Istoria milenarismului în Biserica primelor veacuri

Pr.lect.univ.dr. Marius Ţepelea

Sfinţii Apostoli au avut autoritatea supremă în Biserică în

timpul vieţii lor, prin autoritatea primită de la Mântuitorul Iisus
Hristos, prin darul apostoliei, prin harul Sfântului Duh primit în
ziua Pogorârii Sfântului Duh şi prin misiunea desfăşurată. Prin
scrierile lor se încheie revelaţia, iar după moartea lor, ucenicii,
numiţi adesea Părinţi apostolici, vor prelua autoritatea de care
învăţătorii lor s-au bucurat. Câteva scrieri ale Apostolilor au
născut însă controverse, mai ales anumite pasaje, care au fost
interpretate diferit în Biserica primară. Unul dintre aspectele
care au născut controverse şi polemici, poate cel mai important,
este cel referitor la milenarism, învăţătura conform căreia,
Dumnezeu va întemeia o împărăţie terestră de o mie de ani, iar
drepţii vor domni alături de Iisus Hristos.
Milenarismul a pornit de la o interpretare greşită şi
controversată a unui pasaj important din Apocalipsa Sfântului
Ioan Evanghelistul. Apocalipsa, scrisă în exil de către Apostolul
Ioan în insula Patmos, conţine un fragment deosebit de
interesant, viu disputat de Părinţii din primele secole: „Şi-am
văzut un înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi
un lanţ mare în mâna lui. Şi l-a prins pe Balaur, pe şarpele cel
vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pe o mie de ani.
Şi l-a aruncat în adânc; şi pe acesta l-a închis şi l-a pecetluit
deasupră-i, pentru ca el să nu mai amăgească popoarele, până
ce miile de ani se vor sfârşi. După aceea el trebuie să fie
dezlegat pentru puţină vreme.
Şi-am văzut tronuri; şi ei s’au aşezat pe ele; şi li s’a dat lor
putere să judece; şi-am văzut sufletele celor descăpăţânaţi din
pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina cuvântului lui
 2
Dumnezeu şi care nu i s’au închinat Fiarei şi nici chipului ei şi
semnul ei nu l-au primit pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat
şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi nu învie
până ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea
dintâi. Fericit şi sfânt cel ce are parte de învierea cea dintâi!
Peste aceştia moartea cea de-a doua nu are putere, ci ei vor fi
preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El de-
a lungul miilor de ani” (Apocalipsa 20, 1-6).
Interpretarea literală a textului apocaliptic, făcută de unii
scriitori creştini din perioada primară a Bisericii a dus la
formarea învăţăturii conform căreia, Hristos va întemeia o
împărăţie de o mie de ani pe pământ, iar drepţii vor domni
împreună cu El. Imediat după sfârşitul acestei împărăţii ar urma
să fie învierea şi judecata tuturor oamenilor, în concepţia
milenaristă. Această teorie, seducătoare printre creştinii din
primele secole, va fi numită hiliasm sau milenarism. Cuvântul
hiliasm provine din grecescul hilia ete, adică o mie de ani, iar
cuvântul milenarism din latinescul mille anni, însemnând acelaşi
lucru. Adepţii milenarismului considerau că Hristos Se va arăta
din nou înainte de aîntemeia împărăţia de o mie de ani.
În Biserica primară exista o febră a aşteptării venirii
Mântuitorului Iisus Hristos, ideile apocaliptice şi eshatologice
fiind prezente în viaţa de zi cu zi a oamenilor. În comunitatea
din Tesalonic aceste preocupări eshatologice ocupau un rol atât
de însemnat în viaţa credincioşilor, încât Sfântul Apostol Pavel
se simte obligat să intervină, pentru a aduce lămuriri necesare şi
a evita producerea unor tulburări inutile: „În ceea ce priveşte
venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi adunarea noastră
împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, ca nu degrab să vă pierdeţi
cumpătul şi nici să vă’nspăimântaţi, nici de vreun duh, nici de
vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca pornită de la noi, cum că
ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni în nici un
chip, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni
 3
lepădarea de credinţă şi nu se va arăta Omul-nelegiuirii, Fiul-
pierzării, Potrivnicul, cel ce se înalţă mai presus de tot ce se
numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru’nchinare, aşa ca să se
aşeze el în templul lui Dumnezeu şi să se arate pe sine că este
dumnezeu” (II Tesaloniceni 2, 1-4).
Unii creştini din Tesalonic credeau că ziua venirii Domnului
este atât de aproape, încât nu mai lucrau, ci îi îndemnau şi pe
ceilalţi să abandoneze activităţile cotidiene, pentru a se dedica
unei aşteptări eshatologice febrile. Şi pe aceştia îi mustră
Apostolul Pavel, îndemnându-i să lase neorânduiala şi să
lucreze, pentru a nu fi o povară pe seama comunităţii creştine:
„Fraţilor, în numele Domnului nostru Iisus Hristos vă poruncim
să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după
predania pe care aţi primit-o de la noi. Că voi înşivă ştiţi cum
trebuie să ne urmaţi; că noi n’am umblat fără rânduială între
voi, nici n’am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi
cu osteneală am lucrat noaptea şi ziua, ca pe nimeni dintre voi
să nu-l împovărăm: nu doar că n’aveam puterea, ci ca pe noi
înşine să ne dăm vouă pildă, spre a ne urma. Că şi’n timp ce
eram la voi vă porunceam: Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici
să nu mănânce. Fiindcă auzim că pe la voi umblă unii fără
rânduială, nu să facă treabă, ci să se afle’n treabă. Unora ca
aceştia le poruncim şi-i îndemnăm în Domnul Iisus Hristos: să
lucreze’n linişte şi să-şi mănânce propria lor pâine” (II
Tesaloniceni 3, 6-12).
În scrierile creştine din Biserica primară se pot distinge două
sau chiar trei teme eshatologice, care pot prezenta într-o altă
lumină intrepretarea corectă a textului apocaliptic referitor la
împărăţia de o mie de ani. Prima temă se referă la persoana lui
Antihrist, despre care, înaintea cărţii Apocalipsei, Sfântul
Apostol Pavel scria astfel creştinilor din Tesalonic: „Oare nu vă
aduceţi aminte că vă spuneam aceste lucruri încă de când eram
la voi? Şi acum voi ştiţi ce-l opreşte, aşa ca el să se arate la
 4
vremea lui. Pentru că taina fărădelegii e la lucru încă de pe
acum; numai să fie scos din drum cel care o ţine pe loc, şi
atunci se va arăta Cel-fără-de-lege, pe care Domnul Iisus îl va
ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu arătarea venirii
Lui. Iar arătarea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, cu toată
puterea şi cu tot felul de semne şi minuni mincinoase şi cu toată
amăgirea nedreptăţii pentru cei ce pier din pricină că n’au
primit iubirea adevărului spre a se mântui. Şi de aceea le trimite
Dumnezeu lucrare de amăgire pentru ca ei să dea crezare
minciunii şi să fie osândiţi toţi cei ce n’au dat crezare
adevărului, ci s’au complăcut în nedreptate” (II Tesaloniceni 2,
5-12).
Despre persoana lui Antihrist vorbeşte pe larg Sfântul apostol
Ioan în cartea Apocalipsei, descriindu-l ca pe o fiară, care se va
război cu toţi creştinii din ultimele zile ale existenţei omenirii,
când se va arăta acest fiu al pierzării: „Şi-am văzut o altă Fiară,
ridicându-se din pământ; şi avea două coarne, asemenea unui
miel, dar grăia ca un balaur. Şi toată puterea primei Fiare o
face în faţa acesteia. Şi face ca pământul şi locuitorii de pe elsă
se’nchine Fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese
vindecată. Şi face semne mari, pân’la a face ca foc să se
coboare din cer pe pământ înaintea oamenilor; şi prin semnele
ce i s’a dat să fac’n faţa Fiarei îi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe
pământ, spunându-le celor ce locuiesc pe pământ să-i facă chip
Fiarei care poartă rană de sabie şi a rămas în viaţă. Şi i s’a dat
ei să-i dea chipului Fiarei un duh, pentru ca chipul Fiarei să şi
grăiască şi să facă’n aşa fel ca toţi cei ce nu se vor închina
chipului Fiarei să fie ucişi. Şi pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari,
şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei liberi şi pe robi îi face
să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât
nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are
semnul: numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei. Aici
e’nţelepciunea! Cine are pricepere, să socotească numărul
 5
Fiarei; că e număr de om. Şi numărul ei este şate sute şaizeci şi
şase” (Apocalipsa 13, 11-18).
Scriitorii creştini din perioada persecuţiilor anticreştine au
căutat să identifice persoana lui Antihrist, pe baza cifrei din
Apocalipsă cu unul dintre împăraţii romani persecutori, mai ales
cu Nero, datorită violenţei măsurilor luate împotriva creştinilor,
care credeau că trăiesc vremuri eshatologice. Alte scrieri
creştine din Biserica primară vorbesc despre Antihrist ca despre
un fals Mesia. O altă categorie de scriitori creştini vede în
Antihrist pe oricine nu mărturiseşte că Mântuitorul Iisus Hristos
este Dumnezeu şi Om, persistând în erori hristologice, dintre
aceşti scriitori se remarcă Sfântul Policarp al Smirnei, care le
scrie astfel creştinilor din Philipi: „Oricine nu mărturiseşte că
Iisus Hristos a venit în trup, este antihrist; cel care nu
mărturiseşte mărturia crucii este de la diavol, iar cel care
întoarce cuvintele Domnului spre poftele sale şi spune că nu-i
înviere, nici judecată, acela este primul născut al lui satana” 1 ).
A doua temă, în strânsă legătură cu a treia, se referă la
speculaţiile asupra eshatonului şi s-a dezvoltat mai ales în
literatura creştină a secolului al II-lea. Sub o influenţă gnostică,
anumiţi scriitori creştini vorbesc despre cicluri de şapte mii de
ani, după care trebuie să urmeze un sfârşit al lumii. A treia temă
se referă la împărăţia propriu-zisă de o mie de ani, amintită de
Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsă. În dezbaterile febrile ale
creştinilor din primele veacuri despre sfârşitul lumii şi despre
temele eshatologice, împărăţia celor o mie de ani a devenit
importantă, milenarismul fiind preluat şi dezvoltat şi de scriitori
creştini deosebit de respectaţi la vremea lor. Milenarismul a
prins teren mai ales în situaţii de crize religioase, precum
persecuţiile anticreştine, politice, precum invaziile triburilor

1
) Sfântul Policarp al Smirnei, Către Filipeni, VII, 1, trad. de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru, în vol. 1 din colecţia P.S.B., Scrierile Părinţilor Apostolici, ed. IBM
al BOR, Bucureşti, 1978, pag. 211.
 6
barbare în Imperiul Roman, avanpostul lumii civilizate de atunci
sau teologice, fiind un răspuns mai mult sau mai puţin reuşit la
atacurile păgânilor, ale filosofiei sau ale gnosticismului. Spre
deosebire de scriitorii creştini care au interpretat literar textul
apocaliptic despre cei o mie de ani, la polul opus s-au situat cei
care au avut tendinţa să intrepreteze numai alegoric acest pasaj
şi alte cărţi ale Scripturii.
Milenarismul creştin, în forma sa primară, a fost puternic
influenţat şi de mesianismul iudaic, prezent mai ales în literatura
iudaică de tip apocaliptic, în lucrări precum Cartea întâia a lui
Enoh, Cartea a doua a lui Ezdra şi Cartea a doua a lui Baruh. La
această influenţă a contribuit şi ponderea relativ mare a
numărului de creştini, mai ales la sfârşitul secolului I şi la
începutul secolului al II-lea, care proveneau dintre iudei, cu o
mare autoritate în rândul comunităţilor iudeo-creştine. Pe lângă
aspectul original pe care iudeii convertiţi la creştinism l-au adus
în Biserică, au avut loc şi numeroase devieri de la tradiţia
apostolică, datorate puternicei moşteniri religioase şi culturale
iudaice. Această influenţă, uneori negatică pentru creştinism, s-a
concretizat în curentul iudaizant, criticat adesea încă din timpul
Sfântului Apostol Pavel: „O, Galateni fără minte, cine v’a vrăjit
să nu daţi crezare adevărului, voi, cei ce sub ochii voştri L-aţi
avut ca’ntr’o icoană pe Hristos răstignit? Doar aceasta vreau
să aflu de la voi: Prin faptele legii primit-aţi voi Duhul, sau prin
ascultarea credinţei? Atât de fără minte sunteţi? După ce aţi
început în Duh, isprăviţi acum în trup? În zadar aţi pătimit voi
atâtea? – şi de-ar fi doar în zadar!” (Galateni 3, 1-4).
Sfântul Pavel le vorbeşte creştinilor din Galata despre
importanţa şi rolul legii iudaice până la întruparea
Mântuitorului, arătând că nu mai există în creştinism nici o
deosebire între oameni, fie ei iudei sau păgâni, pentru că toţi
sunt liberi întru Iisus Hristos: „Înainte însă de venirea credinţei
noi eram păziţi sub lege, închişi fiind în vederea credinţei care
 7
avea să se descopere; aşa că legea ne-a fost dată călăuză spre
Hristos, pentru ca noi să ne îndreptăţim prin credinţă; iar dacă
a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Fiindcă toţi sunteţi
fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în
Hristos v’aţi botezat, în Hristos v’aţi îmbrăcat. Nu mai este
iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai est parte
bătrbătească şi parte femeiască; pentru că voi toţi una sunteţi în
Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, atunci sunteţi
odrasla lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă” (Galateni 3,
23-29).
Împotriva iudaizanţilor ia atitudine Sfântul Ignatie al
Antiohiei care îi sfătuieşte pe creştinii din Magnesia să nu
urmeze învăţătura iuadizantă şi să nu se lase influenţaţi de
practicile religioase iudaice, ceea ce înseamnă că în comunitatea
creştină de acolo se resimţeau anumite influenţe iudaice, aduse
poate de misionari străini: „Să nu fiţi înşelaţi cu învăţături
străine, nici cu basme vechi, care nu sunt de folos; dacă şi acum
trăim după lege, atunci mărturisim că n-am primit harul.
Dumnezeieştii profeţi au trăit potrivit învăţăturii lui Iisus
Hristos, de aceea au şi fost prigoniţi; ei au fost însufleţiţi de
harul Lui, pentru a încredinţa pe cei neascultători, că Unul este
Dumnezeu, Care S-a arătat prin Iisus Hristos, Fiul Lui, Care
este Cuvântul Lui ieşit din tăcere, Care în toate a bineplăcut
Celui Care L-a trimis. Aşadar, cei care au trăit în rânduielile
cele vechi şi au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai ţină
sâmbăta ci duminica, în care şi viaţa noastră a răsărit, prin El
şi prin moartea Lui, pe care unii o tăgăduiesc” 2 ).
Acelaşi episcop martir al Antiohiei face o critică virulentă
iudaizanţilor din Philadelphia, datorită faptului că în
comunitatea creştină de acolo reuşiseră să îşi răspândească

2
) Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Magnesieni, VIII, 1-2, IX, 1-2, trad. de
Pr. Dr. Dumitru Fecioru, vol 1 din colecţia P.S.B., Scrierile Părinţilor
Apostolici, ed. cit., pag. 167.
 8
învăţătura lor iudaizantă mai mulţi misionari, printre care unii
păgâni, atraşi de religia iudaică, pe care o amestecau cu religia
creştină, rezultând o învăţătură periculoasă şi nefolositoare nici
uneia dintre cele două religii: „Dacă cineva predică iudaismul,
să nu-l ascultaţi! Că este mai bine să ascultaţi creştinismul de la
un bărbat tăiat împrejur, decât să ascultaţi iudaismul de la un
netăiat împrejur. Iar dacă amândoi nu vorbesc de Iisus Hristos,
aceştia sunt pentru mine coloane funerare şi gropi de morţi, pe
care sunt scrise doar nume de oameni” 3 ).
Anumiţi creştini înţelegeau evenimentele ce vor avea loc la
sfârşitul lumii în lumina apocalipselor iudaice, cunoscute mai
ales în comunităţile iudeo-creştine. Concepţia unei împărăţii
mesianice, prezentă în apocrifele iudaice, era în spiritul
interpretării literale a textului Apocalipsei creştine. Aceşti
creştini erau fascinaţi de amănuntele privind organizarea unei
împărăţii terestre mesianice, care se potriveau cu descrierea
textului ioaneic, interpretat abuziv. Aceşti creştini erau puternic
influenţaţi de iudaizanţi, având mare simpatie şi stimă pentru
poporul iudeu şi supraevaluând importanţa Ierusalimului în
viitorul omenirii. Primii creştini milenarişti s-au inspirat nu
numai din interpretarea literală a textului apocaliptic creştin, ci
şi din textul apocalipselor iudaice 4 ).
Primii creştini milenarişti au fost influenţaţi şi de ereticii
ebioniţi, care practicau o formă specifică de mesianism, crezând
cu tărie în caracterul pământesc al viitoarei împărăţii mesianice.
Ebioniţii au preluat de la iudei învăţătura despre o viitoare
împărăţie mesianică, pe care o vedeau într-un sens strict literal,
alcătuind o sectă iudeo-creştină. Despre ebioniţi avem ştiri
preţioase de la istoricul Eusebiu din Cezareea, preluate de la

3
) Idem, Către Philadelphieni, VI, 1, P.S.B. 1, op. cit., pag. 179-180.
4
) Jean Danielou, Theology of Jewish Christianity, Philadelphia, The
Westminster Press, 1964, pag. 377.
 9
Origen. Eusebiu descrie influenţa religiei iudaice în învăţătura
lor. Reiese, din descrierea păstrată la istoricul din Cezareea
Palestinei, că ebioniţii nu credeau deloc în dumnezeirea lui
Hristos: „Pe alţii, în schimb, pe care demonul cel rău n-a putut
să-i despartă de dragostea lui Hristos, i-a robit, câştigându-i cu
alte slăbiciuni: cei de demult pe bună dreptate i-au numit pe
aceştia ebioniţi, deoarece vedeau în Hristos un fel de sărăntoc,
o fiinţă fără nici o pretenţie. Vedeau, adică, în El, o fiinţă
simplă şi modestă, un simplu om curăţat prin strădanii morale,
născut pe cale firească din împreunarea unui bărbat cu Maria.
Erau de părere că legea lui Moise trebuie respectată întru totul
pentru că, ziceau ei, omul nu s-ar putea mântui numai prin
credinţa în Hristos şi printr-o viaţă conformă acestei credinţe”
5
).
Tot Eusebiu descrie şi o altă grupare a ebioniţilor, mai
moderată, care se situa mai aproape de creştinism, crezând că
Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut din Fecioara Maria şi de la
Sfântul Duh, dar nu credeau în dumnezeirea Lui. Pe lângă
anumite învăţături creştine pe care le ţineau, aceşti ebioniţi
moderaţi respectau mare parte din tradiţiile iudaice. Datorită
sincretismului lor religios şi slabei pregătiri teologice au fost
numiţi ebioniţi: „O altă direcţie între ebioniţi evita de fapt acea
stranie absurditate a lor, netăgăduind că Mântuitorul S-a născut
dintr-o fecioară şi din Duhul Sfânt, dar nici ei nu aprobau că în
calitate de Dumnezeu, Cuvântul şi Înţelepciunea ar fi existat şi
mai înainte, căzând astfel ca şi ceilalţi în nelegiuiri, cu atât mai
mult cu cât, ca şi ceilalţi, cereau şi ei cu orice preţ respectarea
integrală a prescripţiilor trupeşti ale Legii. Ei credeau că vor
trebui respinse cu totul Epistolele Apostolului Pavel, pe care-l
numeau apostat al Legii, servindu-se numai de Evanghelia zisă

5
) Eusebiu din Cezareea Palestinei, Istoria bisericească, III, XXVII, 1-2,
trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, vol. 13 din colecţia P.S.B., ed. IBM al
BOR, Bucureşti, 1987, pag. 129.
 10
după Evrei, pe când de celelalte nu ţineau seamă. Respectau
sâmbăta şi celelalte rânduieli iudaice, ca şi ceilalţi, dar, pe de
altă parte, cinsteau şi duminicile aşa ca noi, în amintirea
învierii Mântuitorului. Din pricina acestei învăţături ei au
primit numele de ebioniţi, deoarece numele de ebioniţi pune în
lumină sărăcia minţii lor, căci tocmai printr-un astfel de cuvânt
desemnau iudeii pe oamenii săraci” 6 ).
Primii ebioniţi, în forma lor particulară de mesianism, au
dezvoltat mai mult latura materială a împărăţiei mesianice pe
care o aşteptau. Ebioniţii, bazându-se pe scrierile iudaice
apocrife, au înţeles în sens literal plăcerile şi desfătările pe care
urma să le aducă împărăţia celor o mie de ani. Se poate ca
profetul Mohamed să se fi inspirat şi din aceste idei ale
ebioniţilor, atunci când vorbeşte despre plăcerile materiale ce îi
aşteaptă pe cei care se vor mântui, în cartea Coranului 7 ).
Un cunoscut autor creştin de la sfârşitul secolului I şi de la
începutul secolului al II-lea, ereziarhul Cerint, în a cărui formare
se simte tradiţia iudeo-creştină, a dezvoltat învăţătura ebioniţilor
despre milenarism. Scriitorii creştini care au analizat ideile sale
admit că Cerint avea o învăţătură despre o împărăţie de o mie de
ani, unde membrii acesteia se vor bucura din plin de o viaţă
senzuală şi luxuriantă. Eusebiu din Cezareea păstrează un
fragment din lucrarea preotului Gaius din Roma, în care acesta îl
combate pe Cerint, arătând greşelile învăţăturii sale. Gaius a fost
printre primii sciitori creştini care au pus la îndoială
autenticitatea cărţii Apocalipsei, din cauza erorilor
milenariştilor, printre care, la loc de frunte, se situează Cerint:
„În aceleaşi vremuri de care vorbim 8 ), s-a făcut şi Cerint
căpetenie a unei alte erezii. Iată ce scrie în această privinţă
Gaius, de care am amintit mai înainte:

6
) Idem, Istoria bisericească, III, XXVII, 3-5, op. cit., pag. 129-130.
7
) Jean Danielou, op. cit., pag. 379.
8
) Adică în vremea domniei împăratului Traian, 98-117 (n.n.).
 11
Dar prin descoperirile pe care le dă, ca şi cum ar fi fost
scrise de un mare apostol, şi Cerint prezintă în chip mincinos
istorisirea unor fapte miraculoase care i-ar fi fost comunicate
de îngeri. El zice, anume, că, după înviere, împărăţia lui Hristos
va fi pământească şi că trupurile trăiesc iarăşi în Ierusalim,
devenind din nou roabe patimilor şi plăcerilor. Duşman al
Scripturilor lui Dumnezeu, Cerint spune, vrând prin aceasta să
ducă pe oameni în rătăcire, că va fi vreme de o mie de ani o
serbare nupţială” 9 ).
Acelaşi Eusebiu păstrează un fragment din scrierile lui
Dionisie al Alexandriei, în care episcopul alexandrin critică
erorile lui Cerint, menţionând că fostul conducător al şcolii
catehetice alexandrine cunoştea bine aceste lucruri din tradiţia
veche. De altfel, în Egiptul secolului al III-lea, exista încă, în
unele locuri, convingerea că nu Apostolul Ioan este autorul cărţii
Apocalipsei, ci ereziarhul Cerint: „Şi Dionisie, cel care a urcat
pe scaunul episcopal din Alexandria în vremurile noastre,
relatează şi el în cartea a doua a Făgăduinţelor sale, în
legătură cu Apocalipsa lui Ioan, câteva fapte, pe care spune că
le-a prins din tradiţia de demult, amintind textual despre acelaşi
personaj:
Cerint, întemeietorul ereziei numită după el cerintiană, a
vrut să-şi pună opera sub un nume de mare răsunet. Căci iată
care-i conţinutul învăţăturii lui. Împărăţia lui Dumnezeu, zice
el, are caracter pământesc; iar întrucât era îndrăgostit mai mult
de sine, ca unul ce era un om cu totul trupesc, Cerint pretindea,
aşa visa el, că împărăţia lui Dumnezeu ar consta doar în
satisfacerea poftelor stomacului şi a organelor aşezate mai jos
de el, deci în mâncare, în băutură şi în împreunări trupeşti, iar
ca să lase şi o impresie mai bună decât aceste plăceri,

9
) Eusebiu din Cezareea Palestinei, Istoria bisericească, III, XXVIII, 1-2, op.
cit., pag. 130.
 12
recomanda şi ţinerea sărbătorilor şi a jertfelor sângeroase. Aşa
spunea Dionisie” 10 ).
În finalul paragrafului despre Cerint, Eusebiu din Cezareea îl
citează pe Sfântul Irineu din Lugdunum, care povesteşte despre
o întâmplare sugestivă despre Apostolul Ioan şi Cerint, pe care a
auzit-o în adolescenţă de la Sfântul Policarp al Smirnei, ucenic
al Sfântului Ioan Evanghelistul şi al Sfântului Ignatie al
Antiohiei. Întâmplarea relatată de Sfântul Irineu este edificatoare
pentru modul în care priveau Sfinţii Apostoli adevărata
învăţătură creştină şi pe duşmanii adevărului transmis de ei de la
Mântuitorul Hristos: „Cât despre Irineu, după ce expune în
prima carte a lucrării Împotriva ereziilor câteva din amăgirile
secrete şi dezgustătoare ale aceluiaşi Cerint, în cartea a treia
transmite o istorie care nu se poate uita şi pe care a auzit-o de
la Policarp, şi anume:
Într-o zi Apostolul Ioan intrase într-o baie să se spele.
Auzind însă că Cerint se afla înăuntru, fugi îndată de acolo,
grăbindu-se spre uşă, întrucât nu răbda să se afle sub acelaşi
acoperământ cu el, sfătuind şi pe ceilalţi care mai erau cu el şi
zicând: Să ieşim de aici, nu cumva să se dărâme baia peste noi,
întrucât Cerint, duşmanul adevărului, se află şi el aici înăuntru”
11
).
Anumiţi autori creştini din Biserica primară au susţinut, unii
dintre ei mai clar sau mai voalat, milenarismul, poate influenţaţi
de interpretarea greşită a textului apocaliptic. Printre aceste
scrieri poate fi numărată şi Epistola lui Pseudo-Barnaba, aşezată
de obicei împreună cu lucrările Părinţilor apostolici. Autorul
necunoscut al acestei epistole vorbeşte despre perioada creaţiei,
arătând că fiecare zi din creaţia lui Dumnezeu trebuie înţeleasă

10
) Eusebiu din Cezareea Palestinei, Istoria bisericească, III, XXVIII, 3-5,
op. cit., pag. 130-131.
11
) Eusebiu din Cezareea Palestinei, Istoria bisericească, III, XXVIII, 6, op.
cit., pag. 131.
 13
ca având o mie de ani. În logica autorului, după cele şase zile ale
creaţiei, în şase mii de ani va veni sfârşitul lumii, iar în ziua a
şaptea, adică în o mie de ani, va avea loc judecata, învierea, iar
drepţii vor moşteni o împărăţie milenaristă:
„Despre sâmbătă vorbeşte (Dumnezeu – n.n.) la începutul
facerii lumii: Şi a făcut Dumnezeu în şase zile lucrurile mâinilor
Lui şi le-a sfârşit în ziua a şaptea şi S-a odihnit în ea şi a sfinţit-
o. Luaţi aminte, fiilor, ce vor să spună cuvintele: Le-a sfârşit în
şase zile. Vor să spună că Dumnezeu va sfârşi totul în şase mii
de ani; că o zi la Dumnezeu este o mie de ani. Însuşi Dumnezeu
îmi dă mărturie când zice: Iată, ziua Domnului va fi ca o mie de
ani. Aşadar, fiilor, în şase zile, adică în şase mii de ani, se vor
sfârşi toate. Şi S-a odihnit în ziua a şaptea. Cuvintele acestea
vor să spună: Când va veni Fiul Lui, va pune capăt timpului
fărădelegii, va judeca pe cei necredincioşi şi va schimba
soarele, luna şi stelele; atunci se va odihni cu slavă în ziua a
şaptea” 12 ).
Autorul Epistolei lui Pseudo-Barnaba este primul scriitor
creştin care vorbeşte despre interpretarea zilelor drept o mie de
ani, iar un un ciclu de o săptămână înseamnă şapte mii de ani,
iar ultima zi, cea a odihnei, este considerată drept împărăţia
milenaristă a celor o mie de ani 13 ).
Scriitorul creştin care a influenţat cel mai mult opiniile în
ceea ce priveşte milenarismul a fost episcopul frigian Papias din
Hierapolis, pe care Sfântul Irineu din Lugdunum îl descrie drept
ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul şi prieten al Sfântului
Policarp din Smirna. Părerile lui Papias despre împărăţia celor o
mie de ani l-au influenţat puternic şi pe Sfântul Irineu din

12
) Epistola lui Pseudo-Barnaba, XV, 3-5, trad- de Pr. Dumitru Fecioru, în
vol. 1 al colecţiei P.S.B., Scrierile Părinţilor apostolici, ed. IBM al BOR,
Bucureşti, 1978, pag. 132-133.
13
) Michael J. St. Clair, Millenarian Movements in Historical Context, pag.
77, Garland Publishing Inc., New York,1992.
 14
Lugdunum, care a preluat învăţătura milenaristă de la acest
discipol al Sfântului Apostol Ioan, faţă de care avea un mare
respect. Eusebiu din Cezareea, care citează fragmente din
scrierile pierdute ale lui Papias, nu are o părere prea bună despre
episcopul din Hierapolis, acuzându-l că prin doctrina sa
milenaristă i-a influenţat şi pe alţi importanţi scriitori creştini din
primele veacuri:
„Acelaşi Papias mai redă şi alte lucruri care ar fi ajuns până
la el prin tradiţie orală, cum sunt unele pilde stranii ale
Mântuitorului, precum şi unele învăţături ciudate şi alte fapte cu
totul legendare. De pildă, el afirmă că după învierea morţilor va
urma o împărăţie de o mie de ani, în care împărăţia lui Hristos
se va arăta în chip văzut pe pământ. După părerea mea, Papias
va fi auzit de la Apostoli greşit această părere, alături de alte
istorii vechi ale Apostolilor, dar n-a înţeles ceea ce apostolii
exprimau acolo în chip simbolic. Într-adevăr, după cum se poate
deduce din cuvintele sale, el era în cugetarea lui foarte
mărginit. Totuşi, el a fost de vină că după el un foarte mare
număr de scriitori bisericeşti au primit aceleaşi păreri,
încrezându-se în vechimea lor. Aşa s-a întâmplat cazul cu Irineu
şi alţii care au rămas la aceleaşi idei ca şi el” 14 ).
Primii autori creştini din secolele II şi III au trebuit să facă
faţă atacurilor păgânilor, gnosticilor şi iudeilor împotriva
creştinismului. Aceste confruntări cu lumea păgână şi cu cea
iudaică au contribuit la adâncirea doctrinei creştine şi la
creionarea primelor învăţături de credinţă şi opere dogmatice.
Învăţăturile greşite ale gnosticilor, ale iudaizanţilor şi ale
ereticilor din Biserica primară au fost combătute de Părinţii
apostolici şi de scriitorii creştini, care au văzut în milenarism o
oportunitate de a le combate. Pe baza unor interpretări greşite
ale textului apocaliptic, şi încurajaţi de mărturii vechi ale

14
) Eusebiu din Cezareea Palestinei, Istoria bisericească, III, XXXIX, 11-13,
op. cit., pag. 143-144.
 15
credinţei în milenarism, scriitorii creştini au preluat ideea despre
împărăţia de o mie de ani, abia în secolul al IV-lea urmând să se
limpezească această problemă, Biserica renunând la această
învăţătură.
 16

SUMMARY

Rev. Fr. Marius Ţepelea

One of the most striking features in the eschatology of the

post-apostolic age is the prominent millennialism, or the belief
in a visible reign of Christ on earth with the saints for a thousand
years, followed by the general resurrection and judgment.
Millenarianism, or millennialism, comes from the Latin mille
anni. Premillenarians or premillennialists hold to the belief that
Christ will appear again before the millennium. Two distinct,
opposing views of scriptural interpretation developed with
regard to such matters as eschatology. Millennial views were
based on a very literalistic approach, often arising in times of
crisis or persecution, or as a reaction to secularism, Greek
philosophy, or Gnostic speculation. On the other extreme were
the allegorists, who tended to spiritualize everything in
scripture. Early Christian theologians attempted to answer the
attacks leveled against Christianity by paganism, Gnosticism,
and Judaism. The clash with paganism and Judaism forced them
to set forth the bases of Christian doctrine more thoroughly.