drept (importanţă în considerarea vinovăţiei şi
legăturii cauzale - interesul);
j) în funcţie de numărul subiectelor ce au contribuit la cauzarea daunei, deosebim daună
cauzată de o singură persoană şi daună cauzată prin concursul a mai multor persoane;
k) în funcţie de raportul între daunele ce rezultă una din alta, deosebim daune primare şi
daune derivate (rezultate din cele primare)105;
1) în funcţie de caracterul faptei prin care s-a cauzat dauna, deosebim daune cauzate prin
fapte licite (legitima apărare şi extrema necesitate) şi daune cauzate prin fapte ilicite.
m) în funcţie de faptul când îşi fac apariţia daunele, deosebim daune curente şi daune
viitoare106;
n) în funcţie de posibilitatea determinării daunelor, deosebim daune existente şi dauna ce se
exprimă prin câştigul nerealizat (venit ratat);
o) în funcţie de validitatea actului prin care se cauzează dauna, deosebim daune din acte
juridice nule şi daune din acte juridice valabile;
p) în funcţie de modul de operare a daunei, deosebim, daune comise prin acţiuni şi daune
comise prin abstenţiuni;
În materie de daune civile, această clasificare exclude unele categorii, în funcţie de obiectul
care îl are sau alte criterii specifice doar dreptului civil.
§ 6. Fapta prejudiciabilă ca temei a răspunderii civile contractuale

Fapta cauzatoare de daune poate fi săvârşită prin două forme principale - prin acţiune sau
prin abstenţiune. După opiniile unor autori, uneori poate fi prezentă şi o formă mixtă a acţiunii
cauzatoare de daună107, care se exprimă în comiterea concomitent a acţiunilor interzise şi
abstenţiunea de la săvârşirea acţiunilor la care persoana era obligată.
Totuşi, în pofida strânsei legături dintre aceste forme, considerăm, că prezintă interes şi
necesitate de a examina aceste forme separat, deoarece ele sunt caracterizate prin trăsături specifice,
104
105
Unii autori utilizează în acest sens termenul de daune directe şi daune indirecte (a se vedea M. Despax «Droit de
l'environement», Paris, 1980, după M. Duţu, «Dreptul mediului», Bucureşti, 1996, pag. 137)
106
în mod expres întâlnim referinţele la prejudiciul viitor în articolul 1611 al Codului civil canadian (Code civil du
Quebec). Respectiv, conform prevederilor acestui articol, persoana prejudiciată, necătând, că prejudiciul la moment nu
este prezent, ea poate induce obligaţia faţă de debitor de recuperare a unui prejudiciu viitor.
107
O. Ioffe, Leningrad, 1955, pag. 92
68
având implicaţii practice fiecare din ele. Astfel, cauzarea de daune poate avea aspect de acţiune şi
de abstenţiune de la comiterea unor acţiuni active, acestea având şi o apreciere practică în vederea
corectei calificări a modului de operare108 şi stabilirii posibilităţii făptuitorului de a suporta
răspundere.
Deci, prin acţiune, înţelegem acele manifestări active ale persoanei, cu caracter negatoriu şi
care sunt stabilite de lege drept acţiuni care se abat de la norma conveţuirii sociale. Altfel spus,
acţiuni sunt acele manifestări materiale şi de altă natură pe care subiectul pasiv este obligat să le
întreprindă în favoarea sau interesul subiectului activ.
Abstenţiuni constituie acea stare de lucruri, când subiectul pasiv este obligat faţă de
subiectul activ să nu întreprindă careva acţiuni, fie privind lezarea unui drept absolut 109, fie privind
abţinerea de la realizarea unei acţiuni, care în cazul contrar ar fi putut s-o ducă la realizare.
Totodată pentru ca aceste forme să obţină caracterul faptei pasibile atragerii la răspundere civilă
este necesară prezenţa condiţiei ce priveşte ilicitul acesteia.
Însăşi ilicitul faptei rezultă din faptul că ea este interzisă prin lege, iar la răspunderea
contractuală - prin contract. Dar legea civilă, comparativ cu cea penală sau contravenţională nu
cuprinde în sine o listă exhaustivă a faptelor care sunt interzise sau dimpotrivă sunt prescrise.
Aceasta reiese din natura domeniului raporturilor de dreptul civil. în special aceasta se relevă în
cadrul raporturilor contractuale, unde părţile la raporturi, desinestătător stabilesc cadrul de acţiuni
sau abstenţiuni ce vor fi considerate abatere de la contract.
La moment există doar întrebarea - care sunt criteriile în baza cărora se apreciază ilicitul
faptei ce este pasibilă aplicării măsurilor de răspundere civilă. Aceste criterii urmează a fi
determinate în funcţie de tipurile de răspundere - delictuală sau contractuală.
Astfel, în cadrul raporturilor ce rezultă din cauzarea de daune prin acte delictuale sau
contractuale determinăm următoarele criterii de apreciere a ilicitului faptei ce este pasibilă aplicării
măsurilor de răspundere civilă:
a) Dreptul de a săvârşi faptele care au dus la daune.110 Astfel, în cazul în care persoana-
faptuitor era în drept prin lege să săvârşească acţiunile care au dus la cauzarea de daune este
exonerată de răspundere civilă.
108
Deseori, însăşi modus operandum determină posibilitatea de a stabili legătura cauzală întrefapta cauzatoare de daune
şi dauna cauzată prin această faptă.
109
Această situaţie este cea mai frecventă şi caracteristică domeniului civil, contravenţional şi penal.
110
69
b) Obligaţia de a săvârşi fapta care a dus la cauzarea de daune. în virtutea obligaţiilor
funcţionale persoana-faptuitor poate cauza o daună, dar care faptă era obligat să o săvârşească în
virtutea unei prevederi legale111.
c) Aprecierea faptului, dacă persoana-faptuitor nu era în starea de legitimă apărare sau
extremă necesitate112. Cu toate, că problema legitimei apărări şi extremei necesităţi
priveşte exonerarea de răspundere doar penală sau contravenţională, aceasta, oricum obţine şi
unele aspecte speciale în materie de drept civil. Astfel, cauzarea de daune civile ce sunt încadrate în
categoria de legitima apărare vor exonera cât de răspundere penală sau contravenţională, atât şi de
cea civilă, aşa cum depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o faptă ilicită şi implică după sine
aplicarea măsurilor de răspundere civilă. în cazul în care este vorba de extrema necesitate, aici,
legislaţia civilă, nu presupune în toate cazurile exonerarea de la răspundere, astfel, cum persoana în
interesul cărea au fost întreprinse acţiunile va fi pasibilă chemării în faţa instanţei pentru a fi
obligată la recuperarea daunei cauzate prin acţiunile în condiţiile de extremă necesitate.
d) Fapta să nu fie pasibilă aplicării măsurilor de răspundere civilă extracontractuală.
Astfel, în cazul în care fapta constituie obiect al răspunderii civile delictuale, atunci nu se mai poate
vorbi despre natura contractuală a acesteia. Uneori, normele legii admite posibilitatea abaterii prin
stabilirea unor clauze contractuale, în temeiul cărora părţile lărgesc sau dimpotrivă limitează
cadrul drepturilor şi obligaţiilor în cadrul acestor raporturi. în aşa caz ceia ce părţile vor stabili
suplimentar sau în limitele formulei legale «dacă altceva nu o prevede contractul», va constitui ceea
ce se numeşte răspundere contractuală.
e) Clauzele contractuale să determine strict cadrul drepturilor şi obligaţiilor contractuale,
astfel cum, pentru aplicarea măsurilor de răspundere contractuală este important ca părţile să
stabilească strict cadrul obligaţiilor reciproce. Pentru aplicarea măsurilor concrete de răspundere
contractuală este necesar de a stabili şi categoriile de sancţiuni, la care părţile se obligă în caz de
neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, dar uneori nu este
esenţial faptul ca părţile să stabilească spectrul de măsuri, deoarece aceasta la rândul său poate
duce la încetarea raporturilor contractuale.
f) Caracterul scopurilor pe care le urmăresc părţile întru executarea contractului. în cazul
în care scopul contractului este ilicit sau amoral, acesta nu poate servi temei pentru răspunderea
contractuală.
O importanţă deosebită, considerăm o are delimitarea, cât în materie contractuală atât şi în
materie extracontractuală, a inacţiunii ilicite de imposibilitatea de a acţiona. Este necesar de reţinut,
111
112
Articolele 1401, 1402 Cod civil al Republicii Moldova
70
că pentru a fi stabilită abstenţiunea, este necesar să fie existentă o obligaţie a persoanei-faptuitor de
a acţiona într-un anumit mod, obligaţie care este efectiv negliijată. în acest context se determină
următoarele momente ce deosebesc abstenţiunea ca faptă ilicită de imposibilitatea de a acţiona şi
anume:
a) În cazul abstenţiunii ilicite, persoana necesită să fie în posibilitate fizică de a acţiona,
astfel, cazul imposibilităţii de a acţiona se poate consta prin lipsa la moment a aptitudinilor fizice de
a săvârşi acţiunile în vederea executării obligaţiei.
b) În cazul abstenţiunii ilicite, persoana necesită să aibă atitudine psihică faţă de fapta sa,
astfel cum persoanele lipsite de descernământ nu pot apărea ca subiecţi de răspundere civilă, de
asemenea mai sunt situaţii în care persoana nu-şi dă şi nu are posibilitate să-şi dea seama despre
faptul, că la moment se abţine de la acţiuni. Aceasta se referă la cazurile în care persoanele nu
conştientizează ilicitul abstenţiunii, deoarece consideră în mod eronat, că comite o abstenţiune
legală.
§ 7. Legătura de cauzalitate
În acele cazuri, când se presupune, că fapta unei persoane a dus la cauzarea daunei, o
întrebare destul de importantă constituie determinarea legăturii de cauzalitate între fapta comisă şi
dauna produsă. Aceasta se soluţionează după schema «faptă - legătură de cauzalitate - daună».
Problema legăturii de cauzalitate permanent a constituit una din cele mai dificile şi mai discutabile
probleme. Subiectul de discuţie privea două aspecte:
1) dacă este sau nu legătura de cauzalitate unul din temeiurile atragerii la răspundere
juridică civilă pentru daune şi;
2) care sunt regulile de stabilire a legăturii de cauzalitate,
În acest sens am putea relata următoarele:
Referitor la faptul dacă legătura de cauzalitate este sau nu element obligatoriu pentru
angajarea răspunderii civile, putem spune cu certitudine, că chiar şi în cazul răspunderii obiective,
legătura de cauzalitate este o condiţie obligatorie, în lipsa căreia nu poate fi vorba de angajare a
răspunderii juridice. Totuşi unii autori susţin, că în cazul în care nu este prezentă o careva daună, ci
sunt constatate acţiuni pasibile răspunderii, legătura de cauzalitate nu este obligatoriu de a fi
constatată. Nu putem fi de acord cu aceste afirmaţii din considerente, că nu poate fi vorba de o faptă
pasibilă răspunderii, dar care exclude dauna. Orice faptă poate fi imputată doar în cazul în care
aceasta cauzează daună, fie materială, fie de altă natură. Uneori, crearea înseşi a unui pericol, fără
ca să mai urmeze un careva pierderi materiale, deja constituie daună. Respectiv aceasta cere în mod
71
obligatoriu necesitatea examinării chestiunii cu privire la legătura de cauzalitate. Alta este
problema, dacă legătura de cauzalitate urmează a fi stabilite sau doar se prezumă.
Deseori, cauzarea daunelor este rezultatul acţiunii unei persoane (fizice sau juridice), dar de
regulă, la survenirea daunei concurează o serie de condiţii-cauze, care direct sau indirect contribuie
la producerea rezultatului final. Prin urmare, este destul de important de a stabili cu certitudine de a
stabili anume care faptă a dus la cauzarea daunei.
Doctrina juridică a propus diverse sisteme de reguli de stabilire a legăturii de cauzalitate.
Astfel, determinăm următoarele sisteme pentru stabilirea legăturii de cauzalitate113:
a) Sistemul echivalenţei condiţiilor, care presupune, că în cazul în care nu se poate
determina cu precizie faptul cauzal, toate faptele în absenţa cărora prejudiciul final nu ar fi survenit,
au aceiaşi valoare cauzală, adică sunt echivalente.
b) Sistemul cauzei proxime, care presupune, că se consideră cauză drept cauză a
prejudiciului numai fenomenul, fapta sau împrejurarea imediat anterioară producerii acestuia,
apreciindu-se că în lipsa ei, chiar dacă ar fi existat celelalte împrejurări, prejudiciul nu s-ar fi
produs.
c) Sistemul cauzei adecvate, care presupune, că sunt considerate cauze acele
fenomene, fapte sau împrejurări, anterioare, care în mod normal, obişnuit, conform experienţei
umane, produc asemenea prejudicii sau consecinţe, fiind previzibile, iar fenomenele,
faptele sau împrejurările care numai accidental au determinat producerea daunei nu sunt considerate
cauze ale acesteia.
d) Sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii, care presupune, că fenomenul-cauză
nu acţionează singur şi izolat, ci în anumite condiţii, care fără a produce ele singure efectul
păgubitor, au favorizat totuşi producerea acestuia, în asemenea condiţii, toate condiţiile ce au
contribuit la producerea daunei obţin caracter cauzal, prin urmare pot fi considerate cauze ale
daunei.
Dacă e să ne referim la regulile aplicate în Republica Moldova, ţinem să menţionăm, că
anume sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii constituie sistemul de reguli, prin prisma
căruia se stabileşte legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
PARTEA SPECIALĂ
Capitolul IX. CONTRACTUL DE VÎNZARE-CUMPĂRARE
113
L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţiiloro, laşi, 1994, pag. 212-215
72
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-
cumpărare
1.1. Noţiunea. Articolul 753 Cod civil defineşte contractul de vânzare-cumpărare ca fiind
acel contract în baza căruia o parte numită vânzător se obligă să predea un bun în proprietatea
celeilalte părţi, numite cumpărător, iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul
convenit. Codul civil din 26.12.64 în articolul 238 ne propune o altă definiţie: "în baza contractului
de vânzare-cumpărare vânzătorul se obligă să remită cumpărătorului proprietatea unui bun, iar
cumpărătorul se obligă să primească bunul şi să plătească pentru el o anumita sumă de bani." Codul
civil al României în art. 1294 ne spune: " Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una
dintre părţi - vânzătorul - strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi - cumpărătorul
-care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul bunului vândut." 114 Codul civil al Federaţiei
Ruse în art. 455 menţionează: "în contractul de vânzare - cumpărare o parte (vânzătorul) se obligă
să transmită bunul (marfa) în proprietatea celeilalte părţi (cumpărător) iar cumpărătorul se obligă să
primească bunul şi să plătească pentru el o sumă de bani numită preţ.". Şi doctrina juridică, de
asemenea defineşte contractul de vânzare-cumpărare drept un contract prin care una dintre părţi -
vânzătorul - transmite celeilalte părţi - cumpărătorul - un drept în schimbul unei sume de bani
numită preţ"115 sau un acord de voinţă, care se realizează între două părţi numite vânzător şi
cumpărător, prin care vânzătorul se obligă în principal, să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul se
obligă să plătească preţul lucrului.116
Pornind de la definiţiile care sunt expuse mai sus, vedem în fond relevarea indicilor
principali definitorii ai contractului de vânzare-cumpărare. Totodată este important de menţionat
faptul, că prin contractul de vânzare-cumpărare pe lângă transmisiunea dreptului de proprietate are
loc transmisiunea şi a altor drepturi legate de bunul vândut, inclusiv şi grevările care ţin de acest
bun. Astfel, spre exemplu, în cazul în care este realizată vânzarea unui bun, care până la momentul
vânzării este transmis unei terţe persoane cu drept de folosinţă persoana terţă ce deţine bunul cu
drept de folosinţă îşi păstrează acest drept şi în raport cu noul proprietar - cumpărătorul. De
asemenea şi în cazul în care vorbim despre vânzarea bunului gajat atunci când creditorul gajist a dat
acordul cu privire la înstrăinarea bunului gajat, cumpărătorul dobândeşte obligaţia de asigurare a
gajului. Găsim aceleaşi opinii şi în doctrină. Printre acestea am putea exemplifica cu următoarea
definiţie: "Vânzarea-cumpărarea este acel contract prin care o parte numită vânzător, transmite un
114
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Bucureşti, 1996, pag. 9
115
Camelia Toader, Manual de contracte civile speciale, Bucureşti, 2000, pag.7
116
losif R. Urs, Samaranda Angheni, Drept civil. Contracte civile, Bucureşti 2000, pag.12
73
drept de proprietate sau un alt drept asupra unui bun al său către, cealaltă parte, numită cumpărător,
care se obligă în schimb să plătească vânzătorului preţul bunului vândut.117
1.2. Clasificarea contractului de vânzare-cumpărare. Varietatea mare a categoriilor de
contacte de vânzare-cumpărare este condiţionată cât de regimul juridic diferit care îl consacră
legislatorul acestora, atât şi de frecvenţa şi importanţa acestei categorii de contracte. Astfel, putem
deosebi contractele de vânzare-cumpărare în mai multe categorii, după cum urmează:
a. în funcţie de domeniul de reglementare a contractului, deosebim:
- contract de vânzare-cumpărare civil şi;
- contract de vânzare-cumpărare comercial;
b. în funcţie de faptul dacă este sau nu afectat de modalităţi, deosebim:
- contract de vânzare-cumpărare simplu şi;
- contract de vânzare-cumpărare afectat de modalităţi;
c. în funcţie de modul de încheiere a contractului, deosebim:
- contract de vânzare cumpărare încheiat direct şi;
- contract de vânzare-cumpărare încheiat printr-o procedură concursală;
d. în funcţie de natura bunurilor ce constituie obiect al vânzării cumpărării, deosebim:
- contract de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile şi;
- contract de vânzare-cumpărare a bunurilor mobile;
1.3. Caracterele juridice ale contractului de vânzare -cumpărare. Pornind de la regimul
juridic conferit de legislaţia civilă în vigoare, determinăm la contractul de vânzare-cumpărare
următoarele caractere juridice:
1. Este un contract sinalagmatic,
2. Este un contract cu titlu oneros şi comutativ,
3. Este un contract translativ de drepturi,
4. Este un contract cu conţinut patrimonial,
5. Este un contract consensual, dar care poate fi şi formal,
6. Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant,
7. Este un contract numit şi reglementat,
8. Este un contract de executare instantanee,
9. Este un contract principal,
10. Este un contract negociabil,
11. Este un contract irevocabil,
12. Este un contract ce poate fi atât simplu cât şi afectat de modalităţi.
117
Radu I. Motică, Florin Moţi», Contractul de vânzare-cumpărare, Bucureşti, 1998 pag.l0
74
1. Caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare presupune, că obligaţiile
părţilor poartă caracter reciproc. Astfel, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului bunul
vândut se raportează la obligaţia cumpărătorului de a transmite preţul bunului cumpărat. Totodată,
în contractul de vânzare-cumpărare apare un specific al corelării obligaţiilor când spre exemplu
obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului bunul vândut se raportează nu doar la dreptul
cumpărătorului de a primi bunul, ci şi la obligaţia acestuia de a-1 primi. Stabilirea acestei obligaţii
se datorează anumitor efecte de ordin material care ar rezulta din neacceptarea bunului de către
cumpărător sau din neîntreprinderea acţiunilor care ar fi dus la recepţionarea bunului.
2. Caracter oneros al vânzării-cumpărării rezultă din faptul că fiecare parte contractantă,
urmăreşte un interes patrimonial: vânzătorul - să primească preţul, iar cumpărătorul - lucrul
cumpărat.118 Caracterul comutativ al vânzării-cumpărării reiese de faptul că încă de la încheierea
contractului drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor sunt cert determinate sau determinabile119;
3. Este un contract translativ de drepturi pornind de la faptul, că efectul principal al
contractului de vânzare-cumpărare constituie transmisiunea dreptului de proprietate. Posibilitatea
părţilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat prin încheierea acestui
contract, însă, nu este unica. Este vorba despre faptul, că odată cu transmisiunea dreptului de
proprietate are loc transmisiunea şi altor drepturi şi obligaţii civile raportate la acest bun. Astfel,
dacă bunul vândut constituie obiect al contractului de gaj, şi la vânzarea acestuia creditorul gaj ist a
dat acordul, cumpărătorul dobândeşte odată cu dreptul de proprietate şi obligaţia de asigurare a
gajului. Deci, în principiu, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător poate fi
acompaniat, de regulă, de transmisiunea şi altor drepturi şi obligaţii civile.
4. Este un contract cu conţinut patrimonial, pornind de la faptul, că dreptul fundamental al
cărui transmitere are loc în baza acestui contract - dreptul de proprietate - este un drept patrimonial.
5. Este un contract consensual, dar care poate fi şi formal. Caracterul consensual al
contractului de vânzare-cumpărare reiese din faptul că, de regulă, acest contract se consideră
încheiat, iar prin urmare produce efecte juridice din momentul realizării consimţământului.
Totodată, codul civil stabileşte o serie de condiţii de formalitate care presupun atât întocmirea
formei scrise a contractului, cât şi autentificarea notarială a acestuia, iar în unele cazuri şi
înregistrarea acestuia în diferite registre.
118
Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Bucureşti, 1997 pag.13
119
Articolul 756 Cod civil stabileşte, că părţile atunci când la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu au
determinat preţul, acesta se determină după "preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în
ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile."
75
6. Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant, calitatea de
reprezentant la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind acceptată atât în privinţa
vânzătorului cât şi în privinţa cumpărătorului.
7. Este un contract numit şi reglementat, pornind de la faptul, că legislatorul îi conferă
acestui contract un sediu juridic aparte, dându-i o reglementare detaliată, iar uneori chiar şi prea
detaliată120.
8. Este un contract de executare instantanee, dat fiind faptul, că părţile contractante îşi
exercită obligaţiile la contract imediat, într-o perioadă de timp, care nu poate fi determinată în
parametri temporari. Acest fapt, însă, nu exclude stabilirea în contractul de vânzare-cumpărare a
unor obligaţii, executarea cărora poate avea loc succesiv. Astfel, atunci când părţile au convenit
asupra vânzării-cumpărării unei cantităţi de bunuri determinate generic, transmisiunea de facto,
precum şi cantităţile transmise pot fi raportate la o anumită perioadă de timp.
9. Este un contract principal, deoarece apare totdeauna drept un scop principal al
desfăşurării relaţiei contractuale şi de regulă acest contract serveşte drept contract principal la cele
accesorii care mai pot fi încheiate pentru asigurarea drepturilor dobândite în cadrul vânzării-
cumpărării.
10. Este un contract negociabil, pornind de la faptul, că toate condiţiile vânzării-cumpărării
de către părţile contractante pot fi negociate.
11. Este un contract irevocabil după regimul juridic conferit de către legislator. Totodată,
legislatorul stabileşte unele condiţii ale vânzării-cumpărării când acest contract poate apărea drept
un contract revocabil. Este vorba de prevederile articolului 808 Cod civil, care stabileşte, că la
încheierea contractului de vânzare-cumpărarea a bunurilor pentru consum, cumpărătorul are dreptul
ca, în decursul a 14 zile din momentul recepţionării bunului nealimentar să preschimbe bunul cu un
bun similar de alte caracteristici, sau dacă alt bun cu aşa caracteristici nu există, contractul poate fi
revocat din iniţiativa cumpărătorului121.
§ 2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare

Ca orice contract, pentru a produce efecte juridice şi contractul de vânzare-cumpărare
trebuie să întrunească condiţii generale de validitate, un consimţământ valabil al părţilor care
120
Ne referim la prevederile articolului 755 Cod civil, care stabileşte cine are obligaţia de a suporta cheltuielile în
legătură cu autentificarea şi înregistrarea contractului de vânzare- cumpărare a bunurilor imobile. Astfel,
legislatorul stabileşte cu certitudine obligaţia cumpărătorului de a suporta toate cheltuielile în legătură cu vânzarea-
cumpărarea bunurilor imobile, fapt care nu este admisibil la un contract, deoarece părţile pot conveni şi la o altă formulă
- când obligaţia de a suporta asemenea cheltuieli îi aparţine total sau parţial vânzătorului. Aşa modalitate părţile o pot
stabili prin încheierea unui antecontract sau chiar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
121
Aliniatul 2 al articolului 808 Cod civil al Republicii Moldova.
76
obligă, părţile să aibă capacitatea de a contracta, să existe un obiect determinat, licit şi posibil, cauza
contractuală să fie licită şi morală să corespundă cerinţelor de formă etc.
2.1. Capacitatea părţilor de a încheia contractul. Calitatea de părţi în contractul de
vânzare-cumpărare o are:
a) Vânzătorul, care poate fi orice persoană fizică sau juridică, căreia după tipul
contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile articolelor 20-22 Cod civil le este admisă această
calitate.
b) Cumpărătorul, care de asemenea poate fi orice persoană fizică sau juridică, căreia după
tipul contractului de vânzare- cumpărare în condiţiile articolelor 20 - 22 Cod civil le este admisă
această calitate. Totodată, cunoaştem cazuri în care calitatea de cumpărător poate fi limitată pornind
de la anumite calităţi ale cumpărătorului. Astfel, spre exemplu, calitatea de cumpărător nu o poate
avea persoana fizică străină sau apatridul şi persoana juridică neautohtonă în cazul în care obiect al
vânzării cumpărării apare un sector de teren agricol. De asemenea se exclude calitatea de
cumpărător a persoanei care organizează şi petrece licitaţia în ce priveşte bunurile vândute la
această licitaţie etc. Nu poate avea calitatea de cumpărător tutorele şi curatorul, soţul şi rudele
acestora de până la gradul al patrulea inclusiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu
persoana pusă sub tutelă sau curatelă. Nu poate avea calitatea de cumpărător mandatarul dacă
încheie vânzarea-cumpărarea diri numele mandantului cu sine însuşi, chiar şi prin reprezentant, cu
excepţia cazurilor când este autorizat expres sau când mandantul cunoaşte faptul şi nu obiectează
împotriva lui.
2.2. Consimţământul părţilor. Realizarea consimţământului constituie una din condiţiile
de validitate, care la contractul de vânzare-cumpărare uneori poate servi drept moment de constatare
a încheierii contractului. Pornind de la aceasta, este deosebit de necesar de a determina corect
momentul realizării consimţământului în contractul de vânzare-cumpărare. După regula generală,
consimţământul în contractul de vânzare-cumpărare este realizat atunci când părţile au convenit
asupra condiţiilor esenţiale ale contractului. Din categoria condiţiilor esenţiale ale contractului fac
parte condiţiile referitor la: bunul vândut, preţul bunului, termenul şi modul de transmitere a
bunului, termenul şi modul de transmitere a preţului şi termenul de garantare a viciilor bunului
vândut etc. Respectiv, din momentul când a fost realizat acordul de voinţă cu privire la aceste
momente considerăm, că consimţământul în contractul de vânzare-cumpărare a fost realizat, iar în
ce priveşte cazul când acesta apare ca un contract consensual, atunci acest fapt consemnează şi
momentul încheierii contractului.
77
2.3. Obiectul contractului. Pornind de la regula generală prin care determinăm obiectul
contractului, şi anume obiect al contractului constituie totul ceia cu privire la ce părţile dobândesc
drepturi şi obligaţii, urmează a enunţa şi categoriile obiectului la contractul de vânzare-cumpărare:
a) Obiectul intrinsec îl formează:
1) Transmisiunea bunului vândut, care presupune actul de transmitere de facto a
posesiei asupra bunului vândut de la vânzător către cumpărător şi primire a bunului de către
cumpărător. După prevederile articolului 760 Cod civil, bunul se consideră transmis din momentul
predării efective a bunului fie către cumpărător, fie către persoana indicată de acesta sau din
momentul punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului dacă bunul urmează să fie predat la locul
aflării lui. Este foarte important de a determina corect momentul când se consideră executată
obligaţia de a transmite bunul. Astfel, regula principală după care se determină momentul
transmisiunii bunului de la vânzător către cumpărător este că vânzătorul a efectuat transmiterea
bunului către cumpărător atunci când a efectuat predarea de facto a bunurilor acestuia sau persoanei
indicate de acesta. Totodată, însă, părţile la încheierea contractului pot stabili şi altă modalitate a
momentului considerării transmiterii bunului. Astfel, după cum prevede articolul 760 Cod civil,
moment al transmisiunii bunului poate fi şi momentul când vânzătorul a asigurat accesul
cumpărătorului la bun pentru a fi recepţionat.
2) Transmisiunea preţului. Transmisiunea preţului apare drept obligaţie corelativă celei de
transmitere a bunului, însă nu poate fi nici într-un caz drept condiţie reciprocă de executare. Astfel,
cum¬părătorul nu poate îndreptăţi întârzierea achitării preţului cu întârzierea predării bunului 122. La
încheierea contractului părţile pot stabili de asemenea şi condiţii referitor la modul de transmitere a
preţului. Este vorba despre transmiterea preţului bunului cumpărat direct vânzătorului sau
transmiterea prin intermediul unor terţe persoane, inclusiv şi prin utilizarea serviciilor instituţiilor
financiare, în acest sens, executarea obligaţiei cumpărătorului de a transmite preţul se consideră
avută loc la momentul când vânzătorul sau terţa persoană care reprezintă interesele vânzătorului a
intrat sau are posibilitatea de a intra în posesia banilor.
3) Transmiterea dreptului de proprietate. Din definiţia dată în articolul 753 Cod civil, reiese
că odată cu transmisiunea bunului, vânzătorul asigură transmiterea dreptului de proprietate asupra
acestuia. Pornind de la definiţia contractului de vânzare-cumpărare, putem deduce, că odată ce
vânzătorul este obligat pe lângă transmiterea efectivă a bunului să transmită şi dreptul de
122
întârzierea transmiterii bunului poate servi drept o condiţie rezolutorie atunci când depăşirea termenului de predare a
avut drept efect caducitatea actului. în asemenea condiţii cumpărătorul cere declararea rezoluţiunii contractului, şi
reţinerea plăţii preţului apare drept o măsură de asigurare a efectelor declarării rezoluţiunii şi nu drept o neexecutare a
obligaţiei cumpărătorului răspuns la neexecutarea obligaţiei de către vânzător.
78
proprietate asupra acestuia, atunci momentul transmiterii bunului poate să nu coincidă cu
momentul transmiterii dreptului de proprietate. Acest fapt poate fi argumentat şi prin prevederile
articolului 214 Cod civil şi prevederilor Legii cadastrului bunurilor imobile, prin care se stabileşte
că dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare
este dobândit din momentul înregistrării în cadastrul bunurilor imobile. în acest sens, este necesar
de a ţine cont de faptul, că la transmiterea dreptului de proprietate pot fi constatate următoarele
situaţii la care se aplică anumite reguli, cum ar fi:
a) dreptul de proprietate este transmis cumpărătorului în momentul transmiterii bunului dacă
legea sau contractul nu prevede altfel;
b) dreptul de proprietate este transmis anterior momentului transmiterii bunului;
c) dreptul de proprietate este transmis ulterior momentului transmiterii bunului.
Prima regulă se aplică în cazul în care nici contractul de vânzare-cumpărare, nici legea
civilă nu stabileşte momentul transmisiunii dreptului de proprietate în raport cu momentul
transmiterii bunului. In aşa caz, odată ce vânzătorul a transmis posesia sau a acordat accesul
cumpărătorului la intrarea în posesie asupra bunului, se va considera că a avut loc transmisiunea
dreptului de proprietate. Cea de-a doua şi a treia regulă sunt aplicate în situaţia în care fie legea
civilă, fie contractul123 prevede că dreptul de proprietate asupra bunului vândut se transmite anterior
sau ulterior momentului de transmitere a posesiei asupra bunului. Astfel, momentul dobândirii
dreptului de proprietate poate fi considerat momentul încheierii contractului, care efectiv este
anterior momentului dobândirii posesiei asupra bunului, momentul achitării preţului, care de
asemenea poate fi anterior transmiterii bunului, momentul înregistrării contractului, care poate fi
ulterior transmiterii bunului etc. Acest fapt are o importanţă esenţială în ceea ce priveşte executarea
obligaţiilor contractuale. Astfel, dacă dreptul de proprietate asupra bunului este apărut
ulterior momentului de transmitere a bunului sau concomitent cu aceasta, la o eventuală neexecutare
a obligaţiei vânzătorului de a transmite posesia asupra bunului, cumpărătorul va putea cere
executarea silită a obligaţiei de a transmite bunul, pe când în cazul în care dreptul de proprietate a
fost dobândit anterior momentului de întrare în posesia bunului, la o eventuală neexecutare a
obligaţiei vânzătorului de a transmite posesia asupra bunului cumpărătorul va putea cere
revendicarea bunului avut în proprietate.
4) Garantarea în caz de evicţiune. Situaţia în care cumpărătorul este pus în pericolul de a
pierde total sau parţial dreptul asupra bunului cumpărat prin intervenţia unei persoane dreptul cărea
a apărut anterior momentului încheierii contractului se consideră caz de evicţiune. Articolul 766
123
Este necesar de ţinut cont, însă de faptul, că odată ce legea prevede imperativ momentul dobândirii dreptului de
proprietate asupra bunului cumpărat, atunci posibilitatea părţilor de a stabili prin contract un alt termen se exclude.
79
Cod civil stabileşte că în caz de evicţiune cumpărătorul este obligat să cheme (să atragă) în calitate
de copârât vânzătorul. în cazul în care cumpărătorul nu atrage vânzătorul în calitate de copârât,
ultimul este scutit de răspundere faţă de vânzător dacă dovedeşte că atragerea sa în proces ar fi
prevenit evicţiunea.
5) Garantarea lipsei viciilor şi garantarea calităţii bunului vândut. Conform prevederilor
articolelor 763 şi 764 Cod civil, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunul fără vicii
materiale şi juridice. în ce priveşte viciile bunului vândut, este necesar de a face deosebire între
viciile bunului şi defectele acestuia. Este vorba despre faptul, că uneori la încheierea contractului
defectele materiale ale bunului nu se consideră de către părţi drept vicii ale acestuia. Astfel, în
cazul vânzării-cumpărării unui autoturism, defecţiunea sistemului de frânare poate nu fi considerat
de către părţi drept viciu al bunului, dat fiind faptul, că în momentul încheierii contractului
cumpărătorul cunoştea despre aceasta, iar mai mult decât atât îl satisfăcea această stare, deoarece
defectul respectiv a influenţat esenţial la micşorarea preţului.
Aşadar, viciile bunului vândut pot fi de natură juridică şi materiale. Se consideră vicii
materiale acele care posedă defecte sau care au fost predate în cantitatea necorespunzătoare
clauzelor contractului. Vicii juridice sunt cele care presupun dreptul unui terţ asupra bunului
cumpărat, dar despre care cumpărătorul nu cunoaşte. Regula principală care priveşte garantarea
viciilor este că cumpărătorul pate cere înlăturarea doar acelor vicii despre care nu ştia şi nu putea şti
la momentul primirii bunului sau încheierii contractului. Cumpărătorul, constatând prezenţa viciilor
bunului cumpărat înaintează pretenţii cu privire la viciile bunului imediat ce le-a constatat, dar nu
mai târziu de termenul stabilit în contract, sau dacă contractul nu prevede un aşa termen - nu mai
târziu de şase luni din momentul transmiterii bunului.
6) Conservarea bunului vândut. După prevederile articolului 780 Cod civil când
cumpărătorul întârzie să ia bunul sau nu plăteşte preţul, dacă plata preţului şi transmiterea bunului
urmează a fi făcută simultan, vânzătorul trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a-1 conserva.
7) Înlăturarea viciilor bunului vândut. Vânzătorul, la cererea cumpărătorului este obligat să
înlăture din cont propriu viciile bunului vândut sau să admită reducerea preţului, dacă la aceasta
pretinde cumpărătorul.
b) Obiectul extrtinsec îl formează:
1) Bunul vândut. Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei
vânzătorului, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie în circuitul
civil; să existe în momentul încheierii contractului său să poată exista în viitor; să fie determinat sau
determinabil licit şi posibili; să fie proprietatea vânzătorului;
80
Bunul să fie în circuitul civil. Articolul 286 Cod civil stabileşte, că bunurile pot circula liber
cu excepţia cazurilor când circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege124. Îngrădirea circuitului
civil poate fi: absolută - care priveşte bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii fac
obiectul proprietăţii publice şi care sunt inalienabile, şi; relativă, referitoare la bunurile care, nefiind
inalienabile, pot fi vândute-cumpărate, dar numai de către anumite persoane sau numai în anumite
condiţii125. Regula generală după care determinăm bunurile care sunt în circuitul civil este "toate
bunurile sunt în circuitul civil dacă legea nu prevede altceva". în literatura de specialitate apar opinii
după care un bun poate fi declarat inalienabil, adică scos din circuitul civil prin convenţia părţilor,
nu numai prin lege. Este vorba de cazul când părţile contractante pot conveni asupra clauzei de
inalienabilitate a bunurilor care formează obiectul contractului, cu condiţia, însă, ca această clauză
să fie temporară şi să justifice un interes legitim.126
Bunul să existe în momentul încheierii contractului. însăşi prevederile articolului 753 Cod
civil presupune, că vânzătorul transmite cumpărătorului un bun existent. Astfel, articolele 765, 772,
773, 774, 775 Cod civil, precum şi alte articole, presupun în mod implicit imposibilitatea vânzării
unui bun inexistent. în acest sens, este deosebit de important de a determina corect faptul, că este
vorba despre un bun concret existent sau de un alt bun, care poate apărea în calitate de obiect al
vânzării-cumpărării. Spre exemplu, la vânzarea unui set de elemente care poate să formeze o
garnitură de mobilă nu este corect să spunem, că obiect al vânzării-cumpărării este garnitura de
mobilă, ci doar setul de elemente din care poate fi asamblată această garnitură. în acest caz
argumentăm cu faptul, că la o eventuală insuficienţă a numărului de detalii din set, cumpărătorul
poate înainta pretenţii cu privire la lipsa detaliilor din setul pentru asamblarea garniturii de
mobilă, pe când în cazul în care în contract ar figura ca obiect al vânzării garnitura de mobilă,
cumpărătorul nu mai poate înainta pretenţii cu privire la lipsa cărorva elemente ale
garniturii, deoarece conform prevederilor articolului 765 Cod civil, acesta a avut posibilitatea de
a verifica prezenţa sau lipsa unui element al garniturii şi respectiv acesta putea înainta pretenţii doar
cu privire la viciile latente. în acest sens, în contractul de vânzare-cumpărare, dacă părţile au
convenit asupra cumpărării unui set de elemente pentru asamblarea garniturii de mobilă, atunci în
124
Noţiunea de lucruri care sunt în circuitul civil şi respectiv scoase din circuilul civil vizează, în realitate, fie numai
inalienabilitatea unor bunuri - dar care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate (de exemplu,
locaţune, comodat etc.) - fie numai regimul juridic special (restrictiv) al circulaţiei anumitor bunuri. în sensul propriu-
zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma
obiectul dreptului de proprietate şi al actelor juridice (aşa numitele lucruri comune - res comunii - aerul, razele solare,
apa mării sau din râul curgător.) care - fiind inepuizabile — nu aparţin nimănui şi al cărui uz e comun tuturor, în
condiţiile şi limitele prevăzute de lege. Ca excepţie este cazul apelor care au potenţialul energetic valorificabil sau
acelea ce pot fi folosite în interes public fac parte din domeniul public.
125
Exemplu pot servi armele, substanţele narcotice etc.
126
Dumitru Macovei, Drept civil. Contracte, Iaşi 1999, pag.39
81
contract nu trebuie să figureze ca obiect garnitura de mobilă, deoarece la momentul încheierii
contractului aceasta efectiv nu există.
Bunul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil. Necesitatea determinării bunului
vândut reiese din mai multe considerente. Corecta apreciere a naturii, cantităţii şi naturii bunului dă
posibilitate ca părţile să poată confirma executarea deplină şi corespunzătoare condiţiilor enunţate la
realizarea consimţământului. Astfel, determinarea bunului în contractul de vânzare-cumpărare
priveşte stabilirea naturii, cantităţii şi calităţii bunului. Uneori, determinarea cere indicarea şi altor
parametri identificatorii, cum ar fi locul amplasării127, numărul de identificare, numărul de
înregistrare etc. Astfel, de exemplu, o construcţie este determinată prin indicarea localităţii în care
este situată, apoi strada, numărul cadastral, dimensiunile etc. Bunul trebuie să fie posibil din punct
de vedere fizic (material) şi juridic, în fine, bunul ce constituie obiectul contractului trebuie să fie
licit şi moral ceea ce presupune posibilitatea utilizării lui fără careva impact amoral128.
Bunul să fie în proprietatea vânzătorului. Odată ce prin contractul de vânzare-
cumpărare se produce transmisiunea dreptului de proprietate, este firesc că această
transmisiune urmează a fi făcută de la proprietar. Legislaţia cunoaşte, însă, cazuri când cel cec
asigură transmisiunea bunului şi a dreptului de proprietate nu este şi proprietarul bunului. Este
vorba de cazurile de înstrăinare forţată a bunurilor realizată de regulă de instanţa de judecată sau de
către alte organe ale statului care după legislaţie posedă asemenea competenţă.
2. Preţul contractului. Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului constând într-o sumă de
bani, care după aprecierea părţilor constituie valoarea bunului vândut. în acest context este necesar
de a face diferenţiere între preţul şi costul bunului, unde costul bunului reprezintă valoarea efectivă
a acestuia, care cuprinde cheltuielile suportate pentru confecţionarea bunului, pe când preţul
reprezintă valoarea atribuită bunului de către părţi la contract. Preţul poate să coincidă, dar de
regulă acesta este diferit de costul bunului — el poate fi cât mai mare atât şi mai mic.
Pentru calificarea contractului încheiat drept contract de vânzare-cumpărare, iar în unele
cazuri şi pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare preţul trebuie să fie fixat în bani.
Astfel articolul 756 Cod civil stabileşte în mod expres că "preţul bunului trebuie exprimat în bani."
Dacă contraprestaţia transmiterii bunului are o altă exprimare decât în bani, atunci este imposibil de
a califica contractul respectiv drept contract de vânzare-cumpărare. El apare în aşa caz drept un
contract de schimb sau de altă natură. Uneori, pornind, însă, de la faptul că
contraprestaţia transmisiunii dreptului de proprietate asupra bunului poate fi de asemenea o
sumă de bani anume preţul apare ca indiciu principal de relevare a calificativului contractului
127
De regulă se referă la bunurile imobile, dar poate fi indice determinant şi pentru bunurile mobile, dacă părţile
stabilesc expres aşa indiciu.
128
Astfel de lucruri ar putea fi, spre exemplu, casetele cu înregistrări video pornografice.
82
de vânzare-cumpărare. Exemplificăm aceasta prin faptul, că contraprestaţia transmisiunii
dreptului de proprietate asupra bunului poate fi o sumă de bani şi în contractul de rentă. Aici însă
suma de bani apare drept o prestaţie de întreţinere, care nu este neapărat să fie echivalentă valorii
bunului care a fost transmis în proprietate debirentierului. Este deosebit de important de ţinut cont
de faptul că dacă se înstrăinează însă numai o cotă-parte individualizată din imobil pentru preţ
determinat, iar cealaltă parte în schimbul întreţinerii există două contracte distincte, cuprinse într-un
singur act, urmând a se aplica pentru fiecare contract regulile corespunzătoare. Astfel, dacă se
stipulează în actul părţilor că 1/3 din imobil se înstrăinează pe un anumit preţ, iar 2/3 din imobil se
înstrăinează în schimbul întreţinerii, acel act va cuprinde două contracte distincte, primul de
vânzare-cumpărare şi al doilea de întreţinere.129 Prin urmare, asupra 2/3 din bunul dobândit în
proprietate va exista grevarea dreptului de proprietate-inalienabilitatea pe durata vieţii
credirentierului, iar 1/3 din bunul vândut va fi liber de o atare grevare. Corespunzător şi în registrul
cadastral al bunurilor imobile, deşi dobânditorul în urma încheierii acestor contracte a dobândit
dreptul de proprietate asupra întregului imobil, oricum vor fi efectuate două înscrieri, deoarece şi
natura actelor săvârşite şi natura efectelor acestora este diferită.
Dacă în contractul de vânzare-cumpărare, preţul bunului nu este determinat în mod expres
sau implicit într-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, că părţile s-au referit
tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului, în ramura comercială
respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în împrejurări comparabile130. În lipsa, însă, a unei careva
posibilităţi de a determina preţul bunului, contractul va lovit de nulitate.
Uneori legislatorul nu lasă la latitudinea părţilor aprecierea preţului în contractul de vânzare-
cumpărare. Astfel, Legea privind Programul de privatizare pentru anii 1997-1998 stabileşte, că
terenurile aferente întreprinderilor privatizate se înstrăinează doar le preţul normativ stabilit
conform Legii cu privire la preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului 131. în
asemenea caz, posibilitatea stabilirii unui alt preţ, chiar şi mai mare decât cel normativ are drept
efect declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare132.
O condiţie stabilită referitor la preţ este aceea ca preţul să fie serios. Stabilirea caracterului
de preţ serios constituie o problemă ce poate fi apreciată în fiecare caz concret în baza
împrejurărilor concrete de încheiere a contractului. Practica contractuală ne demonstrează, că preţul
poate fi superior sau inferior valorii bunului cară formează obiectul vânzării. Aceasta se
argumentează cu faptul, că părţile sunt libere să determine valoarea la care se vinde bunul. în acest
129
Radu I. Motică, magistru Florin Moţiu, Contractul de vânare-cumpărare, Bucureşti, 1999 pag. 80-81
130
Articolul 756 Cod civil al Republicii Moldova.
131
Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului " Nr.l308-XIII din_25.07.1997.
132
În cazul în care părţile au stabilit un preţ mai mare decât preţul normativ, acesta poate să fie lovit de nulitate parţială.
83
caz s-a spus că nu trebuie confundată neseriozitatea preţului cu validitatea lui, întrucât în caz de
neseriozitate, preţul contractului este nul absolut, iar în caz de validitate a preţului, contractul de
vânzare - cumpărare este valabil.133 În cazul în care preţul este sincer şi serios însă este mult inferior
sau superior valorii reale a lucrului vândut, contractul va fi valabil deoarece părţile sunt libere să
determine preţul.
§ 3. Efectele contractului de vânzare cumpărare

Ca orişicare altă categorie de contracte şi contractul de vânzare-cumpărare produce
următoarele categorii de efecte:
a) efecte ale încheierii contractului;
b) efecte ale executării necorespunzătoare sau neexecutării contractului şi;
c) efecte ale executării contractului;
3.1. Efectele încheierii contractului. Principalul efect al încheierii contractului constituie
dobândirea de către părţi a drepturilor şi obligaţiilor contractuale. Astfel, prin încheierea
contractului de vânzare-cumpărare vânzătorul are obligaţia de a:
1. suporta cheltuielile de predare a bunului, dacă altceva nu este prevăzut în contract;
2. asigura transmisiunea dreptului de proprietate;
3. transmite bunul în termenul stabilit de contract sau în alt termen ce reiese din contract;
4. preda şi accesoriile bunului odată cu predarea acestuia;
5. garanta cumpărătorul în caz de evicţiune;
6. primi preţul bunului;
7. remite odată cu bunul şi toate documentele referitoare la bun;
8. preda bunul fără vicii materiale sau de natură juridică;
9. înlătura viciile bunului vândut;
10. asigura asortimentul bunurilor vândute;
11. preda bunurile ambalate, dacă contractul nu prevede altceva;
12. conserva bunul vândut în cazul în care cumpărătorul întârzie să preia bunul cumpărat;
13. asigura dreptul de preemţiune a coproprietarul în diviziune. Cumpărătorul la rândul său are
următoarele obligaţii: de a plăti preţul bunului; de a prelua bunul vândut;
14. de a suporta cheltuielile de primire şi transportare a bunului din locul încheierii contractului,
precum şi cele de autentificare notarială şi înregistrare, dacă contractul nu prevede altceva;
15. de a confirma vânzătorului faptul recepţionării bunului şi corespunderea asortimentului,
garniturii, precum şi a altor caractere a acestuia prevederilor contractului;
133
Radu I. Motică, Florin Moţiu, Contractul de vânare - cumpărare, Bucureşti, 1999, pag.88
84
16. de a atrage de partea sa vânzătorul în caz de evicţiune.
3.2. Efectele ce rezultă din executarea necorespunzătoare sau neexecutarea contractului.
Referitor la această categorie de efecte se poate de aplicat regula generală, după care drept efect a
executării necorespunzătoare sau neexecutării condiţiilor contractului poate fi cerută de
către părţi fie executarea silită a obligaţiei contractuale, fie rezoluţiunea contractului, fie alte efecte
specifice obligaţiei neexecutare cu sau fără cererea despăgubirii din partea debitorului obligaţiei.
Totodată este necesar de a examina conţinutul anumitor categorii de efecte, care poartă în sine un
specific aparte ale acestei categorii. Astfel, drept efect a neexecutării obligaţiei
vânzătorului de a garanta cumpărătorul în caz de evicţiune, acesta suportă sarcina întregii
despăgubiri a pierderii dreptului de proprietate de către cumpărător. în suma de despăgubire se va
încadra cât preţul plătit de către cumpărător in vânzătorului atât şi cheltuielile suportate de către
cumpărător ulterior momentului de dobândire a bunului. Drept efect al neexecutării obligaţiei de a
preda bunul fără vicii materiale sau de natură juridică, vânzătorul va înlătura pe cont propriu toate
viciile bunului, inclusiv şi va despăgubi daunele cauzate datorate acestor vicii sau va preschimba
bunul cu un alt bun de acelaşi fel. în cazul în care vânzătorul nu a asigurat dreptul de preemţiune,
titularul acestuia după prevederile articolului 795 Cod civil are dreptul de a dobândi dreptul de
cumpărător.
3.3. Efecte ce rezultă din executarea contractului. Principalul efect al executării clauzelor
contractului de vânzare-cumpărare constituie dobândirea de către cumpărător a dreptului de
proprietate asupra bunului cumpărat, şi obţinerea preţului de către vânzător.
§ 4. Particularităţile unor categorii de contracte de vânzare-cumpărare

4.1. Contractul de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare. După prevederile articolului
786 Cod civil, prin contractul de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare înţelegem acel
contract unde vânzătorul îşi rezervă dreptul de răscumpărare a bunului vândut în termenul,
condiţiile şi la preţul convenit de către părţi la încheierea contractului. Astfel, vânzătorul transmite
cu toate efectele transmisiunii dreptul de proprietate asupra bunului către cumpărător, dar prin
dispoziţiile contractuale îşi rezervă, prin comun acord dintre părţi, dreptul de a cere pe durata unei
anumite perioade de timp răscumpărarea bunului vândut. înăuntru acestui termen, la prima cerere a
vânzătorului, deşi cumpărătorul este proprietarul bunului, totuşi restituie bunul cumpărat fostului
vânzător. La momentul respectiv, cumpărătorul -actualul proprietar al bunului apare în calitatea de
vânzător, şi invers - vânzătorul apare în calitatea de cumpărător al bunului. Pentru perioada
termenului de răscumpărare dreptul de proprietate dobândit de către cumpărător este grevat cu
pactul de inalienabilitate. Odată ce termenul înăuntru căruia vânzătorul are dreptul de a cere
85
răscumpărarea a expirat, dreptul cumpărătorului este liber de această grevare, iar eventuala vânzare-
cumpărare între aceste persoane după expirarea termenului în cauză se va considera o nouă vânzare-
cumpărare, care se va încheia în alte condiţii decât cele prevăzute în pactul de răscumpărare.
4.2. Contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor pentru consum. Vânzarea-cumpărarea
bunurilor pentru consum apare drept o modalitate a contractului de vânzare cumpărare comercială.
Astfel vânzătorul la acest contract apare în calitate de întreprinzător, iar vânzările
mărfurilor apare drept o activitate comercială. Caracteristic pentru categoria respectivă de contracte
sunt următoarele:
a) Preţul la aceste contracte, de regulă nu se supune negocierii şi se stabileşte în mod egal
pentru toţi cumpărătorii;
b) Clauzele esenţiale ale contractului se stabilesc pentru toţi cumpărătorii în mod egal;
c) Oferta de vânzare se expune în mod public (vitrine, cataloage etc), cu indicarea
preţurilor, caracteristicilor tehnice, precum şi altor caractere esenţiale);
d) Cumpărătorul poate preschimba bunul nealimentar în timp de 14 zile din momentul
încheierii contractului, cu un bun similar, dar de altă mărime, culoare, model etc, iar în
cazul în care aşa ceva nu există - să-1 restituie vânzătorului contra preţul plătit;
4.3. Vânzarea-cumpărarea la licitaţie. Vânzarea la licitaţie constituie o încheiere a
contractului prin concurs. Organizatorul licitaţiei stabileşte condiţiile licitaţiei, stabilind la
începutul acesteia preţul iniţial de vânzare sau volumul iniţial de cumpărare134 şi valoarea
pasului135. Fiecare pas constituie o nouă ofertă de a contracta. Organizatorul licitaţiei adjudecă
contractul celui ce a pus la dispoziţie oferta cea mai bună. Condiţiile de mconsiderare a ofertei
favorabile sunt stabilite fie într-un regulament de petrecere a licitaţiei, fie în invitaţia de participare
la licitaţie. Neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare de către câştigătorul licitaţiei
constituie temei de organizare a unei noi licitaţii. Nu se admite în acest caz adjudecarea
contractului următorului participant după câştigător. Drept rezultat al refuzului de încheiere a
contractului de către câştigătorul licitaţiei, adjudecătorul este în drept să ceară despăgubiri. De
regulă aceste despăgubiri se percep din contul garanţiilor oferite de participanţii la licitaţiei (taxe de
participare la licitaţie, garanţii bancare etc).
4.4. Vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex patrimonial. în baza articolului 817
Cod civil, cumpărătorul poate dobândi dreptul de proprietate asupra unei întreprinderi. Vânzarea
dreptului asupra cotei reprezentative (inclusiv şi asupra acţiunii) se deosebeşte de vânzarea-
134
Contractul de vânzare-cumpărare la licitaţie presupune atât posibilitatea vânzării, cât şi a cumpărării bunurilor
(achiziţii).
135
Pasul la licitaţie constituie limitele valorii ofertei pe care o poate înainta participantul la licitaţie.
86
cumpărarea întreprinderii prin faptul, că sunt înstrăinate toate activele şi pasivele acesteia, şi nu
doar partea ce aparţine participantului la societate sau acţionarului. Prin întreprindere ca complex
patrimonial se are în vedere totalitatea elementelor care asigură funcţionarea întreprinderii conform
scopului său de activitate, precum şi cele ce se determină de părţi ca fiind inseparabile de
întreprindere. Dreptul de proprietate asupra întreprinderii apare din momentul predării acesteia către
cumpărător sau reprezentantul acestuia şi urmează să fie înregistrat la Camera înregistrării de Stat.
Capitolul X. CONTRACTUL DE RENTĂ
§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de rentă

1.1. Definiţia contractului de rentă. Articolul 847 Cod civil defineşte contractul de rentă ca
fiind acel contract în baza căruia o parte numită debirentier se obligă să plătească periodic, cu titlu
gratuit sau oneros o redevenţă celeilalte părţi numite credirentier.
Până la adoptarea codului civil în vigoare legislaţia civilă cunoştea doar o singură varietate a
contractului de rentă şi anume contractul de înstrăinare a casei de locuit cu condiţia întreţinerii pe
viaţă, deşi cât practica internaţională atât şi legislaţia fostelor republici ale URSS prevedeau deja
demult un aşa tip de contracte.136 În Republica Moldova acest contract încă nu este prea bine
cunoscut practicii contractuale. în pofida acestui fapt, însă, legislatorul nu stabilea vre-o careva
interdicţie în ceea ce priveşte încheierea unui contract de întreţinere decât cel de înstrăinare a casei
de locuit cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Mai mult decât atât, la momentul când părţile care
încheiau un atare contract, urmau să stipuleze în contract absolut toate condiţiile, astfel acoperind
lacuna existentă în legislaţie. Astăzi noi avem în codul civil o serie de articole care reglementează
raporturile de rentă, dând astfel o posibilitate de a apărea în practica contractuală a Republicii
Moldova unui nou cadru de raporturi contractuale - de rentă.
1.2 Clasificarea contractului de rentă. După cum prevede conţinutul articolelor 839-858 Cod
civil al Republicii Moldova, contractul de rentă poate fi clasificat după cum urmează:
• în funcţie de forma rentei, deosebim renta în bani şi renta în natură;
• în funcţie de termenul constituirii rentei deosebim renta viageră şi renta pe termen;
• în funcţie de faptul faţă de cine se constituie renta, deosebim renta constituită faţă de
credirentier şi renta constituită şi faţă de terţi.
• în funcţie de regimul de reglementare a rentei deosebim renta simplă şi înstrăinarea bunului
cu condiţia întreţinerii pe viaţă.
136
A se vedea spre exemplu articolele 583-605 ale Codului civil al Federaţiei Ruse (partea II adoptată de Duma de Stat
a Federaţiei Ruse Îs 22 decembrie 1995 şi pusă în aplicare începând cu 01 martie 1996)
87
Renta în bani constituie acea categorie a rentei unde debirentierul se obligă faţă de
credirentier să plătească redeventa în bani. Renta în natură presupune achitarea redevenţei sub
formă de marfă sau produse. Aceasta presupune, că părţile la încheierea contractului stabilesc nu
doar periodicitatea şi mărimea plăţii ci şi natura produsului, iar pornind de la aceasta - calitatea şi
cantitatea acestuia, care de regulă este echivalentă unei sume băneşti. Renta viageră constituie acea
rentă care se constituie pe durata vieţii credirentierului sau terţei persoane în favoarea căreia
deasemenea s-a constituit renta. Renta pe termen presupune că debirentierul se obligă la plata
redevenţei doar pentru un anumit termen. Termenul respectiv poate fi determinat fie de producerea
unui careva eveniment sau fapt, exclusiv moartea credirentierului, fie de împlinirea unui termen
concret determinat de părţi, care porneşte să curgă de la momentul încheierii contractului, de la
momentul achitării primei plăţi sau de la un alt careva moment stabilit de părţi.
1.3. Caracterele juridice ale contractului de rentă. Contractul de rentă este caracterizat prin
următoarele:
a. Este un contract ce poate fi atât unilateral cât şi sinalagmatic. însăşi prevederile articolului
847 Cod civil, definind contractul de rentă stabilesc caracterul unilateral al acestuia, unde
debirentierul se obligă către credirentier cu privire la plata unei redevenţe, fără ca credirentierul să
fie reciproc la ceva obligat. Mai mult decât atât aliniatul doi al aceluiaşi articol stabileşte
posibilitatea constituirii rentei în favoarea unui terţ. Totodată, contractul de rentă poate apărea drept
un contract sinalagmatic. Astfel, articolele 849, 852, precum şi articolele 839 - 845 Cod civil
stabilesc posibilitatea debirentierului de a cere de la credirentier executarea cărorva prestaţii, de
regulă, neechivalente valorii obligaţiei asumate de debirentier. Astfel, la contractul de rentă atât
debirentierul cât şi credirentierul se obligă cu privire la anumite prestaţii -debirentierul cu privire la
redeventa, iar credirentierul cu privire la transmisiunea către debirentier a bunului.
b. Este un contract ce poate fi atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit. Caracterul oneros al
contractului rezidă din însăşi natura contractului de rentă, unde după definiţia expusă în articolul
847 Cod civil, debirentierul asigură credirentierului gratuit plata unei redevenţe. Totodată nu mai
puţin important loc ocupă şi contractele oneroase de rentă, astfel cum, cel mai des întâlnit fiind
contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, este nu altceva decât un contract
cu titlu oneros. Atunci când vorbim, că contractul de rentă este cu titlu gratuit el poarte apărea doar
drept o liberalitate, deoarece debirentierul de fiecare dată achitând redeventa îşi micşorează
patrimoniul său, şi anume cu atât cu cât valorează mărimea acestei plăţi. Atunci când este vorba
despre contractul de rentă cu titlu oneros, acesta apare doar ca un contract aleatoriu deoarece
debirentierul nu poate cunoaşte mărimea definitivă a prestaţiei la care se obligă faţă de
88
credirentier, chiar şi atunci când este vorba despre un contract de rentă încheiat pe termen 137.
Anume acest moment este şi esenţial pentru deosebirea contractului de rentă de cel de vânzare-
cumpărare şi de schimb, unde operaţiunile de executare a obligaţiei contractuale la aceste contracte
sunt identice după natura lor, însă contractele de vânzare-cumpărare şi de schimb sunt totdeauna
comutative şi nu aleatorii cum în cazul contractului de rentă.
c. Este un contract de regulă generator de drepturi, dar poate apărea drept un contract
translativ de drepturi. Şi acest moment deasemenea ne vorbeşte despre o deosebire esenţială a
contractului de rentă de cel de vânzare-cumpărare, schimb sau donaţie. Anume în contractul de
rentă se naşte un drept neexistent până la acel moment - un drept pentru credirentier, şi anume
dreptul de a beneficia de o redeventa, care uneori poate fi acompaniată de o careva condiţie. Este
esenţial, însă, faptul, că această redeventa după mărimea sa nu poate nicidecum să fie pusă sub
condiţia de a fi echivalentă valorii prestaţiei acordate de către credirentier debirentierului. De aici
noi vedem şi fundamentarea faptului că plata redevenţei de către debirentier se face periodic.
Totodată, prin contractul de rentă are loc transmisiunea unor drepturi. Este vorba, de regulă, de
transmisiunea drepturilor asupra bunurilor de către credirentier debirentierului.
d. Este un contract cu conţinut patrimonial. Prestaţia cu privire la care se obligă debirentierul
totdeauna poate fi evaluată în bani. Prin urmare, caracteristic pentru contractul de rentă este că
obiect al acestuia nu poate fi o prestaţie cu conţinut nematerial.
e. Este un contract formal. Acest caracter este relevat prin dispoziţiile articolului 849 Cod
civil. Condiţia de formalitate a acestuia este dictată de regulă de natura bunului care constituie
obiect al prestaţiei cuvenite debirentierului. Regula principală care se aplicăîn acest caz este: forma
cerută pentru înstrăinarea bunului ce constituie obiect al rentei se cere pentru contractul de rentă.
Spre exemplu, la momentul în care obiectul cu privire la care se obligă părţile constituie un bun
imobil, contractul urmează nu numai a fi autentificat notarial ci şi supus înregistrării în cadastrul
bunurilor imobile.
f. Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. După regimul
conferit contractului de rentă legislatorul nu instituie vre-o careva limită în ce priveşte
posibilitatea încheierii acestui contract prin reprezentare. Ar fi greşit, chiar, să considerăm, că s-ar
putea aplica doar regula încheierii personale a contractului, deoarece s-ar lipsi de logică aceasta în
cazul în care, spre exemplu, credirentierul, care poate fi invalid să nu aibă posibilitatea de a delega
dreptul de a fi încheiat contractul de către un jurist-specialist, astfel uşurându-i şi situaţia, şi
garantându-i drepturile.
137
Este vorba spre exemplu despre o situaţie când credirentieral a decedat mai devreme de împlinirea termenului de
executare a contractului.
89
g. Este un contract numit, tipic şi reglementat. într-adevăr, legislatorul categoria
respectivă de contracte îşi găseşte o reglementare expresă a regimului juridic, fiind stabilite
majoritatea condiţiilor şi efectelor specifice anume acestui contract.
h. Este un contract ce presupune prestaţii de executare instantanee, dar după regimul său
apare drept un contract de executare succesivă. După natura prestaţiilor care le presupune contractul
de rentă acesta apare drept un contract executare succesivă. Astfel, debirentierul asigură plata
redevenţei periodic. Perioada plăţii acestei redevenţe, uneori nu este cunoscută părţilor, deoarece
acesta poate fi un contract de rentă viageră, sau termenul de achitare a plăţilor este determinat de un
eveniment sau fapt, momentul împlinirii căruia nu poate fi cunoscut. Totodată, atunci când se
presupune transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului oferit de către credirentier, această
prestaţie este cu caracter de executare mstantanee. Prin urmare în aşa fel corect vom putea
determina şi regulile aplicabile prestaţiei de executare succesivă şi regulile aplicabile prestaţiei de
executare instantanee.
i. Este un contract principal. Caracterul respectiv al contractului apare drept un indiciu
identificatorul a contractului. Astfel, după regimul juridic stabilit de către legislator, scopul
principal care este urmărit de către părţi la încheierea contractului constituie asigurarea plăţii
redevenţei. în cazul, însă, când plata rentei apare drept rezultat sau condiţie de dobândire de către
credirentier a dreptului de proprietate asupra unui bun, aceasta (renta) nu poate fi considerată un
contract separat, ci după cum este prevăzut de articolele 839-845 Cod civil, acesta apare drept o
varietate a contractului de rentă, iar prin urmare drept un contract principal.
j. Este un contract negociabil. Părţile la încheierea contractului pot negocia atât cuantumul
rentei, cât şi forma şi termenul acesteia. Mai mult decât atât, părţile pe parcursul executării
contractului pot conveni asupra modificării cuantumului şi formei rentei.
k. Este un contract de regulă irevocabil, dar în condiţiile stabilite de lege părţile pot
induce revocabilitatea contractului. Codul civil conferă contractului de rentă un caracter de contract
irevocabil, unde părţile nu pot în mod unilateral să renunţe de la executarea obligaţiilor
contractuale. Astfel, conform prevederilor articolului 856 Cod civil oricare din părţi la contractul de
rentă are dreptul să ceară rezilierea contractului dacă executarea acestuia este imposibilă.
Menţionăm, în acest caz, că legislatorul declară posibilă rezilierea şi nu revocarea contractului de
rentă. Astfel, atunci când partea la contractul de rentă este în stare să execute condiţiile contractului
aceasta nu poate induce rezilierea acestuia. Dimpotrivă, în acest caz, cealaltă parte poate cere
executarea silită a obligaţiei contractuale. Totuşi, Articolul 858 Cod civil stabileşte situaţia când
contractul de rentă obţine un caracter revocabil. Este vorba despre cazul de deces a debirentierului,
când succesorii acestuia renunţă la bun şi prin urmare, renunţă la întreţinerea credirentierului. Este
90
de menţionat, însă, că această renunţare poate fi făcută doar prin actul de opţiune succesorală şi
aplicând prevederile articolului 1527 Cod civil această renunţare poate fi făcută nu doar la bunul
care constituie obiect al rentei, ci este rezultat al renunţării de la moştenirea întregii părţi sau mase
ce i se cuvine moştenitorului.
l. Este un contract de regulă afectat de modalităţi. La încheierea contractului părţile pot
stabili diverse condiţii, care pot ţine atât de începutul producerii efectelor, cât şi de momentul
încetării contractului. Astfel, părţile pot stabili drept moment după care debirentierul încetează plata
redevenţei faptul dobândirii de către credirentier a capacităţii de muncă sau producerea unui careva
fapt juridic.
§ 2. Condiţiile de validitate a contractului de rentă

2.1. Capacitatea de a încheia contractul. După cum s-a menţionat mai sus, prin capacitate de
a încheia contracte se înţelege aptitudinea părţii de a deveni titular de drepturi subiective şi obligaţii
civile prin încheierea contractelor, condiţia principală a deţinerii capacităţii de a contracta fiind
prezenţa discernământului. La contractul de rentă legislatorul nu stabileşte condiţii speciale de
capacitate. Pornind de la acesta, capacitatea de a încheia contractul de rentă, având calitatea de
credirentier şi debirentier o poate avea orice persoană. Aici poate fi stabilit doar cenzul de vârstă
pentru debirentier, care este condiţionat de atingerea majoratului. în ceea ce priveşte calitatea
credirentierului, legislatorul nu stabileşte aşa condiţie cum ar fi incapacitatea fizică de muncă sau de
întreţinere.
Astfel, calitatea de credirentier o poate avea chiar şi o persoană aptă de muncă, cum ar fi
spre exemplu un student ce-şi face studiile la facultate sau chiar şi un angajat în câmpul muncii.
Unicul moment, pe care legislatorul nu 1-a stipulat, însă, este cela ce priveşte calitatea de
credirentier a persoanei juridice. Pornind de la faptul, că legislatorul nu face o distincţie expresă
între contractele civile şi cele comerciale, în conţinutul articolului 847 Cod civil s-ar fi cerut
concretizarea calităţii de credirentier doar pentru persoana fizică.
2.2. Consimţământul ca fiind acea condiţie de fond a contractului ce constă în hotărârea
părţilor de a încheia contractul prin atingerea acordului de voinţă, la contractul de rentă poate avea
loc odată cu respectarea anumitor reguli. Astfel, în vederea constatării valabilităţii
consimţământului în contractul de rentă este necesar ca consimţământul să provină de la o persoană
cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice138; să fie exteriorizat şi; să
138
Intenţia de a produce efecte la contractul de rentă apare deseori drept un indice de diferenţiere a acestui contract de
alte contracte. Este vorba despre faptul, că părţile, uneori pentru a deghiza o vânzare-cumpărare sau un contract de
schimb, pot perfecta textul unui contract de rentă. Principalul moment, însă, se va releva prin faptul, că la încheierea
contractului de rentă urmează să urmărească producerea anume a efectelor rentei.
91
nu fie viciat. Realizarea de facto, însă, a consimţământului nu deseori duce la producerea efectelor
juridice. Astfel, după prescripţiile articolului 849 Cod civil, realizarea consimţământului nu este
suficientă pentru validitatea contractului - mai este necesară autentificarea notarială a acestuia, iar în
cazurile în care în temeiul contractului de rentă debirentierului i se dă un bun imobil, acest contract
urmează a fi înregistrat în registrul cadastral al bunurilor imobile.
2.3. Obiectul contractului. Referindu-ne la obiectul contractului de rentă, nicidecum nu ne
vom abate de la regula generală a după care se determină obiectul contractului. Astfel, obiect al
contractului de rentă constituie tot ceia cu privire la ce părţile îşi asumă obligaţii şi dobândesc
drepturi.
Astfel obiectul intrinsec al contractului de rentă îl constituie: - achitarea periodică a
redevenţei; după clauzele contractuale, părţile stabilesc obligaţia debirentierului de a asigura
credirentierului, sau şi unei terţe persoane plata unei redevenţe. Plata respectivă se face de către
debirentier periodic în cuantume stabilite de părţi la momentul încheierii contractului. Plata
respectivă poate fi făcută cât personal credirentierului, atât şi prin intermediari, inclusiv şi prin
intermediul instituţiei bancare. La momentul, însă, când părţile stipulează clauza transmisiunii
plăţii, părţile urmează a concretiza modul de confirmare a recepţionării de către credirentier a plăţii,
precum şi efectele acesteia. Astfel, în cazul în care părţile stabilesc în contract transmiterea personal
"din mână în mână" a plăţii de la debirentier la credirentier, momentul executării obligaţiei de către
debirentier se va considera momentul intrării în posesie asupra plăţii de către credirentier. în cazul
însă când la executarea obligaţiei debirentierului se utilizează serviciile instituţiilor fînanciar-
bancare, momentul executării obligaţiei de către debirentier se va considera momentul când
credirentierul a intrat în posesie de jure asupra sumei băneşti, deşi posesia de facto nu a fost
realizată139. Totodată, în cazul rentei viagere, precum şi în cazul în care în contractul de rentă plata
este prevăzută în bani, dacă părţile în contract nu stabilesc altceva, renta urmează a fi achitată în
prealabil. De asemenea, la încheierea contractului părţile pot stabili posibilitatea recalculării sumei
achitate în funcţie de procesele legate de devalorizarea valutei în care este calculată plata rentei,
stabilind criteriile sau reperele de calculare. în contractul de rentă părţile pot stabili condiţii de
asigurare a respectării termenului de achitare a plăţilor. Această garanţie poate apărea sub formă de
penalitate sau în calitate de o sumă garantată, care poate fi deţinută de o terţă persoană.
- transmisiunea proprietăţii asupra bunului de la credirentier către debirentier, transmiterea
dreptului de proprietate asupra bunurilor de către credirentier debirentierului se face după regulile
139
Este vorba în acest caz despre situaţia în care debirentierul a depus pe contul bancar al credirentierului suma
bănească sau a efectuat transferul de bani pe contul acestuia, dar credirentierul nu a efectuat ridicarea sumelor băneşti
de pe acest cont.
92
de transmisiune a bunului în contractul de vânzare-cumpărare. Respectiv, dacă pentru un bun, care
face obiectul transmisiunii în contractul de rentă, pentru vânzare este necesar înregistrarea într-un
careva registru, atunci şi contractul de rentă va urma aceiaşi procedură şi va fi supus aceloraşi
condiţii.
- asigurarea inalienabilităţii bunului înstrăinat de către credirentier debirentierului;
după prescripţiile articolului 852 Cod civil, debirentierul nu poate înstrăina bunul dobândit de
la credirentier, fără acordul ultimului. De asemenea debirentierul nu poate realiza altcareva acte,
care ar putea duce la înstrăinarea acestui bun. Este necesar, însă în acest caz de făcut diferenţiere
între ceea ce constituie alienabilitatea bunului şi consumptibilitatea acestuia. Astfel, legislaţia civilă
nu stabileşte îngrădire pentru debirentier în ceea ce priveşte consumarea bunului. Faptul acesta
poate fi confirmat şi prin regula stabilită de articolul 843 Cod civil, conform căruia chiar şi în cazul
peirii bunului debirentierul rămâne a fi obligat faţă de credirentier la plata redevenţei.
Obiectul extrinsec al contractului de rentă îl formează:
- redevenţa sau plata debirentierului; în general, legislatorul utilizează diferiţi termeni în ce
priveşte plata în contractul de rentă. Astfel, aceasta este denumită fie redevenţa140, fie rentă141. în
baza contractului de rentă plata cu privire la care se obligă debirentierul la încheierea contractului
poate avea atât exprimare pecuniară, cât şi sub formă de bunuri.
În cazul în care renta este stabilită în bani, părţile urmează a determina valuta plăţii.
Totodată, părţile sunt în drept de a modifica forma rentei, precum şi cuantumul acesteia. Din
prevederile articolului 854 Cod civil ar reieşi, că posibilitatea modificării formei rentei este doar în
cazul în care iniţial părţile au stabilit renta în bunuri. Ar fi, însă, incorect de gândit în aşa mod,
deoarece posibilitatea ca părţile să modifice orice clauză contractuală, care nu schimbă, însă, esenţa
contractului nu este îngrădită. Cu atât mai mult nici într-un articol ce reglementează regimul
juridic al contractului de rentă nu este stabilită vre-o limită a modificării clauzelor contractuale.
Atunci când părţile stabilesc renta în bunuri, urmează ca în contract să se determine natura
bunului, calitatea precum şi cantitatea acestuia. Este necesar, însă, să ţinem cont de faptul, că
contractul de rentă, după operaţiunile care le presupune, deseori se aseamănă cu contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie etc. în acest sens, pentru a nu
confunda natura rentei cu cea a contractului de schimb sau donaţie, la contractul de rentă bunurile
transmise de către debirentier urmează a avea aşa natură, încât ele să nu aibă destinaţie de a fi
folosite pentru crearea unui bun similar celui transmis de către credirentier sau să fie folosite în
circuitul comercial de către credirentier în vederea practicării activităţii comerciale.
140
141
93
- bunul înstrăinat de către credirentier; comparativ cu prevederile codului civil vechi de până
la 2003, care stabilea posibilitatea ca credirentierul să pretindă la o întreţinere doar în cazul
înstrăinării casei de locuit, Codul civil în vigoare nu limitează categoriile de bunuri care pot fi
transmise de către credirentier debirentierului pentru asigurarea de către ultimul a întreţinerii pe
viaţă. Respectiv, după prevederile articolului 839 Cod civil, acestea pot fi atât bunurile imobile cât
şi cele mobile. Mai mult decât atât legislatorul nu limitează nici valoarea acestui bun. După
condiţiile generale transmiterea bunului în proprietatea debirentierului de către credirentier urmează
a fi realizată în condiţiile generale a vânzării-cumpărării respectivului bun. Atunci, însă, când bunul
transmis aparţine cu drept de proprietate la două sau mai multe persoane, debirentierul dobândeşte
dreptul de proprietate asupra acestui bun doar în cota parte care-i aparţine credirentierului. -
termenul rentei; după cum prevede articolul 848 Cod civil, renta poate fi limitată de un termen, dar
poate fi şi viageră (pe durata vieţii credirentierului). în cazul stabilirii rentei pe termen, părţile fie
stabilesc perioada concretă, determinată în zile, luni, ani etc, fie condiţionează încetarea rentei de
producerea unui fapt juridic, care se va produce cu certitudine, dar care nu poate fi determinat în ce
parametri temporari se poate produce. Acest fapt trebuie să excludă neapărat decesul persoanei dat
fiind faptul, că această categorie intră sub caracterul rentei viagere.
Cauza. Cauza sau scopul contractului de rentă este deosebit de necesar de a fi relevată
corect. Aceasta se datorează faptului, că anume pornind de la scopul încheierii contractului de rentă,
care presupune asigurarea unei întreţineri pentru o altă persoană, îl putem deosebi de contracte, care
după componenţa operaţiunilor contractuale, iar uneori chir şi după natura efectelor sunt foarte
asemănătoare. Este vorba spre exemplu de asemănarea contractului de rentă cu cel de vânzare-
cumpărare, schimb, donaţie etc.
Forma contractului. Articolul 849 stabileşte o regulă generală referitor la forma contractului
de rentă, şi anume că acesta urmează a fi încheiat în formă scrisă şi autentificat notarial. Atunci,
însă, când obiect al rentei apare un bun imobil, renta urmează a fi înregistrată în cadastrul bunurilor
imobile.
§ 3. Efectele în contractul de rentă

După regula generală, şi contractul de rentă produce trei categorii de efecte şi anume efecte
ce rezultă din încheierea contractului, efecte rezultate din neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a condiţiilor contractuale efecte rezultate din încetarea contractului, care la
rândul ei poate avea loc prin reziliere, caducitate şi prin executare.
94
3.1. Efectele ce rezultă din încheierea contractului. Drept rezultat al încheierii contractului
de rentă părţile la contract dobândesc drepturi şi obligaţii reciproce, care după conţinutul lor sunt
următoarele:
a) Dreptul credirentierului de a pretinde de la debirentier o plată a rentei şi prin urmare,
obligaţia debirentierului de a achita plata respectivă;
b) Obligaţia debirentierului de a achita renta în termenul stabilit de contract;
c) Obligaţia debirentierului de a achita renta în forma stabilită de contract;
d) Obligaţia debirentierului de a plăti renta în mărimea stabilită de contract;
e) Obligaţia debirentierului de a achita renta în bani în avans, dacă contractul nu prevede
altceva;
f) Obligaţia debirentierului de a asigura întreţinere terţei persoane în cazul în care aceasta
este determinată în contractul de rentă;
g) Obligaţia debirentierului de a nu înstrăina bunul transmis de către credirentier fără
acordul ultimului;
3.2. Efectele ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a condiţiilor
contractuale. Drept rezultat al neexecutării sau executării necorespunzătoare a condiţiilor
contractului de rentă survin următoarele efecte:
a) în cazul în care debirentierul nu asigură achitarea rentei sau nu o achită în mărimea
(cuantumul) stabilită în contract, credirentierul poate cere executarea forţată a obligaţiei
debirentierului sau rezilierea contractului. Odată cu rezilierea contractului bunul transmis de
către credirentier se restituie acestuia;
b) în cazul neexecutării obligaţiei de a achita renta în termenul stabilit de contract,
debirentierului îi pot fi aplicate penalităţi de întârziere, dacă aceasta o prevede contractul, sau
credirentierul poate insista asupra rezilierii contractului;
c) în cazul neexecutării obligaţiei debirentierului de a achita renta în forma stabilită de
contract credirentierul poate cere executarea forţată sau rezilierea contractului. Rezilierea, însă,
poate fi cerută în cazul în care forma rentei este esenţială pentru scopul încheierii de către părţi a
contractului;
d) în cazul neexecutării obligaţiei debirentierului de a achita renta în avans credirentierul
poate cere executarea forţată a obligaţiei, despăgubiri pentru perioada neachitată în avans,
precum şi rezilierea contractului;
e) în cazul în care debirentierul nu asigură întreţinere terţei persoane în cazul în care aceasta
este determinată în contractul de rentă, atât credirentierul cât şi terţa persoană poate cere executarea
forţată a obligaţiei, precum şi rezilierea contractului;
95
f) în cazul în care debirentierul a înstrăinat bunul transmis de către credirentier fără acordul
ultimului, contractul de înstrăinare a acestui bun va fi lovit de nulitate.
3.3. Efectele încetării contractului de rentă. încetarea contractului de rentă poate avea loc
prin reziliere, caducitate şi prin executare. Executarea contractului de rentă poate înceta prin
reziliere atât în cazul când una din părţi nu-şi onorează obligaţiile contractuale, cât şi în cazul în
care sunt încălcate careva prevederi contractuale. Efectul principal al încetării contractului de rentă
prin executare constituie încetarea plăţii redevenţei de către debirentier şi restituirea bunului
credirentierului, dacă un aşa bun a fost transmis. Plăţile care au fost prestate către credirentier nu
sunt restituite, altfel spus, rezoluţiunea în contractul de rentă nu se aplică. Am putea spune, însă, că
în acest sens legislatorul nu a privit problema sub toate aspectele, dat fiind faptul, că nu a luat în
consideraţie posibilitatea inducerii încetării contractului din culpa credirentierului. Aceste cazuri pot
fi atât în situaţia când credirentierul a provocat neexecutarea obligaţiei de către debirentier142, cât şi
în cazul în care el însuşi nu şi-a onorat obligaţia sa de a transmite bunul.
Executarea contractului de rentă poate înceta prin caducitate, de regulă atunci când
debirentierul nu are capacitate de a asigura această întreţinere. Spre exemplu acesta a fost concediat
din serviciu şi prin urmare nu dispune de o sursă de venit constant pentru ca să-şi onoreze la timp şi
în mărimea necesară obligaţiile.
Încetarea contractului de rentă prin executare are drept efect încetarea obligaţiei de plată a
rentei de către debirentier, iar prin urmare şi încetarea celorlalte obligaţii aferente acesteia. De
regulă aşa mod de încetare a contractului survine la expirarea termenului contractului de rentă
încheiat pe termen sau la decesul credirentierului, în cazul contractului de rentă viageră.
§ 4. Particularităţile contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe

viaţă
Deşi legislatorul a stabilit pentru contractul de rentă un regim juridic general, totuşi, pornind
de la practica contractuală deja stabilită, precum şi de la importanţa unor cazuri de stabilire a
obligaţiilor de întreţinere pe viaţă, contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe
viaţă i s-a conferit un capitol aparte. Fiind o varietate a contractului de rentă, totuşi găsim o serie de
particularităţi determinate de specificul şi importanţa acestui contract. Astfel, 839 Cod civil
stabileşte, că dobânditorul (debirentierul) asigură beneficiarului de întreţinere
(credirentierului) întreţinerea doar cu titlu oneros şi doar în natură143 - locuinţă, hrană, îngrijire
etc. La decesul dobânditorului bunul transmis, precum şi obligaţia de întreţinere se transmite prin
142
Am putea aduce drept exemplu la acest caz situaţia în care credirentierul a răspândit informaţie calomnioasă la
adresa debirentierului, inclusiv şi în legătură cu executarea contractului de rentă, precum şi atunci când
credirentierul artificial a creat condiţii de executare dificilă a contractului etc.
96
moştenire succesorilor dobânditorului. în cazul în care, însă, acestea renunţă la moştenire, bunul,
după prevederile articolului 858 Cod civil, se restituie beneficiarului de întreţinere.
Capitolul XI. CONTRACTUL DE DONAŢIE
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de donaţie

Definiţia. Articolul 827 al Codului civil defineşte contractul de donaţie ca fiind acel
contract, în baza căruia o parte numită donator se obligă să mărească din contul patrimoniului său,
cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părţi numite donatar. Pornind de la definiţia expusă în articolul
827, putem ajunge la concluzia, conform căreia contractul de donaţie constituie un contract prin
care o parte se obligă a transmite celeilalte părţi, cu titlu gratuit, în proprietate un bun. Prin urmare,
din definiţia expusă reiese, că drept efect al contractului încheiat apare obligaţia donatorului de a
transmite bunul. Totodată, articolul 828 Cod civil stabileşte o regulă, conform căreia, totuşi,
contractul de donaţie se consideră încheiat din momentul transmisiunii bunului de la donator către
donatar. Articolul 830 stabileşte, însă, noţiunea de "promisiune de a dona", prin care se consacră şi
caracterul formal al contractului de donaţie.
Prin urmare, în definiţia din articolul 827 Cod civil este incorporată definirea atât a donaţiei
simple ca un contract real, cât şi a promi siunii de a dona.
Clasificarea. Legislaţia civilă stabileşte regimul juridic al mai multor categorii de contracte
de donaţie. Astfel deosebim:
- în funcţie de faptul dacă donatorul se obligă sau nu a dona, deosebim donaţia simplă şi
promisiunea de a dona.
- în funcţie de faptul dacă este sau nu afectată de modalităţi donaţia, deosebim donaţia
necondiţionată şi donaţia filantropică (condiţionată).
- în funcţie de obiectul donaţiei, deosebim donaţia de bunuri şi donaţia de bani.
1.3 Caracterele juridice. Contractul de donaţie este caracterizat prin următoarele:
1. Este un contract de regulă unilateral. Pornind de la idea că în contractul de donaţie îşi
asumă obligaţie doar o singură parte -donatorul, cum ar fi obligaţia de a transmite bunul
donatarului, acest contract apare respectiv drept un contract unilateral. Totodată, conform
prevederilor articolului 834 Cod civil, donaţia poate apărea drept un contract sinalagmatic
imperfect, unde la momentul încheierii contractului donatarul nu are nici o obligaţie, «. iar din
143
Acest fapt, însă, nu exclude posibilitatea stabilirii de către instanţa de judecată, sau, eventual de către părţile
contractuale a unei plăţi de întreţinere fixate. Specificul constă, însă în aceea, că obligaţia de întreţinere nu se va limita
doar la această plată. Astfel, în cazul în care starea sănătăţii beneficiarului de întreţinere va cere efectuarea unor
cheltuieli, care vor depăşi mărimea plăţii fixe stabilite de instanţă, dobânditorul va fi obligat la suportarea tuturor
acestor cheltuieli.
97
momentul intrării în proprietate poate, în virtutea contractului, să se oblige la anumite
prestaţii sau sarcini.
2. Este un contract cu titlu gratuit, şi o liberalitate. Din însăşi natura contractului de donaţie,
care presupune transmiterea cu titlu gratuit a bunurilor din patrimoniul donatorului în cel al
donatarului reiese caracterul neoneros al contractului, iar prin regula stabilită de articolul 827 Cod
civil, care stabileşte mărirea patrimoniului donatarului din contul patrimoniului donatorului se
relevă caracterul exclusiv de liberalitate a contractului de donaţie.
3. Este un contract translativ de drepturi. Deşi în articolul 827 Cod civil nu este expus în
mod expres condiţia transmisiunii dreptului de proprietate, totuşi, prin contractul de donaţie este
realizată transmisiunea dreptului de proprietate. Faptul transmisiunii dreptului de proprietate
prin contractul de donaţie este relevat din conţinutul articolelor 835 şi 836 Cod civil, prin care
implicit revocarea sau rezoluţiunea are drept efect reintegrarea de către donator în dreptul de
proprietate.
4. Este un contract cu conţinut patrimonial, dat fiind faptul, că obiectul contractului
reprezintă valori patrimoniale.
5. Este un contract de regulă real, dar poate fi şi formal. Caracterul real al contractului de
donaţie este relevat din conţinutul aliniatului (1) al articolului 828 Cod civil, conform căruia
contractul de donaţie se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului. Totodată articolul 830
stabileşte, că în cazul în care este făcută o promisiune de a dona, contractul urmează a fi încheiat în
formă autentică, iar în cazul donaţiei de bunuri imobile, este necesară înregistrarea în registrul
bunurilor imobile.
6. Este un contract numit şi reglementat. Astfel, legislatorul stabileşte pentru toate
categoriile de donaţii un regim juridic concret.
7. Este un contract de executare instantanee, astfel cum executarea contractului presupune o
singură prestaţie - transmisiunea bunului. Totodată, în legătură cu prevederile articolului 831 Cod
civil, este necesar de a nu confunda plăţile periodice cu privire la care se obligă donatorul cu
executarea succesivă a obligaţiei contractuale, astfel cum în cazul donaţiei, în vederea
diferenţierii acestui contract de contractul de rentă, fiecare plată făcută constituie nu altceva decât
executarea unei prestaţii aparte.
8. Este un contract principal, dat fiind faptul, că condiţia executării contractului de donaţie
nu este limitată sau dependentă de modul şi condiţia de executarea a altui contract.
9. De regulă apare drept un contract de adeziune, dar poate fi şi negociat. Caracterul de
adeziune a contractului de donaţie poate fi relevat, spre exemplu în contractul de donaţie
filantropică, unde donatorul indică destinaţia bunului donat sub sancţiunea revocării donaţiei.
98
Totodată, chiar şi în contractul de donaţie filantropică părţile pot negocia limita condiţiei de folosire
a bunului, iar conform prevederilor articolului 834 Cod civil - chiar şi unele obligaţii către donatar.
10. După natura sa contractul de donaţie apare drept un contract irevocabil, însă poate fi şi
revocabil. Astfel, regula generală este, că contractul de donaţie este irevocabil dacă legea nu
stabileşte altceva. Care sunt cazurile în care donaţia poate fi revocată? Articolele 834 şi 835 Cod
civil, stabilesc excepţia de revocabilitate a contractului de donaţie. Este vorba în fond de
următoarele situaţii:
a) în cazul în care donaţia este condiţionată de o sarcină sau de folosirea bunului conform
unei destinaţii, iar condiţia de sarcină sau destinaţie nu este respectată de către donatar, donatorul
poate induce revocarea donaţiei;
b) în cazul în care se stabileşte situaţia de ingratitudine gravă 144, fapt care
consemnează o comportare nedemnă a donatarului faţă de donator sau rudele acestuia;
c) donatarul refuză fără motive întemeiate să acorde donatorului întreţinerea datorată.
Totodată este necesar de a face diferenţiere între revocarea donaţiei şi rezilierea acesteia.
§ 2. Condiţiile de validitate a contractului de donaţie

2.1. Legalitatea drept condiţie de validitate prezumă corespunderea conţinutului şi efectelor
produse de contract prevederilor legislaţiei în vigoare. în acest sens, se aplică principiul "Se permite
totul ceea ce nu interzice legea". Totodată condiţia respectivă stabileşte că contractul nu trebuie în
fond să contravină legii. Astfel întrebarea principală care poate fi pusă în ce priveşte legalitatea
contractului de donaţie constituie "ce este interzis în cazul contractului de donaţie?". Răspunsul la
această întrebare îf formulăm prin enunţarea unei reguli generale: nu se admite înstrăinarea prin
donaţie a tuturor bunurilor, care nu pot constitui obiect al vânzării-cumpărării, precum şi nu se
admite donaţia în toate cazurile în care nu se admite vânzarea-cumpărarea. Fundamentăm această
regulă pe condiţia generală a posibilităţii încheierii actelor de înstrăinare de bunuri. Pe lângă
aceasta, articolul 832 al Codului civil mai determină şi alte cazuri în care donaţia este inadmisibilă.
Este vorba în fond de trei situaţii:
- donaţia în numele persoanelor incapabile;
- donaţia proprietarilor, administratorilor sau lucrătorilor din instituţii medicale, educative,
de asistenţă socială şi din alte instituţii similare din partea persoanei care se află în ele sau din partea
soţului sau rudelor acesteia de până la gradul patru, inclusiv.
- donaţia între persoanele juridice cu scop lucrativ.
144
Conform prevederilor aliniatului (3) al articolului 835 Cod civil revocarea pe temei de ingratitudine poate fi indusă
doar în decursul unui an din momentul în care cel îndreptăţit să revoce a luat cunoştinţă de motivul de revocare.
99
2.2. Capacitatea de a încheia contractul. După regula generală, enunţată anterior, prin
capacitate de a încheia contracte se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular
de drepturi subiective şi obligaţii civile prin încheierea contractelor. Regula generală, însă, care
guvernează capacitatea de a contracta este, că «poate contracta orice persoană, dacă nu este limitată
capacitatea sa prin lege.». în acest sens, putem enunţa, că în cazul contractului de donaţie calitatea
de părţi o au:
a) Donatorul, care poate fi orice persoană fizică sau juridică, căreia legea nu-i îngrădeşte
capacitatea de a încheia contractul de donaţie. Momentul esenţial, care caracterizează capacitatea de
donator este acela ce priveşte deţinerea bunului ce urmează a fi donat cu titlu de proprietate. Astfel,
în ce priveşte persoana fizică, capacitatea completă de a dona o are orice persoană, care a atins
vârsta de 18 ani. Pentru persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani145 legislatorul admite calitatea
de donator, însă doar în ce priveşte valoarea mică a donaţiei. în ceea ce priveşte calitatea persoanei
juridice de donator, aici legislatorul stabileşte o limită, care considerăm, este destul de justificată.
Este vorba de condiţia stabilită în articolul 832 al Codului civil, conform cărea persoana juridică nu
poate avea calitatea de donator în ce priveşte donaţia faţă de o altă persoană juridică cu scop
lucrativ. în rest, dacă actul de donaţie nu contravine scopurilor activităţii persoanei juridice, aceasta
cu succes poate figura în contractul de donaţie în calitate de donator.
b) Calitatea de donatar vis-a-vis de cea de donator o poate avea orice persoană. Mai mult
decât atât, în cazul în care contractul de donaţie nu necesită autentificare notarială sau înregistrare
de stat, calitatea de donatar o poate avea chiar şi persoana fizică începând cu vârsta de 7 ani, chiar
dacă valoarea donaţiei este însemnată. în ce priveşte calitatea de donatar a persoanei juridice, aici
enunţăm aceeaşi regulă deja declarată - dacă este vorba de donaţie între persoanele juridice cu scop
lucrativ, posibilitatea de a apărea în calitate de donatar este exclusă.
2.3. Consimţământul, după cum am mai menţionat, constituie acea condiţie esenţială
de fond şi generală a contractului care constă în hotărârea părţilor de a încheia contractul prin
atingerea acordului de voinţă. Având în vedere faptul, că contractul de donaţie este un contract real,
respectiv consimţământul nu desemnează momentul încheierii contractului. Totodată,
legislatorul admite situaţia în care contractul de donaţie se va considera încheiat la momentul
realizării consimţământului, fără însă, ca acesta să fie considerat drept contract consensual. Este
vorba de prevederile aliniatului (2) al articolului 828, conform căruia donatorul va transmite
donatarului bunul, stabilind un termen pentru acceptarea donaţiei, şi respectiv în momentul în care
145
În această categorie se includ şi persoanele care au atins deja vârsta de 7 ani (aliniatul (2) al
articolului 22 al Codului civil).
100
donatarul acceptă donaţia, fie expres, fie tacit, contractul se va considera încheiat. De regulă, însă,
realizarea consimţământului are loc până la transmisiunea bunului.
2.4. Obiectul contractului. Referindu-ne la obiectul contractului de donaţie, vom reflecta
spectrul acestuia pornind de la regula generală, conform căreia obiect al contractului
constituie tot ceia cu privire la ce părţile îşi asumă obligaţii şi dobândesc drepturi.
Astfel, obiectul intrinsec în contractul de donaţie îl constituie:
a) transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunului donat;
b) înştiinţarea cu privire la viciile bunului donat146;
c) despăgubirea pentru viciile nedeclarate cu viclenie;
d) executarea sarcinii puse drept condiţie a donaţiei147;
e) transmiterea plăţilor periodice148.
Obiectul extrinsec îl formează:
• bunul donat;
• sumele băneşti care sunt achitate în contul susţinerii materiale;
• sarcina pusă drept condiţie a donaţiei;
a) Bunul donat. Bunul donat trebuie să corespundă cerinţelor generale ce ţin de posibilitatea
de a-1 înstrăina. Totodată, legislatorul stabileşte o condiţie certă referitor la bunurile donate, şi
anume, aceia care priveşte stricta determinare a bunului şi faptul, că acesta la momentul încheierii
contractului să existe. Astfel, obiect al donaţiei nu poate fi un patrimoniu sau o parte a acestuia ci
doar bunuri determinate.
b) Transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunului donat. După regula generală,
transmisiunea dreptului de proprietate în contractul de donaţie este efectuată odată cu transmiterea
bunului. Uneori, însă, transmiterea efectivă a bunului nu este suficientă pentru considerarea
transmisiunii dreptului de proprietate. Astfel, pentru donaţiile, care urmează a fi înregistrate, de
regulă dobândirea dreptului de proprietate este legat de momentul înregistrării. în aşa fel, chiar dacă
transmisiunea bunului are loc mai înainte de momentul înregistrării, dreptul de proprietate se
consideră dobândit din momentul înregistrării. în cazul însă când vorbim despre înregistrarea
donaţiei de imobile, aceasta prin efectul său constituie şi însăşi momentul încheierii contractului,
dat fiind faptul, că de regulă momentul înregistrării semnifică momentul transmiterii defacto a
bunului imobil donat.
146
Articolul 838 Cod civil.
147
148
101
c) Înştiinţarea cu privire la viciile bunului donat şi despăgubirea pentru viciile nedeclarate cu
viclenie. Din conţinutul articolului 838 Cod civil, reiese, că donatorul este obligat să înştiinţeze
donatarul despre eventualele vicii ale bunului, care după natura lor pot cauza prejudicii donatarului.
Referindu-ne la natura viciilor despre care ne vorbeşte legislatorul în acest articol ar fi cazul după
analogia cazurilor şi condiţiilor asemănătoare să constatăm, că donatorul nu va duce răspundere
pentru daunele cauzate de toate viciile. Este vorba doar despre acele vicii, despre care donatorul
avea ştiinţă şi despre care donatarul la momentul intrării în posesie asupra bunului nu putea să le
constate sau să le depisteze. Totodată, am putea menţiona, că la despăgubirea pentru daunele
cauzate de viciile nedeclarate donatorul va fi obligat doar dacă este vorba de trecerea sub tăcere cu
viclenie, altfel spus, cu utilizarea unor metode dolosive, care chiar şi în cazul cânt donatarul ar fi
putut lua act de existenţa viciilor, dar datorită utilizării acestor mijloace, ultimul nu şi-a realizat
această posibilitate.
d) Executarea sarcinii puse drept condiţie a donaţiei. După prevederile articolului 834 Cod
civil, părţile pot conveni ca efectele donaţiei să fie condiţionate de îndeplinirea unei sarcini sau
realizarea unui scop. Sarcina respectivă poate fi atât în interesul donatorului, cât şi în interesul
terţului149. Exemplu poate servi donarea unei sume de bani, cu condiţia, că donatarul va organiza o
masă pentru vagabonzi.
e) Transmiterea plăţilor periodice. Potrivit prevederilor articolului 831 Cod civil donaţia
poate fi şi sub formă de plăţi perio¬dice. Astfel părţile stabilesc atât cuantumul plăţii cât şi
periodicitatea achitării lor. De asemenea poate fi stabilită şi forma plăţii.
2.5. Cauza. Cauza sau scopul contractului este condiţia ce constă în obiectivul (finalul)
urmărit la încheierea acestuia. Deseori, anume perfectarea contractului de donaţie serveşte drept
mijloc de deghizare a contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, în acest sens, este necesar, ca să
facem deosebire nu doar în natura actului, ci şi în scopul urmărit de către părţi. Astfel, donatorul
urmăreşte creşterea patrimoniului donatarului, fără un contraechivalent pentru sine sau
o terţă persoană. în acest sens, donatarul urmăreşte creşterea patrimoniului său din contul
donatorului. Esenţial, însă, este faptul, că are loc nu doar o transmisiune simplă a bunului, ci una ce
presupune transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului. Lipsa unuia din aceste caractere
duce la inexistenţa cauzei de donaţie.
2.6. Forma contractului constituie acea condiţie de validitate ce constă în modalitatea de
exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea efectele contractului de donaţie.
Regula generală pe care o enunţă articolul 829 Cod civil, este că "dacă obiect al donaţiei este un bun
pentru a cărui vânzare este prevăzută o anumită formă a contractului, aceeaşi formă este cerută şi
149
Articolul 834 stabileşte, că sarcina poate fi de utilitate publică.
102
pentru donaţie". De aici rezultă următoarele: contractul de donaţie poate fi încheiat în formă simplă,
fie prin întocmirea unui înscris, fie într-o formă verbală, dar poate fi cerută şi condiţia autentificării
notariale, iar uneori chiar şi înregistrarea în registrele de stat.
§ 3. Efectele în contractul de donaţie

Contractul de donaţie produce următoarele categorii de efecte:
a) efectele încheierii contractului;
b) efectele executării necorespunzătoare sau ţieexecutării contractului;
c) efectele executării contractului.
3.1. Efectele încheierii contractului de donaţie. Efectul principal al încheierii contractului de
donaţie sunt drepturile şi obligaţiile părţilor. în acest sens, legislaţia stabileşte următoarele:
a) Obligaţia donatorului de a transmite bunul donat150;
b) Obligaţia donatorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului donat;
c) Obligaţia donatarului de a executa condiţia stabilită drept efect al donaţiei;
d) Obligaţia donatorului de a înştiinţa donatarul despre viciile ascunse ale bunului donat.
e) Obligaţia morală de recunoştinţă faţă de donator, care este reflectată în conţinutul
articolului 835 Cod civil, care prin neexecutarea căreia poate avea drept efect
revocarea donaţiei.
3.2. Efectele executării necorespunzătoare sau neexecutării contractului de donaţie.
Drept rezultat al executării necorespunzătoare sau neexecutării contractului de donaţie
survin următoarele efecte:
a) Drept rezultat al neexecutării obligaţiei de a transmite bunul donat, donatarul poate cere
predarea silită a acestuia. Cererea de predare forţată a bunului donat poate fi respinsă în cazul în
care îndeplinirea promisiunii de donaţie este imposibilă151.
b) Drept rezultat a neexecutării obligaţiei donatarului de a executa condiţia stabilită drept
efect al donaţiei, donatorul poate revoca donaţia. Mai este necesar de precizat faptul, că executarea
sarcinii puse drept condiţie a donaţie poate fi cerută atât de către donator cât şi de terţele persoane
interesate de executarea sarcinii, dar revocarea poate fi indusă doar de către donator.
c) Drept rezultat a neexecutării obligaţiei donatorului de a înştiinţa donatarul despre viciile
ascunse ale, bunului donat, donatorul va despăgubi toate daunele suportate de către donatar drept
150
Respectiva obligaţie este caracteristică în cazul în care este vorba despre promisiunea de donaţie (articolul 830 Cod
civil). în cazul donaţiei simple însăşi transmiterea bunului consemnează momentul încheierii contractului, iar prin
urmare şi momentul când încep a fi produse efectele donaţiei. Rezultând din aceasta obligaţia de a transmite bunul în
contractul de donaţie nun poate apărea mai devreme decât încheierea contractului.
151
Articolul 830 Cod civil. 136
103
rezultat al acestor vicii. Este necesar de menţionat doar, că donatorul va fi obligat la despăgubire,
doar dacă el cunoştea despre aceste vicii, şi existenţa lor a fost trecută sub tăcere cu viclenie.
d) Drept rezultat a neexecutării obligaţiei morale de recunoştinţă faţă de
donator, donatorul poate cere revocarea donaţiei. Situaţia respectivă este denumită drept al
donatorului de a revoca donaţia pentru ingratitudine. Acest efect poate fi indus doar
pe parcursul unui an din momentul din care donatorul a luat cunoştinţă de motivul de revocare.
3.3. Efectul principal al executării contractului de donaţie constituie dobândirea dreptului
de proprietate asupra bunului donat de către donatar, iar în cazul în care este vorba despre donaţia
condiţionată - şi îndeplinirea condiţiei stipulate de părţi.
Capitolul XII. CONTRACTUL DE SCHIMB
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de schimb

1.1. Noţiunea. Articolul 823 Cod civil defineşte contractul de schimb ca fiind acel contract
în baza căruia părţile se obligă să transmită reciproc proprietatea asupra anumitor bunuri ce le
aparţin cu drept de proprietate, fiecare din ei fiind reciproc vânzător al bunului transmis şi
cumpărător al bunului primit.
Din definiţia expusă mai sus, precum şi din prevederile articolului 824 Cod civil, reiese că
referitor la contractul de schimb se aplică regulile contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare,
la contractul de schimb se aplică toate regulile ce priveşte vân-zarea-cumpărarea bunurilor, dar
totodată este necesar de ţinut cont de faptul, că sunt unele particularităţi, la care ne vom referi mai
jos.
1.2. Caracterele juridice ale contractului de schimb. Pornind de la regimul juridic conferit de
legislaţie, determinăm la contractul de schimb următoarele caractere juridice:
a) Este un contract sinalagmatic,
b) Este un contract cu titlu oneros,
c) Este un contract translativ de drepturi,
d) Este un contract cu conţinut patrimonial,
e) Este un contract, de regulă consensual, dar care poate fi şi formal,
f) Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant,
g) Este un contract numit şi reglementat,
h) Este un contract de executare instantanee,
i) Este un contract principal,
j) Este un contract negociabil,
104
k) Este un contract irevocabil,
l) Este un contract ce poate fi atât simplu cât şi afectat de modalităţi.
1. Caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare presupune, că părţile se
obligă reciproc la încheierea contractului. Mai mult decât atâta, obligaţiile sunt chiar de acelaşi tip
la fiecare din părţi pornind de la faptul, că părţile în contractul de schimb au concomitent calitatea
atât de cumpărător cât şi de vânzător.
2. Caracterul oneros al contractului de schimb rezultă din faptul că părţile se obligă reciproc
la prestaţii materiale care pot avea şi un supliment financiar - sulta. Totodată, contractul de schimb
rămâine a fi comutativ reieşind din faptul că la încheierea contractului părţile cunosc cu certitudine
natura bunurilor preschimbate, valoarea lor, inclusiv şi mărimea sultei;
4. Este un contract translativ de drepturi pornind de la faptul, că efectul principal al
contractului de schimb este transmisiunea dreptului de proprietate. Posibilitatea părţilor de a
dobândi dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat prin încheierea acestui contract, însă, nu
este unica. Este vorba despre faptul, că aşa cum la contractul de vânzare-cumpărare, aşa şi la cel de
schimb odată cu transmisiunea dreptului de proprietate are loc transmisiunea şi altor drepturi şi
obligaţii civile raportate la acest bun. Astfel, dacă bunul vândut constituie obiect al contractului de
gaj, şi la vânzarea acestuia creditorul gajist a dat acordul, coschimbaşul dobândeşte odată cu dreptul
de proprietatea şi obligaţia de asigurare a gajului. Deci, prin urmare, transferul dreptului de
proprietate de la un coschimbaş la celălalt poate fi acompaniat, de regulă, de
transmisiunea şi altor drepturi şi obligaţii civile.
5. Este un contract cu conţinut patrimonial.
6. Este un contract consensual, dar care poate fi şi formal. Caracterul consensual al
contractului de schimb porneşte de la caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare
şi reiese din faptul că, de regulă, acest contract se consideră încheiat, iar prin urmare produce efecte
juridice din momentul realizării consimţământului. în cazul, însă, când este vorba de faptul, că
pentru contractul de vânzare-cumpărare legislatorul cere pentru validitatea contractului forma
autentică sau înregistrarea lui, acest contract devine formal.
7. Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin
reprezentant.
8. Este un contract numit şi reglementat.
9. Este un contract de executare instantanee, dat fiind faptul, că părţile contractante îşi
exercită obligaţiile la contract imediat. Totodată, aceasta nun înseamnă, că părţile îşi execută
concomitent obligaţiile de transmitere a bunurilor. Astfel, momentul de transmitere a
bunurilor de la un coschimbaş celuilalt poate să difere de momentul când a fost primit bunul.
105
10. Este un contract principal.
11. Este un contract negociabil, pornind de la faptul, că toate condiţiile schimbului de către
părţile contractante pot fi negociate.
12. Este un contract irevocabil.
§ 2. Condiţiile de validitate a contractului de schimb

Ca orice contract, pentru a produce efecte juridice şi contractul de schimb trebuie să
întrunească condiţii generale de validitate, un consimţământ valabil al părţilor care obligă, părţile să
aibă capacitatea de a contracta, să existe un obiect determinat, licit şi posibil, cauza contractuală să
fie licită şi morală să corespundă cerinţelor de formă etc.
2.1. Capacitatea părţilor de a încheia contractul. Calitatea de părţi în contractul de schimb o
are orice persoană fizică sati juridică, căreia după condiţiile articolelor 20-22 Cod civil le este
admisă această calitate. Totodată, cunoaştem cazuri în care calitatea de parte la contractul de schimb
este limitată pornind de la limitarea calităţii de cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare, care
poate fi limitată pornind de la anumite calităţi ale cumpărătorului. Astfel, spre exemplu, calitatea de
cumpărător nu o poate avea persoana fizică străină sau apatridul şi persoana juridică neautohtonă
în cazul în care obiect al vânzării cumpărării apare un sector de teren agricol. în acest caz nu va fi
posibilă încheierea contractului de schimb.
2.2. Consimţământul părţilor. După regula generală, consimţământul în contractul de
vânzare-cumpărare este realizat arunci când părţile au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale
contractului. Din categoria condiţiilor esenţiale ale contractului fac parte: bunurile schimbate,
mărimea sultei, dacă aceasta se stabileşte, termenul şi modul de transmitere a bunurilor, termenul şi
modul de garantare a viciilor bunului coschimbat etc. Respectiv, din momentul când a fost realizat
acordul de voinţă cu privire la aceste momente considerăm, că consimţământul în contractul de
vânzare- cumpărare a fost realizat, iar în ce priveşte cazul când acesta apare ca un contract
consensual, arunci acest fapt consemnează şi momentul încheierii contractului.
drepturi şi obligaţii, urmează a enunţa şi categoriile obiectului la contractul de vânzare-cumpărare:
a) Obiectul intrinsec îl formează:
1) Transmisiunea bunului, care presupune actul de transmitere de facto a posesiei asupra
bunului coschimbat de la vânzător către cumpărător şi primire a bunului de către cumpărător. Bunul
se consideră transmis din momentul predării efective a bunului fie către coschimbaş-proprietar, fie
către persoana indicată de acesta sau din momentul punerii bunului la dispoziţia celuilalt
106
coschimbaş dacă bunul urmează să fie predat la locul aflării lui. Uneori, dacă aceasta o prevede
contractul, transmisiunea bunurilor trebuie să se realizeze simultan. Acest fapt apare drept o
condiţie a considerării executării contractului.
2) Transmisiunea sultei. Transmisiunea sultei apare drept obligaţie doar dacă
contractul prevede aşa ceva. La încheierea contractului părţile pot stabili deasemenea şi condiţii
referitor la modul de transmitere a sultei.
3) Transmiterea dreptului de proprietate. Din definiţia dată în articolul 753 Cod civil, reiese
că odată cu transmisiunea bunului, vânzătorul asigură transmiterea dreptului de proprietate asupra
acestuia. Totodată, părţile pot stabili o condiţie a dobândirii dreptului de proprietate în funcţie
de faptul dacă a avut loc coschimbarea de facto a bunurilor. De regulă, însă, prin contractul de
schimb dreptul de proprietate poate fi dobândit în următoarele modalităţi152:
- dreptul de proprietate este transmis în momentul transmiterii
- bunului dacă legea sau contractul nu prevede altfel;
- dreptul de proprietate este transmis anterior momentului transmiterii bunului;
- dreptul de proprietate este transmis ulterior momentului transmiterii bunului.
4) Garantarea în caz de evicţiune. Şi la contractul de schimb se aplică regulile generale ale
evicţiunii. Totodată, în cazul în care se constată că unul din coschimbaşi nu este proprietar al
bunului, cealaltă parte la contract este în drept să înceteze executarea obligaţiei sale de a transmite
bunul.
Garantarea lipsei viciilor şi garantarea calităţii bunului coschimbat. Ca şi la vânzare-
cumpărare, transmiţătorul bunului este obligat să predea bunul fără vicii materiale şi juridice, cu
toate efectele ce rezultă din aceasta. înlăturarea viciilor bunului coschimbat. Coschimbaşul, la
cererea celeilalte părţi este obligat să înlăture din cont propriu viciile bunului transmis.
b) Obiectul extrinsec îl formează:
1) Bunul transmis (coschimbat). Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al
prestaţiei în contractul de schimb, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
să fie în circuitul civil; să existe în momentul încheierii contractului său să poată exista în viitor; să
fie determinat sau determinabil licit şi posibili; să fie proprietatea vânzătorului.
2) Sulta. Suma de bani care constituie diferenţa de valoare a bunurilor constituie sultă. Sulta
nu trebuie să depăşească valoarea bunului schimbat pentru care se cere această sultă.
§ 3. Efectele contractului de schimb
152
Explicaţia regulilor se face ca şi la contractul de vânzare-cumpărare.
107
Ca orişicare altă categorie de contracte şi contractul de schimb produce următoarele
categorii de efecte:
- efecte ale încheierii contractului;
- efecte ale executării necorespunzătoare sau neexecutării contractului şi; efecte ale
executării contractului;
contractului de schimb, ca şi la cel de vânzare-cumpărare părţile au obligaţia de a:
- suporta reciproc cheltuielile de predare a bunului, dacă altceva nu este prevăzut în contract;
- asigura transmisiunea dreptului de proprietate;
- transmite bunul în termenul stabilit de contract sau în alt termen ce reiese din contract;
- preda şi accesoriile bunului odată cu predarea acestuia;
- garanta în caz de evicţiune;
- primi sulta;
- remite odată cu bunul şi toate documentele referitoare la bun;
- preda bunul fără vicii materiale sau de natură juridică;
- înlătura viciile bunului;
- asigura asortimentul bunurilor;
- preda bunurile ambalate, dacă contractul nu prevede altceva;
- de a confirma faptul recepţionării bunului şi corespunderea asortimentului, garniturii,
precum şi a altor caractere a acestuia prevederilor contractului;
Referitor la această categorie de efecte se poate de aplicat regula generală, după care drept efect a
executării necorespunzătoare sau neexecutării condiţiilor contractului poate fi cerută de
către părţi fie executarea silită a obligaţiei contractuale, fie rezoluţiunea contractului, fie alte efecte
specifice obligaţiei neexecutate cu sau fără cererea despăgubirii din partea debitorului obligaţiei.
Conform prevederilor articolului 826 Cod civil, în cazul în care una din părţi a transmis un bun ce
nu constituie proprietate sa, celălalt coschimbaş este în drept să refuze executarea prestaţiei la care
s-a obligat.
contractului de schimb constituie dobândirea de către părţi a dreptului de proprietate asupra bunului
coschimbat.
Capitolul XIII. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
108
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de locaţiune
1.1. Definiţia. Doctrina defineşte contractul de locaţiune ca fiind acel contract, în baza căruia
o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaş),
folosinţa temporară, totală sau parţială a unui lucru în schimbul unei sume de bani numită chirie153.
Codul civil al Republicii Moldova în articolul 875 defineşte locaţiunea ca fiind acel contract
în baza căruia o parte, numită locator, se obligă să dea celeilalte părţi, numită locatar, un bun
determinat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar aceasta se
obligă să plătească chirie.
Pornind de la cele enunţate mai sus, putem ajunge la concluzia, că contractul de locaţiune
este acel contract, în baza căruia o parte, numită locator, se obligă să transmită celeilalte părţi,
numită locatar, folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun, iar locatarul se obligă să-1
restituie la scadenţa şi să achite plata pentru locaţiune, numită chirie.
1.2. Clasificarea. După natura sa, contractul de locaţiune apare nu drept un contract de
specie ci drept un contract de gen. Astfel, în ce priveşte acest moment, doctrina delimitează două
categorii de locaţiune, şi anume: locaţiunea de bunuri şi locaţiunea de lucrări şi servicii 154. În aşa fel
în categoria locaţiunii de bunuri intră contractele de închiriere de locuinţă, contractele de închiriere
de bunuri mobile (autoturisme, aparate de uz casnic etc), arenda, iar locaţiunea de lucrări sau
servicii include în sine contractele de antrepriză, transport, prestări de servicii, depozit etc.
Cu toate acestea, în continuare, dar şi în corespundere cu prevederile Codului civil al
Republicii Moldova, vom utiliza noţiunea de "locaţiune" doar în ce priveşte contractele de locaţiune
de bunuri.
1.3. Caracterele juridice ale contractului de locatiune. Conform prevederilor legislaţiei
civile, contractul de locatiune este caracterizat prin următoarele:
- Este un contract sinalagmatic,
- Este un contract cu titlu oneros
- Este un contract translativ de drepturi,
- Este un contract cu conţinut patrimonial,
- Este un contract de regulă consensual,
- Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant,
- Este un contract numit şi reglementat,
- Este un contract de executare succesivă,
153
Dumitru Macovei, Drept civil. Contracte. Iaşi, 1999, pag. 205.
154
Ana Manea Luca, Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile. Iaşi, 1994, pag. 215
109
- Este un contract principal,
- Este un contract negociabil,
- Este un contract irevocabil,
- Este un contract ce poate fi atât simplu cât şi afectat de modalităţi.
a. Este un contract sinalagmatic. Prin încheierea contractului de locatiune ambele părţi la
contract dobândesc drepturi şi obligaţii. Astfel, locatorul are obligaţia de a transmite bunul în
locatiune, iar locatarul are obligaţia de a folosi bunul conform destinaţiei şi de a achita în termenul
stabilit de contract plata de locatiune - chiria.
b. Contractul de locatiune este cu titlu oneros. Astfel, în articolele 875, 879, 886, 887
Cod civil legislatorul stabileşte în mod expres caracterul oneros al locaţiunii, anume acesta fiind
unul din indicii determinatorii ai locaţiunii. De regulă apare ca un contract comutativ, unde părţile
cunosc cu certitudine atât valoare şi termenul utilizării bunului, cât şi mărimea plăţii de locatiune.
Anume caracterul oneros al contractului de locatiune îl deosebeşte esenţial de contractul de
comodat, unde părţile nu se obligă la plata pentru folosinţa bunului transmis în folosinţă.
c. Este un contract translativ de drepturi. In contractul de locatiune are loc transmisiunea
folosinţei bunului cu condiţia restituirii aceluiaşi bun. în aşa fel, posibilitatea restituirii unui bun de
aceeaşi natură la scadenţă este exclusă, chiar şi ca obligaţie de alternativă. Aceasta şi deosebeşte
locaţiunea de împrumut, unde are loc transmisiunea dreptului de proprietate asupra unui bun
fungibil.
In lipsa unei norme exprese în ce priveşte considerarea momentului dobândirii dreptului
de folosinţă la contractul de locatiune, aplicând regula generală a transmisiunii drepturilor,
ajungem la concluzia, că dreptul de folosinţă se consideră dobândit din momentul intrării de
către locatar în posesie asupra bunului. Şi invers, transmiterea bunului de la locatar la locator în
procesul de restituire a acestuia, se consideră de asemenea din momentul intrării în posesie a
locatorului asupra bunului. în cazul în care transmisiunea bunului se face prin terţa persoană,
dreptul asupra bunului se consideră transmis către cealaltă parte a contractului odată cu intrarea în
posesia bunului de către terţa persoană, dacă această persoană reprezintă interesele părţii respective.
Totodată, este necesar de menţionat, că deşi în articolul 876 Cod civil legislatorul cere o anumită
formă şi condiţia înregistrării la bunurile imobile, aceasta este cerută, totuşi pentru opozabilitate,
şi nu pentru validitate.
Prin urmare, riscul peirii fortuite a bunului, în cazul locaţiunii stă pe sama locatorului, chiar
şi atunci când posesia de facto o deţine locatarul. în lipsa unei norme exprese, aplicând analogia, am
considera totuşi, că riscul peirii fortuite a bunului nu va fi suportat de către locator dacă locatarul a
folosit bunul peste termenul stabilit, contrar destinaţiei sale, precum şi în cazul transmisiunii
110
folosinţei bunului unui terţ contrar prevederilor contractului. însă chiar şi în aşa împrejurări, riscul
peirii fortuite va rămânea pe sama locatorului dacă locatarul va putea demonstra că peirea fortuită a
bunului ar fi avut loc chiar şi dacă folosinţa bunului nu ar fi ieşit din limitele prevăzute de contract.
d. Este un contract cu conţinut patrimonial. Rezultă acest caracter din situaţia generală, că
prestaţiile cu privire la care se obligă locatorul faţă de locatar şi locatarul către locator, au de regulă
conţinut patrimonial.
e. Este un contract consensual. După prevederile Codului civil acest contract este unul cu
caracter consensual, unde atât locatorul, cât şi locatarul îşi asumă obligaţii la momentul încheierii
contractului, iar începutul producerii efectelor contractului nu este legat cu momentul transmiterii
bunului. Totodată articolul 876 Cod civil stabileşte condiţia întocmirii formei scrise a contractului
de locaţiune de imobile, iar arunci când această locatiune se încheie pe un termen ce depăşeşte trei
ani, dreptul urmează a fi înscris în registrul bunurilor imobile. Această condiţie, însă este o condiţie
de opozabilitate, care nu afectează validitatea contractului de locatiune.
f. Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. După cum
prevăd regulile capitolului VIII al Codului civil, la contractul de locatiune nu se stabileşte vre-o
careva limită în ce priveşte posibilitatea încheierii acestui contract prin reprezentare.
g. Este un contract numit, tipic şi reglementat. Legislatorul acordă contractului de
lolocaţiune un regim expres de reglementare, fiind stabilite majoritatea condiţiilor şi efectelor
specifice anume acestor contracte.
h. Este un contract ce presupune prestaţii de executare instan¬tanee, dar după regimul său
apare drept un contract de executare succesivă. într-adevăr, după natura prestaţiilor care le
presupune contractul de locatiune, acesta apare drept un contract de executare succesivă, astfel cum
folosinţa bunului este exercitată succesiv pe durata unei perioade de timp, sau restituirea bunului
este condiţionată de scurgerea unei perioade de timp. Totodată, atunci când se presupune
transmiterea dreptului de folosinţă asupra bunului obligaţia de transmitere a bunului este executată
instantaneu.
i. Este un contract principal. După regimul juridic stabilit de către legislator, scopul principal
care este urmărit de către părţi la încheierea contractului constituie transmisiunea bunului pentru
folosirea acestuia în scopul extragerii fructelor cu ulterioara restituire a acestuia şi achitarea plăţii de
locatiune, însăşi executarea acestora nefiind condiţionată de încheierea altui contrac155.
155
Este necesar de a deosebi caracterul unui contract principal de modalităţile de care poate fi condiţionată executarea
contractului. Astfel, contractul este principal deoarece nu este condiţionat de existenţa şi modul de executare a unui alt
contract, pe când încheierea contractului sub condiţie suspensivă sau rezolutorie presupune posibilitatea executării doar
în legătură cu îndeplinirea condiţiei, care dealtfel poate rezulta dintr-un careva contract. Acesta, însă nu apare drept un
contract ce condiţionează executarea locaţiunii.
111
j. Este un contract negociabil. Părţile la încheierea contractului pot negocia toate condiţiile:
de transmitere, caracterele bunului, modul de restituire, mărimea plăţii de locatiune - chiriei etc.
k. Este un contract irevocabil. Părţile după încheierea contractului de locatiune nu pot înceta
sau refuza unilateral de la executarea contractului, astfel cum executarea acestuia fiecare din părţi
poate cere executarea silită a obligaţiei.
l. Este un contract ce poate fi atât simplu, cât şi afectat de modalităţi. La încheierea
contractului părţile pot stabili diverse condiţii, care pot ţine atât de începutul producerii efectelor,
cât şi de momentul încetării contractului.
§ 2. Condiţiile de validitate ale contractului de locatiune

Pentru validitatea contractului de locaţune urmează ca acesta să corespundă condiţiilor de
legalitate, privitoare la consimţământ, privitor la capacitatea de a încheia contractul, privitor la
obiect, şi privitor la cauza şi forma contractului.
2.1. Capacitatea de a încheia contractul. Calitatea de părţi la contractul de locatiune o au
locatorul şi locatarul. Locator este persoana care deţine cu drept de proprietate bunul transmis în
locatiune. Locatar este persoana care exercită folosinţa asupra bunului transmis în locatiune. Atât
calitatea de locator cât şi cea de locatar o poate avea orice persoană cu capacitate de exerciţiu
completă sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă în condiţiile prevăzute de legea civilă. Chiar şi în
cazul în care dreptul de proprietate asupra bunului aparţine unei persoane lipsite de capacitatea de
exerciţiu, oricum calitatea de locator sau locatar aceasta nu şi-o pierde. în asemenea cazuri este
limitată doar capacitatea sa de a încheia personal contractul. Aceasta, însă, o face din numele părţii
reprezentantul său.
2.2. Consimţământul la contractul de locatiune, ca şi la alte categorii de contracte este
realizat atunci când părţile au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale contractului. Condiţiile
esenţiale ale contractului de locatiune sunt: a) natura şi caracterele bunului transmis; b) scopul
locaţiunii bunului; c) termenul de locatiune; d) modul de transmitere-restituire a bunului; e)
mărimea şi termenul de achitare a chiriei. La momentul când părţile au convenit asupra acestor
condiţii, consimţământul se consideră realizat.
2.3. Obiectul contractului. Referindu-ne la obiectul contractului de locaţiune, cum şi la alte
contracte, vom descrie obiectul intrinsec şi extrinsec al contractului.
Astfel obiectul intrinsec al contractului de locaţiune îl constituie:
- Transmiterea bunului în locaţiune. La încheierea contractului de locaţiune părţile stabilesc
obligaţia locatorului de a transmite bunul. Transmisiunea poate fi realizată fie personal, fie prin
112
reprezentantul uneia din părţi. La momentul realizării transmisiunii părţile întocmesc act de
predare-primire a bunului sau un alt document care ar confirma transmisiunea bunului.
- Transmisiunea dreptului de folosinţă asupra bunului. Transmiterea dreptului de
folosinţă asupra bunului dat în locaţiune are loc odată cu transmiterea posesiei asupra acestuia. De
regulă calcularea termenului este condiţionată de transmiterea folosinţei asupra bunului.
- Înştiinţarea cu privire la viciile bunului transmis. După prescripţiile articolului 880
Cod civil, locatorul este obligat de a înştiinţa locatarul despre viciile bunului transmis, despre care
acesta cunoaşte.
- Restituirea bunului transmis în folosinţă. La expirarea termenului de locaţiune,
locatarul este obligat să restituie bunul. Locatarul restituie bunul prin întoarcerea aceluiaşi lucru
care i-a fost transmis la încheierea contractului. în acest caz părţile întocmesc act de
confirmare a restituirii bunului, indicând corespunderea acestuia prevederilor contractului sau
stării sale anterioare predării către locatar.
- Achitarea plăţii de locaţiune. După prevederile contractului de locaţiune părţile stabilesc
obligaţia locatarului de achitare a chiriei. Achitarea este făcută de către locatar în termenele
prevăzute de contract. Astfel, părţile pot stabili achitarea chiriei la finele fiecărei luni sau altei
perioade stabilite de părţi, precum şi la începutul fiecărei perioade sau la finele executării
contractului, odată cu restituirea bunului, semestrului etc, cu indicarea zilei concrete de
achitare şi modalităţii.
- Achitarea altor plaţi. Este vorba de achitarea unor plăţi ce ţin de întreţinerea bunului,
daunele cauzate de către terţi bunului transmis în locaţiune, plăţile ce rezultă din uzura bunului etc.
- Folosirea conform destinaţiei a bunului transmis în locaţiune. Locatarul este obligat să
folosească bunul în aşa fel încât să nu contravină destinaţiei sale sau să nu ducă la deteriorarea
acestuia, în unele categorii de contracte de locaţiune, pe lângă obligaţia de folosire conform
destinaţie poate exista şi obligaţia de a fi folosit bunul. Această obligaţie poate reieşi din natura
bunului sau din prescripţia legii. Astfel, dacă neutilizarea bunului ar duce la peirea sau înrăutăţirea
stării acestuia, atunci locatarul va avea obligaţia nu numai de a folosi conform destinaţiei bunul
transmis, dar şi de a-1 utiliza. Spre exemplu, prin prescripţia Codului funciar, beneficiarul de
folosinţă funciară este obligat la prelucrarea terenului sub sancţiunea pierderii dreptului. Această
situaţie se referă în mod direct şi la cazul de arendă a terenurilor.
Obiectul extrinsec al contractului de rentă îl formează:
- Bunul transmis în locaţiune. Bunul transmis în locaţiune, comparativ cu contractul de
împrumut, după prevederile legislaţiei civile urmează să fie nefungibil. Aceasta înseamnă, că acest
bun este nefungibil, fie prin natura sa, fie prin determinarea părţilor la contract. Drept bunuri ce pot
113
constitui obiecte ale locaţiunii pot fi oricec bun mobil sau imobil, care după regimul juridic aplicabil
sunt susceptibile de a fi date în locaţiune.
- Termenul de locaţiune. La încheierea contractului de locaţiune, părţile fie stabilesc
perioada concretă, determinată în zile, luni, ani etc, fie condiţionează ca şi în cazul împrumutului
restituirea bunului de producerea unui fapt juridic, care se va produce cu certitudine, dar care nu
poate fi determinat în ce parametri temporari se poate produce. în asemenea cazuri vorbim despre
contract de locaţiune cu termen determinat şi contract de locaţiune cu termen nedeterminat.
Totodată, legislatorul în articolul 877 Cod civil stabileşte limita maximă a termenului pe durata
căruia bunul poate fi transmis în locaţiune şi anume este vorba de termenul ce nu depăşeşte 99 ani.
în unele acte legislative termenul limită de locaţiune poate fi mai mic decât 99 ani, cum ar fi spre
exemplu cazul locaţiunii obiectivelor acvatice - 25 ani. începutul curgerii termenului de regulă
constituie ziua transmiterii defacto a bunului, dar poate fi considerat şi momentul când locatarul
avea posibilitatea oferită de locator de a intra în posesia bunului. - Chiria. Chiria constituie o sumă
bănească, de regulă, cu privire la care se obligă locatorul faţă de locatar. Chiria poate fi achitată atât
în bani cât şi în bunuri echivalate, după valoare, la o anumită sumă de bani. Mărimea chiriei poate fi
modificată de către părţi de comun acord, dar în cazurile în care locatarul a fost nevoit să suporte
anumite cheltuieli în legătură cu necesitatea conservării bunului transmis în locaţiune, sau a avut de
suportat din urma unor vicii ale bunului, acesta poate să facă scăderea valorii acestor cheltuieli din
plata pentru locaţiune. Aceste scăderi trebuie să fie neapărat proporţionale.
Cauza. Cauza sau scopul contractului de locaţiune este reflectată în două momente:
urmărirea scopului de utilizare a bunului pentru extragerea fructelor pentru sine sau pentru terţi,
satisfacerea unor interese private ale locatarului, precum şi urmărirea plăţii pentru
locaţiunea bunului.
Forma contractului. Articolul 876 Cod civil stabileşte regula generală, după care contractul
de locaţiune de imobile poate fi încheiat în formă scrisă şi dacă termenul de locaţiune depăşeşte
trei ani, atunci se cere înregistrarea cadastrală imobiliară în registrul bunurilor imobile a
acestuia. în cazul bunurilor mobile nu este stabilită vre-o careva regulă ce ar condiţiona validitatea
sau opozabilitatea contractului de locaţiune. Totodată, chiar şi în cazul bunurilor mobile, legislaţia
ar putea prevedea careva condiţii specifice de formă a contractului de locaţiune a imobilelor.
§ 3. Efectele contractului de locaţiune

Ca şi celelalte categorii de contracte contractul de locaţiune produce următoarele categorii
de efecte:
114
3.1. Efectele încheierii contractului. După cum am mai menţionat, principalul efect al
încheierii contractului constituie dobândirea de către părţi a drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Astfel, prin încheierea contractului de locaţiune locatorul are obligaţia de a:
- transmite bunul în condiţiile contractului de locaţiune;
- asigura transmisiunea dreptului de folosinţă asupra bunului;
- garanta viciile bunului;
- repara prejudiciul cauzat locatarului de către terţele persoane;
- de a face reparaţia capitală a bunului transmis în locaţiune;
- despăgubi cheltuielile suportate de locatar în legătură cu necesitatea suportării
cheltuielilor de reparaţie în scopul conservării bunului, dar care nu au fost
executate de către locator la cererea sau înştiinţarea locatarului;
Locatarul la rândul său are următoarele obligaţii:
- de a confirma faptul recepţionării bunului şi corespunderea caracterelor acestuia prevederilor
contractului;
- de a folosi, păstra sau îngriji bunul transmis cu deligenţa unui proprietar;
- să-1 folosească doar conform destinaţiei indicate în contract sau destinaţiei ce reiese din natura
bunului;
- să suporte cheltuielile curente ce rezultă din folosirea bunului;
- să nu transmită în folosinţa unor terţi bunul, dacă contractul nu prevede altceva;
- să restituie bunul la scadenţă sau dacă termenul nu este determinat, atunci să-1 restituie
după atingerea scopului în vederea căruia a fost transmis bunul;
- să achite în mărimea şi termenul stabilit de contract plata de chirie;
Referitor la această categorie de efecte aplicăm regula generală, după care drept efect a executării
necorespunzătoare sau neexecutării condiţiilor contractului poate fi cerută de către părţi fie
executarea silită a obligaţiei contractuale, fie rezoluţiunea sau rezilierea contractului, fie alte efecte
specifice obligaţiei neexecutare cu sau fără cererea despăgubirii din partea debitorului obligaţiei.
Totodată, în cazul neexecutării obligaţiei de restituire a bunului, locatarul va achita locatorului plata
de chirie pentru întreaga perioadă de reţinere (întârziere). Această sancţiune se aplică suplimentar la
penalităţile pentru întârziere. 3.3. Efecte ce rezultă din executarea contractului. Principalul efect al
115
executării clauzelor contractului de locaţiune este dobândirea de către locatar a dreptului de
folosinţă asupra bunului transmis şi dreptul locatorului de a primi plata pentru locaţiune pe durata
locaţiunii, iar la scadenţă de a primi bunul.
Totodată, legislatorul presupune şi încetarea contractului anterior momentului de expirare a
termenului de locaţiune. Este vorba de cazurile de peire a bunului transmis în locaţiune.
De rând cu posibilitatea încetării anticipate a contractului, legislatorul prevede posibilitatea
prelungirii termenului contractului de locaţiune. Este vorba de posibilitatea de a prelungi termenul
pentrru perioada care în total cu perioada de până la prelungire a termenului nun va depăşi limita
indicată în articolul 877 Cod civil sau într-un alt act legislativ, care stabileşte aşa ceva. Posibilitatea
prelungirii termenului de locaţiune are loc fie tacit, fie expres, dacă: a) raporturile contractuale
continuă, în mod tacit considerându-se prelungirea contractului pe termen nedeterminat; b) şi-a
onorat cu bună credinţă obligaţiile în termenul anterior; c) bunul se dă în locaţiune pe un nou
termen. In cazul în care sunt stipulate noi condiţii ale locaţiunii, sau termenul limită a expirat,
contractul de locaţiune se consideră nou-încheiat şi nu prelungit.
§ 4. Cesiunea de locaţiune şi sublocaţiunea

4.1. Sublocaţiunea. Sublocaţiunea presupune transmisiunea dreptului de locator în baza unui
contract de sublocaţiune de la locatar către o terţă persoană în ce priveşte contractul de locaţiune -
sublocator. în contractul de sublocaţiune locatarul contractului de locaţiune devine locator în
contractul de sublocaţiune, iar sublocatarul în acest contract are calitatea de locatar. Sublocaţiunea
poate fi încheiată doar cu acordul locatorului. Termenul sublocaţiunii nun poate depăşi termenul de
locaţiune rămas de la momentul încheierii contractului de sublocaţiune.
Contractul de sublocaţiune nu produce efecte faţă de locator. Astfel, când locatorul induce
către locatar-sublocator o careva obligaţie, sublocatarul va răspunde faţă de locatar-sublocator doar
în mărimea limitelor contractului de sublocaţiune.
Totodată, dacă prin acţiunile sublocatarului au fost cauzate daune locatorului sau altor
locatari, locatorul poate cere de la locatar-sublocator rezilierea contractului de sublocaţiune.
încetarea şi rezilierea contractului de sublocaţiune se produce în aceleaşi condiţii cum şi rezilierea şi
încetarea contractului de
locaţiune.
4.2. Cesiunea de locaţiune. Comparativ cu sublocaţiunea, cesiunea de locaţiune este o
transmitere a dreptului locatarului asupra bunului transmis în locaţiune, dar cu subschimbarea
locatarului. Astfel, dacă în cazul sublocaţiunii locatarul rămâne obligat faţă de locator, în cazul
cesiunii de locaţiune, locatarul-cedent nu rămâne obligat faţă de locator această legătură fiind
116
stabilită între locator şi locatarul-cesionar. Locatarul-cesionar execută drepturile şi obligaţiile
de locatar în strictă conformitate cu condiţiile contractului de locaţiune încheiat anterior între
locator şi locatarul-cedent.
§ 5. Arenda
5.7. Definiţie. Referitor la natura contractului de arendă, odată cu adoptarea noului Cod civil
au apărut multe discuţii. Astfel, unii leagă arenda doar numai de locaţiunea terenurilor agricole, alţii
atribuie contractului de arendă un caracter de contract comercial şi prin urmare îl consideră
caracteristic şi pentru alte categorii de bunuri, decât terenurile agricole. Totuşi, articolul 911 Cod
civil defineşte arenda ca fiind acel contract în baza căruia o parte numită arendator transmite
celeilalte părţi numite arendaş, terenuri sau alte bunuri agricole pe o durata determinată de timp
contra unei sume de bani numită plată de arendă. Totodată, alineatul (2) al articolului 911 Cod civil
stabileşte, că dispoziţiile cu privire la arendă, prin convenirea părţilor, se poate referi şi la locaţiunea
altor bunuri imobile. Deci, având în vedere că arenda este un tip al locaţiunii, referind-o la bunurile
imobile altele decât terenurile agricole, deasemenea o putem determina drept arendă, iar prin
urmare aceasta ne dă de înţeles, că arenda nu se poate limita doar cu terenurile şi inventarul agricol.
5.2. Particularităţi în reglementare. Conform prevederilor Codului civil contractul de arendă
este caracterizat prin următoarele particularităţi.
a) Prevederilor contractului de arendă li se aplică regulile contractului de locaţiune, dacă
legea nu prevede altceva.
b)După prevederile articolului 912 Cod civil, acest contract urmează a fi încheiat în formă
scrisă. Totodată, legislatorul nu stabileşte vre-o careva sancţiune pentru nerespectarea acestei
condiţii, iar prin urmare aceasta poate apărea drept condiţie de opozabilitate.
Termenul arendei nu poate fi mai mic de un an. Dacă termenul arendei expiră, iar
arendatorul nu cere predarea bunului, şi arendaşul nu realizează predarea, prelungind
folosinţa, contractul se consideră prelungit pentru un an.
Plata arendei poate fi atât în natură cât şi în bani. Dacă mai mult din jumătate din fructele
obţinute prin arendare pier fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţională a plăţii arendei.
Această cerere o poate face doar până la separarea fructelor de bun.
Contractul de arendă poate înceta atât prin reziliere, cât şi prin revocare. Revocarea
contractului de arendă se aplică doar în cazurile stabilite prin lege, cum ar fi spre exemplu, încetarea
contractului de arendă în legătură cu retragerea sectorului de teren pentru restabilirea stării
ecologice ai acestuia.
117
§ 6. Leasingul
6.1. Definiţie. Articolul 923 Cod civil defineşte contractul de leasing ca fiind acel contract în
baza căruia o parte numită creditor financiar (locator) dobândeşte în proprietate sau produce un bun
mobil care îl transmite în proprietate celeilalte părţi numite locatar, iar aceasta din urmă achită
locatorului plata bunului în rate. în ce priveşte definiţia expusă a contractului de leasing, este
necesar de precizat următoarele momente: a) definiţia expusă în articolul 923 Cod civil face diferită
definirea leasingului în Legea cu privire la leasing; b) dacă în Legea cu privire la leasing acesta
apărea un contract tripartid, după prevederile actuale ale Codului civil acesta este un contract
bipartid; c) ca şi înainte de adoptarea noului Cod civil, legislatorul nu interzice leasingul mobiliar,
deşi expune că leasingul se referă doar la bunurile mobile.
6.2. Particularităţi. Conform prevederilor legislaţiei în vigoare, contractul de leasing este
caracterizat prin următoarele particularităţi.
a) Leasingul se aplică doar la folosinţa bunului în scopuri profitabile-comerciale;
b) dreptul de a alege vânzătorul şi/sau bunul aparţine locatarului, dacă contractul nu
prevede altceva;
c) la scadenţă, dacă încetează deplina amortizare, locatarul dobândeşte dreptul de proprietate
asupra bunului;
d) la calculul plăţii periodice (chiriei), se i-a în consideraţie preţul bunului şi termenul de
amortizare a acestuia;
e) leasingului i se aplică prevederile ce se referă la locaţiune, dacă legea nu prevede altceva;
f) contractul de leasing se încheie în formă scrisă;
g) din momentul intrării în posesia bunului locatarul preia toate riscurile, inclusiv şi riscul
peirii fortuite a bunului;
h) părţile pot opera cesiunea drepturilor cec rezultă din contract, dar fără ca regimul juridic
al contractului să aibă de suportat careva schimbări.
Capitolul XIV. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ ŞI PRESTĂRI DE SERVICII
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză şi

prestări de servicii
Definiţia. Articolul 946 Cod civil defineşte contractul de antrepriză ca fiind acel contract în
baza căruia o parte numită antreprenor se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare
celeilalte părţi numite client, iar clientul se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul
convenit.
118
Clasificarea. Pornind de la regimul juridic al contractului de antrepriză putem realiza
clasificarea contractului de antrepriză după cum urmează:
- în funcţie de natura lucrărilor efectuate la executarea contractului de antrepriză, deosebim
antrepriza privind producerea bunurilor şi antrepriza privind modificarea bunurilor şi prestarea de
servicii.
- în funcţie de tipul antreprizei, deosebim, antrepriza simplă şi contractul de prestări de
servicii.
1.3. Caracterele juridice ale contractului de antrepriză şi prestări de servicii. Contractul de
antrepriză, pornind de la prevederile legislaţiei în vigoare este caracterizat prin următoarele
caractere:
- Este un contract cu titlu oneros şi poate fi atât comutativ cât şi aleatoriu,
- Este un contract constitutiv de drepturi,
- Este un contract de regulă consensual,
- Este un contract de executare succesivă,
- Este un contract principal, dar poate fi şi accesoriu,
a. Caracterul sinalagmatic al contractului de antrepriză şi de prestări de servicii este relevat
prin faptul, că la încheierea contractului părţile se obligă reciproc, iar obligaţiile de regulă sunt cora-
portate. Astfel, antreprenorul este obligat să efectueze lucrarea, iar clientul este obligat să plătească
valoarea acesteia; antreprenorul este obligat să înlăture neajunsurile sau viciile bunului creat, iar
clientul este obligat să înştiinţeze antreprenorul în termen despre viciile depistate, iar la înlăturarea
lor de către antreprenor, să confirme acest fapt; prestatorul oferă serviciul, iar beneficiarul achită
plata pentru serviciul acordat. Anume în acest caracter este necesar de a deosebi contractul de
prestări de servicii de contractul de procură, unde la procură reprezentantul la momentul încheierii
contractului nu are careva obligaţii faţă de reprezentat,
b. Caracterul oneros al contractului de antrepriză este de principiu, astfel, cum articolul
946 Cod civil stabileşte în mod expres, că la recepţionarea lucrărilor clientul este obligat să le
plătească. Totodată am accepta şi o situaţie, când contractul de antrepriză ar fi fost executat fără o
119
careva obligaţie de remunerare din partea clientului, unde antreprenorul ar executa lucrările din
contul său, dar cu titlu gratuit. Exemplu ar fi cazul de executare a lucrărilor de reparaţie la o casă de
copii (orfelinat) sau executarea unei lucrări agricole pe cont propriu a antreprenorului (cheltuielile
de semănat sunt suportate de către antreprenor, iar seminţa este pusă la dispoziţie de către client). In
asemenea caz, în contractul de antrepriză devizul de cheltuieli ar primi un alt aspect decât atunci
când este vorba despre un contract de antrepriză oneros. Astfel, în deviz s-ar include doar referinţele
la tipul şi valoarea materialelor folosite la lucrări, dar plata pentru lucrări se va exclude din deviz.
Mai des întâlnim, însă caracterul gratuit la contractul de prestări de servicii, unde prestatorul poate
presta serviciul fără a percepe o careva plată pentru aceasta. în cazul, însă, în care antrepriza sau
prestările de serviciu apar drept un contract cu titlu oneros, acestea apar de regulă ca un contract
comutativ, unde părţile cunosc cu certitudine atât valoare şi termenul realizării lucrării sau prestării
serviciului, cât şi mărimea plăţii pretinse de către antreprenor sau prestator. Atunci când vorbim,
însă, că antrepriza şi prestările de servicii apar, de regulă, drept un contract comutativ, ajungem la
concluzia, că caracterul aleatoriu al acestuia rămâne a fi doar excepţie. Ţinem să menţionăm, însă,
că această afirmaţie nu ar avea un fundament, deoarece legislatorul în realitate nu stabileşte
caracterul aleatoriu a antreprizei sau prestărilor de servicii ca excepţie. în aşa fel, spunem, că
caracterul aleatoriu al contractului de antrepriză şi prestări de servicii este mai puţin frecvent, astfel
cum "regula caracterului comutativ" al acestui contract o raportăm doar la faptul că este întâlnit mai
des. Astfel, la încheierea contractului de antrepriză se întocmeşte un deviz fix antrepriza devine un
contract comutativ, iar în cazul în care se întocmeşte un deviz aproximativ, antrepriza devine un
contract aleatoriu.
c. Este un contract constitutiv de drepturi. în contractul de antrepriză prin efectul său are loc
de regulă constituirea unui drept. Acest caracter este esenţial în deosebirea antreprizei
la confecţionarea unui bun cu materialele antreprenorului de vânzarea-cumpărarea bunului
confecţionat de vânzător, unde ultimul contract apare drept unul translativ de drepturi.
Prin urmare, este deosebită în acest caz şi problema ce priveşte suportarea riscului peirii
fortuite a bunului sau lucrării. După regula generală, atunci când în baza contractului nu este
transmisă proprietatea, riscul peirii fortuite stă pe sama proprietarului. în cazul antreprizei,
importanţă are faptul din a cui materiale se fac lucrările şi în posesia cui acestea se aflau.
d. Este un contract cu conţinut patrimonial. Rezultă acest caracter din situaţia generală, că
prestaţiile cu privire la care se obligă antreprenorul faţă de client sunt cu conţinut patrimonial.
e. Este un contract consensual. După prevederile Codului civil acest contract este unul cu
caracter consensual, unde atât antreprenorul, cât şi clientul îşi asumă obligaţii la momentul realizării
consimţământului, şi prin urmare începutul producerii efectelor contractului nu este legat
120
cu momentul transmiterii bunului. Totodată pot fi stabilite în unele cazuri şi condiţia de formă,
însă care apare doar ca o condiţie de opozabilitate, şi care nu afectează validitatea contractului.
f. Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. Codul civil, la
contractul de antrepriză nu stabileşte vre-o careva limită în ce priveşte posibilitatea încheierii
acestui contract prin reprezentare.
g. Este un contract numit, tipic şi reglementat. Legislatorul conferă la capitolul contractul de
antrepriză un regim expres de regle¬mentare, fiind stabilite condiţiile şi efectele specifice
contractului.
h. Este un contract ce presupune prestaţii de executare succesivă. Având în vedere că
lucrările se execută de către antreprenor sau prestator o anumită perioadă de timp, contractul de
antrepriză apare drept unul de executare succesivă. Totodată, atunci când se presupune transmiterea
dreptului asupra bunului obligaţia de transmitere a bunului este executată instantaneu.
i. Este un contract principal, dar poate fi şi accesoriu. După cum determină cauza încheierii
contractului, părţile pot urmări drept scop principal crearea sau renovarea bunului şi urmărirea
beneficiului din prestarea serviciului, dar totodată, antrepriza şi prestările de servicii pot apărea
drept un contract accesoriu, unde părţile prin lucrările executate sau serviciile prestate pot asigura
executarea unui alt contract. Exemplu ar fi cazul încheierii contractului de antrepriză pentru
deservirea tehnică a aparatajului procurat de la antreprenor, care în contractul de vânzare-cumpărare
apare în calitate de vânzător. în acest caz, producerea efectelor contractului de vânzare-cumpărare
va condiţiona producerea efectelor în contractul de antrepriză.
j. Este un contract negociabil. Deseori, însă, acest contract apare drept unul de adeziune,
având în vedere faptul, că serviciile prestate şi lucrările realizate au un caracter de activitate
comercială exercitată în baza unor tarife stabilite.
k. Este un contract irevocabil, unde părţile după încheierea contractului nu pot înceta sau
refuza unilateral de la executarea contractului, astfel cum executarea acestuia fiecare din părţi poate
cere executarea silită a obligaţiei.
l. Este un contract ce poate fi atât simplu, cât şi afectat de modalităţi. De regulă, condiţiile
care sunt stabilite de părţi privesc momentul începutului executării contractului de antrepriză, astfel
cum părţile pot conveni asupra faptului, că acel moment se va considera moment de început a
executării contractului când una din părţi va săvârşi un act care confirmă dorinţa de a executa
contractul156.
156
Este necesar de a face diferenţiere dintre dorinţa de a executa contractul şi dorinţa ca acesta să producă efecte. Astfel,
efectele se produc deja de la încheierea contractului, însă momentul de iniţiere a lucrărilor depind de executarea unor
acte suplimentare.
121
§ 2. Condiţiile de validitate a contractului de antrepriză
Ca orice contract, pentru a produce efecte juridice şi contractul de antrepriză trebuie să
întrunească condiţii generale de validitate ale contractului referitoare la consimţământ, la capacitate
de a contracta, la obiect, la cauză şi la formă.
2.1. Capacitatea părţilor de a încheia contractul. Calitatea de părţi în contractul de antrepriză
o are:
a) Antreprenorul, care poate fi orice persoană fizică sau juridică. Totodată, în ce priveşte
încheierea contractului de antrepriză legea civilă stabileşte anumite condiţii de încheiere, unde
părţile trebuie să corespundă condiţiilor articolelor 20 - 22 Cod civil. De asemenea legislatorul
poate stabili şi condiţii suplimentare în ce priveşte calitatea de antreprenor, unde în cazul în care
persoana cefigurează în contractul de antrepriză în calitate de antreprenor, practică activitate de
antreprenoriat, aceasta pentru calitatea de aparte la contract trebuie să posede autorizaţie specială
(patentă, licenţă etc.)
b) Cumpărătorul, care de asemenea poate fi orice persoană fizică sau juridică, căreia după
tipul contractului de antrepriză în condiţiile articolelor 20-22 Cod civil le este admisă această
calitate.
2.2. Consimţământul părţilor. Realizarea consimţământului constituie una din condiţiile
esenţiale pentru considerarea momentului încheierii contractului. Pornind de la aceasta, este
deosebit de necesar de a determina corect momentul realizării consimţământului în contractul de
antrepriză. După regula generală, consimţământul în contractul de vânzare-cumpărare este realizat
atunci când părţile au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale contractului. Prin urmare, se va
considera că părţile au realizat consimţământul atunci când ele au convenit asupra următoarelor
momente: asupra bunul ce urmează a fi confecţionat sau serviciului ce urmează a fi prestat, asupra
valorii lucrărilor ce urmează a fi achitate, asupra termenului de executare a lucrării sau prestării
serviciului, asupra modului de transmitere a bunului, termenului şi modului de transmitere a plăţii
pentru lucrări sau servicii şi asupra termenului de garantare a viciilor bunului creat. Respectiv, din
momentul când a fost realizat acordul de voinţă cu privire la aceste momente considerăm, că
consimţământul în contractul de antrepriză a fost realizat, iar prin urmare contractul se consideră
încheiat.
drepturi şi obligaţii, determinăm:
a) Obiectul intrinsec în contractul de antrepriză şi prestări de servicii îl formează:
122
1) Confecţionarea bunului sau executarea lucrării, care presupune actul de
executare de facto a lucrărilor de creare a bunului sau de prestare a serviciului. Astfel, părţile
stabilesc modul, condiţiile, ordinea, limitele, forma precum şi alte condiţii referitor la
confecţionarea bunului sau prestarea serviciului.
2) Transmisiunea materiei prime pentru confecţionarea bunului. Atunci când contractul de
antrepriză este executat cu materialele clientului, clientul asigură transmisiunea materiei
prime. Transmisiunea materialelor necesare pentru executarea lucrărilor consemnează atât
momentul cânt antreprenorul începe executarea lucrării, cât şi faptul cine va prelua riscul
materialelor necalitative. Astfel, dacă la momentul predării materialelor pentru executarea lucrărilor
antreprenorul constată defecte fizice ale materialului transmis, acesta este obligat de a înştiinţa
despre aceasta clientul. Clientul poate să schimbe materialul, iar dacă dă acordul utilizării
materialului defectat, acesta preia riscul oricăror consecinţă datorate acestui defect. Dacă,
însă, antreprenorul nu înştiinţează clientul despre defectul constatat, tot riscul daunelor datorate din
acest defect stă pe sama antreprenorului.
3) Transmisiunea bunului confecţionat sau lucrării executate. In contractul de antrepriză
bunul confecţionat sau lucrarea executată se consideră transmisă din momentul predării efective a
acestora fie către client, fie către persoana indicată de acesta sau din momentul punerii bunului la
dispoziţia clientului dacă bunul urmează să fie predat la locul aflării lui.
4) Achitarea plăţii pentru lucrări. Transmisiunea plăţii pentru lucrări apare drept obligaţie
corelativă celei de transmitere a bunului, însă nu poate fi nici într-un caz drept condiţie reciprocă de
executare. Totodată, dacă părţile nu au stabilit altceva, plata pentru lucrările sau serviciile prestate
se face imediat după momentul predării bunului sau lucrărilor.
5) Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului creat. Din conţinutul prevederilor
Codului civil, reiese că odată cu crearea bunului antreprenorul asigură şi transmisiunea
dreptului de proprietate către client asupra materialelor din care este confecţionat bunul,
deoarece la momentul creării bunului calitatea de proprietar o are clientul, deşi acest bun a fost
confecţionat integral din materialele antreprenorului. Anume acest moment este esenţial pentru
diferenţierea contractului de antrepriză de cel de vânzare-cumpărare.
6) Garantarea calităţii bunului confecţionat. Conform prevederilor Codului civil,
antreprenorul este obligat să predea clientului bunul fără vicii sau defecte materiale, în condiţiile
stipulate în contract. Astfel, defectul respectiv a influenţat esenţial la micşorarea preţului.
Pentru asigurarea calităţii bunului creat, antreprenorul poate acorda un termen de garanţie.
7) Conservarea bunului confecţionat. Pornind de la faptul, că dreptul de proprietate asupra
bunului confecţionat aparţine clientului, din momentul executării lucrării clientul are obligaţia de al
123
recepţiona. Atunci, însă, când este vorba despre faptul că clientul nu intră în posesia bunului creat,
antreprenorul este obligat să asigure păstrarea bunului cu întreprinderea măsurilor rezonabile pentru
a-1 conserva. înlăturarea defectelor bunului confecţionat. Atunci, când la momentul recepţionării
bunului sau pe durata termenului de garanţie clientul constată prezenţa unor defecte antreprenorul,
la cererea clientului este obligat să înlăture din cont propriu defectele bunului sau să admită
reducerea preţului, dacă la aceasta pretinde clientul.
b) Obiectul extrinsec la contractul de antrepriză şi prestări de servicii îl formează:
1) Bunul creat sau serviciul prestat. Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al
prestaţiei antreprenorului, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie în
circuitul civil; să existe îh momentul încheierii contractului său să poată exista în viitor; sa fie
determinat sau determinabil licit şi posibil. Astfel, o armă poate apărea în calitate de obiect al
contractului de antrepriză, doar dacă pe corpul acesteia se efectuează careva lucrări ce nu-i modifică
caracteristicile sale sau nu duce la scăderea siguranţei acesteia. Confecţionarea unei cantităţi
de substanţe narcotice este obiectivul unui contract de antrepriză doar în condiţiile strict determinate
de lege. Bunul care nu este posibil nu poate constitui obiect al antreprize, iar prin urmare nu poate fi
sancţionat antreprenorul pentru incapacitatea de a crea un obiect care nu poate fi creat de către
nimeni. Bunul trebui să fie determinat sau determinabil, deoarece lipsa determinării obiectului
antreprizei face imposibilitate prezentării pretenţiilor referitor la natura şi caracteristicile bunului.
2) Materialele cu care vor fi executate lucrările. în contractul de antrepriză lucrările pot fi
executate atât cu materialele clientului cât şi cu materialele antreprenorului.
3) Valoarea lucrărilor. Achitarea lucrărilor este obiectul prestaţiei clientului constând într-o
sumă de bani, care după aprecierea părţilor constituie valoarea bunului şi lucrării realizate. Valoarea
lucrărilor este reflectată în devizul la contractul de antrepriză. Astfel, devizul poate fi fix şi
aproximativ. Devizul fix presupune achitarea de către client antreprenorului aşa sumă, care este
convenită în contract, chiar dacă în realitate antreprenorul a avut să cheltuie mai mult sau mai puţin
din suma respectivă, pe când în cazul în care este vorba de devizul aproximativ, clientul va
achita antreprenorului suma cheltuită efectiv pentru realizarea lucrărilor. în cel de-al doilea caz
antreprenorul, pentru determinarea sumei ce urmează a fi achitată va prezenta clientului dare de
samă pentru lucrările executate.
4) Termenul de executare a lucrărilor. Părţile execută prestaţiile stabilite în contract în
termene stabilite. Astfel, clientul se obligă să efectueze transmiterea materialelor pentru
confecţionarea bunurilor în anumit termen, iar antreprenorul se obligă de a executa lucrarea în
anumit termen, termenul acesta fiind raportat la momentul predării materialului.
124
§ 3 Efectele în contractul de antrepriză şi prestări de servicii
Ca orişicare altă categorie de contracte şi contractele de antrepriză şi prestări de servicii
produce următoarele categorii de efecte:
contractului de antrepriză părţile dobândesc următoarele drepturi şi obligaţii:
- de predare a materialelor cu care urmează a fi confecţionat bunul;
- de a asigura transmisiunea dreptului de proprietate;
- de a transmite bunul în termenul stabilit de contract sau în alt termen ce reiese
din contract;
- de a preda şi accesoriile bunului odată cu predarea acestuia;
- de a garanta calitatea bunului sau lucrării;
- de a preda plata pentru lucrări;
- de a preda bunul fără defecte;
- de a înlătura defectele bunului sau lucrării efectuate;
- de a conserva bunul în cazul în care clientul întârzie să preia bunul cumpărat;
- de a confirma antreprenorului faptul recepţionării bunului şi corespunderea
acestuia prevederilor contractului;
- de a respecta termenele contractuale.
3.2. Efectele ce rezulta din executarea necorespunzătoare sau neexecutarea contractului.
Ca şi la alte contracte, la cel de antrepriză se poate de aplicat regula generală, după care drept
efect a executării necorespunzătoare sau neexecutării condiţiilor contractului poate fi cerută
de către părţi fie executarea silită a obligaţiei contractuale, fie rezoluţiunea contractului, fie alte
efecte specifice obligaţiei neexecutate cu sau fără cererea despăgubirii din partea debitorului
obligaţiei.
Totodată, drept efect al neexecutării obligaţiei de a înlătura defectul, clientul poate să-1
înlăture din cont propriu şi prin urmare antreprenorul va despăgubi daunele cauzate datorate acestor
defecte.
contractului de antrepriză constituie constituirea dreptului clientului asupra bunului confecţionat,
şi obţinerea plăţii pentru aceasta de către antreprenor.
125
§ 4. Particularităţile contractului de antrepriză în construcţii
Contractul de antrepriză în construcţii este caracterizat prin anumite particularităţi, atât în ce
priveşte condiţiile de încheiere, cât şi în ce priveşte condiţiile de executare. Astfel, la încheierea
contractului de antrepriză în construcţii, care poate să presupună atât construcţia, cât şi reconstrucţia
unor clădiri, încăperi sau instalaţii, este necesară prezenţa autorizaţiei de construcţie sau
reconstrucţie. Autorizaţia de construcţie sau reconstrucţie este eliberată în baza proiectului de
construcţie sau reconstrucţie aprobat în modul stabilit de legislaţia cu privire la urbanism şi calitate
în construcţii. Orice demolare cu ulterioara construcţie a clădirilor este necesar să fie acompaniată
de autorizaţie de demolare şi de construcţie. însăşi lucrările de construcţie şi reconstrucţie sunt
executate atât conform prevederilor contractului cât şi conform condiţiilor de calitate în construcţii.
Chiar dacă contractul de antrepriză în construcţii prevede altceva decât cerinţele de calitate în
construcţie, superioritate în respectare au cerinţele de calitate în construcţie. La finele executării
lucrărilor construcţia urmează a fi recepţionată. Recepţionarea lucrărilor de construcţie se face de
către o comisie mixtă compusă din specialişti din diferite domenii: tehnic, ecologic, antiincendiar
etc. Drept rezultat al recepţionării se întocmeşte proces-verbal de recepţie, unde pe lângă menţiunea
despre corespunderea lucrărilor cerinţelor de calitate se face referinţă şi la documentele în baza
cărora a fost efectuată construcţia - proiectul aprobat, autorizaţia de construcţie sau reconstrucţie
etc.
Capitolul XV. CONTRACTUL DE TRANSPORT
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de transport

1.1 Definiţia. Contractul de transport este acel contract în baza căruia o parte numită cărăuş
sau transportator se obligă faţă de cealaltă parte numită pasager să o transporte împreună cu
bagajele ei la locul de destinaţie sau faţă de client să transporte încărcătura la locul de destinaţie, iar
călătorul şi respectiv clientul se obligă să plătească remuneraţia convenită.
Este necesar de concretizat, că în conformitate cu prevederile articolului 980 Cod civil,
transportarea gratuită a persoanei sau a bunului făcută în afara activităţii de antreprenoriat nu
nimereşte sub incidenţa regulilor aplicabile contractului de transport şi privesc doar obligaţii de
prudenţă şi deligenţă.
1.2 Clasificarea contractului de transport. Este deosebit de important de reţinut, că în
contractele de transport, pentru aprecierea corectă a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor părţilor
126
la contract o deosebită importanţă are tipul transportului, perioada şi modul de transportare, tipul
încărcăturii, categoria pasagerului etc. Astfel, putem deosebi următoarele categorii de contracte de
transport:
a) în funcţie de tipul mijlocului de transport cu care se face
- transportarea, deosebim:
- contract de transport auto;
- contract de transport feroviar;
- contract de transport aerian;
- contract de transport fluvial;
- contract de transport maritim;
- contract de transport cosmic;
- contract de transport cu tracţiune animală.
b) în funcţie de conţinutul transportat, deosebim: contract de transport de pasageri; contract de
transport de bunuri;
c) în funcţie de modul de transportare, deosebim:
- contract de transport continuu;
- contract de transport succesiv;
- contract de transport combinat;
1.3 Caracterele juridice ale contractului de transport. Contractul de transport este
caracterizat prin următoarele:
- Este un contract sinalagmatic pornind de la faptul, că părţile se obligă reciproc. Astfel
obligaţiile cărăuşului constau în asigurarea transportării încărcăturii sau a pasagerului şi bagajelor
acestuia în condiţiile şi termenele stabilite în contract, iar clientul sau călătorul este obligat să achite
plata pentru transportate şi respectiv pentru călătorie.
- Este un contract cu titlu oneros şi comutativ. La încheierea
contractului de transport ambele părţi la contract urmăresc avantaje - clientul transportarea
încărcăturii, iar cărăuşul remunerarea.
- Este un contract translativ de drepturi. în contractul de transport clientul transmite
cărăuşului dreptul de posesie asupra încărcăturii, care la atingerea punctului de destinaţie, cărăuşul
urmează s-o restituie.
- Este un contract cu conţinut patrimonial în contractul de transport părţile pretind la
executarea unor obligaţii care pot fi evaluate pecuniar. Pornind de la aceasta părţile la contract pot
în mod cert să aprecieze atât valoarea eventualelor daune care pot fi cauzate, cât şi avantajele pe
care le urmăresc ca rezultat al executării contractului.
127
- Este un contract consensual. La încheierea contractului de transport părţile deşi sunt
obligate a respecta forma scrisă a contractului de transport, totuşi această condiţie rămâne doar una
de opozabilitate, nerespectarea căreia ar duce la imposibilitatea confirmării faptului încheierii
contractului de transport sau condiţiilor acestuia.
- Este un contract ce poate fi încheiate atât personal cât şi prin reprezentant. La
încheierea contractului de transport legislatorul nu limitează posibilitatea încheierii
acestuia prin reprezentant.
- Este un contract numit şi reglementat. Este un contract care îşi găseşte în mod detaliat
reglementările în ce priveşte condiţiile şi efectele încheierii acestuia.
- Este un contract de executare succesivă. La acest contract părţile stabilesc de regulă
perioada de executarea contractului, care presupune acte de executare succesive, eşalonate în timp.
- Este un contract ce poate fi atât principal cât şi accesoriu Atunci cânt clientul urmăreşte
transportarea, fără ca aceasta să fie condiţionată de modul de executare a altui contract, contractul
de transport apare drept unul principal. Atunci, însă, când, spre exemplu la încheierea unui contract
de vânzare-cumpărare, părţile au încheiat şi un contract de transport, prin care vânzătorul s-a obligat
să transporte bunul la cumpărător, dobândind în acest caz calitatea de cărăuş, iar cumpărătorul -
calitatea de client. în asemenea caz contractul de transport dobândeşte caracterul de contract
accesoriu, deoarece din momentul din care se induce rezoluţiunea contrac tului, aceeaşi soartă o va
urma şi contractul de transport.
- Este de regulă un contract negociabil, dar poate fi şi de adeziune. Atunci când este vorba
de contractele de transport de pasageri cu rute stabilite, de regulă este vorba despre contract de
transport de adeziune, unde cărăuşul stabileşte condiţiile de călătorie, timpul deplasării şi preţul
călătoriei, iar călătorul fie acceptă fie nu acceptă aceste condiţii. în celelalte cazuri contractele de
transport sunt supuse negocierii.
- Este necesar în ce priveşte prevederile articolului 981 Cod civil, de făcut diferenţiere între
contractul obligatoriu şi obligaţia de a încheia contractul de transport. Astfel, contractul de transport
rămîne un contract negociabil, iar prin prisma prevederilor articolului 981 Cod civil, pentru
persoanele care fac publică oferta de a încheia contractul de transport, încheierea contractului este
obligatorie.
- Este un contract revocabil. Articolul 20 al Codului transportului auto stabileşte dreptul
călătorului de a restitui biletul de călătorie până la plecarea autobusului din gară. Astfel, pasagerul
128
este în drept să restituie biletul oricând până la plecarea autobusului din gară, cu restituirea costului
biletului157.
- Este un contract ce poate fi atât pur şi simple cât şi afectat de modalităţi. La încheierea
contractului de transport părţile pot conveni la executarea contractului în funcţie de realizarea unor
condiţii ce ar privi atât executarea cât şi validitatea acestuia.
§ 2. Condiţiile de validitate ale contractului de transport

Pentru validitatea contractului de transport este necesară respectarea condiţiilor ce privesc
legalitatea, consimţământul, capacitatea părţilor de a contracta, obiectul, cauza şi forma.
Legalitatea încheierii contractului presupune respectarea regulii generale, după care se
admite totul ceea ce nu este interzis, în acest sens, se consideră încheiat cu încălcarea condiţiei de
legalitate acel contract de transport, unde transportatorul nu are autorizaţie specială de exercitare a
transportării. Spre exemplu se cons¬deră încheiat cu încălcarea condiţiei de legalitate contractul de
transport unde cărăuşul nu posedă licenţă de efectuare a transportului de călători, ori nu posedă
permisul de conducere unde să fie atestată categoria respectivă de admitere la dreptul de conducere
a unităţii de transport ce poate transporta călători etc. De asemenea se consideră încheiat cu
încălcarea condiţiei de legalitate acel contract unde obiect al transportului sunt bunurile interzise
sau limitate în circuitul liber civil (droguri, arme, substanţe nucleare etc.) şi fără autorizaţia şi
înzestrarea respectivă a unităţii de transport.
Capacitatea de a încheia contractul. Calitatea de părţi la contractul de transport o au:
a) Cărăuşul sau transportatorul, care este persoana fizică ce realizează transportarea cu
mijlocul de transport şi care posedă autorizaţiile necesare (permis de conducere, licenţă etc.) sau
persoana juridică proprietar al unităţii de transport cu care se realizează transportarea încărcăturilor
sau pasagerilor.
Pasagerul (călătorul), care este persoana fizică indiferent de capacitatea sa, dar care în
temeiul contractului se bucură de dreptul de a fi transportată până la punctul de destinaţie.
Clientul, care este persoana fizică sau juridică care în baza contractului de transport
transmite cărăuşului încărcătura pentru a fi transportată la punctul de destinaţie.
d) Destinatarul, care este persoana care preia încărcătura. în unele cazuri destinatarul poate fi
aceiaşi persoană care a făcut predarea bunurilor pentru transport.
157
în cazul în care biletul este restituit cu mai mult de două ore înainte de plecarea autobusului (conform graficului),
pasagerului i se restituie costul integral al biletului cu excepţia taxelor suplimentare achitate anterior de acesta. în cazul
în care biletul se restituie cu mai puţin de două ore de la momentul plecării autobusului din gară, pasagerului i se
restituie suma achitată pentru bilet cu reţinerea a 15% din costul acestuia.
129
Consimţământul la încheierea contractului. In contractul de transport consimţământul se
consideră realizat în momentul când părţile au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale contractului
şi anume asupra tipului de transport, asupra modului de transportare, asupra bunurilor transportate
şi plăţii pentru transport, asupra termenului transportului, asupra modului de predare-primire a
încărcăturii şi modului de achitare a plăţii pentru transport etc.
Obiectul în contractul de transport ca şi la toate celelalte contracte constituie totul ceia cu
privire la ce părţile stabilesc drepturi şi obligaţii la încheierea contractului. Astfel:
a) obiectul intrinsec îl formează:
- Transmisiunea încărcăturii. La încheierea contractului de transport părţile pot conveni
asupra modului şi condiţiilor de transmitere a încărcăturii. Astfel, părţile pot conveni asupra
faptului, că transmisiune a încărcăturii se consideră momentul când cărăuşul are accesul asupra
încărcăturii sau fie în momentul când clientul-predător a amplasat încărcătura în mijlocul de
transport a cărăuşului. Acest moment prezintă o importanţă deosebită având în vedere faptul, că
cărăuşul răspunde de integritatea mărfii din moment ce el a intrat în posesia acesteia şi are
posibilitatea reală de a asigura paza şi integritatea acesteia. Odată cu transmiterea încărcăturii
clientul şi cărăuşul întocmesc act prin care confirmă primirea mărfii. De regulă aceasta este foaia de
trăsură, care pe lângă aceasta mai este şi confirmare a faptului că a fost încheiat contract de
transport.
- Îmbarcarea pasagerilor. După regulile de călătorie a pasagerilor, în rutele
regulate pasagerii sunt îmbarcaţi doar la staţiile special amenajate. Se consideră îmbarcare a
persoanei în mijlocul de transport momentul când aceasta este în posibilitate să
fie transportată.
- Recepţionarea încărcăturii. Recepţionarea presupune primirea de către destinata a
încărcăturii. Momentul recepţionării încărcăturii deseori poate fi confundat cu momentul
sosirii transportului la punctul de destinaţie. Momentul sosirii la punctul de destinaţie de regulă este
diferit de cel de recepţie a încărcăturii, deoarece însăşi recepţionarea poate avea loc o perioadă mult
mai îndelungată, şi la respectarea căreia, de regulă, se obligă destinatarul. Părţile pot conveni asupra
faptului că momentul recepţionării se va considera momentul când unitatea de transport a sosit la
locul de destinaţie, însă aceasta va presupune, că deîndată cărăuşul a pus la dispoziţie destinatarului
încărcătura spre a fi descărcată sau debarcată de către acesta. La recepţionarea mărfii destinatarul
sau clientul.
- Debarcarea pasagerilor. Ca şi îmbarcare a pasagerilor debarcarea acestora la
transportul de pasageri cu rute regulate poate avea loc doar la staţiile special destinate pentru
aceasta.
130
- Înştiinţarea cărăuşului despre natura şi conţinutul încărcăturii. La efectuarea încărcării
clientul înştiinţează cărăuşul referitor la conţinutul şi natura mărfii. El preîntâmpină cărăuşul
despre eventualele pericole ce pot apărea în legătură cu careva situaţii excepţionale (accident sau
deteriorare), iar în funcţie de posibilităţi, asigură cărăuşul cu mijloacele necesare de
preîntâmpinare a eventualelor pericole produse de această încărcătură, dacă asemenea
utilaje nu sunt sau nu trebuie să fie în înzestrarea cărăuşului.
- Asigurarea integrităţii încărcăturii. Cărăuşul pe tot parcursul este obligat să asigure
integritatea încărcăturii. Astfel, el este obligat să evită careva pierderi sau deteriorări ale
încărcăturii.
- Transportarea încărcăturii. Acesta constituie categoria cheie a obiectului în contractul de
transport. Prin transportare se are în vedere asigurarea deplasării cu mijloace şi suporturi ale
cărăuşului a anumitei încărcături. Comparativ cu alte categorii de contracte prin care de asemenea
se asigură deplasarea anumitor mărfuri, contractul de transport este caracterizat prin faptul, că marfa
nu are capacitatea de a se deplasa desinestătător ci este deplasată cu ajutorul mijloacelor de
transport speciale. Spre exemplu, deşi gazele naturale sunt deplasate la distanţe de mii de kilometri
prin conducte speciale, această deplasare nu va nimeri sub incidenţa reglementărilor ce contractul
de transport, pe cînd transportarea a 4000 litri de gaz într-o cisternă special amenajată va constitui
contract de transport.
- Transportarea bagajelor. în contractul de transport de pasageri odată cu transportarea
călătorilor cărăuşul asigură transportarea bagajelor acestora.
- Despăgubirea pentru daunele cauzate încărcăturii, bagajelor sau călătorului. La contractul
de transport de bunuri, cărăuşul poartă răspundere de integritatea încărcăturii. Cărăuşul este
exonerat de la răspundere pentru distrugerea sau deteriorarea încărcăturii dacă aceasta se datorează
culpei clientului, viciului despre care cărăuşul nu cunoştea sau perisabilităţii naturale a încărcăturii,
precum şi datorită forţelor majore. La cauzarea daunelor pasagerilor şi bagajelor acestora
cărăuşul de asemenea va despăgubi integral, dacă nu se va demonstra culpa pasagerului sau
intervenţia forţelor majore. Totodată, transportatorii de pasageri, sunt obligaţi să încheie contract de
asigurare pentru daunele cauzate călătorilor.
- Achitarea plăţii pentru transport sau călătorie. Constituie deasemenea una din categoriile
de bază a obiectului în contractului de transport. In această privinţă are importanţă momentul când
clientul este obligat să efectueze plata pentru transport. Astfel, în contractul de transport de pasageri
sau bunuri taxa pentru transport este achitată la începutul parcursului, dacă contractul nu prevede
altfel.
b) Obiectul extrinsec îl formează:
131
- Bagajele, care constituie bunurile personale ale pasagerului, care constituie valori materiale
sau nemateriale şi care acesta le are în timpul călătoriei. Bagajele pot fi deţinute la pasager în timpul
călătoriei sau pot fi transportate în locuri special amenajate pentru transportarea bagajelor.
Încărcătura, care reprezintă bunurile materiale sau nemateriale ce sunt transmise de către client
cărăuşului şi care urmează a fi transportate către cărăuş.
- Taxa pentru transportare, care reprezintă o sumă bănească cu privire la care se obligă
pasagerul sau clientul pentru transportul efectuat. Este necesar de făcut diferenţiere între taxa
pentru transportare şi sumele băneşti care pot fi percepute de către cărăuş pentru servicii accesorii
transportului, cum ar fi plata pentru procurarea prealabilă a biletului s.a.
- Termenul transportării, care reprezintă perioada de timp convenită de părţi, care se
limitează între momentul când cărăuşul a intrat în posesia încărcăturii şi momentul când a pus la
dispoziţia clientului sau destinatarului încărcătura în modul prevăzut de contract, sau în cazul
contractului de transport de pasageri -perioada de timp în care cărăuşul urmează să se deplaseze
între punctul de plecare şi punctul de destinaţie.
- Tipul transportului, care reprezintă categoria unităţii de transport cu care se face
transportarea. La categoria respectivă face parte transportul auto, feroviar, aerian, fluvial, maritim
etc.
- Starea şi înzestrarea transportului, care reprezintă acele caracteristici care le posedă
unitatea de transport cu care se face transportarea încărcăturii. Astfel, substanţele periculoase pot fi
transportate doar cu unităţi de transport special înzestrate cu mecanisme de transportare. în unele
cazuri, clientul poate stabili cerinţe speciale pentru unitatea de transport şi la transportarea
încărcăturilor nepericuloase, cum ar fi banii, armele, substanţe medicamentoase, unele categorii
de produse alimentare (ex. laptele, carnea etc.)
- Modul de transportare, care poate fi continuu, succesiv şi combinat. Transportarea
continuă presupune realizarea transportării doar cu o singură unitate de transport de la punctul de
plecare până la punctul de destinaţie. Transportarea succesivă presupune efectuarea transportării de
către mai mulţi cărăuşi, dar cu acelaşi tip de transport. Astfel, spre exemplu, efectuarea transportării
unui vagon de marfa de la Chişinău la Moscova poate avea loc cu înlocuirea pe parcursul deplasării
de către mai mulţi cărăuşi, tipul de transport rămânând acelaşi - feroviar. Transportarea combinată
presupune efectuarea transportării cu înlocuirea a mai multor tipuri de transport - feroviar, auto,
maritim etc. Şi în cazul transportului succesiv şi în cazul transportului combinat, clientul poate
înainta pretenţiile către primul, ultimul sau acel transportator care prin acţiunile sale a cauzat o
careva daună sau a dus la întârziere. La rândul său acesta poate face acţiune în regres faţă de
132
cărăuşul care s-a făcut vinovat de cauzarea daunei. Plata integrală făcută către unul din cărăuşi la
contractul de transport combinat sau succesiv constituie plata făcută faţă de toţi transportatorii
- Documentele însoţitoare ale mărfii, care reprezintă categoria de acte care confirmă
provenienţa mărfii (atunci când este necesar), documentele necesare vămuirii, precum şi alte
documente care asigură cărăuşul în ce priveşte trecerea inofensivă a parcursului.
Cauza contractului de transport. Contractul de transport este încheiat de către părţi în scop
de asigurare a deplasării pasagerilor sau încărcăturilor în punctul de destinaţie, iar odată cu aceasta
-obţinerea profitului de către cărăuş ca rezultat al transportării.
Forma contractului de transport. In ce priveşte forma conrtactului de transport, codul civil
stabileşte forma scrisă a contractului. Această condiţie apare, însă, drept una de opozabilitate şi nu
de validitate. Astfel articolul 994 Cod civil stabileşte, că contractul de transport este constatat printr-
o scrisoare de conosament, lipsa, pierderea sau deteriorarea căreia nu afectează validitatea
contractului de transport.
§ 3. Efectele contractului de transport

Ca orişicare alt contract şi în contractul de transport se produc trei categorii mari de efecte:
a) efecte ce rezultă din conţinutul contractului - drepturile şi obligaţiile părţilor;
b) efectele ce rezultă din executarea contractului;
c) efectele ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
contractului;
In continuare vom desfăşura fiecare categorie de efecte: Efecte ce rezultă din conţinutul
contractului. Efectele ce rezultă din conţinutul contractului sunt drepturile şi obligaţiile părţilor. La
încheierea contractului de transport părţile îşi asumă următoarele drepturi şi obligaţii:
- obligaţia cărăuşului de a asigura primirea (recepţionarea) încărcăturii;
- obligaţia cărăuşului de verificare a corespunderii datelor din scrisoarea de trăsură cu
numărul, cantitatea şi semnele coletelor, aspectul exterior al încărcăturii şi a
ambalajului;
- obligaţia cărăuşului de a verifica modul de încărcare şi aranjare a încărcăturii în
unitatea de transport;
- obligaţia clientului de a asigura ambalaj trainic şi corespunzător mărfii, unităţii de
transport şi condiţiilor de transportare;
- obligaţia clientului de a înştiinţa cărăuşul despre natura încărcăturii,
eventualul caracter periculos al încărcăturii şi măsurile necesare de precauţie;
- obligaţia cărăuşului de a asigura îmbarcarea pasagerului la punctul de plecare;
133
- obligaţia cărăuşului de a confirma primirea încărcăturii;
- obligaţia clientului de a elibera foaia de trăsură;
- obligaţia clientului de a anexa la foaia de trăsură documentele necesare trecerii prin
vamă ori altor operaţiuni similare anterioare momentului livrării la destinaţie;
- obligaţia cărăuşului de a executa transportarea mărfii în termenul stabilit de
contract;
- obligaţia cărăuşului de a asigura transportarea mărfurilor periculoase în
conformitate cu regulile speciale de transport a asemenea încărcături;
- obligaţia clientului sau pasagerului de a achita taxa pentru transportare;
- obligaţia cărăuşului de a asigura predarea încărcăturii la punctul de destinaţie;
- obligaţia cărăuşului de a asigura debarcarea pasagerului la punctul de destinaţie;
- obligaţia clientului de a confirma primirea mărfii de la cărăuş;
- obligaţia cărăuşului de a respecta itinerarul rutei şi staţiona doar la staţiile special
determinate pentru oprire;
- obligaţia cărăuşului de a transporta bagajele pasagerului;
- obligaţia pasagerului de a achita plata pentru bagaje;
- obligaţia cărăuşului de a asigura integritatea bagajelor;
- dreptul clientului de a dispune de încărcătură pe întreg parcursul rutei;
- dreptul cărăuşului la compensarea cheltuielilor suplimentare suportate în legătură cu
indicaţiile date de client;
- dreptul de retenţie a cărăuşului pentru neexecutarea de către client a obligaţiei de plată
a transportului;
Efectele ce rezultă din executarea contractului de transport sunt transportarea încărcăturii la
punctul de destinaţie şi intrarea de către cărăuş în posesia sumei băneşti achitate pentru transport.
Efectele ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului de
transport. Ca rezultat al executării necorespunzătoare sau neexecutării contractului de transport
survin următoarele efecte:
a) În cazul neexecutării obligaţiei cărăuşului de a asigura primirea (recepţionarea)
încărcăturii clientul este în drept să inducă rezilierea contractului cu cererea despăgubirii diferenţei
de plată pentru transportul realizat în baza unui contract încheiat cu un alt cărăuş şi daunelor cauzate
drept rezultat al neexecutării respectivei obligaţii.
b) În cazul neexecutării obligaţiei cărăuşului de verificare a corespunderii datelor din
scrisoarea de trăsură cu numărul, cantitatea şi semnele coletelor, aspectul exterior al
încărcăturii şi a ambalajului acesta preia toate riscurile necorespunderii încărcăturii;
134
c) în cazul neexecutării obligaţiei cărăuşului de a verifica modul de încărcare şi aranjare a
încărcăturii în unitatea de transport acesta preia toate riscurile eventualei daune cauzate de
încărcătură cărăuşului.
d) în cazul neexecutării obligaţiei clientului de a asigura ambalaj trainic şi corespunzător
mărfii, unităţii de transport şi condiţiilor de transportare, cărăuşul este exonerat de la răspunderea
pentru înrăutăţirea calităţii mărfii, precum şi pentru eventualele deteriorări ale mărfii. Totodată
clientul este obligat faţă de cărăuş la despăgubirea daunelor cauzate de încărcătura
necorespunzătoare.
e) în cazul neexecutării obligaţiei clientului de a înştiinţa cărăuşul despre natura încărcăturii,
eventualul caracter periculos al încărcăturii şi măsurile necesare de precauţie clientul preia toate
riscurile daunelor cauzate drept rezultat al lipsei de informaţie;
f) în cazul neexecutării obligaţiei clientului de a elibera foaia de trăsură şi întocmire corectă
a acesteia, clientul răspunde pentru toate daunele şi consecinţele incorectitudinii întocmirii;
g) în cazul neexecutării obligaţiei clientului de a anexa la foaia de trăsură documentele
necesare trecerii prin vamă ori altor operaţiuni similare anterioare momentului livrării la destinaţie
acesta răspunde pentru toate daunele cauzate cărăuşului.
h) în cazul pierderii documentelor ce sunt anexă la foaia de trăsură, cărăuşul poartă
răspundere doar pentru pierderea documentelor şi este obligat să despăgubească doar pentru
pierderea încărcăturii.
i) în cazul neexecutării obligaţiei cărăuşului de a executa transportarea mărfii în termenul
stabilit de contract cărăuşul poartă răspundere în mărime de 100% din taxa de transport şi repară
toate prejudiciile materiale suportate de această întârziere.
j) în cazul neexecutării obligaţiei cărăuşului de a efectua ambarcarea pasagerilor în termenul
prevăzut de contract, dar nu mai puţin decât cu o oră, pasagerul este în drept să rezilieze contractul
cu restituirea întregului cost a biletului pentru călătorie, inclusiv şi taxele suplimentare, cu
despăgubirea daunelor cauzate drept rezultat la această întârziere.
k) în cazul neexecutării obligaţiei clientului sau pasagerului de a achita taxa pentru
transportare, cărăuşul are dreptul de retenţie a încărcăturii sau bagajelor până la achitarea deplină a
taxei de
transport.
1) în cazul neexecutării obligaţiei cărăuşului de a asigura predarea încărcăturii la punctul de
destinaţie acesta suportă toate cheltuielile suportate de client pentru recepţionare a încărcăturii la
punctul de destinaţie.
135
m) în cazul neexecutării obligaţiei cărăuşului de a asigura debarcarea pasagerului la punctul
de destinaţie cărăuşul este obligat să achite pasagerului toate cheltuielile suportate de acesta în
legătură cu deplasarea până la punctul de destinaţie. în cazul în care unitatea de transport cu care se
efectua transportarea s-a defectat, cărăuşul este obligat s-o înlocuiască cu o altă unitate de transport
şi să prelungească călătoria. în cazul în care unitatea de transport cu care s-a înlocuit este de o clasă
mai inferioară decât cea prevăzută în contract, cărăuşul va despăgubi pasagerului diferenţa de cost a
biletului pentru clasa respectivă.
n) în cazul neexecutării obligaţiei cărăuşului de a asigura integritatea bagajelor, acesta poartă
răspundere pentru daunele cauzate drept rezultat al deteriorării sau pierderii bagajelor.
Cărăuşul este exonerat de la răspunderea pentru deteriorarea sau pierderea bagajelor dacă
demonstrează forţa majoră, viciul propriu sau culpa pasagerului. Cărăuşul deasemenea nu poartă
răspundere pentru pierderea documentelor, banilor sau a altor bunuri de mare valoare, dacă
cărăuşului nu i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să-1 transporte.
o) în cazul neexecutării vre-unei obligaţii în contractul de transport de către unul din
transportatori la transportul succesiv sau combinat de persoane, răspunderea o poartă transportatorul
în cursul căruia s-a cauzat dauna, dacă în contract nu este prevăzut altceva, sau dacă unul dintre
cărăuşi nu şi-a asumat răspunderea pentru întreaga călătorie.
p) în cazul neexecutării vre-unei obligaţii în contractul de transport de către unul din
transportatori la transportul succesiv sau combinat de bunuri, răspunderea o poartă fiecare din
transportatori pentru executarea întregului transport. Totodată clientul poate face pretenţii de
despăgubire la transportul succesiv sau combinat de bunuri doar primului, ultimului sau cărăuşului
pe parcursul căruia a avut loc dauna sau întârzierea. La rândul său, primul sau ultimul cărăuş, dacă
nu sunt în culpă pentru dauna sau întârzierea cauzată pot înainta acţiune în regres faţă de cărăuşul
participant la transportul combinat, care este în culpă.
q) In cazul în care din culpa pasagerului sau din cauza bagajelor sale s-a cauzat daune
materiale cărăuşului, pasagerul este obligat să despăgubească toate daunele cauzate.
r) In cazul pierderii sau deteriorării încărcăturii, cărăuşul este obligat la repararea
prejudiciului cauzat clientului proporţional valorii încărcăturii sau diminuării valorii încărcăturii.
Prin prevederile articolului 1011 Cod civil, se va considera pierdută încărcătura dacă aceasta
întârzie timp de 30 zile de la momentul când aceasta urma să fie ajunsă la punctul de destinaţie sau
dacă termenul de livrare nu era stabilit - în termen de 60 zile de la momentul primirii încărcăturii de
către cărăuş.
136
Capitolul XVI. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT ŞI COMODAT
§1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de împrumut şi comodat

1.1. Definiţia. Legislaţia civilă de până la adoptarea noului cod civil nu făcea într-un mod
expres deosebirea dintre contractele de împrumut şi comodat. Deşi doctrina deosebeşte două
categorii ale împrumutului - cel de folosinţă şi cel de consumaţie, în codul civil în vigoare însăşi
împrumutul apare drept o categorie a contractelor. Astfel, astăzi legislatorul deosebeşte câteva
categorii de contracte de împrumut, dintre care două sunt împrumutul propriu-zis şi comodatul. De
asemenea din categoria contractelor de împrumut fac parte şi contractele de împrumut bancar, cum
ar fi cel de credit bancar, dar deşi acesta face parte din categoria împrumutului, el va constitui
obiectul de examinare a unui următor capitol.
În acest sens, prin comodat, după prevederile articolului 859 Cod civil este necesar de a
înţelege acel contract în baza căruia o parte numită comodant transmite cu titlu gratuit un bun în
folosinţa celeilalte părţi numite comodatar, iar aceasta se obligă să restituie bunul la expirarea
termenului pentru care i-a fost dat acest bun. Prin împrumut, după prevederile articolului 867 Cod
civil este necesar de înţeles acel contract, în baza căruia o parte numită împrumutător se obligă să
dea în proprietatea celeilalte părţi numite împrumutat bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se
obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea
termenului pentru care i-a fost date.
Din definiţiile enunţate mai sus rezultă că împrumutul propriu-zis presupune transmiterea
unui bun fungibil, iar transmiterea este făcută cu titlu de proprietate, pentru consumaţia bunului, iar
comodatul presupune transmisiunea unui bun nefungibil, chiar şui prin determinarea părţilor, iar
transmisiunea este cu drept de folosinţă cu obligaţia restituirii intacte a bunului.
1.2. Caracterele juridice ale contractelor de împrumut şi comodat. Conform prevederilor
legislaţiei civile, contractele de împrumut şi comodat sunt caracterizate prin următoarele:
- Este un contract translativ de drepturi,
- Este un contract consensual,
- Este un contract de executare instantanee,
- Este un contract principal,
137
În ce priveşte caracterul oneros sau gratuit al acestor contracte, ţinem să menţionăm, că
aceste două contracte se deosebesc, astfel cum constatăm caracterul gratuit al contractului de
comodat şi caracterul oneros al contractului de împrumut.
a. Este un contract sinalagmatic. Prevederile articolelor 859 şi 867 Cod civil, definind
contractul de comodat şi împrumutatul stabilesc caracterul sinalagmatic al acestuia. Astfel, la
contractele de comodat şi împrumut .atât comodantul şi împrumutătorul cât şi comodatarul şi
împrumutatul se obligă cu privire la anumite prestaţii - comodantul şi împrumutătorul cu privire la
transmiterea bunului în împrumut, iar comodatarul şi împrumutatul cu privire la restituirea acesteia
la scadenţă. Specific, însă rămâne faptul, că deşi contractul este consensual, la neexecutarea
obligaţiei de a transmite bunul comdantul sau împrumutătorul nu poate fi obligat la executarea
silită a obligaţiei, aceasta, după natura ei rămânând o obligaţie imperfectă.
b. Contractul de comodat este cu titlu gratuit, iar contractul de împrumut poate fi atât cu titlu gratuit,
cât şi cu titlu oneros. Astfel, dacă la contractul de comodat legislatorul stabileşte în mod expres
caracterul gratuit, atunci la contractul de împrumut, părţile pot stabili clauza achitării dobânzii.
Dreptul de stabilire a clauzei dobânzii nu este limitat de către lege, astfel cum aceasta poate fi
stabilită atât în privinţa persoanelor fizice cât şi celor juridice. Totodată, în ce priveşte caracterul
gratuit al contractului de comodat, atunci putem să menţionăm faptul, că deşi în definiţia dată în
articolul 859 Cod civil, contractul de comodat este determinat drept unul gratuit, legislatorul
totuşi nu stabileşte o interdicţie sau o sancţiune cu nulitate a contractului de comodat în cazul în
care părţile ar stabili o clauză a dobânzii. Prin urmare, gratuitatea comodatului nefiind un element
definitoriu, dobânda s-ar accepta şi în cazul în care priveşte comodatul.
c. Este un contract translativ de drepturi. în contractul de comodat are loc transmisiunea
folosinţei bunului, iar în împrumut are loc transmisiunea dreptului de proprietate asupra unui bun
fungibil. Acest moment este necesar de a-1 deosebi de contractul de vânzare-cumpărare sau schimb
sau donaţie. Astfel, dacă în contractul de vânzare-cumpărare părţile urmăresc drept scop
transmisiunea proprietăţii asupra bunului, în contractul de împrumut, transmiterea dreptului de
proprietate este determinată drept o necesitate obiectivă pentru asigurarea folosirii buhului
transmis în folosinţă. Totodată, dacă prin contractul de vânzare-cumpărare, odată cu transmiterea
dreptului de proprietate are loc transmiterea şi a altor drepturi şi obligaţii, cum ar fi drepturile ce
grevează dreptul de proprietate (locaţiunea, gajul, servitutile etc), atunci prin contractul de
împrumut are loc transmisiunea doar dreptului de proprietate, fără careva alte translări de drepturi.
Acest fapt ne poate spune, totodată, că la încheierea contractului de împrumut, riscul peirii fortuite a
138
bunului îl suportă persoana care a dobândit dreptul de proprietate. Astfel, la contractul de împrumut,
în lipsa unei norme exprese, aplicând regula generală a transmisiunii drepturilor, ajungem la
concluzia, că dreptul de proprietate se consideră dobândit din momentul intrării de către comodatar
în posesie asupra bunului. Şi invers, transmiterea dreptului de proprietate de la comodatar la
comodant în procesul de restituire a împrumutului, se consideră deasemenea din momentul intrării
în posesie a como-dantului asupra bunului. în cazul în care transmisiunea bunului se face prin terţa
persoană (cărăuş, reprezentant etc), dreptul de proprietate asupra bunului se consideră transmis către
cealaltă parte a contractului odată cu intrarea în posesia bunului de către terţa persoană, dacă
această persoană reprezintă interesele părţii respective. Totodată, împrumutatul şi respectiv
împrumutătorul se consideră că a intrat în posesia de facto asupra bunului, iar prin urmare a
dobândit dreptul de proprietate asupra bunului, dacă a intrat în posesia părţilor principale ale
acestuia, chiar dacă accesoriile au fost transmise mai târziu. în cazul dat, la restituire împrumutantul
poate cere despăgubiri legate de imposibilitatea folosirii bunului în lipsa accesoriilor sau la
achitarea penalităţilor de întârziere, dacă acestea erau prevăzute de contract.
Contractul de comodat presupune, după cum am mai spus, transmisiunea doar a dreptului de
folosinţă. Astfel, ca urmare a încheierii contractului de comodat, comodatarului îi este rezervată
doar folosinţa bunului, excluzându-se o eventuală consumaţie a bunului. Prin urmare, riscul peirii
fortuite a bunului, în cazul comodatului stă pe sama comodantului, chiar şi atunci când posesia
defacto o deţine comodatarul. Riscul peirii fortuite a bunului nu va fi suportat de către comodant
dacă comodatarul a folosit bunul peste termenul stabilit de folosinţă a bunului, contrar destinaţiei
sale, precum şi în cazul transmisiunii folosinţei bunului unui terţ. Totodată, riscul peirii fortuite va
rămânea pe sama comodantului dacă comodatarul va putea demonstra că peirea fortuită a bunului ar
fi avut loc chiar şi dacă folosinţa bunului nu ar fi ieşit din limitele prevăzute de contract158.
d. Este un contract cu conţinut patrimonial. Prestaţiile cu privire la care se obligă
împrumutătorul faţă de împrumutat şi comodatarul către comodant şi invers, au de regulă conţinut
patrimonial.
e. Este un contract consensual. Deşi, după natura contractului de împrumut, acesta ar urma
să fie cu caracter real, totuşi, după prevederile Codului civil acest contract rămâne a fi cu caracter
consensual, unde atât comodantul şi împrumutătorul cât şi comodatarul şi împrumutatul îşi
asumă obligaţii la momentul încheierii contractului, iar începutul producerii efectelor
contractului nu este legat cu momentul transmiterii în împrumut sau comodat a bunului. Caracterul
consensual al contractului de împrumut şi comodat este relevat prin dispoziţiile articolelor 860,
868 şi 870 Cod civil.
158
139
f. Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. După regimul
conferit contractului de împrumut şi comodat legislatorul nu instituie vre-o careva limită în ce
priveşte posibilitatea încheierii acestui contract prin reprezentare.
g. Este un contract numit, tipic şi reglementat. Legislatorul acordă contractelor de împrumut
un regim expres de reglementare, fiind stabilite majoritatea condiţiilor şi efectelor specifice anume
acestor contracte.
h. Este un contract ce presupune prestaţii de executare instantanee, dar după regimul său
apare drept un contract de executare succesivă. După natura prestaţiilor care le presupune contractul
de împrumut şi comodat acesta apare drept un contract de executare succesivă, astfel cum folosinţa
bunului este exercitată succesiv pe durata unei perioade de timp, sau restituirea bunului este
condiţionată de scurgerea unei perioade de timp. Totodată, atunci când se presupune transmiterea
dreptului de proprietate sau folosinţă asupra bunului obligaţia de transmitere a bunului este
executată instantaneu.
i. Este un contract principal. Caracterul respectiv al contractului apare drept un indiciu
identificatorul a contractului. Astfel, după regimul juridic stabilit de către legistrator, scopul
principal care este urmărit de către părţi la încheierea contractului constituie transmisiunea bunului
cu ulterioara restituire a acestuia. Pentru asigurarea restituirii pot fi încheiate contracte accesorii,
care ar garanta restituirea bunului.
j. Este un contract negociabil. Părţile la încheierea contractului pot negocia atât condiţiile de
transmitere, caracterele bunului, modul de restituire, precum şi mărimea dobânzii.
k. Este un contract de regulă irevocabil, dar în condiţiile stabilite de lege părţile pot induce
revocabilitatea contractului. Astfel, conform prevederilor articolului 870 Cod civil împrumutătorul
poate revoca contractul dacă situaţia materială a împrumutatului se înrăutăţeşte substanţial, astfel,
ca aceasta să creeze pericolul restituirii împrumutului.
l. Este un contract de regulă afectat de modalităţi. La încheierea contractului părţile pot
stabili diverse condiţii, care pot ţine atât de începutul producerii efectelor, cât şi de momentul
încetării contractului.
§ 2. Condiţiile de validitate ale contractului de împrumut şi comodat

Ca orişicare alte categorii de contracte, contractele de comodat şi împrumut, pentru
validitatea lor urmează a corespunde condiţiilor de legalitate, privitoare la consimţământ, privitor la
capacitatea de a încheia contractul, privitor la obiect, şi privitor la cauza şi forma contractului.
Capacitatea de a încheia contractul. Prin capacitate de a încheia contractul de împrumut şi
comodat se înţelege aptitudinea părţii de a deveni titular de drepturi subiective şi obligaţii civile,
140
condiţia principală a deţinerii capacităţii de a contracta fiind prezenţa discernământului. La
contractul de împrumut şi comodat legislatorul nu stabileşte condiţii speciale de capacitate. Pornind
de la acesta, capacitatea de a încheia contractul de împrumut şi comodat o poate avea orice
persoană. Facem referinţă doar la cenzul de vârstă pentru părţi, care este condiţionat de atingerea
majoratului.
Consimţământul la contractul de împrumut şi comodat este realizat atunci când părţile au
convenit asupra condiţiilor esenţiale ale contractului. Drept condiţii esenţiale ale contractului de
împrumut şi comodat determinăm: a) natura bunului
împrumutat; b) scopul împrumutului - folosinţă sau consumaţie; c) termenul împrumutului; d)
modul de transmitere-restituire a bunului; e) mărimea şi termenul de achitare a dobânzii. La
momentul când părţile au convenit asupra acestor condiţii, consimţământul se consideră
realizat.
Totodată, în vederea constatării valabilităţii consimţământului în contractul de comodat şi
împrumut, este necesar ca consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ; să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat şi; să nu fie viciat.
2.3. Obiectul contractului. Referindu-ne la obiectul contractului de comodat şi
împrumut, nefăcând abatere de la regula generală după care se determină obiectul contractului, vom
descrie obiectul intrinsec şi extrinsec al contractului.
Astfel obiectul intrinsec al contractului de împrumut şi comodat îl constituie159:
- Transmiterea bunului în împrumut sau comodat. După clauzele contractului de comodat şi
de împrumut părţile stabilesc obligaţia comodantului şi împrumutătorului de a transmite
bunul în împrumut. Transmisiunea poate fi realizată fie personal, fie prin reprezentantul uneia din
părţi. La momentul realizării transmisiunii părţile întocmesc act de predare-primire a bunului sau un
alt document care ar confirma transmisiunea bunului către împrumutat sau comodatar. Acest
document, pe lângă faptul transmiterii bunului mai confirmă şi momentul începutului curgerii
termenului de împrumut sau comodat.
- Transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunului în cazul împrumutului şi
transmisiunea dreptului de folosinţă asupra buhului în cazul comodatului. Transmiterea
dreptului de proprietate asupra bunurilor în cazul împrumutului are loc după
aceleaşi reguli cum şi în cazul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Respectiv, dacă pentru
un bun, care face obiectul transmisiunii în -contractul de împrumut, pentru vânzare este necesară
autentificarea notarială sau înregistrarea într-un careva registru, atunci şi contractul de rentă va
159
Pornind de la faptul, că obiectul acestor două contracte coincide, ne vom referi la ambele contracte concomitent, însă
în cazul în care vom constata deosebiri, aceasta o vom menţiona în fiecare caz concret.
141
urma aceiaşi procedură şi va fi supus aceloraşi condiţii. Aceleaşi condiţii se referă şi la
transmisiunea folosinţei asupra bunului transmis în comodat.
- Asigurarea sau garantarea restituirii bunului dat în împrumut sau comodat. După
prescripţiile articolului 873 Cod civil, părţile pot conveni asupra faptului ca împrumutatul să puie la
dispoziţia împrumutătorului o garanţie a restituirii bunului împrumutat. În cazul în care
împrumutatul nu respectă obligaţia de garantare împrumutătorul poate cere rezilierea contractului.
- Restituirea bunului împrumutat sau transmis în comodat. La expirarea termenului de
împrumut sau comodat, comodatarul sau împrumutatul sunt obligaţi să restituie bunul. Comodatarul
restituie bunul prin întoarcerea aceluiaşi lucru care i-a fost transmis la încheierea contractului.
împrumutătorul întoarce bunul de acelaşi gen, specie etc, în aceleaşi condiţii, masă, cantitate etc. în
ambele cazuri părţile întocmesc act de confirmare a restituirii bunului, indicând corespunderea
acestuia prevederilor contractului sau stării sale anterioare predării către comodatar.
- Achitarea dobânzii sau compensarea uzurii bunului. Dacă contractul de împrumut
prevede achitarea dobânzii, comodatarul urmează a achita dobânda în termenul, valoarea şi modul
stabilit în contract. Astfel, părţile pot stabili achitarea dobânzii la finele fiecărei luni, la finele
semestrului etc, cu indicarea zilei concrete de achitare şi modalităţii. Atunci când părţile nu au
prevăzut un termen de achitare a dobânzii, aceasta va fi achitată periodic la finele fiecărui an
cuprins între momentul încheierii contractului şi momentul restituirii bunului. în cazul însă când
termenul de împrumut nu depăşeşte un an şi în contract nu este stipulat momentul achitării dobânzii,
aceasta se achită la momentul când urmează a fi restituit bunul1160. Compensarea uzurii presupune
achitarea acelor cheltuieli care le va suporta comodantul în legătură
cu restabilirea stării bunului, de până la transmitere. Această compensare poate avea loc dacă părţile
au stabilit aşa clauză.
- Retenţia bunului. Comodatarul are dreptul de a aplica retenţia bunului, dar numai în
legătură cu cheltuielile extraordinare necesare conservării bunului. Obiectul extrinsec al
contractului de rentă îl formează:
- Bunul transmis în împrumut şi comodat. Bunul transmis în împrumut, după prevederile
legislaţiei civile urmează să fie fungibil. Aceasta înseamnă, că acest bun este fungibil, fie prin
natura sa, fie prin determinarea părţilor la contract. în cec priveşte comodatul, dimpotrivă, bunul
transmis este fie după natura sa, fie după determinarea părţilor nefungibil. în acest sens, chiar dacă
160
Este necesar de a nu confunda momentul când urmează a fi restituit bunul conform contractului şi momentul
restituirii de facto a bunului. Aceste două momente pot să nu coincidă, astfel cum momentul restituirii de facto a
bunului poate fi mai târziu decât momentul când acesta urma să fie restituit. în cazul dat împrumutătorul poate achita la
timp - la momentul când este necesar de a restitui bunul - dobânda, dar poate întârzia restituirea bunului, şi invers.
142
bunul, după natura sa este fungibil, totuşi, la peirea sa comodantul mai întâi poate cere despăgubire
pecuniară a valorii bunului şi numai într-a doua poziţie poate apărea posibilitatea restituirii unui bun
de acelaşi gen. Condiţiile generale care se referă la bunurile ce constituie obiect al vânzării-
cumpărării se referă şi la împrumut.
- Termenul împrumutului sau comodatului. La încheierea contractului de comodat
sau împrumut, părţile fie stabilesc perioada concretă, determinată în zile, luni, ani etc,
fie condiţionează restituirea împrumutului de producerea unui fapt juridic, care se va produce cu
certitudine, dar care nu poate fi determinat în ce parametri temporari se poate produce. Acest fapt
trebuie să excludă neapărat împrejurările ce ţin de posibilitatea rezilierii sau revocării contractului.
începutul curgerii termenului de regulă constituie ziua transmiterii de facto a bunului
împrumutat.
- Dobânda. Dobânda constituie o sumă bănească, de regulă, cu privire la care se obligă
împrumutatul faţă de împrumutător. După prevederile articolului 869 Cod civil, dobânda trebuie
raportată la rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Necorespunderea
acestei condiţii duce la nulitatea clauzei dobânzii în contractul de împrumut.
2.4. Cauza. Cauza sau scopul contractului de împrumut sau comodat este deosebit de
necesar de a fi relevată corect. Aceasta se datorează faptului, că anume pornind de la scopul
încheierii contractului de împrumut şi comodat, care presupune transmiterea folosinţei sau
proprietăţii cu scop de restituire de aceeaşi vânzare, unde ultima nu presupune restituirea bunului
transmis.
2.5 Forma contractului. Articolele 859 şi 867 Cod civil nun stabilesc o regulă expresă cu
privire la forma contractului de împrumut şi comodat. în lipsa acesteia, pornind de la principiul
consensualismului la încheierea contractelor, conchidem, că contractul de împrumut şi comodat
poate fi încheiat şi în formă verbală, iar pentru asigurarea opozabilităţii împrumutului săi
comodatului, este necesar întocmirea înscrisului. Totodată, la încheierea contractului de împrumut,
dacă pentru transmisiunea dreptului de proprietate a bunului ce constituie obiect al împrumutului la
vânzare se cere o anumită formă această formă este cerută şi pentru împrumut.
§ 3. Efectele contractului de împrumut şi comodat

Ca şi celelalte categorii de contracte contractele de comodat şi împrumut produce
următoarele categorii de efecte:
- efecte ale încheierii contractului;
- efecte ale executării necorespunzătoare sau neexecutării contractului şi;
- efecte ale executării contractului;
143
contractului de comodat comodantul are obligaţia de a:
- transmite bunul în condiţiile contractului de comodat;
- asigura transmisiunea dreptului de folosinţă asupra bunului;
- garanta comodatarului viciile bunului;
- repara prejudiciul cauzat comodatarului ca rezultat a nepredării bunului;
- despăgubi cheltuielile suportate de comodatar în legătură cu necesitatea excepţională a
suportării acestora în scopul
- conservării bunului;
La încheierea contractului de împrumut împrumutătorul are obligaţia de a:
- transmite bunul în condiţiile contractului de împrumut;
- asigura transmisiunea dreptului de proprietate asupra bunului;
- transmite bununl în termenul stabilit de contract sau în alt termen ce reiese din contract;
- garanta împrumutatului viciile bunului;
- repara prejudiciul cauzat împrumutatului ca rezultat a nepredării bunului;
Comodatarul la rândul său are următoarele obligaţii:
- de a confirma comodantului faptul recepţionării bunului şi corespunderea caracterelor acestuia
prevederilor contractului;
- de a păstra sau îngriji bunul transmis cu deligenţa unui proprietar;
- să-1 folosească doar conform destinaţiei indicate în contract sau destinaţiei ce reiese din natura
bunului;
- să suporte cheltuielile ce rezultă din folosirea bunului;
- să nu transmită în folosinţa unor terţi bunul, dacă contractul nu prevede altceva;
- să restituie bunul la scadenţă sau dacă termenul nu este determinat, atunci să-1 restituie după
atingerea scopului în vederea căruia a fost transmis bunul; împrumutatul la încheierea
contractului de împrumut are următoarele obligaţii;
- de a confirma împrumutătorului faptul recepţionării bunului şi corespunderea caracterelor
acestuia prevederilor contractului;
- să restituie împrumutătorului în termenul stabilit bunuri de acelaşi gen, cantitate, calitate,
caractere etc.
144
- să achite în mărimea şi termenul stabilit dobânda, dacă aceasta o prevede contractul;
- să garanteze împrumutătorul restituirea împrumutului.
3.2 Efectele ce rezultă din executarea necorespunzătoare sau neexecutarea contractului.
Referitor la această categorie de efecte se poate de aplicat regula generală, după care drept
efect a executării necorespunzătoare sau neexecutării condiţiilor contractului poate fi cerută de către
părţi fie executarea silită a obligaţiei contractuale, fie rezoluţiunea contractului, fie alte efecte
specifice obligaţiei neexecutate cu sau fără cererea despăgubirii din partea debitorului obligaţiei.
înafară de a ceasta la contractele de împrumut şi comodat se constată posibilitatea survenirii unor
efecte specifice a neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractelor de împrumut şi
comodat. Astfel, drept efect a refuzului comodantului sau împrumutătorului de a transmite bunul,
acestea sunt obligaţi doar la despăgubirea daunelor cauzate. în cazul respectiv, comodatarul şi
împrumutatul nu pot cere executarea silită a obligaţiei de transmiterea a bunului. Atunci când în
virtutea unor împrejurări neprevăzute, comodantul poate cere restituirea bunului înainte de termenul
prevăzut de contract, inducând astfel rezilierea contractului. Deasemenea, atunci când comodatarul
transmite bunul unor terţi, precum şi în cazul în care acest bun este folosit contrar destinaţiei,
precum şi în cazul în care comodatarul a decedat, contractul de comodat este supus rezilierii.
Imprumutătorul este în drept să inducă rezilierea contractului atunci când împrumutatul nu a
asigurat garantarea împrumutului.
contractului de comodat este dobândirea de către comodatar a dreptului de folosinţă asupra bunului
transmis, iar în cazul împrumutului dreptul de proprietate a împrumutatului asupra bunului
împrumutat, şi dreptul împrumutătorului şi comodantului la restituirea acestui, precum şi la o
dobândă pentru împrumut.
Capitolul XVII. CONTRACTUL DE DEPOZIT
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de depozit

Definiţia. Conform prevederilor articolului 1086 Cod civil, contractul de depozit este acel
contract în baza căruia o parte numită depozitare obligă să păstreze bunul mobil, predat de cealaltă
parte, numită deponent, o perioadă determinată sau nedeterminată şi să-1 restituie la cerere.
Clasificarea contractului de depozit. Legislaţia civilă în vigoare în conţinutul referitor la
contractul de depozit face deosebirea între două mari categorii de contracte - contractul de depozit
propriu-zis şi contractul de magazinaj. Vorbind însă despre depozit, este necesar de a spune, că
categoria raporturilor juridice unde o persoană dobândeşte obligaţia de a asigura păstrarea bunului
145
gratuit sau contra unei plăţi, spectrul acestora este mult mai vast. Astfel, în literatura de specialitate
putem face diferenţierea între două categorii de depozite:
a) depozitul propriu-zis şi
b) sechestrul. La rândul său depozitul propriu-zis, care poate avea ca obiect numai bunuri
mobile nelitigioase, are trei variante:
a) depozitul obişnuit (voluntar şi regulat);
b) depozitul necesar;
c) depozitul neregulat. Sechestrul se deosebeşte de depozitul propriu- zis prin faptul că are
ca obiect lucruri litigioase, inclusiv imobile. Sechestrul poate fi: convenţional şi judiciar161.
Reieşind din cele expuse mai sus am putea ajunge la următoarele concluzii în ce priveşte
clasificarea a depozitului şi anume, că depozitul poate fi:
• Depozit convenţional (inclusiv şi sechestrul convenţional) şi depozit judiciar (sechestrul
judiciar);
• Depozit litigios (sechestrul) şi depozit nelitigios;
• Depozit regulat şi depozit neregulat;
• Depozit voluntar şi depozit obligatoriu;
Vorbind de clasificarea contractului de depozit vom face referinţă la următoarele categorii:
• contractul de depozit litigios (sechestru convenţional) şi
• contractul de depozit nelitigios;
• contractul de depozit regulat şi contractul de depozit neregulat;
• contractul de depozit voluntar şi contractul de depozit obligatoriu;
• contractul de depozit civil şi contractul de depozit comercial - magazinajul.
1.3. Caracterele juridice ale contractului de depozit. Contractul de depozit este
a) Este un contract sinalagmatic. Astfel, atât depozitarul cât şi deponentul dobândeşte
drepturi şi obligaţii reciproce în acest contract.
b) Este un contract de regulă cu titlu gratuit, dar poate fi şi cu titlu oneros. în contractul de
depozit obişnuit, caracterul oneros al acestuia este prezumat dacă în contract nu este prevăzut
altceva. Atunci însă, când depozitarul asigură realizarea unei activităţi de antreprenoriat,
dimpotrivă caracterul oneros al depozitului se prezumă, dacă altceva nu este prevăzut de contract.
Atunci când contractul de depozit apare drept unul oneros de regulă el este comutativ.
161
Ana Manea Luca, Drept civil. Noţiuni generale despre obligaţii. Contracte civile, Iaşi 1994, pag. 292
146
c) Este un contract translativ de drepturi, unde are loc transmiterea posesiei asupra bunului
de la deponent la depozitar.
d) Este un contract cu conţinut patrimonial, unde valoarea fiecărei obligaţii poate fi evaluată
pe deplin.
e) Este un contract consensual, având în vedere faptul, că părţile dobândesc drepturi şi
obligaţii din momentul realizării consimţământului. Deşi sunt opinii referitor la caracterul real
al contractului de depozit, nu putem fi de acord cu acest fapt, deoarece din momentul încheierii
contractului depozitarul dobândeşte obligaţia de a primi bunul la păstrare, astfel cum aşa obligaţie
în cazul contractului real nu ar fi putut exista. Mai mult decât atât, chiar se poate de vorbit şi
despre o obligaţie a deponentului de a preda bunul la păstrare, deoarece, prin prevederile
articolului 1087 Cod civil, deponentul răspunde faţă de depozitar pentru prejudiciul cauzat
depozitarului în legătură cu faptul că nu a predat bunul.
f) Este un contract ce poate fi încheiate atât personal cât şi prin reprezentant.
g)Este un contract numit şi de regulă reglementat. Totodată, întâlnim şi contracte de depozit
nereglementate.
h) Este un contract de executare succesivă, unde părţile stabilesc termenul şi întinderea
obligaţiilor privind păstrarea bunului.
i) Este un contract de regulă principal, dar poate apărea drept unul accesoriu. în aşa fel,
atunci când este vorba, spre exemplu, despre asigurarea executării unui contract de
transport, pentru recepţionarea bunurilor părţile stabilesc obligaţia depozitării acestor într-
un loc special amenajat, fapt care obligă una din părţi de a încheia contract de depozit. în cazul dat,
modul de executare a contractului de transport va condiţiona modul de executare a contractului de
depozit.
j) Este un contract de regulă negociabil, dar atunci când depozitul se efectuează cu titlu de
activitate de antreprenoriat, acesta apare, de regulă, drept unul de adeziune.
k) Este un contract irevocabil. Deşi după conţinutul drepturilor şi obligaţiilor caracteristice
deponentului, acesta este în drept să primească bunul transmis la păstrare la prima cerere a sa,
totuşi, acesta nu apare drept un contract revocabil, deoarece predarea bunului la cererea
deponentului nu este o încetare înainte de termen a contractului ci un efect ce priveşte executarea
contractului. Astfel, contractul de depozit apare deasemenea drept un contract irevocabil.
l) Este un contract ce poate fi atât pur şi simplu, cât şi afectat de modalităţi. Modalităţile pot
fi de timp, de fapt etc.
§ 2. Condiţiile de validitate ale contractului de depozit
147
Ca şi la orişicare alt contract şi în la încheierea contractului de depozit este necesară
respectarea condiţiilor de validitate ce privesc legalitatea, capacitatea de a încheia contractul,
consimţământul părţilor, obiectul contractului cauza şi forma acestuia.
Legalitatea. Regula generală ce guvernează condiţia de legalitate la orice contract este că se
admite totul cea ce nu este interzis.
Capacitatea părţilor de a încheia contractul. Calitatea de părţi la contractul de depozit o are
deponentul şi depozitarul. Calitatea de deponent o poate avea orice persoană fizică sau juridică.
Calitatea de depozitar o poate avea orice persoană fizică capabilă în condiţiile prevăzute de
legislaţia civilă de a duce răspundere patrimonială de daunele cauzate deponentului pe durata
depozitului. Astfel, deşi Codul civil nu enunţă în mod expres condiţia de capacitate a depozitarului
la contractul de depozit, această condiţie rezultă din natura obligaţiilor pe care le poate avea
depozitarul în contractul de depozit.
Consimţământul la încheierea contractului de depozit este realizat în momentul când părţile
au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale contractului şi anume referitor la tipul depozitului,
natura şi caracterele bunului depozitat, termenul depozitului şi plata pentru depozit, dacă aceasta o
prevede contractul sau dacă aceasta reiese din tipul depozitului. în unele cazuri, unde de regulă este
vorba despre prestarea serviciilor de depozitare, consimţământul se consideră realizat în momentul
în care deponentul a predat bunul la păstrare. Acest fapt, însă, nicidtecum nu înlătură caracterul
consensual al contractului, deoarece la acest moment realizarea consimţământului doar coincide cu
momentul transmiterii bunului de către deponent. Mai corect în aşa caz ar fi fost spus că
consimţământul este realizat atunci când deponentul a săvârşit acţiunea de transmitere a bunului,
primirea bunului de către depozitar nefiind necesară pentru considerarea realizării
consimţământului, deoarece deja primind bunul, depozitarul a executat obligaţia sa prevăzută de a
primi bunul.
Obiectul în contractul de depozit ca şi la alte contracte îl formează totul ceia cu privire la ce
părţile stabilesc drepturi şi obligaţii.
Astfel, obiectul intrinsec în contractul de depozit îl formează:
- transmisiunea bunului la păstrare;
- transmisiunea remuneraţiei (plăţii) pentru depozit;
- înştiinţarea depozitarului despre caracteristicile bunului depozitat;
- restituirea bunului depozitat;
- remiterea fructelor bunului depozitat;
- restituirea cheltuielilor suportate de către depozitar în legătură cu păstrarea bunului;
- asigurarea condiţiilor corespunzătoare de păstrarea bunului.
148
Obiectul extrinsec în contractul de depozit îl formează:
- bunul transmis în depozit;
- remuneraţia pentru depozit;
- cheltuielile suportate de către depozitar pentru păstrarea bunului;
- termenul de depozitare;
- condiţiile de depozitare (locul păstrării bunului, temperatura, suprafaţa etc).
Cauza în contractul de depozit trebuie să corespundă scopului de asigurare a păstrării
bunului. Astfel nu poate fi considerat încheiat sub cauză licită contractul, conform căruia
depozitarul se obligă a păstra bunuri furate sau bunuri păstrarea cărora necesită autorizaţie specială
(substanţe narcotice, arme etc.)
Forma scrisă contractului de depozit presupune asigurarea opozabilităţii încheierii acestuia
şi nu este stabilită pentru opozabilitate. Totodată, se constată situaţii când forma scrisă a
contractului de depozit este înlocuită cu altă modalitate cum ar fi fise sau jetoane. Acestea de
asemenea, având semne distinctive presupun posibilitatea confirmării încheierii contractului de
depozit.
§ 3. Efectele contractului de depozit

Ca la orişicare contracte în contractul de depozit constatăm survenirea următoarelor
categorii de efecte: efecte ale încheierii contractului, efecte ale executării contractului şi efecte ale
executării necorespunzătoare sau neexecutării contractului de depozit. în aşa fel, din categoria
efectelor încheierii contractului de depozit fac parte:
a) obligaţia depozitarului de a primi bunul la păstrare;
b) obligaţia deponentului de a înştiinţa depozitarul despre natura şi
c) caracteristicile, inclusiv şi cele cu caracter periculos a bunurilor lăsate la păstrare;
d) obligaţia deponentului de a achita plata pentru depozit;
e) obligaţia depozitarului de a restitui bunul;
f) obligaţia deponentului de a ridica bunul depozitat;
g) obligaţia depozitarului de a restitui fructele bunului depozitat;
h) obligaţia deponentului de a confirma restituirea bunului de către
i) depozitar;
j) obligaţia depozitarului de a nu folosi bunul depozitat;
k) obligaţia deponentului de a restitui cheltuielile suportate dedepozitar pentru păstrarea
bunului;
149
l) dreptul depozitarului de retenţie asupra bunului transmis în depozit în cazul în care
deponentul nu achită plata pentru depozit sau nu despăgubeşte cheltuielile pentru
păstrarea bunului depozitat.
Efectul principal al executării contractului de depozit constituie restituirea bunului către
deponent şi achitarea plăţii pentru depozit de către deponent.
Din categoria efectelor neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului de
depozit fac parte:
- în cazul neexecutării obligaţiei depozitarului de a primi bunul la păstrare deponentul poate
cere executarea forţată a depozitării sau rezilierea contractului cu despăgubirea cheltuielilor
suportate pentru depozitarea bunurilor conform prevederilor contractului
încheiat ulterior;
- în cazul neexecutării obligaţiei deponentului de a înştiinţa depozitarul despre natura şi
caracteristicile, inclusiv şi cele cu caracter periculos a bunurilor lăsate la păstrare deponentul
suportă riscul tuturor cheltuielilor pe care le-a suportat depozitarul în legătură cu aceasta.
- în cazul neexecutării obligaţiei deponentului de a achita plata pentru depozit depozitarul
are dreptul de retenţie a bunului;
- în cazul neexecutării obligaţiei depozitarului de a restitui bunul deponentul poate cere
executarea forţată a obligaţiei cu repararea tuturor cheltuielilor suportate în legătură cu aceasta;
- în cazul neexecutării obligaţiei deponentului de a ridica bunul depozitat, acesta este obligat
să suporte toate cheltuielile suportate de către depozitar în legătură cu păstrarea bunului peste
termen;
- în cazul neexecutării obligaţiei depozitarului de a restitui fructele bunului depozitat
deponentul poate cere executarea forţată a obligaţiei sau repararea daunelor suportate din cauza
nerestituirii fructelor;
- în cazul neexecutării obligaţiei depozitarului de a nu folosi bunul depozitat, acesta este
obligat să despăgubească deponentului costul uzurei bunului şi să restituie toate fructele obţinute
din rezultatul folosirii bunului.
§ 4. Particularităţile contractului de magazinaj

Contractul de magazinaj face parte din categoria contractelor de depozit comercial. Pornind
de la importanţa relaţiilor de depozit comercial, legislatorul a conferit acestei categorii de depozit
un capitol aparte. Totodată, este necesar de concretizat, că la contractul de magazinaj se aplică toate
regulile depozitului, dacă codul civil sau contractul de magazinaj nu prevede altceva.
150
În acest sens vom încerca să relevăm câteva particularităţi ale contractului de magazinaj, şi
anume:
a) La preluarea bunurilor la păstrare magazinerul nu este obligat să constate cantitatea,
genul, felul caracteristicile lor.
b) Deponentul are dreptul de inspectarea stării de păstrare a bunurilor înmagazinate.
c) Magazinerul este obligat să informeze deponentul despre înrăutăţirea stării
bunului şi să întreprindă măsuri pentru conservare.
d) În cazul înmagazinării unor bunuri determinate generic, magazinerul este
îndreptăţit să le amestece.
e) Magazinerul este îndreptăţit să organizeze licitaţie de vânzare a bunului înmagazinat, dacă
starea acestuia se înrăutăţeşte.
f) La încheierea contractului de magazinaj părţile pot conveni asupra faptului, că
magazinerul va putea elibera bunul posesorului recipisei de magazinaj la ordin;
g) Magazinerul, pe durata înmagazinării are dreptul de gaj asupra bunurilor înmagazinate.
§ 5. Particularităţile contractului de sechestru

Noţiunea contractului de sechestru în legislaţia noastră a apărut relativ nu demult. Am putea
vorbi despre existenţa contractului de sechestru odată cu adoptarea Legii cu privire la gaj, unde s-a
stabilit posibilitatea deposedării bunului gajat şi aflarea acestui bun la o terţă persoană, fie care
reprezintă interesele creditorului gajist, fie care reprezintă interesele debitorului gajist. Dar
enunţarea expresă a regimului acestui contract a avut loc doar odată cu adoptarea noului Cod civil.
Astfel, contractul de sechestru este acel contract, în baza căruia persoanele remit un bun aflat în
litigiu, unei terţe persoane - depozitar, care asigură păstrarea bunului până la soluţionarea litigiului
şi îl restituie persoanei care are dreptul asupra acestui bun.
Capitolul XVIII. CONTRACTUL DE FRANCHISING
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de franchising

1.1. Definiţia contractului de franchising. Contractul de franchising este cunoscut
practicii contractuale în Republica Moldova începând cu adoptarea Legii nr. 1335-XIII din
01.10.1997 cu privire la franchising. Codul civil prin articolele 1171-1178 modifică conţinutul
reglementărilor ce privesc franchisingul, stabilind anumite reguli specifice, iar în unele
cazuri puţin deosebite decît cele reglementate de Legea cu privire la franchising. Astfel,
151
baza juridică a reglementării contractului de franchising o constituie Codul civil şi Legea nr. 1335-
XIII din 01.10.1997 cu privire la franchising.
Articolul 1171 Cod civil defineşte contractul de franchising ca fiind acel contract în baza
căruia o parte numită franchiser şi cealaltă parte, numită franchisee, care sunt întreprinderi
autonome se obligă reciproc să promoveze comercializarea de bununri şi servicii prin efectuarea, de
către fiecare din ele, a unor prestaţii specifice.
Clasificarea contractului de franchising. în funcţie de natura prestaţiei pe care o determină
părţile în contractul de franchising putem deosebi franchisingul comercial şi franchisingul
corporativ162. Franchisingul comercial presupune participarea franchiseeului la întregul ciclu de
producţie şi la comercializarea bunurilor sau serviciilor, pe când franchisingul comercial
presupune posibilitatea franchiseeului de a participa doar la comercializarea bunurilor fabricate
de franchiser.
Caracterele juridice ale contractului de franchising. Contractului de franchising îi sunt
proprii următoarele caractere juridice:
a) Este un contract sinalagmatic. Ambele părţi în contractul de franchising dobîndesc
drepturi şi obligaţii în baza contractului de franchising.
b) Este un contract cu titlu oneros. în contractul de franchising atît franchiseeul cît şi
franchiserul urmăresc avantaje reciproce de natură materială. Totodată apare de regulă drept un
contract aleatoriu, deoarece franchiserul, de regulă, pretinde de la franchisee plăţi care se calculează
pornind de la veniturile obţinute de către franchisee, iar acestea nu pot fi determinate cu certitudine
la momentul încheierii contractului.
c) Este un contract translativ de drepturi. în contractul de franchising are loc transmisiunea
drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale, cum ar fi dreptul de a utiliza numele, dreptul de a folosi
tehnologia originală a franchiserului, dreptul asupra unor utilaje etc.
d) Este un contract formal. Articolul 1172 Cod civil stabileşte în mod expres forma scrisă a
contractului de franchising şi obligaţia înregistrării acestuia.
e) Este un contract ce poate fi încheiat atît persoanl cît şi prin reprezentant. Pornind de la
faptul, că Codul civil nu stabileşte îngrădiri în ce priveşte posibilitatea încheierii prin reprezentare a
contractului de franchising, ajungem la concluzia, că contractul de franchising poate fi încheiat atît
persoanal cît şi prin reprezentant.
f) Este un contract numit, tipic şi reglementat. Astfel îtitreg regimul de reglementare,
conţinutul, condiţiile şi efectele specifice contractului de franchising sunt prevăzute de legislaţia în
vigoare.
162
Articolul 6 al Legii cu privire la franchising
152
g) Este un contract de executare succesivă. Executarea succesivă a contractului de
franchising presupune existenţa unor relaţii contractuale pe durată lungă. Arrticolul 1176 Cod
civil stabileşte regula generală, după care durata contractului este stabilită în funcţie de posibilitatea
desfacerii bunurilor sau serviciilor, iar dacă termenul nu este stipulat în contract, perioada minimă
în care contractul va fi pus în executare nu va fi mai mică de un an.
h) Este un contract principal. Executarea contractului de franchising nu este condiţionată
nici de un altcareva contract, însă deseori, contractul de franchising poate apărea drept operaţiune a
contractului de leasing.
i) Este un contract negociabil. Toate clauzele contractului sunt detaliat negociate de către
părţi. Atît franchiserul cît şi franchiseeul stabilesc în mod detaliat limitele drepturilor şi obligaţiilor
reciproce. Aceasta este condiţionat de cele mai dese ori de natura raporturilor în care se incadrează
părţile. Astfel, în categoria aceasta de raporturi este vorba de protecţia proprietăţii industriale, de
secret comercial, fapt care obligă ambele părţi.
j) Este un contract irevocabil. Din conţinutul legii, contractul de franchising apare drept unul
irevocabil. Părţile nu sunt în drept să stabilească o careva clauză a revocabilităţii contractului. Fiind
stabilită o asemenea clauză, ea va fi lovită de nulitate.
k) Este un contract, de regulă, afectat de modalităţi. Pornind de la caracterul complex al
contractului de franchising, acesta apare, de regulă ca unul afectat de modalităţi de timp de fapt etc.
§ 2. Condiţiile de validitate ale contractului de franchising.

Ca orişice contract, pentru considerarea validităţii lui este necesară respectarea condiţiilor ce
priveşte legalitatea, consinţămîntul, capacitatea de a încheia contractul, obiectul, cauza şi forma
contractului.
2.1. Legalitatea. Legalitatea la încheierea contractului de franchising ca şi la alte contracte
presupune realizarea tuturor actelor neinterzise prin lege. Astfel, din categoria actelor interzise de a
fi realizate în baza contractului de franchising fac parte acele care presupun încălcarea
drepturilor proprietăţii industriale. Deasemenea sunt interzise acte care ar încălca
condiţiile antimonopol de realizare a activităţii comerciale. Părţile la încheierea
contractului pot stabili şi alte condiţii convenabile în limitele cărora acestea reciproc vor limita
condiţia de legalitate a încheierii contractului cu terţe persoane.
2.2. Capacitatea de a încheia contractul de franchising. Calitatea de părţi la contractul de
franchising o are franchiserul şi franchisee. Franchiserul este partea care dispune de un nume şi
reputaţie în producerea anumitor bunuri sau prestarea anumitor servicii, li care pune la dispoziţia
franchisee drepturi, materiale, instruire, precum şi informaţii cu privire la producerea şi
153
desfacerea bunurilor sau serviciilor. Franchisee este partea care beneficiază de drepturile,
materialele, instruirea etc. transmisă de către franchiser, asigură producerea şi/sau
comercializarea bunurilor sau serviciilor şi achită franchiserului plata pentru acestea. Pentru
calitatea de părţi în contractul de franchising este necesar ca acestea să aibă statut de întreprindere şi
să fie autonome una de cealaltă. Prin calitatea de întreprindere se are învedere orice persoană
juridică cu scop lucrativ, care realizează activitatea de antreprenoriat în condiţiile stabilite de
legislaţie, cât pe teritoriul Republicii Moldova, atât şi din afara teritoriului acesteia. Autonomia
întreprinderilor presupune imposibilitatea în mod direct de a influienţa activitatea reciprocă, cum ar
fi raportul de dependenţă (întreprinderea dependentă, întreprinderea afiliată, holdingul, uniunile de
întreprinderi etc), precum şi faptul că una din acestea nu figurează în calitate de fondator sau
acţionar al celeilalte.
2.3. Consinţămîntul la încheierea contractului de franchising este realizat arunci cînd părţile
au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale contractului. Din categoria condiţiilor esenţiale ale
contractului de franchising fac parte: tipul activităţii de franchising, termenul franchisingului,
mărimea şi natura plăţilor de frasnchising, limitele realizării franchisingului, tipul franchisingului
(corporativ sau comercial), condiţiile de păstrare a secretului comercial etc.
2.4. Obiectul contractului de franchising. Obiectul intrinsec al contractului de franchising îl
formează:
a) Promovarea comercializării de bunuri. Prin promovarea comercializării de bunuri se are
în vedere asigurarea unei politici unice în ce priveşte calitatea bunurilor sau serviciilor, modul lor de
prestare, asigurarea reţelei de comercializare, asigurarea sistemului de reclamă, organizarea
depistării cazurilor de contrafacere, falsificare, plagiere şi a altor modalităţi de impact negativ
asupra reputaţiei producătorului bunurilor şi serviciilor, precum şi alte domenii de facilitare a
activităţii comerciale.
b) Executarea unor prestaţii specifice franchisingului. Prin executarea unor prestaţii
specifice se are în vedere realizarea acelor activităţi, care presupun asigurarea producerii
bunurilor sub numele franchiserului sau asigurarea comercializării bunurilor sau serviciilor sub
numele franchiserului cu toate consecinţele care pot surveni din aceasta.
c) Transmisiunea dreptului de a utiliza numele franchiserului. Prin
transmisiunea dreptului de a utiliza numele se are în vedere posibilitatea franchiseeului de a utiliza
atît denumirea produsului sau a producătorului, cît şi simbolica specifică acestuia.
d) Transmisiunea documentaţiei tehnologice privind fabricarea bunului sau
prestarea serviciului. Prin documentaţie tehnologică se are în vedere totalitatea de documente,
scheme, mostre, modele, care descriu procesul de fabricare a bunurilor.
154
e) Instruirea personalului franchiseeului de către franchiser. Franchiserul, în vederea
asigurării producerii calitative a produsului, este cointeresat, iar prin condiţiile contractului de
franchising, este şi obligat să asigure instruirea personalului franchiseeului. Aceasta poate fi
făcută atît pe cont propriu, cît şi din contul franchiseeului.
Obiectul extrinsec al contractului de franchising îl formează:
- Bunurile incorporale care sunt transmise franchiseeului de către franchiser, prin care se are
în vedere informaţia cu privire la modul şi condiţiile de fabricare a bunurilor ce urmează a fi
comercializate, cu privire la condiţiile de calitate,cu privire la metodica şi forma de prestare a
serviciilor, cu privire la particularităţile ce privesc fabricarea bunurilor sau prestarea
serviciilor, cu privire la modul de prezentare a mărfii sau serviciilor pentru comercializare etc.
- Drepturile. Prin drepturi se are în vedere acele drepturi care sunt trasmise de către
franchiser franchiseeului în ce priveşte utilizarea tehnologiilor, proceselor, metodelor etc. de
fabricare a bunurilor sau prestare a serviciilor, drepturile de utilizare experienţei obţinute
de franchiser şi transmise prin instruirea personalului franchiseeului etc.
- Mărcile de producţie. Prin mărci de producţie se are în vedere utilizarea mărcilor
utilizate de către franchiser în comercializarea produselor fabricate şi care pot fi utilizate de
către franchisee. în cazul, însă în care, însă, franchiseeul utilizează marca franchiserului, acesta
asigură identificarea acesteia prin înscrisuri care diferenţiază producţia fabricată de franchiser de
cea fabricată de franchisee. înscrisurile identificatorii se specifică în momentul încheierii
contractului. Mostra sau clişeul ce reflectă marca de producţie a frranchiserului se anexează la
contract şi constituie parte integrantă a acestuia.
- Modele, aranjamente şi decoraţii. Prin modele, aranjamente şi decoraţii se are
în vedere acele mostre sau materiale orientative, care permite franchiseeului să fabrice produsul sau
să presteze serviciul. Ele trebuie să reflecte deplin, clar şi suficient volumul de informaţie necesar
franchiseeului pentru fabricarea bunurilor sau prestarea serviciilor. Modelele, copiile sau imaginile
foto ale acestora, schiţele decoraţiilor, proiectele, planurile, precum şi alte materiale sau copiile
foto cu reflectarea elementelor identificatorii ale acestora constituie parte integrantă a contractului
şi se anexează la contract. Dacă pe parcursul activităţii de franchising apre nececsitatea de a
modifica sau completa modelele, aranjamentele, decoraţiile, schiţele, planurile etc, părţile vor
conveni asupra acestor fapte în aceleaşi condiţii şi formă în care a fost încheiat contractul. Aceasta
va constitui o modificare sau completare a contractului.
- Termenul contractului. După caracterele definitorii ale contractului de franchising, acesta
apare drept un ""contract de executare succesivă, iar prin urmare părţile stabilesc perioada de
155
executare a contractului, care se determină prin indicarea începutului executării şi
momentului când franchiză încetează a mai fi executată. Părţile sunt libere de a stabili desinestătător
termenul contractului de franchising, însă această perioadă totdeauna trebuie să fie raportată
la posibilităţile şi cerinţele de desfacere a bunurilor şi serviciilor. Prin cerinţe de desfacere bunurilor
se are în vedere perioadeele de garanţie oferite, perioade pe decursul cărora real pot fi înstrăinate
bunurile, randamentul activităţii, posibilitatea franchiseeului de a revendica investiţiile făcute etc.
Pe tot parcursul acestui termen contractul este irevocabil, şi părţile pot induce rezilierea
contractului în condiţiile generale prevăzute de legislaţie. Deasemenea părţile pot să nu specifice
un termen concret a franchizei, astfel contractul considerându-se încheiat pe termen
nedeterminat. Totodată, aliniatul doi al articolului 1176 Cod civil, stabileşte un specific în ceea ce
priveşte rezilierea contractului de franchising într-o procedură mai simplificată. Astfel, atunci
când părţile au încheiat contractul pe un termen nedeterminat sau pe un termen mai mare de 10 ani,
fiecare din părţi are dreptul, făcând un preaviz cu uun an înainte de a induce rezilierea contractului.
Atunci, când nu este respinsă de către partea opusă rezilierea (se constată tăcerea sau se face
acceptarea expresă a rezilierii), la expirarea termenului de un an, contractul se consideră reziliat şi
încetează a mai fi executat, iar tăcecrea la preaviz se consideră în virtutea aceestui arrticol drept
acceptare a rezilierii. în cazul în care termenul contractului de franchising este nedeterminat sau
depăşeşte 10 ani, dacă părţile nu au indus rezilierea contractului, acesta se consideră prelungit pe un
termen de doi ani. Specific este faptul, că atunci când este vorba de termenul mai mare de 10 ani, la
expirarea termenului indicat în contract, chiar dacă părţile nu au indus rezilierea, acest termen nu se
mai prelungeşte cu doi ani. Spre exemplu, dacă părţile au stabilit un termen de 15 ani, termenul
contractului se va considedera prelungit de şapte ori, nedepăşind în fine perioada de 15 ani. La
expirarea termenului de 15 ani, chiar dacă cea de-a opta perioadă nu a fost împlinită, contractul
oricum încetează a produce efecte.
- Plata pentru franchiză. Plata pentru franchiză este un moment esenţial al contractului de
franchising. Pornind de la faptul, că contractul de franchising este un contract cu titlu oneros, în
contract una din obligaţiile principale care şi le asumă franchiseeul este obligaţia de achitare a plăţii
pentru franchiză. După cum prevede articolul 1174 Cod civil, această plată este raportată la volumul
de vânzări realizate de către franchisee. Astfel, părţile stabilind clauza plăţii pentru franchiză pot
stabili fie o cifră concretă, fie un procent (parte) din veniturile obţinute de franchisee în rezultatul
vânzărilor realizate a bunurilor produse în baza contractului de franchising. Totodată, părţile la
încheierea franchizei pot stabili şi alte plăţi, cum ar fi plăţile pentru utilizarea mărcii, plăţii pentru
instruirea angajaţilor franchiseeului, plăţile pentru relizarea anumitor activităţi care puteau fi
realizate de către franchisee, dar care necesitau o anumită practică şi experienţă etc. în acest sens
156
Legea cu privire la franchising face deosebire între plata ce rezultă din vânzările bunurilor sau
prestarea serviciilor în baza contractului de franchising şi celelalte plăţi, denumind-o pe cea dintâi
royalty. în aceest sens, este necesar de reţinut, că royalty se achită periodic la finele perioadei
stabilite de către părţi, iar celelalte plăţi poartă, de regulă, un caracter unic şi sunt stabilite prin sume
fixate.
2.5. Cauza şi forma contractului de franchising. Condiţia principală ce determină cauza
încheierii contractului de franchising este ca acesta să urmărească realizarea unei activităţi comune
de obţinere, producere, comercializare a bunurilor sau prestare a serviciilor, excluzînd orice scop de
monopolizare a domeniului de producţie şi înlăturare a concurenţei. După cum este stabilit în
aliniatul unu al articolului 1172 Cod civil, forma cerută pentru validitatea contractului de
franchising este forma scrisă. Nerespectarea acestei forme duce la nulitatea contractului. Totodată,
Legea cu privire la franchising prevede obligaţia înregistrării contractului de franchising la Agenţia
de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Cerinţa referitor la înregistrarea contractului de
franchising nu este stabilită pentru validitatea acestuia, mai mult decît atât, legislatorul nu stabileşte
un careva termen de înregistrare. Prin urmare, înregistrarea contractului de franchising este necesară
pentru opozabilitatea acestuia. Totodată, alineatul doi al articolului 1172 Cod civil, stabileşte
condiţia obligatorie de a descrie în mod detaliat în conţinutul contractului programul de prestare a
franchisei. Cerinţa respectivă rezultă din importanţa deescrierii acestei informaţii în conţinutul
contractului, astfel cum aceasta devine o condiţie a acestuia. Fiecare cerinţă a programului, etapă de
realizare, măsuri necesare de a fi întreprinse, precum şi efectele nerespectării (penalităţi, garanţii
etc.) trebuie saşi găsească oglindire în conţinutul contractului. în ce priveşte tehnica întocmirii
contractului, menţionăm, că însăşi programul, poate să fie reprezentat printr-o anexă la contract,
care evident este parte integrantă a acestuia.
§ 3. Efectele contractului de franchising

Ca orişicare alt contract, contractul de franchising produce efecte ce rezultă din încheierea
contractului - drepturile şi obligaţiile părţilor, efecte ce rezultă din executarea contractului şi efecte
ale executării necorespunzătoare sau neexecutării contractului.
3.1. Efectele ce rezultă din încheierea contractului. Efectele principale ce rezultă din
încheierea contractului de franchising sunt drepturile şi obligaţiile părţilor. Pornind de la aceasta
constatăm, că în contractul de franchising franchiserul are următoarele obligaţii:
- Să pună la dispoziţia franchiseeului bunuri incorporale, drepturi, mărci de
producţie, modele, aranjamente, decoraţii, concepte asupra aprovizionării, desfacecrii,
organizării, precum şi alte date sau cunoştinţe. Drept rezultat al faptului, că franchiserul nu asigură
157
franchiseeul cu informaţia deplină, precum şi cu materialele şi mostrele necesare, acesta duce
răspundere pentru necalitatea produsului, precum şi pentru pierderile sau daunele care au survenit
drept rezultat al acecstei necalităţi.
- Să asigure protejarea programului comun de prestare a serviciilor şi de fabricare a
bunurilor de intervenţiile terţelor persoane. în acest sens, la constatarea cărorva intervenţii, de
natură să lezeze calitatea produsului sau serviciului, modul şi procedura de fabricare a produsului şi
prestare a serviciului, să ducă la pierderea sau divulgarea informaţiei despre tehnologia fabricării
produsului sau prestării serviciului etc, chiar dacă franchiseeul nu cunoaşte despre aceasta,
franchiserul întreprinde toate măsurile menite să preântâmpine aceste intervenţii. în cazurile de
necesitate, franchiserul implică şi franchiseeul în realizarea măsurilor de preântâmpinare a
asemenea intervenţii.
- Să asigure îndrumarea, informarea şi perfecţionarea profesională a
franchiseeului. Existenţa acestei obligaţii reiese din însăşi necesitatea asigurării calităţii produsului
sau serviciului întru excluderea diferenţei de calitate între produsul fabricat sau serviciul
prestat de franchiser şi produsul fabricat sau serviciul prestat de franchisee. Instruirea şi
pregătirea profesională, îndrumarea şi informarea este realizată de către franchiser prin includerea
în procesul de producţie la obiectele franchiseeului a specialiştilor angajaţi ai franchiserului, care
chiar în procesul de producţie asigură instruirea personalului franchiseeului. Deasemenea,
angajaţii franchiseeului pot trece stagierea sau instruirea la obiectivele de producţie a
franchiserului. în fine părţile pot realiza orice formă existentă şi efectivă de instruire şi schimb de
informaţie. în acest sens, la încheierea contractului părţile stabilesc programul de instruire, graficul
şi tematica cursurilor sau ciclelor de instruire etc, acestea constituind parte integrantă a contractului.
- Să pună la dispoziţia franchiseeului nu doar informaţia genuni cărea a fost stipulat în
contract, dar şi acele categorii de informaţii, care sunt obiectiv necesare franchiseeului. Aceste
informaţii pot privi atât unele neajunsuri în ce priveşte tehnologia fabricării produsului, dar despre
care la momentul încheierii contractului nu se ştia, cât şi despre limitările în comercializarea
produsului sau prestarea serviciilor, dictate de actele emise de autorităţile publicee sau dictate de
careva împrejurări de ordin obiectiv. Aceste categorii de informaţii, precum şi altele cu caracter de
urenţă se pun la dispoziţia franchiseeului Me către franchiser, fără a mai realiza procedura obişnuită
de modificare a contractului, dar în termenii rezonabili. Lipsa sau întârzierea furnizării informaţiei
menţionate mai sus, duce la posibilitatea răspunderii franchiserului pentru daunele suportate de
franchisee sau de terţi, în legătură cu utilizarea bunurilor sau serviciilor.
La rândul său franchiseeul este obligat:
a) de a achita plata pentru franchiză;
158
b) de a utiliza programul de prestare a franchizei în mod activ şi cu deligenţa unui bun
întreprinzător; Utilizarea programului de prestare a franchizei în mod activ şi cu deligenţa unui
bun întreprinzător presupune atât buna credinţă în executarea contractului, cât şi corectitudinea
în realizarea activităţii de producere a bunurilor sau de prestare a serviciilor în raport cu alţi
parteneri, precum şi cu clienţii. Pornind de la faptul, că orice greşeală comisă în activitatea sa de
către franchisee poate aduce leziune mărcii franchiserului, franchisee este obligat să excludă orice
activităţi efectul cărora ar duce atingere reputaţiei şi mărcii, iar mai mult decât atât el este obligat să
înlăture, cu sau fără ajutorul franchiserului, orice influenţă a terţelor de natură să aducă la asemenea
urmări.
c) de a procura bunurile şi serviciile prin franchiser sau prin intermediul unei persoane
desemnate de acesta dacă măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului.
Obligaţia de procurare a bunurilor şi serviciilor prin franchiser sau prin intermediul unei persoane
desemnate de acesta, dacă măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului,
constituie o obligaţie specifică menită să apere atât interesele franchiserului în ce priveşte
posibilitatea acestuia de a ţine sub control procesul de producere a bunurilor sau de prestare a
serviciilor, cât şi să asigure dezvoltarea relaţiilor franchiseeului cu partenerii franchiserului.
Totodată, legislatorul nu stabileşte un caracter imperativ acestei obligaţii. Astfel, atunci când părţile
la contract nu au stabilit obligaţia franchiseeului de a procura materia primă de la furnizorii
franchiserului sau de la persoanele desemnate de acesta, franchiseeul este în drept să determine
desinestătător persoanele care vor asigura activitatea de producere cu materie primă. Uneori, însă,
deşi în contract nu este stipulată obligaţia franchiseeului de a procura bunuri şi servicii prin
franchiser sau prin intermediul unei persoane desemnate de acesta, totuşi această obligaţie poate să
aparţină franchiseeului reieşind din scopul încheierii contractului. Astfel, când realizarea acordului
de încheiere a franchizei a fost condiţionat ded faptul că franchiseeul va procura bunurile de la
frranchiser sau de la persoana indicată de el sau când este destul de evident, că în lipsa acestei
condiţii franchiserul nu ar fi încheiat acest contract, precum şi în alte cazuri care pot releva acest
fapt.
d)De informare reciprocă şi cea de confidenţialitate. împrejurările în care părţile urmează a
se informa reciproc sunt acelea ce ţin de impactul din partea terţilor, constatat în procesul activităţii,
calitatea necorespunzătoare a bunurilor produse de părţi sau calitatea necorespunzătoare a materiei
prime folosite de acesteia, schimbările în tehnologia şi procesul de producere a bunurilor sau
prestare a serviciilor etc. Deşi contractul de franchising trebuie să prevadă anumite procedee,
termene şi condiţii de transmitere a asemenea informaţie, totuşi legislatorul stabileşte, că această
furnizare de informaţie trebuie să aibă loc pe baza principiului bunei-credinţe. Astfel, pornind de la
159
interesul comun, părţile urmează a se informa în termene rezonabile şi să asigure accesul deplin a
celeilalte părţi la informaţia transmisă. Această informaţie trebuie să fie cât mai accesibilă pentru
părţi, veridică şi oportună. Obligaţia de confidenţialitate presupune, că părţile nu vor divulga
informaţia legată de program, de tehnologiile de producere a bunurilor şi prestare a serviciilor,
precum şi alte informaţii de care sau făcut cunoscut părţile în procesul de executare a contractului.
în acest sens în categoria informaţiei confidenţiale intră atât cea care constituie secret comercial, cât
şi cea căreia părţile i-a conferit asemenea titlu. Este important de reţinut faptul, că obligaţia de
confidenţialitate aparţine părţilor şi după încetarea contractului de franchising, iar în unele cazuri,
chiar şi în cazul în care contractul nu a fost încheiat, iar această informaţie s-a făcut cunoscută
părţilor la etapa negocierii contractului ulterior neîncheiat sau decorat nul. In acest sens, părţile pot
stabili anumite limite în timp după încetarea contractului, pe durata căruia partea contractantă este
obligată să asigure confidenţialitatea informaţiei.
e) Obligaţia de concurenţă loială. încheierea contractului de franchising presupune
posibilitatea părţilor la contract, pe durata executării acestuia de a face cunoscut cu întreaga stare a
lucrurilor la partener. Astfel fiecare din părţi poate afla laturile slabe ale activităţii partenerului său
în contractul de franchising. Şi dacă pe durata executării contractului există obligaţii reciproce,
executarea cărora are menirea de a înlătura momentele negative sau neajunsurile părţii la contract,
atunci după încetarea contractului aceste cunoştinţe despre fostul partener pot fi eventual utilizate în
defavoarea acestuia. Cel mai mult la acest capitol poate fi afectat anume franchiserul. în acest sens,
legislatorul a stabilit obligaţia de concurenţă loială a părţilor la contractul de franchising, chiar şi
după încetarea contractului. Concurenţa loială presupune posibilitatea părţilor de a activa pe aceiaşi
piaţă, fabricarea aceluiaşi gen de produse, prestarea aceloraşi servicii, dar în aşa fel încât aceasta să
nu dăuneze fostului partener. Legea nr. 906-XII privind limitarea activităţii monopoliste şi
dezvoltarea concurenţei din 29.01.1992 stabileşte limitele concurenţei loiale. Pe lângă cele
menţionate în legea susnumită, franchiseeul are obligaţia de a garanta concurenţa loială prin
respectarea unor cerinţe suplimentare, cum ar fi, spre exemplu, excluderea inducerii în eroare a
clienţilor prin răspândirea unor informaţii despre diferenţa de calitate între bunurile ce le produce şi
bunurile produse de fostul partener, argumentând cu faptul că a stat în raporturi contractuale cu
acesta.
În cazul în care se constată o concurenţă neloială legată de informaţia cunoscută pe parcursul
executării contractului de franchising, prin decizia autorităţii de stat privind dezvoltarea concurenţei
şi limitarea activităţii monopoliste (conform Legii nr. 906-XII privind limitarea activităţii
monopoliste şi dezvoltarea concurenţei) sau instanţa de judecată este în drept să pună interdicţie de
concurenţă pe plan local pe o perioadă nu mai mare de un an. Este necesar de menţionat, că acesta
160
interdicţie poate fi pusă doar franchiseeului. Atunci, când concurenţa neloială se constată din partea
franchiserului, se aplică măsurile prevăzute de legislaţia ce reglementează concurenţa neloială.
Atunci când în condiţiile legii s-a pus interdicţia de concurenţă, iar drept rezultat la aceasta fostului
franchisee i se pereclitează activitatea profesională, franchiserul sau persoana cointeresată îi acordă
compensaţie financiară corespunzătoare. Prin pereclitare a activităţii profesionale se are în vedere
pierderea capacităţii de lucru a întreprinderii, pierderea clienţilor sau partenerilor de afaceri,
impunerea penalităţilor de întârziere, sistarea procesului de producţie etc. Prin compensaţie
financiară înţelegem acea despăgubire care ar echivala cu pierderile reale suportate de către
franchisee drept rezultat a punerii interdicţiei de concurenţăţ, precum şi veniturile ratate drept
rezultat la aceasta. Este necesar de menţionat faptul, că aceste compesaţii financiare se achită
indiferent de faptul din ce motiv şi din a cui iniţiativă a fost încetată executarea contractului.
Deasemenea este necesar de ţinut cont de faptul, că obligaţia de compensare stă pe sama persoanei
interesate de punerea interdicţiei, care poate fi atât franchiserul, cât şi un eventual partener al
acestuia într-un alt contract de franchising.
3.2. Efectele ce rezultă din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului de
franchising. Efectele principale ce pot rezulta din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
contractului de franchising este posibilitatea părţilor de a cere, după caz:
a) rezilierea contractului cu sau fără despăgubirea daunelor cauzare;
b) obligarea părţii la executarea forţată a obligaţiei sale contractuale cu sau fără
despăgubirea daunelor cauzate;
Ca rezultat a rezilierii contractului, franchiserul devine proprietar al tuturor bunurilor
produse de către franchisee.
3.3. Încetarea contractului de franchising. Contractul de franchising încetează odată cu:
- expirarea termenului contractului;
- rezilierea contractului;
- realizarea scopului franchisingului, dacă contractul a fost încheiat pe termen nedeterminat;
- la încetarea uneia din părţi de la contract.
Capitoluil XIX. CONTRACTELE DE REPREZENTARE
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractelor de reprezentare

Codul civil al Republicii Moldova în articolul 242 stabileşte, că un act juridic civil poate fi
încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. Acelaşi articol ne spune că împuternicirile
reprezentantului pot rezulta din lege, din act juridic sau din împrejurările în care acţionează
161
reprezentantul. Prin actul de reprezentare actele săvârşite de către reprezentant (persoana care
reprezintă) produc efecte asupra reprezentatului (persoana ce este reprezentată).
După cum reiese din cele menţionate mai sus, reprezentarea, fiind un institut important al
dreptului civil, care implicit asigură dinamica şi dezvoltarea raporturilor juridice civile, poate avea
cel puţin trei izvoare: legea, un act juridic prin care se deleghează aceste împuterniciri, şi
împrejurările care presupun că persoana ce acţiona prezumă calitatea sa de reprezentant.
La tema curentă vom vorbi doar despre reprezentarea în baza contractului.
1.1. Noţiunea contractului de reprezentare. Aşa după cum stabileşte prevederile articolelor
242, 252, 1030, 1053, 1061 şi 1075 Cod civil, prin contract de reprezentare este necesar de înţeles
acel contract în baza căruia o parte, numită reprezentant, încheie în limitele împuternicirilor sale,
din numele celeilalte părţi, numite reprezentat, acte juridice civile, iar reprezentatul" în rezultatul
acestor acte dobândeşte drepturi şi obligaţii civile. Din categoria acestor contracte fac parte procura,
mandatul, comisionul, administrarea fiduciară, expediţia etc.
Totodată, fiecare din contractele de reprezentare sunt caracterizate prin anumite
particularităţi care se reflectă în regimul juridic de reglementare a fiecăruia din aceste contracte.
Vom încerca să desfăşurăm aceste compartimente la început cu enunţarea definiţiilor fiecăruia din
aceste contracte.
a) Prin contract de procură este necesar de înţeles acel contract în baza căruia o parte numită
reprezentat delegă celeilalte părţi numite reprezentant dreptul de a săvârşi din numele şi pe sama
reprezentatului anumite acte juridice, iar reprezentantul, la rândul său, gratuit, este în drept să
săvârşească aceste acte în condiţiile şi limitele indicate în procură, iar la săvârşirea actului este
obligat la restituirea rezultatului reprezentării.
b)Prin contract de mandat este necesar de înţeles acel contract în baza căruia o parte numită
mandant împuterniceşte cealaltă parte numită mandatar de a o reprezenta la încheierea actelor
juridice, iar mandatarul se obligă, gratuit sau conta plată, să aoţioneze în numele şi pe contul
mandantului.
c) Prin contract de comision este necesar de înţeles acel contract în care o parte numită
comisionar se obligă să încheie, oneros, acte juridice din nume propriu , dar pe contul celeilalte
părţi numite comitent.
d) Prin contract de administrare fiduciară este necesar de înţeles acel contract în care o parte
numită fiduciant sau fondator al administrării predă bunuri în administrarea fiduciară celeilalte părţi
numite administrator fiduciar, iar acesta se obligă să administreze patrimoniul pe nume propriu şi
în cont propriu în interesul fiduciantului.
162
e) Prin contract de expediţie este necesar de înţeles acel contract în baza căruia o parte
numită expeditor se obligă, oneros, pe numele şi în contul celeilalte părţi, numite client, sau în nume
propriu, să încheie un contract de transport şi să efectueze actele necesare transportării.
1.2. Clasificarea contractelor de reprezentare. Tradiţional, clasificarea contractelor de
reprezentare se limitează cu enunţarea contractelor de mandat şi comision. Legislatorul, însă odată
cu adoptarea noului Cod civil a pus temelia apariţiei în practica contractuală a unei mari diversităţi
de contracte de reprezentare. Este vorba, pe lîngă contractele de mandat şi comision şi de contractul
de administrare fiduciară, de contractul de expediţie, de contractele de comision profesionist etc.
Până astăzi, însă, nici legislatorul, dar nici în teoria dreptului civil nu s-a stabilit o poziţie fixă în ce
priveşte toate categoriile contractelor de reprezentare. Astfel, spre exemplu, în majoritatea
izvoarelor de specialitate noţiunea de procură nicidecum nu este atribuită categoriei de contracte.
Totodată, autorii nu îndrăznesc să definească categoria actului din care face parte procura. Chiar şi
legislatorul prin definirea procurii în articolul 252 Cod civil a definit procura nu prin enunţarea
categoriei de acte la care face parte aceasta, ci prin indicarea formei care trebuie s-o obţină acest act
- "procura este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor".
Dacă am admite poziţia în care despre procură nu se poate de vorbit ca despre un contract,
atunci ne-am fi întâlnit cu următoarea situaţie: reieşind din faptul, că procura nu este atribuită la o
categorie de acte juridice - contracte sau acte juridice unilaterale -, şi bazându-ne pe expresia deja
enunţată precum că "procura este un înscris prin care se atestă împuternicirile" am putea spune, că
aceasta va fi prezentă la orice categorie de contracte de reprezentare. Astfel, la în cazul încheierii
contractului de mandat confirmarea împuternicirilor mandatarului va fi făcută prin procură. La
încheierea contractului de comision, confirmarea împuternicirilor comisionarului va fi făcută prin
procură.
Vedem, însă, că situaţia este de altă natură. în articolele 253 -258 Cod civil, legislatorul
atribui procurii un regim a unui act juridic căruia îi sunt proprii caractere ale unui act de
reprezentare de rând cu cele de mandat şi comision, iar mai mult decât atât, îi atribuie caractere
distincte de ultimele două, fapt care ne vorbeşte nu numai despre faptul că procura nu este doar un
înscris de confirmare a împuternicirilor, ci este o categorie distinctă a actelor de reprezentare,
făcând parte în mod firesc din categoria de contracte.
Pornind de la cele expuse mai sus, vom face următoarea clasificare a contractelor de reprezentare:
a) în funcţie de tipul actului de reprezentare, deosebim:
- procura sau contractul de procură;
- contractul de mandat;
- contractul de comision;
163
- contractul de administrare fiduciară;
- contractul de expediţie.
b) în funcţie de faptul din numele şi pe sama cui se săvârşeşte
actul de reprezentare, deosebim:
- contracte de reprezentare săvârşite din numele şi pe sama reprezentatului (procura,
mandatul);
- contracte de reprezentare săvârşite din numele reprezentantului dar pe sama reprezentatului
(comisionul, administrarea fiduciară)
c) în funcţie de avantajul urmărit de părţi la încheierea contractului de reprezentare,
deosebim:
- contracte de reprezentare cu titlu gratuit (procura);
- contracte de reprezentare ce pot fi atât cu titlu gratuit cât şi cu titlu oneros (mandatul);
- contracte de reprezentare cu titlu oneros (comisionul);
d) în funcţie de termenul contractului de reprezentare, deosebim:
- contracte de reprezentare cu termen-limită determinat (procura);
- contracte de reprezentare cu termen-limită nedeterminat (mandatul, comisionul etc).
1.3. Caracterele juridice ale contractelor de reprezentare. Orice contract de reprezentare este
a) Sunt contracte sinalagmatice, unde ambele părţi de la momentul încheierii contractului
dobândesc obligaţii reciproce, cum ar fi obligaţia reprezentantului de a săvârşi actul de reprezentare
şi obligaţia reprezentatului să suporte efectele actului săvârşit, iar dacă aceasta o prevede contractul,
şi să-1 remunereze. Totodată, procura apare drept un contract sinalagmatic imperfect, deoarece la
momentul încheierii contractului reprezentantul nu este obligat să realizeze actul de reprezentare -
el doar este în drept să săvârşească acest act. De la momentul, însă, în care reprezentantul a săvârşit
actul de reprezentare el devine obligat (a restitui bunul, a asigura integritatea bunului etc.)
b) Este un contract ce poate fi atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit. Referitor la caracterul
oneros sau gratuit al contractului nu există o careva regulă strictă. Aceasta diferă de la categorie la
categorie de contract. Astfel, contractul de procură este cu titlu gratuit, contractul de mandat poate fi
atât cu titlu gratuit, atât şi cu titlu oneros163, iar comisionul este cu titlu oneros.
c) Este un contract translativ de drepturi. în baza contractului de reprezentare reprezentatul
delegă către reprezentant dreptul de a săvârşi în numele şi pe sama sa anumite acte juridice, prin
163
Caracterul gratuit al mandatului este prezumat, dacă în contract nu este stabilit caracterul lui oneros. Totodată, dacă
mandatul este exercitat în virtutea profesării unei activităţi, acesta se prezumâ a fi cu caracter oneros.
164
care acesta dobândeşte sau pierde drepturi şi obligaţii civile. Prin urmare contractele de
reprezentare sunt contracte translative de drepturi.
Este necesar de ţinut cont de faptul, că unele categorii de contracte de reprezentare în funcţie
de natura lor presupun transmisiunea doar unor categorii de împuterniciri. Astfel, contractul de
mandat special presupune săvârşirea doar a actului indicat în mandat, iar în cazul contractului de
mandat general presupune săvârşirea tuturor actelor în interesul mandantului. Mandatul în care nu
se concretizează că este special sau general, dar în care se formulează termeni generali presupune
posibilitatea mandatarului de a săvârşi doar acte de administrare şi conservare, iar în cazul
necesităţii săvârşirii şi altor acte, este necesar formularea unor clauze exprese.
d) Este un contract ce poate fi atât cu conţinut patrimonial cât şi cu conţinut nepatrimonial.
La încheierea contractului de reprezantare obiect al acestuia pot fi atât drepturile patrimoniale cât
şi cele nepatrimoniale. Spre exemplu, în cazul încheierii contractului de mandt privind
reprezentarea în instanţa de judecată cu privire la apărarea unui drept nepatrimonial acest contract
apare drept unul cu conţinut nepatrimonial.
e) Este un contract consensual. Legislaţia civilă stabileşte pentru contractele de reprezentare
condiţia de formă drept una de opozabilitate. Astfel persoana care reprezintă interesele este în drept
să săvîrşească actele pe sama reprezentatului, dar efectul reprezentării faţă de terţi va fi făcut
doar în cazul când reprezentantul va face opozabile împuternicirile sale, posibilitate care poate fi
făcută doar printr-un înscris. Unele categorii de contracte de reprezentare, însă, urmează a fi făcute
în formă scrisă şi autentificate notarial. Articolul 252 Cod civil stabileşte, că procura eliberată
pentru încheierea de acte juridice în formă autentică urmează a fi autentificată notarial. Totodată,
după cum ţinem a crede, însăşi definiţia procurii făcută în articolul 252 Cod civil ("procura este un
înscris") ne dă de înţeles, că procura poate fi încheiată doar în formă scrisă, condiţie ce priveşte
însăşi validitatea acesteia. Mai este necesar de menţionat şi faptul, că procura nu poate fi
considerată un contract formal pornind de la aceea, că simplu fapt a întocmirii înscrisului sau chiar
şi autentificarea lui notarială nu este suficient pentru ca aceasta să producă efecte. Prin urmare
procura nu este nici un contract consensual, nici unul formal, dar este un contract real, efectele
căruia se produc la momentul transmiterii înscrisului care confirmă împuternicirile. Doar din acest
moment reprezentantul este în posibilitate de a săvârşi careva acte de reprezentare.
f) Este un contract ce poate fi încheiat strict personal. Deşi în categoria contractelor de
reprezentare fac parte contractele de substituire a reprezentării, totuşi contractul de reprezentare
rămâne unul ce poate fi încheiat strict personal. Aceasta reiese din natura raportului juridic. Numai
cel ce are drepturi le poate delega şi doar cel ce poate delega, are capacitatea de a încheia asemenea
act juridic. Substituirea reprezentării vine doar în a doua stadie a executării contractului de
165
reprezentare, şi după cum este înţeles, este după natura sa un act de executare a
contractului de reprezentare, care dealtfel, nu poate fi încheiat dacă anterior nu a fost încheiat
însăşi contractul de reprezentare.
g) Este un contract numit şi reglementat. Atât după regimul juridic stabilit de codul civil, cât
şi după natura actelor, contractele de reprezentare fac parte din categoria contractelor numite, şi
reglementate.
h) Este un contract de executare succesivă. In contractele de reprezentare nu este lipsă
niciodată termenul de executare a obligaţiei sau dreptului delegat, precum şi termenul de acţiune a
reprezentării.
i) Este un contract de regulă principal. După natura actelor săvârşite în contractul de
reprezentare, acesta se prezumă a fi unul principal, însă de multe ori, părţile încheie contracte de
reprezentare, acestea obţinând titlu de contract accesoriu. Contract de reprezentare accesoriu de
regulă este contractul de expediţie, unde realizarea reprezentării este însoţită îndeplinirea condiţiilor
contractului de transport sau de vânzare-cumpărare.
j) Este un contract negociabil. La încheierea contractului de reprezentare părţile sunt în
putere de a negocia toate clauzele contractului de reprezentare. Unica situaţie unde contractul de
repre¬zentare poate apărea drept unul de adeziune este situaţia în care reprezentantul realizează o
activitate profesionistă în anumite codiţii (comisionarul profesionist, agentul comercial, avocatul
etc).
k) Este un contract revocabil. După regimul juridic acordat contractelor de reprezentare,
reprezentatul este în drept să revoce contractul. Temeiuri de revocare a mandatului pot fi atât cele
legate de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului cât şi motive nelegate de
executare necorespunzătoare. Revocarea poate fi făcută chiar şi fără careva motivaţie din partea
reprezentatului. Revocarea se face de regulă prin retragerea sau anularea înscrisului care adevereşte
împuternicirile reprezentantului.
l) Este un contract ce poate fi atât simplu cât şi afectat de modalităţi. La încheierea
contractului de reprezentare, părţile pot stabili condiţii suplimentare ce ar privi momentul săvârşirii
acrului de reprezentare, modul de săvârşire a acestuia etc.
§ 2. Condiţiile de validitate a contractelor de reprezentare

Ca orice contract pentru încheierea validă a contractului de reprezentare este necesar
respectarea condiţiilor de validitate ce privesc legalitatea, consimţământul, capacitatea de a încheia
contractul, obiectul, cauza şi forma contractului.
166
2.1. Legalitatea. Condiţia legalităţii la contractele de reprezentare presupune că la încheierea
contractului părţile pot stabili condiţia reprezentării tuturor actelor cu excepţia celor ce intră în
categoria actelor ce pot fi încheiate strict personal. Deasemenea reprezentantul nu poate exercita
reprezentarea în vederea încheierii actului juridic pentru sine, decât în cazul în care actul nu
presupune executarea unei obligaţii şi aceasta nu rezultă din contract. Spre exemplu, în vederea
executării actului de conservare sau reparare a mijlocului de transport, proprietarul delegă
reprezentantului pe lângă dreptul de a se adresa cu cererea de reparare a mijlocului de transport
către terţe persoane, şi dreptul de a conduce mijlocul de transport pe perioada reparaţiei164.
2.2. Capacitatea părţilor de a încheia contractul. Regula principală la care necesită să
facem referinţă la cazul dat este că la încheierea contractelor de reprezentare, legislatorul
cere respectarea condiţiei generale de capacitate contractuală necesară săvârşirii actului juridic în
condiţiile articolelor 222 - 225 Cod civil. Altfel spus, regula generală care ar enunţa condiţia de
capacitate la încheierea contractelor de reprezentare este, că aceasta se determină în funcţie de
capacitatea de exerciţiu de a săvârşi acte personal. Astfel, persoana cu capacitate restrânsă poate
încheia valabil contractul de reprezentare în calitate de reprezentat, doar în privinţa acelor acte, care
le poate săvârşi personal. Aceeaşi regulă se aplică şi la calitatea de reprezentant, însă articolul 243
Cod civil stabileşte o excepţie, şi anume excepţie ce se referă la limitarea capacităţii de exerciţiu a
reprezentantului. Astfel, după prevederile articolului243 Cod civil, actul juridic, încheiat de
reprezentant este valabil şi în cazul în care reprezentantul este limitat în capacitatea de exerciţiu.
2.3. Consimţământul la încheierea contractului de reprezentare. Pornind de la faptul, că
contractele de reprezentare nu au un caracter consensual, ajungem la concluzia, că
realizarea consimţământului are loc cu mult timp înainte de încheierea contractului. Condiţia
esenţială de realizare a consimţământului este realizarea acordului părţilor asupra condiţiilor
esenţiale ale contractului. Drept condiţii esenţiale în orice contract de reprezentare
constituie categoriile de acte ce urmează a fi săvârşite de către reprezentant, modul şi condiţiile de
săvârşire a acestor acte, termenul de exercitare a împuternicirilor, limitele
împuternicirilor, modul de remitere a drepturilor şi bunurilor către reprezentat, iar în cazurile
prevăzute de lege sau contract şi remunerarea cuvenită reprezentantului.
2.4. Obiectul contractului de reprezentare. Ca şi la celelalte contracte, contractul de
reprezentare este caracterizat prin obiect intrinsec şi obiect extrinsec.
Obiectul intrinsec al contractelor de reprezentare îl formează:
164
În majoritatea cazurilor anume acest drept şi această situaţie este confundată cu dreptul de folosinţă gratuit care este
propriu contractului de transmitere în folosinţă gratuită a bunului şi proprietarii de mijloace de transport în locul
încheierii unui contract de folosinţă gratuită a mijlocului de transport, încheie contract de procură, delegînd şi dreptul de
folosinţă, încheind astfel un contract neadecvat scopului urmărit de părţi.
167
a) Delegarea drepturilor ce urmează a fi exercitate în baza contractului de reprezentare. Prin
delegarea drepturilor se are în vedere determinarea strictă a drepturilor, care reprezentatul le
transmite reprezentantului pentru săvârşirea actelor juridice de reprezentare de către ultimul.
b) Săvârşirea actului juridic de către reprezentant. Prin săvârşirea actului juridic de
către reprezentant se are în vedere încheierea de acte juridice în numele reprezentantului sau al său,
dar pe sama reprezentatului şi crearea anume a acelor efecte, care au fost convenite de către părţi la
încheierea contractului de reprezentare.
c) Remunerarea reprezentării. Dacă contractul de reprezentare prevede, reprezentatul
urmează a remunera reprezentantul pentru acţiunile de reprezentare care acesta le-a săvârşit.
Legislatorul nu stabileşte un mod imperativ de remunerare, precum şi nu stabileşte momentul
remunerării. Aceasta rămâne de fiecare dată la latitudinea părţilor contractante.
d) Transmisiunea executării reprezentării către un terţ (substituirea reprezentării).
în procesul de executare a contractului de reprezentare se pot întâlni unele cazuri, când
reprezentantul nu poate exercita reprezentarea. Exemplu poate servi alegerea lui la o funcţie de
conducere în cadrul organului de stat împotriva căruia a înaintat acţiune persoana interesele căreia
acesta le reprezintă sau imposibilitatea fizică de a exercita actul de reprezentare din cauza unei boli
etc. În aceste cazuri reprezentantul va substitui împuternicirile sale. Prin substituirea
împuternicirilor reprezentantului se are în vedere încheierea de către un reprezentant cu o
terţă persoană a unui act prin care terţa persoană dobândeşte dreptul de a reprezenta interesele
reprezentatului. Condiţia generală în care poate avea loc substituirea reprezentării este protejarea
interesului reprezentatului şi imposibilitatea obiectivă de a executa contractul de reprezentare
personal de către reprezentant. în cazul contractului de procură, procura de substituire este
necesar de a fi autentificată notarial, chiar şi dacă procura eliberată nu necesită autentificare
notarială.
e) Prezentarea informaţiilor şi a dării de samă privind executarea reprezentării. în
unele categorii de contracte de reprezentare, cum ar fi cel de mandat, la finele
executării reprezentării sau dacă aceasta o cer împrejurările, şi pe parcursul executării contractului,
mandatarul este obligat să facă darea de samă sau să prezinte informaţie concisă asupra modului,
etapei şi condiţiilor de executare a mandatului. Aceleaşi drepturi le au părţile şi în cazul celorlalte
categorii de contracte de reprezentare.
f) Predarea rezultatelor executării actului de reprezentare. Efectul final al executării
reprezentării este obţinerea rezultatelor urmărite de părţi. Astfel, drept rezultat al săvîrşirii actului
juridic de către reprezentant, acesta transmite toate rezultatele şi efectele actului, după caz - actul ce
confirmă dreptul, banii, bunul procurat, informaţia obţinută etc.
168
Obiectul extrinsec al contractelor de reprezentare îl formează:
a)Bunul material sau de altă natură ce urmează a fi conservat sau administrat în baza
contractului de reprezentare; Drept obiect extrinsec al contractului de reprezentare pot fi bunurile
materiale, care urmează a figura drept obiect al actelor juridice ce urmează a le încheia
reprezentantul în temeiul contractului de reprezentare. Acestea pot bunuri determinate atât
individual, cât şi generic. Condiţia care o stabileşte legislatorul este că reprezentantul nu poate
folosi în scopuri personale bunurile transmise în baza contractului de reprezentare.
b)Termenul contractului de reprezentare. De regulă legislatorul nu stabileşte în mod
imperativ termenul limită de exercitare a contractului de reprezentare, astfel cum părţile sunt în
drept desinestătător să stabilească durata de exercitare a împuternicirilor, însă, la procură,
legislatorul, totuşi a stabilit un termen limită de trei ani pentru acţiunea acesteia. Deşi în articolul
254 Cod civil legislatorul operează cu termenul "eliberează pe un termen de cel mult trei ani", totuşi
este necesar de ţinut cont de faptul, că termenul de trei ani începe a curge nu di» momentul
eliberării procurii, care ar fi momentul transmiterii acesteia către reprezentant, şi care poate să
difere esenţial de momentul întocmirii acesteia, ci anume din momentul întocmirii procurii.
Totuşi, referitor la procurile eliberate în străinătate, dar în care nu sunt indicate termenul de acţiune,
durata acţiunii165 nu este limitată, încetarea acţiunii acesteia are loc doar la retragerea sau încetarea
ei în condiţiile generale.
c)Rezultatul executării contractului de reprezentare. Rezultat al executării contractului de
reprezentare poate fi dobândirea unui drept, transmisiunea unui drept, obţinerea unui bun, unei
sume de bani, apărarea unui drept lezat etc.
d)Remunerarea în contractul de reprezentare. Dacă contractul de reprezentare prevede
posibilitatea remunerării reprezentantul poate pretinde la o remunerare, care de regulă este făcută în
formă bănească, dar după cum am menţionat mai sus, în lipsa unei reglementări exprese în ce
priveşte natura remunerării, aceasta poate fi făcută şi în natură.
e) Condiţiile de executare a reprezentării. Prin condiţii de executare a reprezentării se are
în vedere împrejurări şi condiţii care le asigură reprezentatul reprezentantului pentru ca ultimul să
poată efectiv şi corect de a exercita reprezentarea. Din categoria acestor condiţii pot face
informaţiile necesare reprezentantului despre partea cu care urmează a fi încheiat actul juridic,
materialele sau documentele necesare pentru perfectarea actului juridic etc.
f) Despăgubirile rezultate din executarea contractului de reprezentare. Codul civil
stabileşte, că atât reprezentantul cât şi reprezentatul este în drept să pretindă la despăgubire de la
165
Ţinem să atragem atenţia, că utilizarea termenului de "termen de validitate a procurii" nu este potrivit, deoarece în
acest caz este vorba, totuşi, de termenul de acţiune a contractului încheiat valabil.
169
cealaltă parte, dacă drept rezultat al acţiunilor acesteia a avut de suportat careva cheltuieli
suplimentare, sau a avut de suportat careva daună. Aceasta se presupune şi atunci când
reprezentantul a depăşit limitele împuternicirilor şi prin aceasta a cauzat daună
reprezentatului.
2.5. Cauza contractelor de reprezentare. în ceea ce priveşte cauza contractului de
reprezentare, este necesar de menţionat, că aceasta în multe cazuri este esenţială. Astfel, corecta
determinare a cauzei ne poate permite să diferenţiem contractul de reprezentare, care presupune
posibilitatea folosirii bunurilor de contractul de folosinţă, unde bunurile de asemenea apar ca obiect
a folosinţei. în acest sens, în contractul de reprezentare folosirea bunului are drept scop asigurarea
săvârşirii actului juridic în vederea căruia s-a încheiat contractul de reprezentare, dar în cazul
contractului de folosinţă, folosinţa bunului constituie însăşi scopul încheierii contractului. Astfel, în
cazul încheierii procurii pentru folosirea bunului (exemplu: autoturism), unde este indicat doar
dreptul reprezentantului de a exercita folosinţa bunului, fără ca să fie enunţat că folosirea se va
realiza în scopul săvârşirii fie a unui act juridic concret sau a unui gen de acte, constituie nu altceva
decât un contract de folosinţă gratuită a bunului şi nu procură. Prin urmare la acest contract nu pot fi
aplicate regulile procurii cu privire la termen, formă etc, iar aplicarea acestora nu atrage după sine
careva efecte.
2.6. Forma contractelor de reprezentare. în ce priveşte forma contractelor de reprezentare,
legislatorul nu a stabilit o regulă unică, astfel cum, pentru contractele de reprezentare condiţia de
formă scrisă a contractului apare, de regulă, drept o condiţie de opozabilitate. Totodată, legislatorul
a stabilit pentru procură o regulă, în care dacă actul ce urmează a fi săvârşit într-o anumită formă
cerută pentru validitate, procura urmează a fi încheiată în aceeaşi formă. Astfel, procura, mandatul,
comisionul, contractul de admmistrare fiduciară şi cel de expediţie se încheie în formă scrisă simplă
pentru opozabilitate. Procura prin care se deleghează dreptul de a înstrăina un bun imobil urmează a
fi încheiată în formă scrisă şi autentificată notarial din motiv că contractul de înstrăinare a unui
imobil urmează a fi autentificat notarial, aceste condiţii fiind de validitate.
§ 3. Încetarea contractelor de reprezentare

Contractele de reprezentare încetează în urma survenirii următoarelor împrejurări:
- la expirarea termenului contractului de reprezentare;
- în urma revocării contractului de reprezentare;
- în urma rezilierii contractului de reprezentare;
- în urma încetării reprezentatului (decesul persoanei fizice sau încetarea persoanei
juridice);
170
- în urma încetării reprezentantului (decesul persoanei fizice sau încetarea persoanei
juridice);
- în urma declarării reprezentatului sau reprezentatului ca persoană dispărută fără
veste;
- în urma lipsirii sau limitării capacităţii de exerciţiu a reprezentantului sau
reprezentatului;
- odată cu executarea totală a contractului de reprezentare.
Capitolul XX. CONRACTULUI DE SOCIETATE
§ 1. Noţiunea, clasificarea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale

contractului de societate
Legislaţia civilă a Republicii Moldova utilizează termenul "contract de societate" odată cu
adoptarea Codului civil din 2002, deşi posibilitatea utilizării termenului "contract de societate" era
şi odată cu adoptarea Regulamentului societăţilor economice (Hotărârea Guvernului nr.500 din
1991), unde contractul în baza căruia era constituită o societate economică - contractul de
constituire - putea fi determinat drept contract de societate.
În general termenul "contract de societate" poate fi privit sub două aspecte:
a) în stricto sensu - făcând referinţă la sensul atribuit contractului de societate prin
prevederile articolului 1339 Cod civil, unde acesta este privit drept un contract de activitate în
comun fără crearea unei persoane juridice şi;
b) în lato sensu - ca fiind orice contract în baza căruia este formată o societate, activitatea
căreia urmăreşte realizarea unui scop comun, cu sau fără crearea unei persoane juridice. Pornind de
la aceasta, am fi diferenţiat contract de societate cu crearea persoanei juridice (contract de
constituirea a unei societăţi comerciale, contract de constituire a unei asociaţii obşteşti, partid
etc.) şi contract de societate fără crearea persoanei juridice (contract de societate civilă).
Avem, însă, de făcut diferenţiere între contractul de societate în lumina articolului 1339 Cod
civil şi orice altă categorie a contractului de societate în general inclusiv comercială, necomercială
etc. Astfel, conform prevederilor articolului 1339 Cod civil, prin contract de societate civilă se are
în vedere acel contract în care două sau mai multe părţi, numite asociaţi participanţi, se obligă
reciproc să urmărească în comun scopuri economice sau de altă natură, fără constituirea unei
persoane juridice, împărţind între ele toate foloasele şi pierderile.
Esenţial deosebeşte contractul de societate civilă de alte categorii de contracte faptul, că prin
încheierea contractului de societate civilă nu se creează o personalitate juridică.
171
Astfel, ajungem la concluzia, că contractele de societate pot fi clasificate pornind de la
următoarele criterii:
a) în funcţie de tipul societăţii create deosebim: contract de societate cu scop economic (cu
caracter comercial sau fără caracter comercial); contract de societate fără scop economic;
b) în funcţie de faptul dacă prin contractul de societate este sau nu creată persoană juridică
deosebim:
- contract de societate prin care este creată persoană juridică;
- contract de societate prin care nu este creată persoană juridică (societate civilă);
În concluzie facem definiţia contractului de societate, care este acel contract, în care două
sau mai multe persoane fizice sau juridice se obligă reciproc să asigure realizarea undei activităţi
într-un scop comun cu caracter economic sau neeconomic cu sau fără constituirea persoanei
juridice.
1.2. Caracterele juridice ale contractului de societate. Diversitatea categoriilor contractelor
de societate presupune şi caractere juridice diverse de la un contract de societate la altul. Astfel,
contractul de societate este caracterizat prin următoarele:
a) Este un contract sinalagmatic. Toate părţile la contract dobândesc drepturi şi obligaţii
prin încheierea contractului de societate. La unele categorii de contracte părţile prin puterea legii
dobândesc drepturi şi obligaţii diferenţiat. Astfel, în societatea în comandită comanditarii poartă
răspundere solidară pentru obligaţiile asumate de societate, pe când comanditarii suportă
răspunderea în limitele aportului depus la societate.
b) Este un contract de regulă cu titlu oneros şi aleatoriu, dar în cazul societăţilor
necomerciale acesta apare drept un contract cu titlu gratuit, unde memrii-fondatori nu pretind la
foloase din rezultatul activităţii acestei societăţi.
c) Este un contract consensual. Deşi prin prevederile legislaţiei în vigoare se
stabileşte autentificarea notarială a unor categorii ale contractelor de societate şi înregistrarea lor,
care efectiv sunt indici ale caracterului formal al contractului, totuşi, de regulă efectul contractului
de societate se produce din momentul realizării consimţământului. Astfel, la constituirea persoanei
juridice aceasta dobândeşte capacitatea de a săvârşi acte juridice din momentul încheierii
contractului de constituire, unde sunt stabilite atât drepturile şi obligaţiile fondatorilor cât şi
domeniul de competenţă a persoanei create. Mai mult decât atât, prin efectul încheierii contractului
de constituire a unei persoane juridice are loc însăşi crearea persoanei juridice, care ulterior necesită
a fi înregistrată.
d) Este un contract cu caracter patrimonial. Efectiv toate obiectivele contractelor de societate
pot fi evaluate pecuniar.
172
e) Este un contract de executare succesivă. La contractele de societate este stabilită
perioada de acţiune a contractului determinată prin începutul acţiunii contractului şi
momentul încetării acestuia. Astfel, la unele categorii de contracte de societate perioada de
acţiune determină perioada de existenţă a persoanei juridice create.
f) Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. La încheierea
contractului de societate membrii fondatori pot încheia personal contractul de societate, dar pot şi
delega drepturile de negociere şi încheiere a contractului de societate altei persoane, care
dobândeşte calitatea de reprezentant. Contractele de societate pot fi încheiate şi de către persoanele
care reprezintă interesele alteia prin puterea legii sau în baza actelor de constituire a unei altei
societăţi. Astfel, în cazul în care părinţii exercită reprezentarea intereselor persoanei minore în
gestionarea patrimoniului său, acestea sunt în drept în scopul sporirii acestui patrimoniu, precum şi
în scopul conservării lui de a întreprinde acţiuni de gestionare a patrimoniului, inclusiv şi
transmiterea acestuia pentru constituirea unei societăţi.
g) Este un contract atât translativ cât şi generator de drepturi. Dat fiind că în contractul
de societate părţile dobândesc calitatea de membru-fondator, prin efectul acestui contract acestea
dobândesc noi drepturi şi obligaţii, neexistente până la acel moment, contractul dobândind un
caracter de contract generator de drepturi. Este vorba, spre exemplu, despre dreptul la sustragerea
foloaselor materiale din activitatea societăţii sau devidende. De asemenea prin efectul contractului
de societate are loctransmisiunea drepturilor. Spre exemplu, la încheierea contractului de societate
are loc formarea unui patrimoniu al persoanei create (în cazul fondării persoanei juridice), fapt care
presupune, că are loc transmisiunea drepturilor patrimoniale asupra bunurilor transmise în capitalul
statutar.
h) Este un contract numit şi reglementat. Contractul de societate, prin natura sa cere o
reglementare mai detaliată în ce priveşte regimul său de reglementare. Astfel, contractul de
societate îşi găseşte reglementarea într-o serie de acte normative cum ar fi Codul civil, Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi, Regulamentul societăţilor economice adoptat prin
Hotărârea Guvernului nr. 500 din 1991.
i) Este un contract principal. In asigurarea desfăşurării raporturilor juridice, contractul de
societate apare drept un contract principal, care presupune realizarea raporturilor distincte, ce nu au
un caracter accesoriu.
j) Este un contract negociabil. La încheierea contractului de societate părţile sunt în
posibilitate de a negocia absolut toate clauzele contractului, acesta fiind un contract perfect
negociabil.
173
k) Este un contract irevocabil. Deşi după natura multor contracte de societate posibilitatea
revocării ar fi evidentă, suntem de părere, totuşi, că acest contract este irevocabil. Spre exemplu,
posibilitatea unei părţi - comanditatului în contractul de constituire a unei societăţii în comandite, de
a ieşi din societate duce în mod necesar la încetarea societăţii, iar prin urmare a contractului de
societate. Aceasta însă nu o putem declara revocare din simplu motiv că această situaţie este
caracteristică doar atunci când numărul de membri-fondatori ai societăţii, ca rezultat al ieşirii din
societate a unui membru-fondatori devine mai mic decât numărul minim cerut de legislaţia în
vigoare. în toate celelalte cazuri, contractul de societate continuă a produce efecte, chiar şi dacă
unul din membri-fondatori iese din societate. Mai mult decât atât, la unele categorii de societăţi
poate chiar fi modificată sau înlocuită parte la contractul de societate prin înstrăinarea dreptului de
participare la societate.
l) Poate fi un contract atât simplu cât şi afectat de modalităţi. Astfel, la încheierea
contractului de societate părţile pot stabili anumite condiţii de timp sau fapt, producerea sau
neproducerea cărora ar fi dus la producerea efectelor contractului de societate, iar în unele cazuri
chiar şi la încetarea acestuia.
§ 2. Condiţiile de validitate a contractului de societate

Ca şi orişicare alt contract, contractul de societate este condiţionat în ce priveşte producerea
efectelor, de respectarea a şase condiţii principale de validitate proprii fiecărui contract. Este vorba
de condiţiile ce privesc legalitatea, capacitatea părţilor de a contracta, consimţământ, obiect, cauză
şi formă.
2.1. Legalitatea. Ca şi la alte contracte condiţia de legalitate în contractul de societate
presupune aplicarea regulii generale "se admite totul ce nu se interzice". Prin urmare apare
întrebarea "ce se interzice la încheierea contractului de societate?". Se interzice a încheia un
contract de societate în vederea realizării unui scop ce contravine intereselor publice. Se interzice de
a încheia contract de societate de către o persoană juridică, aceasta având calitatea de membru, dacă
scopul de activitate a acestei societăţi contravine scopului activităţii acestei persoane juridice.
2.2. Capacitatea de a contracta. Calitatea de părţi la contractul de societate o are
orice persoană fizică sau juridică. Persoanele fizice care nu posedă capacitate deplină de exerciţiu
deasemenea pot dobândi calitatea de părţi la contractul de societate prin actele de reprezentare
săvârşite de părinţii, tutorii sau curatorii acestora în scopul administrării sau conservării
patrimoniului acestei persoane.
2.3. Consimţământul la încheierea contractului de societate. La încheierea contractului de
societate consimţământul este realizat în momentul în care părţile au convenit asupra condiţiilor
174
esenţiale ale contractului. Din categoria condiţiilor esenţiale la contractul de societate fac parte tipul
societăţii, scopul activităţii, forma de activitate, mărimea participaţiunilor la societate, termenul
de activitate, modul de repartizare a veniturilor (dacă aceasta o permite tipul societăţii), temeiurile
de încetare a activităţii, modul de dirijare şi reprezentare a societăţii.
2.4. Obiectul. în contractul de societate obiectul intrinsec îl
formează:
- transmisiunea bunurilor în capitalul statutar al societăţii,
- stabilirea modului de dirijare a societăţii;
- stabilirea condiţiilor de activitate a societăţii;
- stabilirea spectrului de domenii ale activităţii societăţii;
- administrarea bunurilor transmise societăţii;
- repartizarea veniturilor;
- repartizarea riscurilor şi răspunderilor pentru insuccesele
- activităţii;
Obiectul extrinsec al contractului de societate îl formează:
- bunurile transmise în capitalul statutar al societăţii;
- veniturile obţinute ca rezultat al activităţii societăţii;
- devidendele la care pretind membrii-fondatori;
- termenul contractului;
Cauza. In funcţie de tipul societăţii putem determina şi cauza în contractul de societate. La
contractele de constituire a societăţilor economice cauza o constituie realizarea unor venituri. La
contractele de societate necomercială scopul poate fi asigurarea realizării unui obiectiv social util,
fără sustragerea cărorva venituri din aceasta.
Forma. In ce priveşte forma contractului de societate, legislatorul stabileşte diferite condiţii.
Astfel, în cazul contractelor de societate prin care se constituie o persoană juridică, contractul
urmează a fi încheiat în formă scrisă, autentificat notarial şi înregistrat în registrul corespunzător al
persoanelor juridice. În ce priveşte contractul de societate civilă, legislatorul nu stabileşte o condiţie
strictă de formă. Astfel, conform prevederilor articolului 1341 Cod civil, contractul de societate
civilă poate fi încheiat atât în formă scrisă cât şi verbal, nefiind cerută înregistrarea şi
autentificarea lui notarială.
§ 3. Efectele contractului de societate
175
La încheierea contractului de societate survin patru categorii de efecte: efecte ale încheierii
contractului, efecte ale executării contractului, efecte ale executării necorespunzătoare sau a
neexecutării contractului şi efecte ale încetării contractului.
Din categoria efectelor încheierii contractului de societate se presupun apariţia drepturilor şi
obligaţiilor fondatorilor, cum ar fi dreptul de a participa la gestiunea societăţii, dreptul de a pretinde
la devidende rezultate din veniturile obţinute din activitatea societăţii, obligaţia de a transmite
bunurile sau banii în capitalul statutar al societăţii.
Ca rezultat al executării necorespunzătoare sau neexecutării contractului de societate părţile
pot cere rezilierea contractului, ceea ce presupune implicit lichidarea societăţii, iar în unele cazuri
chiar şi ieşirea din societate fără lichidarea acesteia166.
Ca rezultat al încetării contractului de societate, părţile, cu excepţia contractului de societate
necomercială, pot pretinde la partajul bunurilor şi veniturilor ce aparţineau societăţii. în funcţie de
tipul societăţii, fondatorii mai pot duce răspundere faţă de creditori pentru obligaţiile asumate de
societate în perioada acţiunii contractului de societate (SC, SNC).
§ 4. Particularităţile unor contracte de societate

4.1. Contractul de societate în nume colectiv. La încheierea contractului de societate în
nume colectiv numărul asociaţilor poate fi nu mai mare de 20 persoane. O persoană fizică sau
juridică nu
poate fi parte decât doar la un singur contract de societate în nume colectiv sau de societate în
comandită. în baza contractului de constituire a societăţii în nume colectiv are loc crearea unei
persoane juridice. în pofida acestui fapt, însă, fondatorii răspund solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile persoanei juridice create. În baza contractului de societate în nume colectiv fiecare
membru-fondator acţionează din numele societăţii, dacă în contract nu este prevăzut că
administrarea se deleghează unei persoane concrete sau că aceasta nu se face în comun. Totodată
este necesar de ţinut cont, că în cazul în care administrarea se face în comun, deciziile necesită să
fie adoptate în unanimitate de către toţi fondatorii societăţii.
4.2. Contractul de societate în comandită. La încheierea contractului de societate în
comandită se creează o nouă persoană juridică. Calitatea de părţi o au comanditarii şi comanditarii.
Comanditaţii participă la activitatea societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
asumate de societate. Comanditarii nu participă la activitatea societăţii şi răspund pentru obligaţiile
acesteia doar în limitele participaţiunii la societate. Calitatea de parte la contractul de societate în
166
În cazurile în care unul din membrii-fondatori ai societăţii iese din societate, aceasta se operează prin modificarea
contractului de societate.
176
comandită este incompatibilă cu calitatea de parte la alte contracte de societate în nume colectiv sau
de societate în comandită. Contractul de societate în nume colectiv încetează în cazul în care în
societate în urma retragerii sau decesului nu mai rămâne nici un comanditar sau nici un comanditat.
4.3. Contractul de societate cu răspundere limitată. Contractul de societate cu
răspundere limitată reprezintă contractul în care două sau mai multe persoane fizice şi/sau
juridice înfiinţează o persoană juridică. Membrii-fondatori ai societăţii cu răspundere limitată
răspund pentru obligaţiile acesteia doar în limita bunurilor transmise în capitalul statutar al acesteia.
Membrii-fondatori ai societăţii cu răspundere limitată pot înstrăina cota sa de participare. La
contractul de societate cu răspundere limitată, părţile la contract pot cere excluderea unui asociat
prin modificarea contractului. Asemenea modificare se operează pe cale judecătorească,
dacă partea la contract, referitor la care s-a făcut cererea de excludere, nu dă acordul de excludere
din societate.
4.4. Contractul de societate pe acţiuni. Contractul de societate pe acţiuni este acel contract în
baza căruia este înfiinţată o nouă persoană juridică, capitalul social al căreia este divizat în acţiuni.
Calitatea de părţi la contractul de societate pe acţiuni o au acţionarii. Specific este faptul doar în
ce priveşte dobândirea şi pierderea calităţii de parte la acest contract. Astfel, calitatea de parte la
contractul de societate pe acţiuni persoana o dobândeşte şi o pierde odată cu dobândirea şi respectiv
cu pierderea dreptului asupra acţiunilor - documente ce atestă dreptul acţionarilor, după caz, de a
participa la conducerea societăţii pe acţiuni, dreptul de a primi devidende şi dreptul de a pretinde la
partea din patrimoniului societăţii pe acţiuni în cazul încetării acesteia - drepturi şi obligaţii care
sunt proprii părţii la contractul de societate.
4.5. Contractul de constituire a cooperativei este contractul prin care se constituie persoana
juridică cu scopuri de regulă economice. Contractul de constituire a cooperativei poate fi
încheiat de către cel puţin 5 persoane fizice şi/sau juridice. Calitatea de membru a cooperativei o
poate avea o persoană fizică de la vârsta de 16 ani. Părţile la contractul de constituire a cooperativei
odată cu crearea persoanei juridice creează şi capitalul social al acesteia prin participaţiuni.
4.6. Contractul de societate necomercială. Prin contractul de societate necomercială
fondatorii asigură realizarea unor scopuri ce nu ţin de obţinerea venitului. Este necesar de
menţionat, că obiect al contractului de societate necomercială poate fi o activitate economică, însă
activitatea respectivă nu apare drept scop principal ci doar ca mijloc de realizare a scopului (cauze)
contractului de societate necomercială, care după natura sa nu poate fi cu privire la obţinerea
venitului. Aşa tip de contracte se încheie referitor la constituirea unei asociaţii (religioasă, politică,
sindicat etc), instituţii sau fundaţii. Prin contractul de societate necomercială respectiva societate
devine proprietarul bunurilor transmise în capitalul social al acesteia. La încetarea societăţii
177
fondatorii nu pot pretinde la careva bunuri sau rezultate ale activităţii acestei societăţi. Toate
beneficiile acesteia sunt utilizate întru realizarea scopului determinat în contract.
4.7. Contractul de societate civilă. Prin contractul de societate civilă asociaţii se obligă să
realizeze de comun o activitate cu scop economic, dar care nu presupune crearea persoanei juridice.
Toţi participanţii la societate contribuie în măsură egală la societate în cazul în care nu este nu este
convenit asupra altei modalităţi de contribuţie. în cazul în care contribuţia fiecărui membru nu este
egală, fiecare din ei pretinde la partajul veniturilor proporţional contribuţiei făcute. Toţi asociaţii
răspund solidar pentru obligaţiile societăţii.
Capitolul XXI. CONTRACTUL DE ASIGURARE
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de asigurare

Având în vedere faptul, că Republica Moldova astăzi face tentativa de a deveni un stat
economic dezvoltat, realizarea acestei idei fără existenţa unui sistem de asigurare bine organizat şi
dezvoltat, practic este imposibil. Chiar şi ţinând cont de faptul, că economia ţării noastre este bazată
prioritar pe agricultură, este necesar de ţinut cont de faptul, că după statistică, doar o dată în cinci
ani în Moldova nu au loc cataclisme naturale (ploi cu grindină, inundaţii, fortuni etc). Această stare
de fapte ar trebui să puie în gardă producătorii agricoli şi să asigure crearea unei practici de
asigurare, însă realitatea în majoritatea cazurilor este de altă natură, şi anume majoritatea populaţiei
nu dă importanţă raporturilor de asigurare şi se bazează, de regulă, pe ironia spartei. Poate că
această situaţie are rădăcini în lipsa practicii de asigurare pe parcursul anilor precedenţi şi existenţa
unei lipse «incarnate» de încredere în asigurare la momentul când a «izbucnit» valul companiilor de
asigurare în perioada creării unei economii de piaţă, într-adevăr, practica mondială cunoaşte o
dezvoltare destul de mare şi fructuoasă a activităţii de asigurare. În Republica Moldova, însă se
poate de vorbit despre asigurare doar începând cu anul 1871, când pe teritoriul Moldovei de peste
Prut, care făcea parte din cadrul României, fiinţau agenţii a unor organizaţii de asigurare austriece,
italiene, engleze şi maghiare; iar începând cu anul 1871, când a fost autorizată înfiinţarea primei
societăţi româneşti de asigurare "Dacia", care a pus baza activităţii de asigurare în România. în
teritoriul actual al Republicii Moldova, la Chişinău în anul 1923 a fost întemeiată societatea
cooperativă de asigurare "Vulturul, care a fost înfiinţată de 25 de asociaţi, dintre care 2 cooperative
de credit, o cooperativă de consum şi 22 persoane fizice cu un capital de 5.3 mln. lei, ea mai apoi
fiind mutată la Bucureşti.167 Odată cu dezvoltarea Republicii Moldova în componenţa URSS,
167
I.Văcărel; P.Bercea "Asigurări şi reasigurări", Bucureşti, 1993, pag. 105 -107
178
activitatea şi practica de asigurare a fost legată de un sistem unic de asigurare de stat sub egida
GOSSTRAH-ului. Acesta reprezenta un sistem centralizat şi rigid de asigurare, care de cele mai
multe ori a dus la tipizarea raporturilor de asigurare şi limitarea cadrului acestora, pe prim plan fiind
puse interesele statului.
Odată cu declararea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent a fost pus începutul
unei noi etape relaţiile de asigurare. A fost lichidată Direcţia asigurărilor de stat de pe lângă
Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, iar ca rezultat la aceasta au apărut şi un şir de
organizaţii de asigurare cu capital privat, care în consecinţă au permis dezvoltarea peţii de asigurare
în Republica Moldova şi astăzi suntem în posibilitate de a beneficia de serviciile de asigurare a
diferitor firme, care de regulă, asigură o concurenţă sănătoasă pe această piaţă.
1.1. Definiţia contractului de asigurare. Codul civil al Republicii Moldova defineşte
contractul de asigurare ca fiind acel contract în baza căruia o parte numită asigurat se obligă să
plătească celeilalte părţi, numite asigurător, prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă să
plătească asiguratului sau beneficiarului de asigurare, la producerea riscului asigurat suma de
asigurare ori despăgubirea de asigurare în limitele şi termenele convenite.
1.2. Clasificarea contractului de asigurare. Problema clasificării raporturilor juridice
de asigurare prezintă o importanţă deosebit de mare. Astfel, corecta determinare a naturii raportului
de asigurare, ne permite să apreciem şi natura obligaţiilor pe care le au părţile la producerea cazului
asigurat. Totodată, este deosebit de important şi pentru corecta aplicare a normei legale
sau contractuale la situaţia concretă de asigurare. Deşi legislatorul face deosebirea între două
categorii mari de asigurare, cea de persoane şi cea de daune, considerăm, că clasificarea
categoriilor contractelor şi raporturilor de asigurare, enunţate în literatura juridică de specialitate
este mult mai potrivită şi mai explicită.
Astfel, vom realiza clasificarea raporturilor de asigurare după mai
multe criterii168:
1) În funcţie de modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, distingem:
- Asigurarea prin efectul legii. Asigurarea prin efectul legii este caracteristică anumitor
genuri de activităţi şi profesii, de regulă, legate de risc. Astfel, lucrătorii de poliţie beneficiază de
asigurare pentru daunele cauzate sănătăţii pe timpul exercitării obligaţiunilor de serviciu, fără ca să
fie încheiat contract de asigurare – ei beneficiază de această asigurare prin efectul legii.
- Asigurarea contractuală presupune apariţia raporturilor contractuale drept rezultat a
încheierii contractului de asigurare.
2) În funcţie de domeniul asigurării, se deosebesc:
168
V. Pătulea, C. Turuianu Curs rezumat de drept al afacerilor; Bucureşti 1994, pag.207 236
179
- Asigurările de bunuri constituie acea asigurare unde obiectul asigurării riscului sunt
bunurile asiguratului sau beneficiarului de asigurare.
- Asigurările de persoane presupune că se asigură valorile personal umane: viaţa,
sănătatea, integritatea corporală, capacitatea de muncă etc.
- Asigurările de răspundere civilă presupune asigurarea de anumite acţiuni
cauzatoare de daune, săvârşite de către asigurat sau în adresa lui şi care generează raporturi de
răspundere civilă.
3) În funcţie de riscul asigurat, asigurările pot fi clasificate în:
- Asigurări pentru inundaţii, trăsnete, explozii, cutremure de pământ; referitoare la
clădiri, construcţii, maşini şi instalaţii, mijloace de transport.
- Asigurări pentru ploi torenţiale, grindină, inundaţii, furtuni, uragane, alunecări sau
prăbuşiri de teren la culturile agricole;
- Asigurări pentru boli, epidemii şi accidente ale animalelor;
- Asigurări pentru derapări, răsturnări, coliziuni şi prăbuşiri sau alte accidente ale
mijloacelor de transport;
- Asigurări pentru evenimente ce pot surveni în viaţa persoanelor fizice;
- Asigurări de răspundere civilă.
4) În funcţie de obiectul asigurat există:
- Asigurări de mijloace fixe: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport etc.;
- Asigurări ale fondurilor de producţie circulante: materii prime, materiale, combustibili etc;
- Asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor;
- Asigurări ale culturilor agricole şi animalelor;
- Asigurări de persoane etc.
5) În funcţie de teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare deosebim:
- Asigurări interne care presupun realizarea asigurării pentru fapte realizate pe teritoriul ţării
asigurătorului.
- Asigurări externe presupune prezenţa elementului de extranietate. Aceste
categorii de asigurări privesc asigurarea de fapte ce pot avea loc atât în interiorul ţării
asigurătorului, cât şi în afara acestui teritoriu. Calitatea de asigurător în acest caz
presupune prezenţa legăturilor contractuale cu firme de asigurare din străinătate, care ar asigura
despăgubirea la locul producerii riscului asigurat sau aptitudinea acestuia de a face rapid transferul
de mijloace pentru despăgubirea riscului asigurat. Aşa tip de asigurare este caracteristic
transportului internaţional, creditelor între persoanele ce aparţin diferitor state etc.
180
6) În funcţie de natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător asigurarea
poate fi:
- Directă. In cazul asigurării directe relaţiile de asigurare apar nemijlocit între asigurător
şi asigurat, care este persoană ce beneficiază de despăgubirea de asigurare sau plata de
asigurare.
- Indirectă. La asigurarea indirectă (reasigurarea) are loc o asigurare a
asigurătorului direct, ambele părţi fiind societăţi comerciale de asigurare. în baza
contractului de reasigurare, reasiguratorul, în schimbul primei de reasigurare, contribuie,
corespunzător cu riscurile preluate, la suportarea indemnizaţiilor de asigurare pe care
reasiguratorul le plăteşte la producerea evenimentului care a făcut obiectul reasigurării.
7) În funcţie de natura juridică a raporturilor de asigurare, deosebim169:
- Asigurări comerciale, care presupun asigurarea părţilor la anumite contracte de
fapte comerciale;
- Asigurări comercial-civile, unde una din părţi la contract este asigurată de fapte
comerciale, iar cealaltă de fapte civile.
8) În funcţie de obligativitatea asigurării, deosebim:
- Asigurare obligatorie, care presupune obligativitatea încadrării în raporturile juridice de
asigurare. Această obligaţie apare fie în virtutea realizării unei activităţi legate de risc, fie în
virtutea existenţei riscului iminent.
- Asigurare facultativă, care presupune facultatea persoanei de a încheia contractul de
asigurare. Poate privi deasemenea şi domeniile ce sunt supuse asigurării obligatorii, dar
privesc, de regulă, clauze mai specifice.
1.3. Caracterele juridice ale contractului de asigurare. Contractul de asigurare este
- Este un contract sinalagmatic. Caracterul sinalagmatic al contractului de asigurare
rezultă din faptul că ambele părţi la contractul de asigurare, şi asiguratul şi asigurătorul dobândesc
drepturi şi obligaţii reciproce.
- Este un contract cu titlu oneros şi aleatoriu. Caracterul oneros al contractului de asigurare
este reflectat în avantajul bănesc care-1 urmăreşte asiguratul drept rezultat al survenirii riscului
asigurat şi prima de asigurare pe care o pretinde asigurătorul. Totodată, contractul de asigurare
apare drept unul aleatoriu pornind de la faptul, că părţile, la momentul încheierii contractului nu
cunosc cu certitudine care va fi mărimea sumei la care va pretinde asiguratul în caz de survenire a
riscului asigurat. Totodată, contractul de asigurare poate apărea drept unul comutativ. Aceasta are
169
Francisk Deak Drept civil, Contracte speciale, V.I; Bucureşti 1976, pag.80
181
loc atunci, când părţile convin nu la o despăgubire de asigurare, ci la o plată de asigurare fixată, în
caz de survenire a riscului asigurat.
- Este un contract generator de drepturi. La prima vedere contractul de asigurare apare
drept un contract translativ de drepturi, deoarece asiguratul transmite prima de asigurare, iar
asigurătorul transmite suma de despăgubire la momentul survenirii cazului asigurat, însă aceasta
priveşte doar efectele contractului încheiat, care sunt nu altceva decât căi de realizare a unui
caracter generator a dreptului la despăgubire - drept neexistent până la momentul încheierii
contractului de asigurare.
- Este un contract cu conţinut patrimonial. Caracterul patrimonial al contractului de
asigurare nici nu poate fi pus la îndoială. Părţile pretind de fiecare dată la despăgubiri materiale
atunci când asiguratul a avut de suportat în anumite împrejurări daune materiale. Probabil
că caracterul patrimonial al contractului de asigurare nu-şi are multă existenţă, unde îşi va găsi locul
potrivit şi caracterul nepatrimonial al acestui contract, unde dauna morală deasemenea va constitui
obiect al acestui contract.
- Este un contract consensual. Legislatorul stabileşte în mod expres caracterul consensual al
contractului de asigurare, pornind de la faptul, că nerespectarea formei scrise a contractului de
asigurare nu duce după sine nulitatea acestuia, ci inopozabilitatea lui170.
- Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. Putem argumenta
acest caracter pornind de la faptul, că Codul civil nu stabileşte condiţia încheierii personale
a contractului de asigurare. Totodată este necesar de a nu confunda încheierea contractului de
asigurare prin reprezentant de încheierea contractului de asigurare în favoarea unui terţ, care
dobândeşte calitatea de beneficiar de asigurare. In cazul contractului de asigurare în favoarea
unui terţ, cel ce a încheiat contractul dobândeşte calitatea de parte la contrat - asigurat, iar în
cazul încheierii prin reprezentant a contractului de asigurare, reprezentantul nu
dobândeşte pentru sine calitatea de asigurat.
- Este un contract numit, tipic şi reglementat. Legea civilă reglementează într-o serie de acte
în mod expres regimul juridic al contractului de asigurare. Astfel, sediul juridic al contractului de
asigurare îl formează Codul civil al republicii Moldova, Legea cu privire la asigurări, Legea cu
privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, Legea cu privire la mărimea modul şi
termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală etc.
- Este un contract de executare succesivă. Caracterul succesiv al contractului de asigurare
rezultă din faptul că părţile se obligă la pres¬taţii succesive. Astfel, asiguratul se obligă să achite
170
Articolul 1308 Cod civil, articolul 28 al Legii cu privire la asigurări. 240
182
sistematic prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă de fiecare dată la survenirea cazului asigurat
să achite despăgubirea sau plata de asigurare.
- Este un contract, de regulă, principal, dar poate apărea drept unul accesoriu. Caracterul
principal rezultă de fiecare dată atunci când persoanele urmează scopul de a se asigura de eventuale
daune ce nu presupun realizarea anumitor activităţi. Totodată, pot fi asigurate şi careva raporturi
juridice, cum ar fi cele de creditare, de transport, de realizare a unui contract de antrepriză, a unui
contract de muncă etc.
- Este un contract, de regulă, de adeziune, dar poate fi şi negociabil. în majoritatea absolută a
cazurilor contractele de asigurare încheiate apar drept contracte de adeziune. Acestea se aplică în
compartimentele unde raporturile de asigurare sunt foarte frecvente, iar valoarea riscului asigurat nu
este esenţial. în cazul, însă, în care este vorba de cazuri excepţionale sau valoare esenţială a riscului
asigurat, aceste contracte, de regulă, sunt negociate.
- Este un contract irevocabil. Caracterul irevocabil al contractului de asigurare rezultă din
imposibilitatea părţilor de a renunţa unilateral la executarea obligaţiilor contractuale. în contractul
de asigurare are loc doar rezilierea contractului, unde şi asiguratul şi asigurătorul este obligat, până
la rezilierea contractului să-şi onoreze toate obligaţiile contractuale.
- Este un contract afectat de modalităţi. Practic toate contractele de asigurare presupun
condiţii şi modalităţi privind executarea obligaţiei de plată a primei de asigurare şi a despăgubirii de
asigurare sau primei de asigurare.
§ 2. Condiţiile de validitate a contractului de asigurare

La încheierea contractului de asigurare este necesar respectarea condiţiilor de validitate a
oricărui contract şi anume: cea de legalitate, capacitate de a contracta, consimţământ, obiect, cauză
şi formă.
2.1. Legalitatea la încheierea contractului de asigurare presupune respectarea condiţiei, după
care se admite totul ceiea ce nu se interzice. Astfel, spre exemplu, se consideră încheiate cu
încălcarea condiţiei de asigurare acele contracte, care presupune un interes ilicit, asigurarea
prejudiciului suportat la jocuri, pareuri, loterii, eventualelor cheltuieli la care poate fi supusă
persoana în scopul eliberării ostaticilor etc.
2.2. Capacitatea de a încheia contractul de asigurare o are:
a) având calitatea de asigurat - orice persoană fizică sau juridică, care în condiţiile generale
posedă capacitate juridică de a încheia contractul. Este logic faptul, ca dobândirea calităţii de
asigurat să-i aparţină, spre exemplu, proprietarului unui imobil, deşi acesta nu are împlinită vârsta
majoratului. Aceasta nicidecum nu trebuie de confundat cu dreptul de a decide încheierea
183
contractului, sau altfel spus cu capacitatea de a expune acordul la încheierea contractului,
deoarece acesta este propriu la aşa contracte doar la persoanele fizice ce dispun de capacitate
de exerciţiu completă.
b) având calitatea de asigurător - orice persoană juridică constituită, inclusiv şi cu
capital străin, în scopul desfăşurării activităţii de asigurare pe bază de licenţă.
c) având calitatea de beneficiar de asigurare - orice persoană terţă persoană, căreia
asigurătorul îi va despăgubi cazul asigurat în baza contractului de asigurare.
2.2. Consimţământul la încheierea contractului de asigurare este realizat atunci când părţile
au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale contractului. Din categoria condiţiilor esenţiale ale
contractului de asigurare fac parte: tipul asigurării, obiectul asigurat, riscul şi cazul asigurat,
mărimea primei de asigurare, termenul de achitare a primei de asigurare, mărimea despăgubirii de
asigurare sau plăţii de asigurare etc. Caracteristic pentru realizarea consimţământului în
contractul de asigurare este faptul, că acesta este realizat în formă scrisă.
2.3. Obiectul în contractul de asigurare priveşte ca şi la alte contracte totul ceea cu privire la
ce părţile stabilesc drepturi şi obligaţii. Astfel, obiectul intrinsec al contractului de asigurare îl
formează:
- asigurarea riscului asigurat;
- plata primei de asigurare;
- plata despăgubirii de asigurare;
- înştiinţarea referitor la producerea cazului asigurat;
- păstrarea confidenţialităţii informaţiei despre asigurare;
Obiectul extrinsec al contractului de asigurare îl formează:
a) riscul asigurat, care reprezintă acea valoare materială sau nematerială, pe care părţile în
contractul de asigurare o protejează. Din categoria valorilor supuse asigurării pot apărea:
viaţa şi sănătatea asiguratului, bunurile, răspunderea civilă etc;
b) prima de asigurare, care reprezintă suma de bani, pe care urmează a o plăti asigurătorului
asiguratul asigurătorului.
c) suma de asigurare, care reprezintă o sumă bănească determinată convenită de către
părţi, pe care asigurătorul urmează s-o plătească asiguratului sau terţei persoane.
d) despăgubirea de asigurare, care constituie o sumă de bani, echivalentă valorii daunei
şi care asigurătorul urmează s-o plătească asiguratului sau terţei persoane.
e) cazul asigurat, care constituie faptul sau împrejurarea (evenimentul sau riscul asigurat)
la survenirea căruia asigurătorul este obligat să despăgubească prin contractul de asigurare.
Riscul asigurat trebuie să fie viitor şi posibil, deci incert.
184
f) termenul de asigurare, care constituie perioada de timp pe durata căruia, la survenirea
cazului asigurat, asigurătorul se obligă la plata despăgubirii de asigurare.
2.5. Cauza în contractul de asigurare reprezintă scopul asigurării posibilităţii financiare
a asiguratului în cazul survenirii daunei la producerea cazului asigurat, şi scopul asigurătorului de a
primi o primă de asigurare de la asigurat, iar la survenirea cazului asigurat - de a achita plata sau
despăgubirea de asigurare.
2.6. Forma scrisă a contractului de asigurare, cerută pentru opozabilitate. Astfel, încheierea
contractului de asigurare poate fi constatată prin confirmarea plăţii primei de asigurare. Totodată nu
se admite dovada încheierii contractului de asigurare prin proba cu martori sau chiar şi prin început
de înscris.
§ 3. Efectele în contractul de asigurare

În contractul de asigurare constatăm survenirea efectelor încheierii contractului de asigurare,
efectelor neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului de asigurare şi efectelor
expirării termenului de asigurare şi a încetării contractului de asigurare;
3.1. Efectele încheierii contractului de asigurare. Drept rezultat a încheierii contractului
de asigurare, principalul efect este dobândirea de către părţi a drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Astfel, la încheierea contractului de asigurare asiguratul este obligat să achite în termenul
stabilit prima de asigurare, să înştiinţeze asigurătorul de survenirea cazului asigurat, iar în caz de
necesitate să acorde acestuia informaţia necesară constatării condiţiilor ce au influenţat la
producerea cazului asigurat. La rândul său asigurătorul este obligat să achite plata de asigurare sauj
despăgubirea de asigurare în cazul în care a survenit cazul asigurat. La încheierea contractului de
asigurare asigurătorul este obligat la achitarea despăgubirii de asigurare doar în cazul în care cazul
asigurat a avut loc după achitarea primei de asigurare, dacă altceva nu prevede contractul.
3.2. Efectele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului de asigurare; în
cazul în care una din părţile contractuale nu-şi onorează obligaţiile contractuale, cealaltă parte
este în drept să ceară, după caz, fie executarea silită a obligaţiei contractuale cu sau fără repararea
daunelor cauzate drept rezultat a neexecutării sau executării necorespunzătoare, fie rezilierea
contractului, cu sau tară dezdăunare. Executarea necorespunzătoare sau neexecutarea poate să fie
manifestată prin neachitarea sau neachitarea în termen a primei de asigurare de către asigurat,
neachitarea plăţii sau despăgubirii de asigurare de către asigurător sau achitarea incompletă a
185
acesteia171, nefurnizarea informaţiei cu privire la survenirea cazului asigurat, răspândirea
informaţiei confidenţiale referitor la contractul de asigurare etc.
3.3. Efectele expirării termenului de asigurare şi a încetării contractului de asigurare; La
expirarea termenului de asigurare, asigurătorul nu mai este obligat să despăgubească
cazurile asigurate produse. Termenul de asigurare expiră, conform prevederilor legislaţiei
civile, la orele 24 a ultimei zile din termenul convenit. Astfel, cazul asigurat produs la ora 00.01 a
următoarei zile nu va mai nimeri sub incidenţa contractului de asigurare.
Capitolul XXII. CONTRACTUL DE TRANZACŢIE
§ 1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de tranzacţie

1.1. Definiţia. în literatura de specialitate contractul de tranzacţie este definit ca fiind
acel contract în care „părţile îşi fac una alteia sacrificii reciproce, renunţând la anumite drepturi, sau
stipulând chiar prestaţii noi, în schimbul unor renunţări făcute de cealaltă parte"172.
Articolul 1331 Cod civil defineşte contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile
previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în
procesul executării unei hotărâri judecătoreşti.
Contractul de tranzacţie, deşi apare drept un contract nou după adoptarea Codului civil,
totuşi nu putem spune, că legislaţia nu prevedea un asemenea tip de contract. Astfel, părţile într-un
proces, după prevederile vechiului cod procesual civil erau în posibilitate de a se împăca asupra
litigiului, această împăcare servind drept temei pentru încetarea procesului. Astăzi, însă,
reglementarea contractului de tranzacţie obţine o expresie mai clară, astfel cum legislatorul
stabileşte nu doar efectele tranzacţiei, dar şi condiţiile de validitate ale acesteia, efectele
nerespectării condiţiilor contractului de tranzacţie etc. Este necesar de menţionat, că regimul juridic
determinat tranzacţiei în articolele 1331-1338 Cod civil se referă doar la o cauză civilă, excluzând
împrejurările unei fapte de natură penală, contravenţională sau de altă natură.
Astfel, pornind de la definiţia enunţată în articolul 1331 Cod civil, în baza contractului de
tranzacţie părţile
1.2. Clasificarea contractului de tranzacţie. în noua legislaţie contractul de tranzacţie
apare drept un contract numit şi reglementat. Astăzi, în baza noii legislaţii putem deosebi cel
puţin trei categorii de tranzacţii: tranzacţia civilă (1331-1338 Cod civil), tranzacţia de împăcare
171
Articolul 25 al Legii cu privire la asigurare prevede în mod expres cazurile în care asigurătorul este în drept să
renunţă la achitarea despăgubirii de asigurare. Aceste împrejurări poartă caracter exhaustiv.
172
C. Hamangiu, 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu "Tratat de drept civil român", după Eugcniu Safta-Romano
„Contracte civile: încheiere, executare, încetare" Iaşi 1998, p. 307
186
penală (articolul 109 Cod penal) şi tranzacţia de recunoaştere a vinovăţiei procesual penală
(articolele 504-512 Cod de procedură penală). Poate apărea un temei de discuţie în ce priveşte
denumirea acestui contract, astfel cum în dreptul civil acest contract este denumit tranzacţie, iar în
dreptul penal aceasta este numit împăcare. Deşi pentru dreptul penal noţiunea de contract nu este
tradiţională şi este întrebuinţată relativ nu demult173, totuşi nu putem nega natura juridică a actului
prin care după prevederile articolului 109 al Codului penal al RM se înlătură răspunderea pentru o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Prin urmare şi în cazul actului prevăzut de articolul 109 Cod
penal şi în cazul actului prevăzut de articolele 1331-1338 Cod civil este vorba despre tranzacţie.
Totodată, este necesar de a face deosebire între tranzacţiile civilă, penală şi procesual penală,
fiecare din ele având obiect diferit. în aşa fel tranzacţia civilă înlătură procesul, neexcluzând
posibilitatea pentru persoana ce a cauzat dauna de a duce răspunderea. Tranzacţia penală înlătură
doar răspunderea, fără a înlătura procesul174. Procesul penal în asemenea caz încetează drept rezultat
al faptului că nu există temei de aplicare a măsurilor de răspundere şi nu în temeiul tranzacţiei.
Tranzacţia procesual penală nu înlătură nici procesul, nici răspunderea. Aceasta influenţează doar
asupra mărimii pedepsei175.
1.3. Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie. Contractul de tranzacţie este
1. Este un contract, sinalagmatic. Caracterul sinalagmatic al contractului de tranzacţie reiese
din faptul că la încheierea contractului de tranzacţie ambele părţi la contract dobândesc
drepturi şi obligaţii. Astfel, părţile soluţionând natura litigiului stabilesc reciproc obligaţiile
executării soluţiei litigiului.
2. Este un contract cu titlu oneros, dar poate apărea drept un contract cu titlu gratuit.
Caracterul oneros al tranzacţiei este unul de principiu, unde părţile la contract sunt în stare să
asigure soluţia litigiului punând drept temelie avantajul material al împăcării. În cazul, însă, când
drept obiect al litigiului apar drepturi cu conţinut nepatrimonial, şi soluţia litigiului nu cere avantaje
cu conţinut material, acest contract devine cu titlu oneros. Deasemenea acesta devine cu titlu
oneros, atunci când una din părţi cedează cu titlu gratuit avantajul pe care-1 poate pretinde.
3. Este un contract, de regulă, constitutiv de drepturi, dar poate apărea şi drept unul
translativ de drepturi. Caracterul constitutiv de drepturi este unul propriu tranzacţiei, iar în cazurile
173
I. Trofimov, Dreptul contractelor. Partea generală. Chişinău 2002, pag. 10-13.
174
Alineatul (2) al articolului 109 Cod penal stabileşte, că împăcarea produce efecte doar din momentul pornirii
urmăririi penale.
175
I. Trofimov, D. Arteni, "Unele aspecte privind tranzacţia în dreptul civil şi în dreptul penal", Analele ştiinţifice ale
Academiei "Ştefan cel Mare" a MAI, seria Drept Privat, nr. 3, Chişinău, 2003, pag. 100.
187
în care obiecte ale litigiului apar bunurile, - punându-se problema transmiterii drepturilor asupra
acestora - acest contract devine drept unul translativ de drepturi.
4. Este un contract cu conţinut patrimoniale, dar poate fi şi cu conţinut nepatrimonial.
Tranzacţia apare drept un contract cu conţinut nepatrimonial atunci când de regulă obiectul litigiului
apare un drept nepatrimonial.
5. După natura sa este un contract consensual. Caracterul consensual rezultă din condiţiile
referitoare la forma contractului ce le stabileşte legislatorul. Astfel, legislaţia civilă nu stabileşte
contractului de tranzacţie o condiţie de formă pentru valabilitate, unde părţile litigiului pot conveni
asupra modului de soluţionare şi într-o formă verbală, altfel spus, contractul de tranzacţie fiind un
contract consensual.
6. Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. Pornind de la
regulile generale de petrecere a procesului civil, unde părţile pot fi reprezentate în proces, odată ce
tranzacţia apare drept un act ce soluţionează natura litigiului, conchidem, că şi tranzacţie este
posibil de a fi încheiată de reprezentantul părţii în proces sau litigiu.
7. Este un contract numit, tipic şi reglementat. Având în vedere, că legislatorul în mod
expres reglementează conţinutul regimului juridic al contractului de tranzacţie, acesta dobândeşte în
noul cod caracterul unui contract tipic, reglementat şi numit.
8. Este un contract de executare succesivă. Deşi efectele executorii ale contractului de
tranzacţie pot fi de natură instantanee, totuşi tranzacţie rămâne a fi un contract de executare
succesivă. Acest lucru rezultă din faptul, că executarea tranzacţiei presupune respectarea unei
anumite proceduri şi, de regulă, onorarea obligaţiei principale - redresarea naturii litigiului –
apare drept o obligaţie ce se execută pe durata unei perioade îndelungate de timp.
9. Este un contract principal. Contractul de tranzacţie apare drept actul juridic principal ce
soluţionează obiectul litigiului şi soarta căruia nu depinde de modul şi condiţia executării altor
contracte.
10. Este un contract negociate. însăşi obiectul contractului de tranzacţie - litigiul -
condiţionează caracterul negociabil al contractului de tranzacţie. în vederea soluţionării litigiului
părţile negociază toate clauzele contractuale, cât cele ce privesc modul de soluţionare a litigiului,
atât şi cele ce privesc etapele procesului de soluţionare.
11. Este un contract irevocabil. După cum prevede articolul 1333 Cod civil, tranzacţia are
între părţi autoritatea lucrului judecat, iar în cazurile neexecutării condiţiilor tranzacţiei, aceasta
este susceptibilă executării silite.
12. Este un contract ce poate fi atât pur şi simplu, cât şi afectat de modalităţi.
188
§ 2. Condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie
Pornind de la prevederile articolului 1334 Cod civil, care stabileşte, că tranzacţia poate fi
declarată nulă pentru temeiurile generale de nulitate a actelor juridice, ajungem la concluzia, că
pentru validitatea tranzacţiei este necesar respectarea condiţiilor generale de validitate ce privesc
legalitatea, capacitatea de a contracta, consimţământul, obiectul, cauza şi forma.
2.1. Legalitatea încheierii contractului de tranzacţie. Articolul 1332 Cod civil stabileşte, că
tranzacţia nu poate fi încheiată cu privire la capacitatea persoanei şi cu privire la actele care priveşte
ordinea publică. în acest caz este necesar de înţeles acele categorii de acte care privesc aptitudinea
persoanei de a se prezenta în calitate de pârât sau reclamant sau într-o altă careva calitate în cadrul
procesului civil. Deasemenea tranzacţia nu este admisă în ce priveşte schimbarea calităţii
procesuale. Spre exemplu, obiect al tranzacţiei nu poate servi schimbarea calităţii vânzătorului
bunului în cazul de evicţiune, astfel cum acesta să nu vină de partea cumpărătorului ci de partea
celui ce a indus situaţia de evicţiune.
Deasemenea obiect al tranzacţiei nu poate fi considerarea capacităţii sau incapacităţii
persoanei de a săvârşi anumite acte, indiferent de faptul dacă este aceasta persoană fizică sau
juridică. Nu poate constitui obiect al tranzacţiei ordinea de realizare a unui interes public într-o altă
modalitate decât cea prevăzută în legislaţia în vigoare, dacă legea nu admite o altă modalitate de
soluţionare a cazului. Nu poate fi obiect al tranzacţiei exonerarea de la răspundere sau micşorarea
cuantumului răspunderii unei persoane în cazul comiterii unei daune mediului, pornind de la faptul,
că dauna de mediu se despăgubeşte după alte reguli decât cele prevăzute de Codul civil176.
2.2. Capacitatea părţilor de a încheia contractul de tranzacţie. Calitatea de părţi la
contractul de tranzacţie o au părţile în litigiu, fie care sunt implicate într-un proces, fie care au
dreptul de a se adresa în instanţă pentru soluţionarea unui interes lezat. În aşa fel, capacitatea de a
încheia contractul de tranzacţie este direct condiţionată de capacitatea procesual civilă a persoanei.
2.3. Consimţământul în contractul de tranzacţie se consideră realizat atunci, când părţile au
convenit asupra tuturor condiţiilor cauzei litigioase. Raport cu alte categorii de contracte, tranzacţia
nu presupune realizarea consimţământului la momentul când părţile au convenit asupra condiţiilor
esenţiale - realizarea acestuia la contractul de tranzacţie se constată doar dacă părţile au convenit
asupra tuturor condiţiilor ce privesc litigiul.
2.4. Obiectul în contractul de tranzacţie priveşte deasemenea acele două categorii - obiectul
intrinsec şi obiectul extrinsec.
Obiectul intrinsec al contractului de tranzacţie îl formează:
176
A se vedea I. Trofimov, Dreptul mediului, Chişinău, 2002, pag. 50-59
189
a) Prevenirea unui proces ce poate începe. La apariţia litigiului în legătura cu faptul că una
din eventualele părţi la proces consideră încălcarea dreptului său, părţile în litigiu pot iniţia o
procedură de negociere a situaţiei create, care are drept rezultat încheierea contractului de
tranzacţie. în acest contract părţile convin asupra tuturor împrejurărilor ce constituie obiectul
litigiului. încheierea acestui contract are drept efect imposibilitatea demarării procedurii
judecătoreşti de către una din părţile contractante. Astfel, părţii la contractul de tranzacţie,
care a depus cerere de chemare în judecată având ca obiect litigiul soluţionat prin contractul de
tranzacţie, i se va refuza în examinarea acestei cereri, întemeind aceasta pe faptul existenţei unei
tranzacţii. Dovada existenţei tranzacţiei se va face de persoana interesată în evitarea procesului.
Totodată, chiar dacă părţile la contractul de tranzacţie au convenit asupra modului de soluţionare a
litigiului apăru, şi au fost lăsate nereglementate careva împrejurări, dar modul de soluţionare a
cărora nu poate fi determinat nici din contextul contractului, nici după lege, şi dacă părţile nu pot
conveni asupra lor prin încheierea unui contract de tranzacţie asupra acestora, partea, interesul
căreia este afectat, este în drept de a depune cerere în instanţa de judecată.
b) încetarea procesului început deja, dar asupra căruia nu s-a pronunţat încă o hotărâre. Prin
contractul de tranzacţie părţile, care deja au fost atrase într-un proces civil, sau chiar şi cele atrase
într-un proces penal, dar în ce priveşte cauza civilă, pot conveni asupra încetării procesului civil şi
respectiv - cauzei civile. Temei pentru încetarea procesului constituie convenirea părţilor asupra
tuturor problemelor expuse în cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională, precum şi în
celelalte cereri făcute până la încheierea tranzacţiei. Deasemenea tranzacţia poate fi încheiată şi în
procesul examinării cazului în apel sau recurs. Astfel, părţile pot conveni asupra fondului litigiului
şi după ce a fost aplicat căile de atac, dar până la momentul în care hotărârea instanţei de judecată a
devenit definitivă.
c) înlăturarea problemelor apărute în legătură cu executarea hotărârii adoptate pe
marginea unui proces, probleme care ar constitui obiectul unei eventuale examinări judecătoreşti
sau executări silite. în această stadie contractul de tranzacţie este menit de a înlătura acele probleme
care fie nu au fost soluţionate de către părţi în legătură cu executarea hotărârii instanţei de judecată,
fie au apărut careva împrejurări suplimentare, după care fie este necesară încheierea unui asemenea
contract, fie este necesară o examinare judecătorească asupra problemei executării.
Obiectul extrinsec în contractul de tranzacţie îl formează:
a) Litigiul. Obiectul principal al tranzacţiei este neînţelegerea apărută între două sau mai
multe persoane. Este necesar de reţinut, că litigiul constituie obiect al tranzacţiei, dacă nu există
pe marginea acestuia o hotărâre judecătorească deja pronunţată.
190
b) Dreptul protejat sau interesul apărat. Nu poate fi iniţiată negocierea unei tranzacţii, dacă
nu este prezent un litigiu.
c) Termenul de executare a condiţiilor tranzacţiei. La încheierea tranzacţiei, analogic
prevederilor legii procesual civile, sau analogic eventualei hotărâri judecătoreşti, părţile stabilesc
termene de executare a tranzacţiei.
d) Bunul în litigiu. Bunul care serveşte obiect al litigiului poate apărea drept obiect al
contractului de tranzacţie. Este important de reţinut, că prin încheierea tranzacţiei nu se poate
dispune o transmisiune de drept patrimonial asupra bunului, deoarece aceasta este condiţia unui
contract translativ de drepturi. Prin tranzacţie poate fi făcută promisiunea încheierii unui
asemenea contract.
2.5. Cauza contractului de tranzacţie trebuie să reflecte dorinţa părţilor de a soluţiona litigiul
apărut între părţi. Nu poate fi încheiată tranzacţie cu scop de transmisiune a dreptului de proprietate
sau cu alt scop decât cu cel ce priveşte un litigiu.
2.6. Forma scrisă a contractului de tranzacţie este cerută pentru opozabilitate. Pornind de la
caracterul consensual a tranzacţiei, totuşi legislatorul presupune posibilitatea părţilor de a profita de
executarea silită a prevederilor contractului doar după omologarea acestuia. în acest sens, este
destul de important de a ţine cont de faptul, că contractul de tranzacţie încheiat este opozabil
părţilor. Pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi, inclusiv instanţelor de judecată, este cerută
omologarea. Nu cere omologare posibilitatea aplicării penalităţilor în rezultatul neexecutării sau
executării necorespunzătoare a condiţiilor contractului. Astfel, persoana interesată în executarea
silită a contractului de tranzacţie înaintează o cerere instanţa de judecată în competenţa căreia intră
examinarea litigiului care eventual ar fi fost soluţionat de această instanţă, şi făcând dovada
neexecutării condiţiilor contractului, cere executarea silită a acestuia. Instanţa de judecată, drept
rezultat al verificării corespunderii conţinutului contractului de tranzacţie condiţiilor prevăzute de
legislaţie, decide asupra asigurării executării silite a condiţiilor contractuale sau se pronunţă asupra
necorespunderii condiţiilor acestuia prevederilor legislaţiei în vigoare.
§ 3. Efectele contractului de tranzacţie

După cum este stabilit în condiţiile articolului 1333 Cod civil, părţile la încheierea
contractului de tranzacţie soluţionează litigiul apărut, fără a mai fi necesară desfăşurarea unui
proces civil, sau opresc procesul civil, sau înlătură dificultăţile avute loc în legătură cu executarea
hotărârii instanţei de judecată. în toate cazurile prin încheierea contractului de tranzacţie se
consideră că părţile au dat soluţie litigiului, iar un eventual proces este inutil. Prin urmare, dacă una
din părţile la contract înaintează cerere de chemare în judecată, unde obiectul litigiului îl formează
191
obiectul contractului de tranzacţie, atunci instanţa de judecată va refuza examinarea cauzei pe temei
că tranzacţia încheiată are puterea lucrului judecat, chiar şi dacă eventuala hotărâre judecătorească
ar fi formulat o altă soluţie decât cea care-i stipulată în contractul de tranzacţie. Partea care a
înaintat cerere de chemare în judecată este în drept să pretindă la examinarea judecătorească doar a
celei părţi a litigiului care nu şi-a găsit oglindire în textul contractului de tranzacţie.
Prin urmare, efectul principal al încheierii contractului de tranzacţie este soluţionarea
litigiului pe o cale extrajudiciară, care are drept efect, după caz, evitarea sau încetarea procesului,
precum şi soluţionarea unor chestiuni ce privesc executarea unei hotărâri judecătoreşti în vigoare.
192

Drept Civil (P.S.) I.Trofimov

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Drept Civil (P.S.) I.Trofimov

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

IGOR TROFIMOV

CZU 347.44 (075.8)

Capitolul II. CONIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI

Capitolul III. PRINCIPIILE CONTRACTUALE

Capitolul IV. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI CIVIL

Capitolul V. TEHNICI DE NEGOCIERE A CONTRACTULUI

Capitolul VI. EFECTELE CONTRACTULUI ÎNCHEIAT

Capitolul VII. INTERPRETAREA CONTRACTULUI

Capitolul VIII. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

Capitolul X. CONTRACTUL DE RENTĂ

Capitolul XII. CONTRACTUL DE SCHIMB

Capitolul XIII. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

Capitolul XIV. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ ŞI PRESTĂRJ DE SERVICII

Capitolul XV. CONTRACTUL DE TRANSPORT

Capitolul XVI. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT ŞI COMODAT

Capitolul XVII. CONTRACTUL DE DEPOZIT

Capitoluil XIX. CONTRACTELE DE REPREZENTARE

Capitolul XX. CONRACTULUI DE SOCIETATE

Capitolul XXII. CONTRACTUL DE TRANZACŢIE

Lipsa de calificare juridică a

/Prof. univ., dr. Ion Turcu/

Capitolul I. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA CONTRACTELOR

§ 2. Rolul şi importanţa contractelor

Capitolul II. CONIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI

§ 1. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de validitate ale contractului

§ 6. Cauza şi forma contractului

§ 7. Nulitatea ca efect a nerespectării condiţiilor de validitate a contractului

Capitolul III. PRINCIPIILE CONTRACTUALE

§ 1. Noţiunea şi categoriile principiilor contractuale

§ 2. Principii ce privesc încheierea contractului

Capitolul IV. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI CIVIL

§ 1. Generalităţi privind încheierea contractului

§ 4. Momentul încheierii contractului şi regulile aplicabile

§ 5. Locul încheierii contractului şi regulile aplicabile

Capitolul V. TEHNICI DE NEGOCIERE A CONTRACTULUI

§ 1. Generalităţi privind negocierea contractului

§ 2. Informaţia prealabilă încheierii contractului

§3. Tratative şi acorduri pregătitoare şi întocmirea textului contractului

Capitolul VI. EFECTELE CONTRACTULUI ÎNCHEIAT

§ 1. Noţiunea şi clasificarea efectelor

§ 2. Efectele ce decurg din executarea contractului

§ 3. Efectele ce rezultă din executarea necorespunzătoare sau neexecutarea

Capitolul VII. INTERPRETAREA CONTRACTULUI

§ 1. Noţiuni generale privind interpretarea contractului

§ 2. Clasificarea interpretării contractului.

§ 3. Regulile de interpretare a normelor contractuale

Capitolul VIII. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

§ 1. Noţiuni generale privind răspunderea contractuală

§ 2. Modalităţile răspunderii contractuale

§ 3. Obiectul de prejudiciu în cadrul răspunderii civile contractuale

§ 4. Vinovăţia ca condiţie a răspunderii contractuale

§ 5. Dauna ca temei a răspunderii contractuale

§ 6. Fapta prejudiciabilă ca temei a răspunderii civile contractuale

Capitolul IX. CONTRACTUL DE VÎNZARE-CUMPĂRARE

§ 2. Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare

§ 3. Efectele contractului de vânzare cumpărare

§ 4. Particularităţile unor categorii de contracte de vânzare-cumpărare

Capitolul X. CONTRACTUL DE RENTĂ

§1. Noţiunea, clasificarea şi caracterele juridice ale contractului de rentă

§ 2. Condiţiile de validitate a contractului de rentă

§ 3. Efectele în contractul de rentă

§ 4. Particularităţile contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe

Capitolul XI. CONTRACTUL DE DONAŢIE