ANALELE UNIVERSITATII BUCURESTI

DREPT

2000
 SUMAR · SOMMAIRE · CONTENT

LUCIAN MIHAI, Teaching of Intellectual Property Law in Romania

EMIL CERNEA, Adetul pentru muntii obstei Câmpulung-Muscel
ION NEAGU, Unele aspecte privind extinderea cercetarii penale si luarea
masurilor de preventie
BOGDAN DUMITRACHE, Domeniul de aplicare a cauzelor de
ineficacitate a contractelor
CORNELIU-LIVIU POPESCU, La Conférence des Ministres de
l’Éducation des pays ayant le français en partage
(CONFEMEN)
CRISTINA ROTARU, El fundamento de la pena en las teorias modernas
MARIUS DANIEL GANGAL, Bolnavul psihic în fata Justitiei
NICOLAE ZARNESCU, Contracte administrative în dreptul românesc din
perioada interbelica
 TEACHING OF INTELLECTUAL PROPERTY LAW

IN ROMANIA*

Lucian MIHAI**

1. The first Romanian legal provisions in the field of intellectual property were
contained in the chapter regarding copyright (rights of authors) of the Law on press of
April 13, 1862. The first industrial property statute was the Law on trademarks of April
15, 1879 2, followed by the Law on patents of inventions of January 17, 1906 3.
2. Consequently to the enforcement of those early laws, teaching of intellectual
property law became necessary in the faculties of law of Romania existing meanwhile.
3. However, no university specific course of industrial property or copyright was
taught in Romania before the academic year 1979/1980, when a course of Industrial
Property Law was included in the curricula of the Romanian faculties of law 4 .
Previously, the subject matter of industrial property (patents, trademarks, etc.)
constituted chapters of other academic courses, especially of the course of Civil Law, but
of the course of International Commercial Law as well. Copyright ("Rights of Authors")
was also taught as a separate large chapter of the Civil Law course.
4. After the December 1989 overturn of the totalitarian regime, a separate specific
course of Intellectual Property Law (including industrial property and copyright) was
introduced in the curriculum of the Faculty of Law of the University of Bucharest in the
academic year 1990/1991. This development was shortly followed by the other public
faculties of law in the country and by the newly created faculties of law operating in the
(too numerous!) private universities. 5
5. References to how the Intellectual Property Law course is currently taught in the
faculties of law of Romania are subsequently provided in the next sections of this paper.
6. However, before those references, some brief information
regarding teaching of intellectual property law in other education institutions
is necessary as well.
 7. Thus general knowledge of intellectual property (especially industrial property)
has been always taught in the economic education system (faculties of commerce,
business administration, etc.), namely as chapters of the courses of commercial law. Such
courses are taught for at least one academic year by faculty members who hold law
degree.
Unfortunately, no specific courses of intellectual property are taught in any
technical university in Romania.
8. According to Romanian law in force, the State Office for Patents and
Trademarks is authorized to license the patent agents, provided several legal
requirements are fulfilled. Thus the person who holds a law degree or an academic
technical degree and has practiced for at least five years can participate to the national
examination organized from time to time (usually, once a year) by the State Office for
Patents and Trademarks. In order to be prepared for such examination, the most
numerous candidates have used to attend the courses of industrial property organized by
the University Agency for Inventions " Inventa", which is a private entity operating in
co-operation with the Technical University for Constructions of Bucharest (that is a
public university). The courses are taught for 2 weeks (6 hours daily) by specialists of the
State Office for Patents and Trademarks, by retired specialists of this Office, and by
university professors. Very few of the teaching staff hold law degree. Out of the 186
patent agents currently licensed in Romania, 124 attended the courses of " Inventa".
9. The course of Intellectual Property Law taught at the Faculty of Law, University
of Bucharest (which is a public university, and the most prestigious in Romania) is an
obligatory survey course for all the enrolled students. In Romanian faculties of law,
education lasts for four years. At the Faculty of Law of the University of Bucharest each
year of studies is composed of about 450 students, shared in three equal series. The
course of Intellectual Property Law is taught in the first semester of the third year of
studies. There are 2 hours of lectures delivered weekly by the faculty member being in
charge with the course, and 2 hours of workshops ("seminars") conducted weekly by
assistant professors. A written final exam has to be passed. One can state that, generally
speaking, the way that the course of the Faculty of Law, University of Bucharest has
been taught has constituted a model followed by the large majority of the other faculties
of law in the country. However the course of Intellectual Property Law is taught in the
second or in the fourth year of studies in various faculties of law in the country.
10. The current syllabus of the teaching of Intellectual Property Law at the
Faculty of Law, University of Bucharest is hereto attached.
11. The Faculty of Law of the University of Bucharest has also organized
post-graduate programs in various fields of law. One of them has been dedicated to
Commercial Law, and includes lectures on specific matters of intellectual property law
(e.g., protection of computer programs, international protection of intellectual property,
etc.). The purpose of the lawyers (judges, public prosecutors, attorneys-at-law, in-house
lawyers, public notaries, public servants, police officers, etc.) attending such programs is
to improve their knowledge in the field, especially in respect of new legal developments.
12. Modernization of the teaching of intellectual property law is certainly needed
in Romania.

APPENDIX

INTELLECTUAL PROPERTY LAW

- Syllabus -

COURSE TAUGHT AT
THE UNIVERSITY OF BUCHAREST, FACULTY OF LAW

First part:
GENERAL INTRODUCTION IN THE INTELLECTUAL PROPERTY LAW

The notion of intellectual property.

Historical background.
Distinction between the intellectual property as a coherent assembly of legal norms
("legal institution") and the intellectual property as a right of persons ("subjective right").

The main fields of intellectual property.

Industrial property law: inventions, industrial creations characterized by relative
novelty (innovations), know-how, industrial designs and models, utility models,
layout-designs of semiconductor integrated circuits (semiconductor chips), plant
varieties, trademarks, geographical indications, trade-names, emblems, other distinctive
signs; scientific discoveries.
Copyright law ("rights of authors"). Neighboring rights.
Correlation of intellectual property law with unfair competition. *
Common features of the intellectual property rights.
Legal nature of the intellectual property rights.
Position of the intellectual property law in the legal system.
 Second part:
INDUSTRIAL PROPERTY LAW

1. Introduction:
The concept of industrial property.
Historical development.
The two main parts of intellectual property law: industrial creations and distinctive
signs.
2. Inventions:
Historical background.
Sources of law.
The legal concept of patentable inventions.
Legal conditions for a creation to be patented ("conditions of the subject matter").
Inventions and scientific discoveries. Different types of inventions.
Legal conditions for a person to obtain the patent for an invention ("conditions of
the subjects of the legal protection"). Employee inventions.
Legal procedural conditions for grant a patent of invention. The State Office for
Inventions and Trademarks. Patent agents.
The legal concept of patent of invention.
The rights and obligations of the patentee. Scope of protection. The infringement
of the rights of the patentee. The limitations of the rights of the patentee.
Exploitation of patent of invention. Assignment and licensing. Transfer of
technology.
Cessation of the rights of the patentee.
Defending the rights of the patentee. Civil, administrative and
criminal sanctions.
3. Industrial creations characterized by relative novelty (innovations):
General presentation of the legal regime.
4. Know-how:
Legal concept. Relation with inventions and other industrial creations. Various
approaches in the world.
Conditions of the legal protection. Rights of the owner of know-how. Exploitation
of know-how. Defending the know-how.
5. Industrial designs and models :
Sources of law.
The legal concept of industrial designs and models.
Legal conditions for creations to be protected patented as industrial designs and
models ("conditions of the subject matter").
 Legal conditions for a person to obtain the certificate of protection for an
industrial design or model ("conditions of the subjects of the legal protection").
Employee industrial designs and models.
Legal procedural conditions for grant a certificate of protection.
The legal concept of certificate of protection for industrial designs
and models.
Certificate of protection and copyright approach. Double protection.
The rights and obligations of the certificate of protection owner. Scope of
protection. The infringement of the rights of the certificate of protection owner. The
limitations of his rights.
Exploitation of the certificate of protection.
Cessation of the rights.
Defending the rights. Civil, administrative and criminal sanctions.
6. Layout-designs of semiconductor integrated circuits :
General presentation of the legal regime.
7. New varieties of plants :
General presentation of the legal regime.
8. Trademarks:
Historical background.
Sources of law.
The legal concept of trademarks.
Functions of trademarks.
Conditions of registerability.
Types of trademarks.
Legal procedural conditions to register trademarks.
Rights and obligations of the trademark owner. Scope of protection. The
infringement of the rights of the trademark owner. Well-known and famous trademarks.
Exploitation of registered trademarks. Assignment and licensing. Franchising.
Cessation of the rights of the patentee.
Defending the rights of the trademark owner. Civil, administrative and criminal
sanctions.
9. Geographical indications:
General presentation of the legal regime.
10. Trade names and emblems:
General presentation of the legal regime.

Third part:
COPYRIGHT (RIGHTS OF AUTHORS) AND NEIGHBORING RIGHTS
 A. Copyright (Rights of authors):
Historical development. "Copyright" approach and "rights of authors" approach.
Subject matter of copyright protection. Types of protected works.
The author.
The rights of the author. Moral rights. Patrimonial (economic) rights.
Limitations of copyright protection.
Transfer of copyright. " Mortis causa" transmission. "Inter vivos" transmission.
Specific contracts.
Specific rules regarding: motion pictures (movies) and other audiovisual works:
computer programs; plastic art works, architectural works and photographic works.
Defending copyright. Civil and criminal sanctions.
B. Neighboring rights:
Common features.
Performing artists. Phonograms and videograms producers. Broadcasting
organizations. Satellite communication. Retransmission through cable.
C. Collective administration of copyright and of neighboring rights :
Organizations for collective administration.
The Romanian Office for Copyright.
Remedies for infringement of copyright and neighboring rights. Civil and criminal
sanctions.

Fourth part:
INTERNATIONAL PROTECTION OF INTELLECTUAL PROPERTY

A.
The World Intellectual Property Organization.
The World Trade Organization. The Agreement on Trade-Related Aspects of
Intellectual Property Rights ("TRIPS").
B. International protection of industrial property :
The Paris Convention for the Protection of Industrial Property. National treatment
principle. The right of priority. Principal provisions.
The Patent Cooperation Treaty.
The Hague Agreement Concerning the Deposit of Industrial Designs. The
International Convention for the Protection of New Varieties of Plants.
The Budapest Treaty on the International Recognition of the Deposit of
Microorganisms.
The Madrid Agreement Concerning the International Registration of Trademarks
and the Protocol Relating to the Madrid Agreement.
The Trademark Law Treaty.
Conventions on Classification: The Strasbourg Agreement Concerning the
International Patent Classification; The Locarno Agreement Establishing an International
Classification for Industrial Designs; The Nice Agreement Concerning the International
Classification of Goods and Services for the Purposes of the Registration of Trademarks;
The Vienna Agreement Establishing an International Classification of the Figurative
Elements of Trademarks.
The European Patent Convention. The European trademarks system. Agreement
Between Romanian Government and the European Patent Office Concerning
Cooperation in the Field of Patents (1996).
C. International protection of copyright and of neighboring rights :
The World Intellectual Property Organization.
The Berne Convention for the Protection of Literary and Artistic Works.
The Universal Copyright Convention.
The Rome International Convention for the Protection of Performers, Producers of
Phonograms and Broadcasting Organizations.
The Geneva Convention for the Protection of Producers of Phonograms Against
Unauthorized Duplications of their Phonograms.
European regulations.
 ADETUL PENTRU MUNTII OBSTEI CÂMPULUNG-MUSCEL

EMIL CERNEA

În hrisoavele de întarire a mosiei obstei Câmpulungului sunt mentionati si cei sapte

munti care îi apartineau înca “din sederea satului”, “dinainte de întemeierea tarii” 1 .
Dreptul obstei de stapânire asupra muntilor a fost confirmat neîntrerupt, pâna în
timpurile moderne 2. Muntii erau folositi si pentru pasunatul oilor, în special de catre
ciobanii “ungureni”, din primavara pâna în toamna 3, stiut fiind ca nobilimea maghiara si
sasii colonizati le rapisera muntii lor cu pasuni si paduri 4. Mircea cel Batrân si dupa el
Mihailov, Vladislav, Laiota Basarab etc. au dat privilegii românilor ungureni din
Cisnadie si Brasov pentru a pasuna oile pe muntii din Tara Româneasca 5. Traditia
consemnata de C.D. Aricescu 6 mentioneaza ca în schimbul pasunatului se dadeau, pâna
în secolul al XVIII-lea, doar “câteva oca de brânza si lapte …”.
Temeiul juridic pentru obtinerea acestui venit era legea veche, potrivit careia orice
folos tras de cineva din exploatarea proprietatii altor persoane implica o compensare ce
se cuvenea titularilor proprietatii. Era un principiu general al dreptului nostru cutumiar,
aplicat în mod uniform în Tara Româneasca, Moldova si Ardeal.
Pentru Moldova, Th. Codrescu si Gh. Ghibanescu citeaza documente din care
rezulta ca proprietarul era îndreptatit “sa-si ia din tarina, fânete, priseci, gradini cu
legume, vii, livezi cu pomi … din tot venitul dupa obicei” 7. Iar în ceea ce priveste
pasunatul oilor, în Câmpulungul-Moldovenesc erau în vigoare aceleasi norme ca în
Muscel8 .
În Tara Româneasca este aplicat acelasi principiu general, iar în cazul special al
pasunatului muntilor apartinând altor proprietari decât stapânii turmelor, acestia sunt
datori a da stânitul, dupa legea veche 9.
Pentru oile aduse din Ardeal, tratatul încheiat în 1520 de catre Neagoe Basarab si
Zapolya se prevedea ca “pentru oi unde se vor afla, sau la munte sau la orice loc ar fi, sa
li se ia darea dupa dreptate si dupa obicei si dupa lege”, adica dupa legea româneasca 10.
Se stie ca Legea tarii prevedea accesul pe proprietatea altor persoane numai cu
autorizatia acestora, iar Legea româneasca la care se refera tratatul Neagoe-Zapolya este
aceeasi din documentul din 28 iulie 1470, dat de Radu cel Frumos cu privire la pasunatul
muntilor Tismanei (zakon vlaski), echivalenta cu Jus valachicum din Ardeal 11.
Cuantumul obligatiei celor ce se “hranesc” pe mosii straine este aratat prin formula
“sa dea al zecelea ce este venitul pe acea ocina”, “a zecea cum a fost legea si obiceiul”,
“zeciuiala” 12 (în Moldova si “deseatina”). Foarte des se foloseste termenul de dijma:
“pentru ca asa este si dreptate si lege sa ia dijma de pe mosia lor”, dijma pentru “pascut
muntele” 13.
Desigur, aceste norme de precizare a cuantumului determinau si darea pentru oi,
datorata de ungureni (ardeleni) pentru pasunatul muntilor din Tara Româneasca si care se
numea “datul ungureanului” 14.
Zeciuiala, inclusiv cea pentru pasunat, era datorata de toti cei care se foloseau de
mosia altora. Documentele mentioneaza atât felul foloaselor – aratura pentru cereale,
cositul fânului, toate bucatele 15 – cât si categoriile de persoane îndatorate: calaras, ros,
taran, orasan, sluga domneasca, sârb, negutator ori scheau 16, deseori indicate cu formula
generala “de la tot omul”, “de la toti oamenii” 17, indiferent de categoria sociala. În
schimb, rumânii (vecinii) care se hraneau pe mosia stapânilor erau tinuti sa dea “dajdia
dupa legea veche”, “sa dea galeata cum a fost dinainte vreme”, “cum a fost legea si
obiceiul”, “sa dea datul si galetile” 18.
Zeciuiala pentru pasunat se dadea initial în natura: brânza si lapte. Mai târziu, a
început sa se dea si în bani. Traditia consemnata de C. D. Aricescu a retinut
nemultumirea obstei câmpulungene cu privire la modicitatea celor câteva “oca de brânza
si lapte”. Cuantumul zeciuielii era greu de stabilit cu exactitate, iar distribuirea între
membrii obstei isca interminabile discutii. Iata de ce obstea Câmpulung a trecut în
secolul al XVIII-lea la sistemul arendarii în bani a pasunatului muntilor 19 , iar banii
obtinuti au fost destinati înfrumusetarii orasului 20.
Cu privire la zeciuiala pentru pasunatul muntilor s-a impus si o alta denumire,
anume “adetul muntelui”21. De origine araba, intrat în limba turca cu o larga circulatie în
Peninsula balcanica, termenul adet a fost cunoscut de oierii români înca din timpul lui
Mircea cel Batrân, când treceau cu turmele în Dobrogea, unde plateau aceasta taxa de
pasunat pe suhaturile din dreapta Dunarii 22.
B. P. Hasdeu în Etymologicum Magnum Romaniae si mai recent Luiza Seche si
Mircea Seche în Dictionarul de sinonime al limbii române 23, arata ca termenul adet avea
doua întelesuri: unul general – obicei, uz, datina, traditie, rânduiala, uzanta – si altul
special: redeventa, vama, bir, cota fiscala, compensare, dare, impozit. În Dobrogea adetul
muntelui se mai numea si beilic24.
Cu sens general, adet este întrebuintat în Tara Româneasca pentru a preciza ca
temeiul juridic al zeciuielii pasunatului este adetul (obiceiul) 25. Cu sens special (taxa),
se numeste si darea popilor catre Episcopia Buzaului 26.
Termenul este folosit si în Moldova de catre D. Cantemir, cu sensul general de
datina, obicei 27, precum si cu cel special de bir datorat turcilor (“adetul tarii catre
turci”)28.
În concluzie, din cele de mai sus rezulta ca regimul juridic al muntilor obstei
Câmpulung-Muscel se integreaza în normele generale ale Legii tarii care, la rândul lor,
pot fi mai deplin cunoscute datorita docu-mentelor câmpulungene.

UNELE ASPECTE PRIVIND EXTINDEREA CERCETARII PENALE

SI LUAREA MASURILOR DE PREVENTIE

ION NEAGU

Luarea masurilor de preventie în procesul penal are scop asigurarea bunei

desfasurari a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului
de la judecata ori de la executarea pedepsei.
Masurile preventive pot fi luate daca exista vreuna dintre conditiile prevazute de
art. 148 c.p.p.
Asadar, una dintre conditiile esentiale cerute de lege pentru luarea unei masuri de
preventie este aceea privind savârsirea unei infractiuni.
În vederea respectarii dispozitiilor legale, organele judiciare au obligatia sa
administreze probe din care sa rezulte ca învinuitul sau inculpatul a savârsit una sau mai
multe infractiuni si, în acelasi timp, sa observe daca în cauza este vorba de o infractiune
continua, continuata sau complexa.
În aceasta ordine de idei, organele de urmarire penala si instantele de judecata au
obligatia sa contureze cu exactitate elementele materiale ce se înscriu în latura obiectiva
a infractiunii si, daca este cazul, pot dispune luarea unei masuri preventive cu privire la
învinuit sau inculpat.
În vederea respectarii legii, organele judiciare au obligatia ca într-o cauza penala
sa fixeze cu precizie perimetrul activitatii infractionale si, în acelasi timp, sa observe
daca exista mai multe acte materiale ce intra în continutul laturii obiective a aceleiasi
infractiuni aflate în legatura de conexitate sau corelativitate.
În raport cu aspectele evidentiate mai sus, organele care instrumenteaza cauzele
penale trebuie sa faca aprecieri legate de necesitatea luarii masurilor de preventie.
În acest context, în cazurile în care se constata existenta mai multor activitati
infractionale savârsit de catre aceeasi persoana, organele juridice au obligatia sa le
,,atraga“ în aceeasi cauza penala si sa constate daca activitatile respective formeaza
continutul aceleiasi infractiuni sau al mai multor infractiuni aflate în concurs real sau
ideal.
În numeroase cazuri, din dorinta nejustificata de a constitui dosare penale diferite
si pentru a dispune masuri de preventie nejustificate, organele de urmarire penala nu
respecta dispozitiile legii, alcatuind mai multe dosare penale în care aceeasi persoana
primeste calitatea de învinuit sau inculpat si împotriva acesteia se dispun, la anumite
intervale de timp, masuri preventive.
Practica invederata mai sus contravine dispozitiilor codului de procedura penala,
în care sunt prevazute instrumentele procedurale adecvate pentru asemenea ipoteze.
Astfel, potrivit art. 238, ipoteza I din c.p.p., organul de cercetare penala, daca constata
fapte noi în sarcina inculpatului ori împrejurari noi care pot duce la schimbarea încadrarii
juridice a faptei pentru care s-a pus în miscare actiunea penala, face propuneri
procurorului pentru ca acesta sa decida în privinta extinderii cercetarii penale sau
schimbarii încadrarii juridice a faptei.
Aceasta dispozitie legala vizeaza atât împrejurarile noi care intra în latura
obiectiva a aceleiasi infractiuni (continua, complexa sau continuata), cât si împrejurarile
noi care pot constitui infractiuni aflate în legatura de conexitate sau corelativitate cu
infractiunea care face obiectul cauzei penale.
În cazul infractiunii continuate, aceasta solutie se impune deoarece, daca au fost
descoperite acte materiale noi, acte care se includ în latura obiectiva a aceleiasi
infractiuni, cercetarile trebuie extinse în aceeasi cauza penala si nu poate fi „construit”
un nou dosar penal în care sa fie luata o noua masura de preventie.
Extinderea privind actele materiale noi trebuie facuta în faza de urmarire penala în
conformitate cu prevederile art. 238 c.p.p., dar si în faza de judecata, potrivit art. 335
alin.1 si 2 c.p.p., chiar daca anterior, cu privire la unele acte materiale, a fost pronuntata
o hotarîre definitiva.
Daca legea (art. 335 alin. 2 c.p.p.) prevede ca în vederea solutionarii corecte a
cauzei (când este vorba de o infractiune continuata) se desfiinteaza o hotarâre definitiva
pronuntata anterior cu privire la unele acte materiale ale aceleiasi infractiuni, cu atât mai
mult se impune reunirea actelor materiale ale aceleiasi infractiuni, cât timp nu a fost
pronuntata o hotarâre judecatoreasca în cauza.
Maniera în care uneori procedeaza organele de cercetare penala, prin ocolirea
dispozitiilor art. 238 c.p.p., are ca strategie obtinerea unor mandate de arestare care sunt
solicitate contrar legii si principiilor raspunderii penale în lumina legislatiei penale si
procesual-penale în vigoare în România. În acest sens, subliniem faptul ca, în materia
concursului de infractiuni, legiuitorul prevede aplicarea unor sanctiuni penale distincte si
executarea aceleia care este mai aspra (a se vedea art. 34 c.p.), în orice caz se aplica
sistemul cumulului juridic.
Prin procedeul de a se întocmi mai multe dosare penale aceleiasi persoane, pentru
infractiuni descoperite în aceeasi perioada de timp sau pentru acte materiale ale aceleiasi
infractiuni, cu încalcarea dispozitiilor art. 238 c.p.p. si art. 335 alin. 1 c.p.p., se ajunge la
un cumul aritmetic al masurilor de preventie, adica este antamata o raspundere mai aspra
(înainte de a se constata vinovatia persoanei printr-o hotarâre definitiva) în desfasurarea
procesului penal decât aceea pe care legea a prevazut-o dupa terminarea procesului
penal, ceea ce este, desigur, de neconceput, deoarece prin aceasta se ajunge, implicit, la
încalcarea grava a principiilor care garanteaza libertatea persoanei în procesul penal.
Subliniem faptul ca ipoteza prevazuta în art. 335 alin. 1 c.p.p., vizeaza acte
materiale noi ale aceleiasi infractiuni cu privire la care se desfasoara judecata. Asadar,
noile acte materiale nu trebuie sa fie rezultatul cercetarii judecatoresti, deoarece în
aceasta etapa a judecarii cauzei legea nu face nici o referire la cercetarea judecatoreasca,
asa cum, spre exemplu, face în art. 332 c.p.p. si art. 333 c.p.p. Or, în cazurile în care
legea nu distinge expres momentul descoperirii noilor acte materiale ale aceleiasi
infractiuni, se întelege ca oricând acestea trebuie reunite cu infractiunea din care acestea
fac parte. Aceasta solutie, asa cum aratam mai sus, are si sprijinul dispozitiilor art. 335
alin. 2 c.p.p., în care se arata expres ca reunirea actelor materiale se face chiar daca a fost
pronuntata o hotarâre definitiva pentru unele dintre actele materiale ale aceleiasi
infractiuni.
Obligatia extinderii cercetarii penale subzista si în cazul infractiunilor complexe si
a concursului de infractiuni. In sensul celor aratate mai sus, în practica judiciara, gresit
s-a procedat când, în aceeasi cauza, a fost retinut un concurs de infractiuni între falsul în
înscrisuri, evaziune fiscala si contrabanda. Intr-o asemenea speta, organele judiciare nu
au avut în vedere faptul ca infractiunea de contrabanda este o infractiune complexa si
absoarbe în continutul sau falsul, care este parte componenta a laturii obiective a acestei
infractiuni.
Este indiscutabil faptul ca în structura infractiunii de contrabanda se include o
conditie legala specifica, preexistenta unor documente vamale false. In atare situatie,
falsul nu mai poate fi retinut ca infractiune autonoma, intrând în continutul legal al
infractiunii de contrabanda. Pe de alta parte, în materie vamala, intra în continutul
infractiunii de contrabanda si art. 12 din Legea
nr. 87/1994, deoarece în art. 7 din aceasta lege se arata expres ca: Nerespec-tarea
reglementarilor fiscale din domeniul vamal, prin declararea inexacta, sub orice forma, a
valorilor sau prin sustragerea bunurilor de la operatiunile de vamuire, în scopul
neachitarii taxelor vamale sau al diminuarii acestora se sanctioneaza potrivit legii .
Deci, legiuitorul a înteles ca în domeniul vamal sa nu se mai retina infractiunea de
evaziune fiscala, ci sa se aplice legea care deja sanctioneaza asemenea fapte, aceasta
fiind Legea nr. 141 din 1997.
Nesocotirea dispozitiilor legale privind extinderea cercetarilor penale, a actiunii
penale si a procesului penal si alcatuirea unor dosare penale distincte în situatii în care, în
mod practic, toate activitatile infractionale care sunt în diverse legaturi ar putea forma
obiectul aceleiasi cauze penale, conduce, în cele mai multe cazuri, la luarea, împotriva
aceleiasi persoane, a mai multor masuri de preventie, fiind încalcate astfel normele legale
prin care este garantata libertatea persoanei în procesul penal.
 Domeniul de aplicare a cauzelor de ineficacitate a contractelor

BOGDAN DUMITRACHE

I. INTRODUCERE

1. Notiunea de ineficacitate a contractelor

1. Notiunea de efecte ale contractului

Orice analiza privitoare la cauzele de ineficacitate a contractelor, indiferent ca sunt

avute în vedere domeniul de aplicare a acestora, conditiile sau consecintele pe care le
produc, trebuie sa porneasca de la definirea conceptului de “ineficacitate a contractelor”.
La rândul sau, notiunea de “ineficacitate a contractelor” îsi determina sensul în
functie de acceptiunea data conceptului de “efecte”.
Ca în orice demers de a stabili un continut pentru o notiune juridica, mai ales daca
acest demers este facut în cadrul unui sistem de drept continental, unde legea este
principalul, daca nu singurul izvor de drept, trebuie sa se verifice în ce masura notiunea
respectiva este folosita de legiuitor.
Or, din acest punct de vedere, Codul civil român este generos în a contura notiunea
de “efecte” 1 .
Astfel, pe de o parte, potrivit art. 973 Cod Civil, “conventiile nu au efect decât
între partile contractante”.
Nu exista nici o controversa cu privire la semnificatia acestei dispozitii legale. Este
unanim admis ca principiul vizat de acest text este principiul relativitatii efectelor
contractului, care presupune ca drepturile si obligatiile la care da nastere un acord de
vointa perfectat în conditiile legii nu se pot repercuta asupra persoanelor straine de
contract, adica asupra tertilor.
De la acest principiu exista exceptii, dintre care contractul în folosul unei terte
persoane (stipulatia pentru altul) este singura incontestabila.
Exista, cu toate acestea, cel putin o dispozitie în codul nostru civil în care notiunea
de efecte paraseste aceasta acceptiune stricta (adica efecte = drepturi si obligatii): art.
1175.
Într-adevar, conform acestei din urma prevederi legale, “actul secret, care modifica
un act public, nu poate avea putere decât între partile contractante si succesorii lor
universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.
Nu vom reveni in extenso asupra “setului clasic” de consideratii pe care doctrina si
jurisprudenta noastra nu pregeta sa le faca asupra acestui articol. Spicuim doar: proasta
inspiratie a legiuitorului de a plasa în materia înscrisurilor, mijloace de proba, o
dispozitie care apartine, cu adevarat, institutiei simulatiei; formularea inadecvata a
raportului temporal, în sensul ca legiuitorul sugereaza în mod gresit ca actul secret ar
modifica actul public, dat fiind faptul ca în realitate îl preceda si, totodata, îl lipseste de
“sinceritate”.
Ceea ce ne intereseaza aici este însa faptul ca legiuitorul foloseste doi termeni:
“puterea actului”, atunci când se refera la raporturile dintre parti si, dupa caz, succesorii
universali si cu titlu universal, respectiv “efectul actului”, atunci când priveste raporturile
fata de terti.
Cu referire la aceasta din urma, se observa ca notiunea de “efecte” nu mai
corespunde acceptiunii date de principiul relativitatii efectelor contractului, astfel cum
l-am evocat mai sus, ci acelui principiu care, fara a se contrapune primului, se situeaza în
logica lui completare: principiul opozabilitatii contractului fata de terti.
A admite contrariul este neproductiv. Un contract, cu exceptiile aratate, nu
produce efecte, în sens de drepturi si obligatii, fata de terti nici atunci când el reflecta
vointa reala a partilor; în acest din urma caz, care nu intereseaza ipoteza prevazuta în art.
1175 Cod Civil, deosebirea fata de solutia cuprinsa în acest din urma articol, este data de
faptul ca un contract “sincer” va putea fi opus tertilor ca o realitate sociala, dar si juridica
de neignorat, cu toate consecintele ce pot decurge din aceasta. Dimpotriva, dupa cum este
binecunoscut, contractul simulat, “mincinos”, nu poate fi opus tertilor, acestia din urma
putând opta între “a lua în serios” actul public ignorând, în acelasi timp, existenta actului
secret, si a invoca dispozitiile actului secret împotriva partilor însesi.
În concluzie, atunci când precizeaza ca actul secret nu poate avea efect contra
tertilor, legiuitorul doreste, fara îndoiala, sa afirme ca un asemenea act juridic nu le este
nici macar opozabil, si nu ca nu ar genera drepturi si obligatii în patrimoniul lor.

2. Notiunea de ineficacitate a contractului

Ambiguitatea pe care Codul Civil o ofera notiunii de “efecte ale contractului”

încurajeaza multi autori sa sustina ca însusi conceptul de opozabilitate trebuie definit
într-o dubla dimensiune. În acest sens, se afirma ca opozabilitatea poate fi analizata în
raporturile dintre parti (în acest caz, continutul si sfera ei coincid cu cele ale principiului
relativitatii) sau în raporturile dintre parti si terti.
Trebuie precizat ca aceasta ambiguitate a notiunii de “efecte” în materia
contractului nu reprezinta o creatie a codificatorului român, ci o mostenire a Codului
Civil Francez.
 Pe de alta parte, art. 1321 Codul Civil Francez, sediul materiei simulatiei pentru
dreptul civil francez, dispune ca: “Les contres-lettres ne peuvent avoir leur effet qu’entre
les parties contractants; elles n’ont point d’effet contre les tiers (subl.n. – B.D)”.
Pentru a conchide asupra acestei chestiuni terminologice, a carei clarificare
prealabila este însa necesara, pe de o parte, pentru ca ea faciliteaza urmarirea oricarei
demonstratii ulterioare, iar, pe de alta parte, deoarece tangenta dintre relativitate si
opozabilitate va reveni în studiul de fata, vom opta, ca majoritatea autorilor, pentru
acceptiunea mai “concentrata” a notiunii de efecte, descrisa exemplar în art. 973 Cod
Civil: prin “efectele contractului” se va întelege drepturile subiective civile si obligatiile
civile aflate în continutul raporturilor juridice nascute, modificate ori stinse prin
manifestarea de vointa a partilor, drepturi si obligatii a caror existenta este privita în
relatie exclusiva cu partile.
A contrario, cauzele de ineficacitate a contractului se refera la acele împrejurari
carora legea le acorda posibilitatea de a lipsi contractul de drepturile si obligatiile pe care
partile au urmarit ca acesta sa le produca. Precizam ca aceasta lipsa se va analiza, de
asemenea, exclusiv în raporturile dintre parti.
În consecinta, nu vom include în sfera cauzelor de ineficacitate acele împrejurari
care determina inopozabilitatea contractului fata de terti. Acesta este motivul pentru care,
de exemplu, actiunea pauliana nu va face obiectul studiului de fata, cunoscut fiind faptul
ca admiterea acestei actiuni nu prezinta nici o consecinta legata de efectele contractului
fraudulos astfel cum se manifesta aceste efecte inter partes.

2. Privire generala asupra cauzelor de ineficacitate

A. temeiul legal al cauzelor de ineficacitate

1. Caracterul limitativ al listei cauzelor de ineficacitate

În doctrina s-a procedat la o clasificare a cauzelor de ineficacitate în functie de mai

multe criterii.
Înainte de a face apel la câteva dintre aceste clasificari, trebuie subliniat un
principiu pe care l-am sugerat prin chiar definitia data cauzelor de ineficacitate si care
merita sa caracterizeze aceasta categorie juridica.
Avem în vedere faptul ca ineficacitatea nu poate fi decât rezultatul unei
împrejurari dotate de lege cu aceasta functie.
Ca urmare, preocuparea ce nu poate fi parasita cu nici un pret este aceea de a lua în
considerare o lista limitativa a cauzelor de ineficacitate; nu se poate afirma, pur si
simplu, ca un act nu produce efecte juridice, tot asa cum trebuie evitata explicarea
ineficacitatii prin cauze “nenumite”, având o natura sui generis, ce nu ar putea fi
circumscrisa nici uneia din cauzele de ineficacitate consacrate de lege.
Argumentul pentru teza caracterului limitativ si determinat prin lege al cauzelor de
ineficacitate a contractului rezulta chiar din art. 969 alin.1 Cod Civil, potrivit caruia
“Conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante”.
Forta cu care legiuitorul avertizeaza partile asupra consecintelor la care se expun
prin perfectarea unui acord de vointa impune concluzia ca efectele juridice rezultând din
acest acord nu sunt susceptibile de a fi înlaturate decât într-una din urmatoarele situatii:
a) încheierea contractului fara a fi respectate conditiile de validitate cerute de
lege, ceea ce pune problema nulitatii;
b) manifestarea liberului arbitru al partilor, adica mutuus dissenssus sau
denuntare unilaterala acolo unde legea o permite;
c) survenirea, dupa încheierea unui contract valabil, a unei împrejurari care,
dincolo de liberul arbitru al uneia sau alteia dintre parti, poate fi invocata astfel încât sa
se ajunga la lipsirea contractului de efecte juridice, ex nunc sau chiar ex tunc.
În concluzie, ori de câte ori exista temeiuri pentru a se ajunge la solutia
ineficacitatii unui anumit contract, este obligatoriu sa se identifice cauza de ineficacitate
prin raportare la categoriile deja reglementate de lege.

2. Calificarea legala a cauzelor de ineficacitate

Aceasta concluzie, în principiu necontestat, sufera o grea încercare în situatia în

care legea însasi greseste în a “nominaliza” cauza de ineficacitate. Întrebarea care se
pune în aceasta ipoteza este daca interpretul este tinut de aceasta calificare, cu toate
implicatiile de rigoare, dintre care cea mai grava este aplicarea unui regim juridic
inadecvat.
Discutia comporta un interes aparte tocmai în situatiile în care, considerându-se ca
interpretul este legat de cauza de ineficacitate identificata de legiuitor, s-ar ajunge sa se
aplice actului juridic respectiv consecinte vadit ilogice si inechitabile, iar nu cele pe care
le merita în raport cu cauza de ineficacitate cu adevarat incidenta în speta.

3. Calificarea legala a cauzelor de ineficacitate. Aplicatie în materie de renta

viagera

Pentru dreptul civil român, aceasta dilema nu este, din pacate, ipotetica. Retinem,
cu titlu exemplificativ, art. 1645 Cod Civil plasat în materia contractului de renta viagera,
si, mai recent, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor.
Cât priveste primul caz, art. 1645 Cod Civil mentioneaza: “Contractul de rendita
pe viata, în favoarea unei persoane afectate de o boala de care a murit în interval de 20
zile de la data contractului, este nul”.
Solutia surprinde pentru ca legiuitorul ataseaza sanctiunea nulitatii de o
împrejurare ulterioara momentului încheierii contractului.
În literatura juridica s-a exprimat ideea ca ne-am afla în prezenta unei prezumtii
absolute a lipsei de cauza imediata. Dupa cum se stie, cauza imediata în contractele
aleatorii este data de sansa câstigului si riscul pierderii.
Aceasta încercare de a subsuma art. 1645 Cod Civil unei cauze generale de nulitate
absoluta, pe baza unei prezumtii absolute implicite, printr-un rationament care leaga
aceasta dispozitie legala de ideea de alea, justifica, pe cale de consecinta, restrângerea
ipotezei acesteia la renta viagera cu titlu oneros.
Se subliniaza, din acest punct de vedere, ca renta viagera constituita cu titlu gratuit
nu ar avea un caracter aleatoriu, cunoscut fiind ca subdiviziunea contractelor în contracte
comutative si contracte aleatorii nu este de conceput decât în interiorul contractelor
animate de “echivalenta prestatiilor” în sensul art.947 Cod Civil, unde sunt definite
contractele cu titlu oneros.

4. Aplicatii în materia înstrainarii terenurilor

Legea nr. 54/1998 ofera însa un exemplu mult mai delicat întrucât, în acest caz,
calificarea legala a cauzei de ineficacitate ar conduce la aplicarea unui regim juridic
inadecvat.
Potrivit art. 2 alin. 2 din lege, “în cazul dobândirii prin acte juridice între vii,
proprietatea funciara a dobânditorului nu poate depasi 200 ha teren agricol în echivalent
arabil, de familie”.
Sanctiunea, prevazuta în alineatul 3 al aceluiasi articol, este “reductiunea actului
juridic pâna la limita suprafetei legale”.
De aceasta data, calificarea legala creeaza serioase dificultati.
Indiscutabil, intentia legiuitorului a fost de a sublinia ca închierea unui act juridic
prin care s-ar depasi limita prevazuta de lege nu ar trebui sa se soldeze cu ineficacitatea
integrala a actului. Din contra, ineficacitatea ar trebui redusa pâna la limita în interiorul
careia actul nu contravine dispozitiilor art. 2 alin. 2 din lege.
S-a dorit sa se sublinieze aceasta idee de (in)eficacitate partiala a contractului de
înstrainare pentru a se aduce un plus reglementarii anterioare în materie. Astfel, art. din
Legea nr. 18/1991, mentiona ca sanctiunea aplicabila pentru depasirea limitei legale (la
acea data, 100 de hectare) este “nulitatea absoluta a actului de înstrainare.”
Din pacate, solutia noua este incorecta, pentru a nu mai adauga faptul ca o solutie
noua în materie nu era necesara.
Solutia noua este incorecta pentru ca, în loc de a se face apel la conceptul de
nulitate absoluta partiala, legiuitorul foloseste o notiune ce corespunde unei alte cauze de
ineficacitate, si anume reductiunea.
Fara a intra aici în detalii, este suficient sa se precizeze ca reductiunea se bucura
de consacrare în dreptul nostru civil în legatura cu liberalitatile excesive. Esenta
reductiunii este legata de faptul ca efectele actului, determinate în raport cu momentul la
care se deschide succesiunea de pe urma dispunatorului, lezeaza drepturile mostenitorilor
rezervatari.
 Principial, orice liberalitate este susceptibila de reductiune, calculul masei
succesorale fiind cel care va permite sa se dea un raspuns afirmativ sau negativ sub
aspectul incidentei efective a acestei sanctiuni. În alti termeni, nu se poate sti despre o
liberalitate daca încalca sau nu drepturile recunoscute de lege mostenitorilor rezervatari
decât dupa încheierea sa.
Dimpotriva, depasirea limitei legale prevazute în art. 2 alin. 2 din Legea nr.
54/1998 se determina în raport cu momentul încheierii actului juridic de dobândire. Ca
atare, este o chestiune de nulitate, iar nu de reductiune sau de orice alta cauza de
ineficacitate ce s-ar analiza în raport cu un moment posterior încheierii contractului.
Solutia nu era însa nici necesara deoarece, optând, în mod justificat, pentru
sanctiunea nulitatii absolute, Legea nr. 18/1991 nu excludea aplicarea, de la caz la caz, a
unei nulitati absolute partiale.
Este precaut sa ne gândim la aplicarea nulitatii partiale “de la caz la caz”, iar nu de
plano asa cum o indica noua reglementare, deoarece nu este sigur ca aceasta ultima
solutie corespunde, în toate situatiile, cerintelor de echitate privite prin prisma vointei
reale a partilor. Nu de putine ori, aplicarea unei ineficacitati partiale, facute de dragul
regulii actus interpretandus..., poate fi sursa unui dezechilibru nemeritat de partea care
s-a angajat juridic prefigurându-si numai realizarea integrala a efectelor juridice
urmarite.
În aceste conditii, se pune întrebarea daca trebuie luata în serios optiunea
legiuitorului în termenii în care a fost exprimata sau se va avea în vedere ratio legis.
În ce ne priveste, aderând la punctul de vedere exprimat deja în literatura de
specialitate, consideram ca domeniul de aplicare a reductiunii, prescriptibilitatea actiunii
în reductiune, sfera restrânsa a persoanelor care o pot intenta si alte asemenea trasaturi de
regim juridic exclud posibilitatea de a aplica sanctiunii prevazute în Legea nr. 54/1998
regimul juridic al reductiunii liberalitatilor excesive.
Desigur, exemplu selectat este “frapant” în sensul ca solutia de a trece peste
calificarea legala si de a face loc cauzei de ineficacitate pe care însasi ratiunea legii o
impune beneficiaza de argumente solide. Daca am insistat în legatura cu acest exemplu,
am facut-o cu titlu de principiu spre a învedera ca, dincolo de faptul ca ineficacitatea nu
poate fi pronuntata fara a avea în vedere incidenta efectiva a unei anumite cauze de
ineficacitate dintre cele recunoscute de sistemul dreptului civil, ramâne un câmp liber de
manifestarea rolului activ al interpretului acolo unde legiuitorul nu este inspirat în a
califica el însusi cauza de ineficacitate aplicabila.

B. Clasificarea cauzelor de ineficacitate

1. Precizari prealabile

O alta precizare prealabila oricarei încercari de clasificare este oportuna pentru a

delimita sfera analizei, în sensul ca aceasta vizeaza, în mod specific, cauzele de
ineficacitate a contractelor civile.
Desigur, mai ales în masura în care ar fi relevante, fie si pentru comparatie,
pentru dezlegarea unor raporturi de drept civil, îsi vor gasi locul unele consideratii asupra
specificului pe care dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei îl determina
asupra unora dintre cauzele de ineficacitate.
În al doilea rând, nu se confunda cauzele de ineficacitate a contractelor cu
cauzele de stingere a obligatiilor. Acestea din urma au ca premisa lipsa celor dintâi, caci
a examina daca o obligatie a fost stinsa prin plata ori printr-un alt mod (compensatie,
novatie s.a.m.d.), presupune ca aceasta obligatie subzista în sensul ca nu a disparut ca
urmare a unei cauze de ineficacitate ce a afectat izvorul obligatiei (în cazul fata,
contractul).

2. Clasificari ale cauzelor de ineficacitate

În ce priveste clasificarea cauzelor de ineficacitate, cele mai importante delimitari

s-au facut între:
– cauze de ineficacitate aplicabile tuturor contractelor: nulitatea, revocarea prin
mutuus consensus, mutuus dissenssus , îndeplinirea conditiei rezolutorii, neîndeplinirea
conditiei suspensive;
– cauze de ineficacitate aplicabile anumitor contracte: rezolutiunea, rezilierea,
riscul contractului, reductiunea liberalitatii excesive, revocarea liberalitatilor,
caducitatea;
– cauze de ineficacitate care produc consecinte numai pentru viitor ( ex nunc):
rezilierea, caducitatea;
– cauze care produc consecinte si pentru trecut ( ex tunc), facând posibila
restituirea prestatiilor ce ar fi fost executate: rezolutiunea, îndeplinirea conditiei
rezolutorii.
Clasificarea prezinta interes pentru ca în ipoteza cauzelor de ineficacitate ce
produc consecinte ex tunc este posibila restituirea prestatiilor executate dupa încheierea
contractului.
– cauze de ineficacitate care depind de conduita partilor cu privire la executarea
prestatiilor cuprinse în contract: rezolutiunea, rezilierea, revocarea;
– cauze de ineficacitate care nu depind de conduita partilor cu privire la executarea
prestatiilor cuprinse în contract: nulitatea, reductiunea liberalitatii excesive, revocarea,
îndeplinirea conditiei rezolutorii, neîndeplinirea conditiei suspensive, caducitatea.
Importanta clasificarii este reliefata de aspectul ca acolo unde ineficacitatea este
imputabila uneia dintre parti devin aplicabile regulile raspunderii civile contractuale,
ceea ce, pentru a face o legatura cu clasificarea precedenta, va presupune urmari
specifice inclusiv pe planul întinderii obligatiei de restituire.
 – cauze care pot fi invocate numai de parti si succesorii acestora;
– cauze care pot fi invocate si de alte persoane interesate: nulitatea absoluta,
îndeplinirea conditiei rezolutorii, neîndeplinirea conditiei suspensive, caducitatea;
– cauze de ineficacitate care pot fi invocate oricând, fara limita de timp:
denuntarea unilaterala, revocarea prin mutuus consenssus, mutuus dissenssus, nulitatea
absoluta, neîndeplinirea conditiei suspensive, îndeplinirea conditiei rezolutorii,
caducitatea;
– cauze de ineficacitate care pot fi invocate într-un anumit termen: nulitatea
relativa, rezolutiunea, rezilierea, riscul contractului.
Pentru a reveni la prima clasificare, vom sublinia ca prin domeniu de aplicare a
cauzelor de ineficacitate vom întelege categoriile de contracte la care se aplica aceste
cauze.

II. ANALIZA DOMENIULUI DE APLICARE A CAUZELOR DE

INEFICACITATE

1. Domeniul de aplicare a nulitatii

1. Notiune

Nulitatea contractului poate fi definita ca fiind acea sanctiune de drept civil

constând în lipsirea de efecte a contractului încheiat cu încalcarea normelor imperative ce
reglementeaza conditiile sale de validitate.
Vocatia generala a nulitatii rezulta chiar din definitia sa. Într-adevar, elementele
constitutive ale notiunii de nulitate contin informatii legate de natura juridica a institutiei
(este o sanctiune de drept civil), consecinta nulitatii (contractul este lipsit de efecte
juridice) si temeiul acestei consecinte (lipsa efectelor este o sanctiune atrasa de
încalcarea normelor imperative ce reglementeaza conditiile de validitate aplicabile
contractului respectiv).

2. Domeniul de aplicare a nulitatii în general

În schimb, nu se face nici o distinctie în functie de natura contractului ce poate sa

cada sub spectrul acestei cauze de ineficacitate, adica în functie de o categorie anume,
desprinsa prin aplicarea criteriilor de clasificare cunoscute, careia aceasta sanctiune ar fi
specifica sau, dimpotriva, straina si de neconceput.
Într-adevar, contractele unilaterale sau bilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, cu executare dintr-o data sau cu executare succesiva s.a.m.d. pot suporta,
deopotriva, rigorile nulitatii pentru motivul elementar ca, în toate aceste cazuri, partile
trebuie sa se conformeze unor cerinte, mai mult sau mai putin pretentioase (abia sub
aspectul acestei “gradatii” clasficarile redevin relevante), care tin de modul în care
trebuie sa se formeze angajamentul lor juridic.
Sub acest aspect, al unei comparatii întra cauzele de ineficacitate pornind de la
domeniul de aplicare, orice comentarii s-ar putea opri în acest loc.
Ne propunem însa, în cele ce urmeaza, sa facem unele distinctii, care, de aceasta
data, nu mai contrapun nulitatea în ansamblul ei celorlalte cauze de ineficacitate (este un
punct definitiv câstigat ca nulitatea este practic singura cauza generala de ineficacitate),
ci nuanteaza, progresiv, aplicabilitatea diferitelor cauze de ineficacitate; în alti termeni,
daca nulitatea “în bloc” nu ocoleste nici un contract, numit sau nenumit, se poate
examina daca nu cumva anumite cauze de nulitate îsi contureaza o incidenta specifica.
O prima distinctie care ar putea fi, teoretic, urmata este data chiar de summa
divisio în aceasta materie, si anume delimitarea între nulitatea absoluta si nulitatea
relativa.
Aceasta distinctie nu este productiva pentru demersul de a determina sfere
specifice de aplicare a acestei sanctiuni.
Într-adevar, se regasesc si în categoria nulitatii absolute (de exemplu lipsa cauzei)
si în aceea a nulitatii relative (de exemplu, dolul) cauze general aplicabile.
Particularizarile devin posibile o data ce se “coboara” la nivelul cauzelor de
nulitate, absoluta ori relativa, luate ut singuli.
La acest nivel, este util sa distingem între cauzele de nulitate de drept comun,
reglementate de o maniera generala, si cauze speciale de nulitate, integrând în aceasta din
urma categorie situatii în care legea declara ca este lovita de nulitate, absoluta ori
relativa, o anumita operatiune juridica.
La rândul lor, aceste cazuri speciale ar suscita o critica atenta pentru a vedea daca
suntem, cu adevarat, în prezenta unor cauze de nulitate distincte de cele obisnuite care, în
lipsa reglementarii lor, nu ar putea fi circumscrise uneia dintre “cauzele clasice” de
nulitate sau, din contra, legiuitorul, din ratiuni de “siguranta” a aplicarii normei juridice,
nu a facut decât sa particularizeze, la nivelul unui caz concret, o cauza de nulitate de
drept comun.
Înainte de a expune problema compatibilitatii cauzelor de drept comun cu
diferitele tipuri de contracte civile, vom folosi lista acestor cauze, asa cum este aceasta
conturata în principalele lucrari din literatura de specialitate.
Astfel, sunt retinute drept cauze de nulitate absoluta :
– încalcarea dispozitiilor legale referitoare la capacitatea civila a persoanelor (daca
este vorba despre incapacitati speciale de folosinta a persoanei fizice, instituite pentru
ocrotirea unui interes obstesc, despre lipsa capacitatii de folosinta a persoanei juridice
sau nerespectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta a acesteia);
– lipsa totala a consimtamântului;
 – nevalabilitatea obiectului;
– nevalabilitatea cauzei contractului (în situatia în care cauza lipseste datorita
scopului imediat, cauza este ilicita sau imorala);
– nerespectarea formei cerute ad validitatem;
– încalcarea ordinii publice;
– fraudarea legii.
În categoria cauzelor de nulitate relativa se regasesc:
– nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civila a persoanei, în cazurile în
care nu este incidenta nulitatea absoluta;
– lipsa discernamântului la încheierea contractului;
– viciile de consimtamânt;
– nerespectarea dreptului de preemptiune izvorât din lege.

3. Domeniul specific de aplicare a unor cauze de nulitate absoluta

În ce priveste sfera de aplicare a cauzelor de nulitate absoluta, este de retinut ca

unele dintre ele, prin esenta lor, nu pot apartine decât anumitor specii de contracte.
Bunaoara, cauza de nulitate absoluta constând în nerespectarea formei cerute ad
validitatem nu poate fi conceputa în afara ariei contractelor solemne.
Aceasta arie s-ar putea extinde la maximum daca am defini contractele solemne ca
fiind acele contracte a caror solemnitate, ceruta pentru încheierea lor valabila, poate
rezulta nu numai dintr-o prevedere legala, ci chiar din acordul de vointa al partilor.
În acest sens, se sustine ca “nu ar trebui exclusa posibilitatea partilor actului
juridic de a ridica, prin vointa lor, forma unui act juridic care, potrivit legii, nu este
solemn, la rangul de conditie esentiala pentru încheierea valabila a actului juridic
respectiv.”
Un asemenea punct de vedere nu este la adapost de rezerve.
Clasificarea contractelor în functie de modul de formare nu trebuie înteleasa ca o
clasificare flexibila, dependenta delibera optiune a virtualilor contractanti. În realitate,
aceasta clasificare îsi pastreaza interesul pentru ca, în raport cu ea, se poate determina
momentul încheierii unui contract.
Or, singurul tip de contract care permite partilor sa decida asupra momentului
încheierii contractului, fara a tine cont de nici un alt element în afara celui desprins din
“jocul” întâlnirii policitatiunii cu acceptarea este contractul consensual, tocmai pentru ca
nimic nu obliga partile sa tina seama de alti factori precum o dispozitie speciala a legii
sau natura intrinseca a contractului.
Aceasta libertate de decizie dispare daca se tinde la încheierea unui tip de contract,
precum depozitul, amanetul, comodatul, la care executarea obligatiilor specifice acestui
contract (în toate cazurile, pastrarea temporara a bunului altuia si, finalmente, restituirea
lui catre proprietar) este iluzorie atunci când acordului de vointa cu privire la o asemenea
“afacere” nu i se adauga remiterea bunului de catre proprietar catre detentorul precar.
Combatându-se constructia teoretica a contractului real ca specie a contractelor
consensuale, s-a aratat cu îndreptatire ca, singur, acordul de vointa încheiat între
deponent si depozitar, între comodant si comodatar, între proprietarul bunului amanetat si
creditorul amanetar s.a.m.d., nu poate constitui, eventual, decât un antecontract.
De asemenea, libertatea de decizie dispare daca se urmareste perfectarea unui
contract pentru care legea pretinde o forma speciala (contractele solemne). În cazul
nerespectarii legii, sanctiunea nu poate fi decât nulitatea absoluta a contractului, nefiind
exclusa “salvarea” manifestarii de vointa ca antecontract, prin mecanismul conversiunii.
Pentru a avea o imagine asupra caracterului artificial al tezei contractului
consensual prin natura sa, dar devenit solemn prin vointa partilor este suficient sa ne
întrebam ce se întâmpla daca nu se respecta formalitatea prestabilita de parti ad
validitatem.
Raspunsul este simplu, dupa cum opozitia la satisfacerea formalitatii prestabilite
pentru însasi încheierea valabila a contractului.
a) daca numai una dintre parti refuza sa se conformeze formalitatii convenite, desi,
în acelasi timp, îsi exprima “sincer” acordul cu fondul acestuia (de exemplu, refuza sa se
prezinte la notarul public, desi se convenise anterior ca vânzarea bunului mobil se
considera perfectata pe data autentificarii, dar declara ca nu s-a razgândit în privinta
clauzelor propriu-zise ale vânzarii), contractul nu se va perfecta; ramâne deschisa, daca
sunt îndeplinite conditiile necesare, posibilitatea celeilalte parti de a obtine repararea
prejudiciului astfel cauzat, inclusiv în natura, prin obtinerea unei hotarâri judecatoresti
care sa tina loc de contract.
b) daca ambele parti se abat de la formalitate, suntem în prezenta unei modificari
tacite, însa neechivoce, prin chiar încheierea consensuala a contractului, a acordului
initial privitor la perfectarea contractului într-o anumita forma.
Se observa pentru aceasta ultima ipoteza ca nu este admisibila ti nici logica
aplicarea sanctiunii esentiale destinate nerespectarii formei ad validitatem, si anume
nulitatea absoluta.
În alti termeni, a integra în seria contractelor solemne si contractele, consensuale
potrivit legii, dar a caror perfectare valabila este conditionata, prin vointa partilor, de
îndeplinirea unei anumite formalitati, înseamna, în lumina diferentelor de efecte rezultate
din nerespectarea formalitatii în cele doua cazuri (respectiv formalitate ceruta de lege,
formalitate convenita de parti), a lipsi de interes si de “expresivitate” însasi clasificarea
contractelor în functie de modul de încheiere. (Ar trebui, printr-o argumentatie similara,
sa ajungem la concluzia ca sunt reale si acele contracte, consensuale potrivit legii, a caror
perfectare valabila este conditionata, prin vointa partilor, de remiterea bunului la care
acestea se refera?).
În conditiile în care consideratiile expuse mai sus ar fi primite, s-ar confirma teza
ca nulitatea absoluta dedusa din încalcarea formei cerute ad validitatem evoca o cauza de
nulitate de aplicatie speciala, deoarece domeniul acesteia se rezuma la contractele
solemne astfel cum acestea trebuie sa fie definite (adica solemne exclusiv ope legis).
4. Fara a intra în detalii, tipice pentru o analiza aprofundata a materiei nulitatii,
trebuie adaugat ca, dintre cauzele de nulitate absoluta de drept comun, nu se poate bucura
de o incidenta generala nici cauza privind încalcarea dispozitiilor legale referitoare la
incapacitatile speciale de folosinta ale persoanei fizice atunci când acestea se întemeiaza
pe un interes general, obstesc.
Unele nuantari se cuvin a fi facute în legatura cu nevalabilitatea obiectului si
fraudarea legii.

5. Nevaliditatea obiectului

Cu referire la cea dintâi, este cunoscut ca obiectul contractului trebuie sa

întruneasca niste conditii generale de valabilitate: sa existe, sa fie în circuitul civil, sa fie
determinat ori, cel putin, determinabil, sa fie posibil, sa fie licit si moral.
În afara acestora, general aplicabile, exista conditii speciale de validitate a
obiectului: sa fie un fapt personal al celui ce se obliga (la contractele intuitu personae),
cel ce se obliga sa fie titularul dreptului (la contractele constitutive sau translative de
drepturi), existenta unei autorizatii administrative sau judiciare prevazute de lege
(desigur, la contractele pentru care legea cere o astfel de autorizatie).

6. Fraudarea legii

Cea de-a doua cauza de nulitate absoluta care merita discutata este fraudarea legii.
Delimitarea domeniului de aplicare a acestei cauze de nulitate presupune dificultati aflate
în continuarea controverselor ivite în legatura cu însusi conceptul de “fraudare a legii”.
Nepretinzând a gasi o definitie-model, putem afirma ca fraudarea legii, privita în
materie contractuala, constituie acea operatiune juridica prin care anumite persoane,
aflate în coniventa, încheie un contract nu pentru a-si exercita drepturile ce ar rezulta din
acesta potrivit naturii sale, ci exclusiv pentru a dobândi o situatie juridica ce atrage
incidenta unor dispozitii legale favorabile de care nu ar fi putut sa beneficieze pe o alta
cale.
Pentru a fi în prezenta unei veritabile fraude la lege, trebuie sa verificam
urmatoarele aspecte:
a) din punct de vedere obiectiv (material):
– existenta unui contract, valabil încheiat sub aspectul tuturor conditiilor de
validitate,de fond sau de forma, carora trebuie sa se supuna în conformitate cu natura sa,
fie el numit ori nenumit;
– situatia juridica creata uneia sau, dupa caz, ambelor parti sa fie cuprinsa ca o
conditie esentiala în ipoteza unei norme juridice favorabile;
 – dispozitia normei juridice respective recunoaste anumite drepturi subiective,
civile ori de alta natura (eventual beneficii, masuri de favoare) sau vocatia la dobândirea
drepturilor ori la stingerea/diminuarea unor obligatii;
– prestatiile cuprinse în contract, în afara celor strict legate de crearea acelei
situatii juridice, sa nu fie executate ori sa fie executate într-o masura neesentiala prin
raportare la obiectul contractului în totalitatea sa;
b) din punct de vedere subiectiv:
– partile interesate în fraudarea legii încheie contractul spre a atrage aplicarea
dispozitiei legale favorabile si nu sunt interesate în executarea
acestui contract.
Aceste elemente constitutive explica de ce frauda la lege se preteaza numai la
acele contracte care, în corelatie cu existenta normelor juridice favorabile, au capacitatea
de a crea “situatia juridica-cheie”.
Prin urmare, domeniul de aplicare a acestei cauze de ineficacitate se contureaza în
raport cu dispozitiile legale cu caracter favorabil, conditionate, în ce priveste incidenta
lor, de o situatie juridica ce poate sa rezulte din încheierea unui contract; desigur, acest
contract, numit sau nenumit, are, în toate cazurile, ratiuni economice proprii,
independente de situatia juridica pe care, în
mod particular o creeaza, însa partile îl perfecteaza exclusiv în considerarea acesteia din
urma.

7. Sanctiunea nulitatii prevazute în O.G. nr. 12/1998

Trecând la discutia asupra domeniului de aplicare a cauzelor speciale de nulitate

absoluta, am precizat ca ar fi interesanta delimitarea acelor cauze, prevazute în legi
speciale, dar care, în realitate, sunt aplicatii particulare ale unor cauze de drept comun, de
cele care exista numai gratie prevederii lor în legea speciala.
Fara a încerca o “inventariere” a acestor cauze, structurata pe cele doua situatii, –
efortul nu ar fi unul neglijabil având în vedere hemoragia legislativa postdecembrista –,
vom retine ca deosebit de sugestiv exemplul dat de art.6 din Ordonanta Guvernului nr.
12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notariala.
Redam în întregime dispozitiile acestui articol:
“(1) Este nula vânzarea prin care partile se înteleg, printr-un act ascuns, sa se
plateasca un pret mai mare decât cel care se declara în actul ascuns.
(2) Nulitatea prevazuta la alin. (1) se extinde atât asupra actului ascuns, cât si
asupra actului autentic.
(3) Dispozitiile alin. (1) si (2) sunt aplicabile si în cazul contractului de închiriere
având ca obiect un bun imobil, prin care partile au convenit, printr-un act ascuns, sa se
plateasca o chirie mai mare decât aceea care se declara în actul autentic care se
înregistreaza la organul fiscal teritorial.
(4) Taxa de timbru platita, dupa caz, la valoarea pretului sau a chiriei declarate în
actul autentic nu se restituie.”
Aceste dispozitii, apte sa puna numeroase si complexe probleme de drept si nu
numai, suscita comentarii sub aspectul sanctiunii nulitatii, astfel cum este aceasta
reglementata.
Pentru a ne referi, în acest loc, numai la apartenenta cauzei de nulitate absoluta
reglementate de acest text la “dreptul comun” sau la categoria cauzelor speciale, este
obligatoriu sa se ia în considerare elementele constitutive ale simulatiei.
Într-adevar, în masura în care partile unui act juridic, încheiat în fata notarului
public, simuleaza o parte din efectele acestuia printr-un act juridic, de aceeasi natura,
încheiat anterior, dar în secret fata de terti, ne aflam în prezenta unei simulatii prin
deghizare partiala.
Aceasta este situatia în cazul de fata.
Prin actul secret, vânzare sau închiriere de imobile, partile se decid sa mentioneze
în contractul care se va încheia în forma autentica un pret/chirie mai mica. Ca urmare a
acestui acord simulatoriu, cheltuielile vânzarii/închirierii se reduc într-o masura mai mult
sau mai putin importanta, deoarece sumele percepute de stat (cu titlu de taxa de timbru)
si de notarul public (cu titlu de onorariu notarial) sunt mai mici fata de cele ce ar reveni
acestora prin raportare la adevarata valoare a operatiunii juridice.
Esenta problemei în ce priveste sanctiunea aplicabila se afla în alineatul al doilea
care mentioneaza ca “nulitatea se extinde atât asupra actului ascuns, cât si asupra actului
autentic.”
Noutatea se releva la nivelul actului ascuns, dat fiind faptul ca art. 1175 Cod Civil,
care ramâne textul de aplicatie generala în materia simulatiei, arata, dupa cum am vazut
mai sus, ca actul secret produce efecte între parti si succesorii universali. Într-adevar,
sanctiunea simulatiei nu este nulitatea întregii operatiuni, actul secret nefiind lipsit de
efecte decât daca, dincolo de faptul ca reprezinta o componenta a simulatiei, cuprinde o
cauza proprie de ineficacitate.
Or, O.G. nr. 12/1998 introduce sanctiunea nulitatii, în primul rând pentru actul
secret. Nu se specifica despre ce fel de nulitate este vorba, însa înclinam sa credem ca
este avuta în vedere nulitatea absoluta.
În contextul în care acest act normativ introduce o sanctiune pentru un contract
(actul secret) care este încheiat în conditii de valabilitate în regimul dreptului comun –
respectiv art. 1175 Cod Civil prima teza – exista motive sa se afirme ca în art. 6 alin. 1–2
din O.G. nr. 12/1998 este cuprinsa o cauza speciala de nulitate absoluta a contractelor.
Orice comentariu asupra însemnatatii calificarii în sensul de cauza speciala de
nulitate este aproape superfluu. Este suficient sa se precizeze ca în toate celelalte ipoteze
ce exced celei strict determinate prin art. 6 alin. 1, respectiv alin. 3, se aplica dreptul
comun, ceea ce înseamna ca actul secret, valabil fiind, produce efecte între parti si, dupa
caz, succesorii lor universali.
Nu acelasi pare sa fie raspunsul în ce priveste actul autentic notarial, si anume
contractul public. În dorinta de a fi categoric, legiuitorul dispune ca nulitatea se extinde
asupra acestuia din urma.
Exista aici o a doua cauza speciala de nulitate sau, dimpotriva, legiuitorul,
constient sau nu, face referire la o cauza de ineficacitate deja reglementata în dreptul
comun?
Raspunsul îl ofera recursul la dispozitiile art. 1175 Cod Civil, din care reiese ca
actul secret are întotdeauna putere între parti daca nu sunt incidente cauze de
ineficacitate proprii (Textul alege o formularea “nu poate avea putere decât între parti”
nu pentru a sugera o eventualitate, ci pentru a evidentia ca nici un fel de efecte ale acestui
act secret nu se pot opune tertilor).
A contrario, în nici o situatie contractul public nu poate produce, de la bun
început, efecte între parti, indiferent ca a fost sau nu executat, ca obiectul a pierit, ca a
fost încalcata rezerva succcesorala s.a.m.d.
Nu întâmplator am facut trimitere la câteva din cauzele de ineficacitate care
intervin în functie de un moment ulterior încheierii contractului public. În aceste conditii,
singura explicatie pentru lipsirea ab initio a contractului public de efecte juridice o da
sanctiunea nulitatii.
Acest raspuns devine obligatoriu daca ramânem consecventi principiului abia
postulat, conform caruia nu putem conchide sa declaram un act nu produce efecte
juridice fara a identifica în mod concret cauza de ineficacitate. Or, a spune ca un anumit
act nu produce efecte fara a explica aceasta ineficacitate printr-o împrejurare ulterioara
încheierii sale, înseamna a declara actul ca fiind lovit de nulitate.
Iar daca se urmareste sa se fundamenteze o asemenea solutie prin raportare la
paleta cauzelor generale de nulitate absoluta, se poate sustine teza lipsei cauzei, lipsa
analizata în proportie cu elementul asupra caruia se simuleaza.
Exprimând teza în termenii specifici ai cazului de fata, contractul autentic de
vânzare este lovit de nulitate absoluta pentru ca obligatia vânzatorului de predare a
bunului, cuprinsa, deopotriva, în actul secret si în actul public, nu îsi are cauza în
obligatia cumparatorului de a plati pretul redus, obligatie care figureaza în actul public.
O data ce este dovedita existenta actului secret, se observa care este adevarata cauza
pentru angajamentul vânzatorului: obligatia cumparatorului de a plati un pret care, prin
ipoteza, este mai mare decât cel “afisat” prin contractul încheiat în forma autentica.
Concluzionând, urmeaza a observa ca art. 6 alin. 2 partea finala reia o sanctiune a
carei consacrare legislativa preexistenta se impune în lumina unei interpretari riguroase a
art. 1175 Cod Civil Art. 6 alin. 2 din O.G. nr. 12/1998 este novator pentru soarta pe care
o rezerva actului secret si repetitiv pentru regimul actului public.

8. Nulitatea relativa

În categoria cauzelor de nulitate relativa se regasesc:

– nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civila a persoanei, în cazurile în
care nu este incidenta nulitatea absoluta;
 – lipsa discernamântului la încheierea contractului;
– viciile de consimtamânt;
– nerespectarea dreptului de preemptiune izvorât din lege.
În ce priveste sfera de aplicare a cauzelor de nulitate relativa, urmând acelasi nivel
de nuantari, vom constata, înainte de toate, ca unele dintre ele au o vocatie generala de
aplicare.
Acesta este cazul lipsei discernamântului si al viciilor de consimtamânt, cu
exceptia leziunii al carei domeniu de aplicare este strict circumstantiat – actele de
administrare încheiate, fara încuviintarea ocrotitorului legal, de minorul cu capacitate de
exercitiu restrânsa.
Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civila a persoanei în cazurile în
care sunt atacate interese private reprezinta o cauza generala de nulitate relativa numai
atunci când contractul a fost încheiat pentru persoana juridica în lipsa ori cu depasirea
puterilor conferite.

9. Domeniul de aplicare a nulitatii atrase de încalcarea dreptului de

preemtiune

În toate celelalte cazuri, prin natura acestora, sunt avute în vedere anumite
categorii de contracte.
În sfârsit, încalcarea dreptului de preemptiune reprezinta, potrivit legii, o cauza de
nulitate relativa în situatiile prevazute în Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a
terenurilor si în Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Nationale.
Dreptul de preemptiune reglementat prin Legea nr. 54/1998 este recunoscut
coproprietarilor, proprietarilor vecini si arendasului în situatia în care proprietarul unui
teren agricol din extravilan intentioneaza sa-l vânda.
Acestui drept îi corespund anumite obligatii ce incumba proprietarului, enuntate în
art. 6–8 din lege; nerespectarea acestora atrage, potrivit art. 14 alin.1, nulitatea relativa a
contractului încheiat cu încalcarea dreptului de preemptiune.
Prin urmare, suntem în prezenta unei cauze speciale de nulitate relativa, aplicabile
exclusiv contractului de vânzare-cumparare având ca obiect un teren agricol din
extravilan.
Cu referire la Legea nr. 16/1996, retinem ca, potrivit art. 15 alin.2, detinatorul care
doreste sa vânda documente care fac parte din Fondul Arhivistic National al României
este obligat sa comunice aceasta Arhivelor Nationale sau, dupa caz, directiilor judetene
ale Arhivelor Nationale, care au prioritate la cumpararea oricaror documente care fac
parte din Fondul Arhivistic National al României si care trebuie sa se pronunte în termen
de 60 de zile de la data înregistrarii comunicarii.
Art. 29 lit. f din aceeasi lege arata ca oferta de vânzare sau vânzarea documentelor
care fac parte din Fondul Arhivistic National al României de catre persoane fizice sau
persoane juridice, fara respectarea prioritatii Arhivelor Nationale de a le cumpara,
potrivit prevederilor art. 15 alin. 2.
Iar, potrivit art. 30 alin. 3 din lege, în cazul contraventiilor prevazute la art. 29 lit.
f, Arhivele Nationale pot solicita instantei judecatoresti anularea actului de vânzare, chiar
si dupa expirarea termenului de prescriptie a raspunderii contraventionale, în conditiile
legii civile.
Prin urmare, sanctiunea nulitatii relative este atrasa, în cazul prevazut de Legea
Arhivelor Nationale, de vânzarea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic
National al României de catre detinatorii acestor documente, persoane fizice sau juridice.

2. Domeniul de aplicare a rezolutiilor si rezilierii

Rezolutiunea este definita în literatura de specialitate ca fiind acea sanctiune de

drept civil constând în desfiintarea cu efect retroactiv a contractului sinalagmatic cu
executare uno ictu pentru neexecutarea culpabila a obligatiilor.
Majoritatea autorilor denumesc prin termenul de reziliere manifestarea ideii de
rezolutiune în cadrul specific al contractului sinalagmatic cu executare succesiva.
Rezulta din cele doua definitii mai multe probleme demne de interes sub aspectul
domeniului de aplicare a acestor cauze de ineficacitate :
– Rezolutiunea se poate aplica contractelor unilaterale?
– Exista contracte sinalagmatice nesusceptibile de rezolutiune?
– Rezolutiunea este esential legata de contractele cu executare uno ictu?
– Care este statutul conceptului de reziliere?

1. Rezolutiunea în materia contractelor unilaterale

Ori de câte ori se aduce în primplan distinctia dintre contractele sinalagmatice si

contractele unilaterale se evidentiaza ca principal interes al acestei distinctii
aplicabilitatea, în cazul celor dintâi, a unor efecte specifice, si anume exceptia de
neexecutare, rezolutiunea/rezilierea si riscul contractului.
S-a pus problema daca rezolutiunea/rezilierea nu s-ar aplica si contractelor
unilaterale.
Ca argument formal pentru un raspuns pozitiv, ar putea fi invocat art. 1020 Cod
Civil, potrivit caruia “conditia rezolutorie este subînteleasca totdeauna în contractele
sinalagmatice, în caz când una din parti nu îndeplineste angajamentul sau”. Aceasta ar
putea sa însemne ca, în ultima instanta printr-un pact comisoriu inserat în contractul
unilateral, incidenta rezolutiunii ar fi asigurata.
Pe de alta parte, unii autori au observat ca neexecutarea culpabila a obligatiilor ce
incumba debitorului din contractul unilateral ar justifica dreptul creditorului de a
pretinde revenirea anticipata la situatia anterioara.
S-a reliefat, în acest sens, ca “în caz de nerespectare a obligatiilor de catre
comodatar (de exemplu, întrebuintarea lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere
rezilierea contractului conform regulilor generale, desi contractul este unilateral (iar art.
1020–1021 Cod Civil vizeaza în mod direct numai contractele sinalagmatice) si partile
nu au stipulat un pact comisoriu expres.”
Lasând la o parte faptul ca notiunea de reziliere este utilizata în contextul unui
contract de executare succesiva, precum si ca tocmai “regulile generale” nu permit
aplicarea rezilierii la contracte unilaterale, apreciem ca o asemenea teorie nu tine seama
de ratiunea rezolutiunii/rezilierii.
Fara a anticipa asupra unui examen mai aprofundat asupra mecanismelor si
consecintelor tuturor cauzelor de ineficacitate, inclusiv ale rezolutiunii/ rezilierii, suntem
nevoiti sa remarcam, alaturi de alti autori, ca se recurge la un efect specific al
contractelor sinalagmatice pentru a întemeia în drept o posibilitate pe care o are orice
creditor al unei obligatii afectate de un termen prevazut numai ori, dupa caz, si în
favoarea debitorului: posibilitatea de a cere decaderea acestuia din urma din beneficiul
termenului.
Aceasta pârghie o pune la dispozitia creditorului art. 1025 Cod Civil, potrivit cu
care “debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este cazut în
deconfitura, sau când, cu fapta sa, a micsorat sigurantele ce prin contract daduse
creditorului sau.”
A doua ipoteza poate fi aplicata în situatia în care comodatarul, debitorul obligatiei
de restituire si al obligatiei de folosire a bunului conform destinatiei prevazute în
contractul de comodat, schimba aceasta destinatie.
Prin urmare, fara a invoca rezilierea, comodantul confruntat cu aceasta stare de
lucruri poate cere, în temeiul art. 1025 Cod Civil, restituirea bunului înainte de termen
sau, dupa caz, înainte de atingerea scopului urmarit de comodatar prin preluarea bunului
în folosinta. Suntem, practic, în prezenta exigibilitatii anticipate a obligatiei de
restituire care este oricum efectul final esential al comodatului.
De altfel, în aceasta ordine de idei, rezolutiunea si rezilierea sunt traiectorii
“accidentale” ale contractelor sinalagmatice. Atât timp cât cele partile contractului
sinalagmatic au o conduita normala, se vor produce efectele normale ale acestui contract
care, cu exceptia locatiunii, conduc la crearea unor noi situatii de fapt si de drept.
Dimpotriva, efectul final normal al oricarui contract unilateral este revenirea la
starea de fapt si de drept initiala : comodatarul restituie bunul comodantul (el poate fi
obligat sa o faca anticipat chiar daca nu i se poate retine nici o culpa în folosinta
bunului), depozitarul restituie bunul deponentului, creditorul gajist debitorului care si-a
executat obligatia garantata prin gaj etc.
Din aceasta perspectiva, rezolutiunea în special, dar, într-o anumita proportie si
rezilierea trebuie percepute ca traiectorii exceptionale si accidentale, alese, în ultima
instanta, de partea care considera ca este suficient de prejudiciata încât sa prefere
desfiintarea contractului în loc de a persevera, pe cale de executare silita, în sensul
atingerii efectelor ce sunt determinate de natura sa intrinseca.
 2. Rezolutiunea în materia rentei viagere si a contractului de întretinere

Asadar, rezolutiunea/rezilierea nu se aplica decât contractelor sinalagmatice.

Aceasta înseamna ca orice contract sinalagmatic poate fi teren nelimitat de afirmare a
unei asemenea cauze de ineficacitate?
Legislatia noastra aduce corective în acest sens, îndeosebi în materia contractelor
aleatorii, din care vom face referire în acest loc numai la contractul de renta viagera.
Astfel, potrivit art. 1647 Cod Civil, “singura neplata a termenelor expirate a
renditei nu da drept celui în a carui favoare este înfiintata sa ceara întoarcerea capitalului,
sau reintrarea în posesiunea fondului înstrainat”.
Aceasta dispozitie legala a fost interpretata în sensul ca rezolutiunea contractului
pentru neexecutare nu poate fi ceruta de credirentier pe temeiul neexecutarii de catre
debirentier a obligatiei sale principale, chiar daca renta a fost constituita cu titlu oneros.
Nu trebuie însa echivalata aceasta limitare cu excluderea ideii de rezolutiune în
materia contractului de renta viagera.
În primul rând, Codul Civil admite rezolutiunea, fara nici o rezerva si în lipsa
oricarei stipulatii contractuale, atunci când neexecutarea ce se imputa debirentierului
priveste alte obligatii decât obligatia de a plati renta. Potrivit
art. 1646 Cod Civil, rezolutiunea poate fi ceruta numai daca debirentierul nu prezinta
garantiile stipulate pentru asigurarea platii rentei.
În al doilea rând, chiar daca se pune în discutie neexecutarea obligatiei de plata a
rentei, rezolutiunea, cu consecinta restituirii bunului prestat de credirentier, este perfect
admisibila daca în contract a fost inserat un pact comisoriu, inclusiv de gradul I.
Deci, în lumina celor aratate mai sus, domeniul de aplicare a rezolutiunii/rezilierii
nu are de suferit restrângeri.
În ce priveste contractul de întretinere, pornindu-se de la teza ca actele nenumite,
asa cum este si acest contract, nu se supun regulilor edictate pentru actele numite cu care
prezinta cea mai mare asemanare (în speta, contractul de renta viagera), ci regulilor
generale în materie de obligatii civile, s-a conchis ca rezolutiunea îsi recapata aria
fireasca de întindere, dispozitiile art. 1647 Cod Civil nefiind aplicabile prin analogie.

3. Rezolutiunea în materia contractelor cu executare succesiva

Raportul între rezolutiune si reziliere este determinat, în opinia în

care rezilierea reprezinta o cauza de ineficacitate legata de culpa uneia dintre partile
contractului sinalagmatic, de natura contractului stabilita în functie de modul de
executare.
În majoritatea lucrarilor din literatura de specialitate, clasificarea contractelor în
contracte cu executare uno ictu si contracte cu executare succesiva este înfatisata ca
decisiva, printre altele, pentru a delimita sfera de aplicare a rezolutiunii (contractele cu
executare uno ictu) de aceea a rezilierii (contractele cu executare succesiva).
Exemplul contractului de întretinere, fructificat mai sus pentru a dezlega
chestiunea restrângerii domeniului de aplicare a rezolutiunii/rezilierii în aria contractelor
sinalagmatice, este edificator si pentru a dezvalui fisurile acestui rationament.
Într-adevar, contractul de întretinere, ca si contractul de renta viagera (avem în
vedere, în acest ultim caz, ipoteza unui pact comisoriu) este, fara îndoiala, un contract de
executare succesiva. Cu toate acestea, restituirea bunului prestat în schimbul întretinerii
ori, dupa caz, al rentei, cu titlu de rezolutiune, fara ca, invers, sa se puna problema
restituirii contravalorii întretinerii, respectiv a rentei executate, este pe deplin admisibila.
În sustinerea acestei teze s-a spus, cu aplicatie la contractul de întretinere, ca
debitorului în culpa nu i se cuvine restituirea valorii întretinerii, independent de faptul ca
a avut sau nu folosinta bunului de la data încheierii contractului, pentru ca “problema nu
trebuie rezolvata dupa cum opereaza sau nu o compensare de foloase, ci în raport de
caracterul aleatoriu al contractului”
În concluzie, de esenta rezolutiunii nu este existenta unui contract de executare
uno ictu; practic, rezolutiunea este aplicabila ori de câte ori este întemeiata si posibila în
raport cu natura contractului (modul de executare este doar unul dintre reperele definirii
acestei naturi) restituirea prestatiilor, indiferent ca aceasta se face unilateral sau în
favoarea ambelor parti contractante.

4. Domeniul de aplicare a rezilierii

Conceptul de reziliere trebuie clarificat înaintea oricarei dezbateri.

Literatura noastra juridica acorda acestei notiuni o dubla acceptiune, neomogena.
Într-o acceptiune, rezilierea este corespondentul rezolutiunii în materie de
contracte cu executare succesiva.
Într-o alta acceptiune, rezilierea se mentine în teritoriul acestor contracte, însa nu
ca un corespondent al rezolutiunii, ci desprinsa cu totul de ideea de culpa contractuala.
Cu privire la aceasta ultima acceptiune s-a afirmat ca rezilierea “se deosebeste de
rezolutiune prin faptul ca nu retroopereaza la data încheierii contractului si nu implica
neaparat o neexecutare culpabila a contractului...”. Înainte de toate însa, adaugam noi,
rezilierea nu mai este legata de contractele sinalagmatice.
În aceasta viziune, rezilierea poate fi voluntara, fortata sau judiciara.
Rezilierea voluntara corespunde revocarii, care, la rândul ei, poate fi consensuala
(mutuus dissenssus) sau unilaterala (denuntarea unilaterala).
Rezilierea fortata este legata de disparitia, dupa încheierea contractului de
executare succesiva, a unui element esential al contractului (pieirea bunului, decesul
partii în considerarea careia s-a perfectat contractul s.a.a.).
Rezilierea judiciara ramâne sa opereze ori de câte ori, la cererea partii interesate,
instanta judecatoreasca, în lipsa acordului de vointa a partilor si fara a fi disparut în
întregime unul dintre elementele esentiale ale contractului, pronunta desfacerea
contractului cu efecte ex nunc. S-a apreciat ca o asemenea solutie este posibila si ca
remediu al unui caz de impreviziune.
În ce ne priveste, nu putem contesta “sâmburele de adevar” pe care îl prezinta
aceasta viziune asupra notiunii de reziliere.
În primul rând, ar putea fi invocata o justificare de ordin pragmatic caci, practic, în
aceasta viziune rezilierea ajunge sa fie sinonima cu desfiintarea, cu consecinte numai
pentru viitor, a oricarui contract cu executare succesiva.
În alti termeni, nerevenirea la situatia anterioara, ca si neatingerea drepturilor
tertilor sunt reputate ca fiind constante pentru desfacerea unor contracte cu derulare în
timp, indiferent de temeiul desfiintarii.
Printre obiectiile de principiu ce s-ar formula în combaterea acestei viziuni ar fi
aceea ca rezilierea, o data conceputa ca factor comun pentru ineficacitatea contractelor
cu executare succesiva, ar putea absorbi, la prima vedere, inclusiv situatiile de nulitate a
acestor contracte.
De aceea, este întelept sa se analizeze comparativ toate cauzele de ineficacitate si
comportamentul acestora în aria contractelor cu executare succesiva pentru a afla daca nu
mai exista, în afara nulitatii, si alte cauze ce nu se pot subsuma “marii familii” a
rezilierii, având nevoie de un loc distinct.
În al doilea rând, viziunea “totalizatoare” asupra rezilierii este, într-o anumita
masura, hranita de anumite dispozitii legale, unele de data recenta. Este îndeajuns sa
evocam în acest sens dispozitiile Legii nr. 114/1996 a locuintei.
Citam în întregime art. 24 din aceasta lege:
“Rezilierea contractului de închiriere înainte de termenul stabilit se face în
urmatoarele conditii:
a) la cererea chiriasului, cu conditia notificarii prealabile într-un termen de
minimum 60 de zile;
b) la cererea proprietarului, atunci când:
– chiriasul nu a achitat chiria cel putin 3 luni consecutiv;
– chiriasul a pricinuit însemnate stricaciuni locuintei, cladirii în care este
situata aceasta, instalatiilor, precum si oricaror alte bunuri aferente lor, sau daca
înstraineaza fara drept parti ale acestora;
– chiriasul are un comportament care face imposibila convietuirea sau
împiedica folosirea normala a locuintei;
– chiriasul nu a respectat clauzele contractuale;
c) la cererea asociatiei de proprietari, atunci când chiriasul nu si-a achitat
obligatiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioada de 3 luni, daca au fost
stabilite, prin contractul de închiriere, în sarcina chiriasului.”
Din aceste prevederi legale edictate în materie de închiriere a locuintei, rezulta ca
rezilierea acopera atât situatii de culpa contractuala, precum cele de la lit. b si c, cât si
situatia denuntarii unilaterale, recunoscuta exclusiv chiriasului, potrivit art. 24 lit. a. Este,
asadar, în acest articol, un argument legislativ pentru teza ca notiunea de reziliere este
proprie contractului de executare succesiva, însa nu inseparabila de ideea de culpa si,
deci, implicit, de ideea de raspundere contractuala; rezilierea nu este, în mod esential, o
sanctiune.
Ca o ultima chestiune ce ar interesa domeniul de aplicare a rezolutiunii/rezilierii,
se cuvine adaugat ca atât dispozitiile Codului Civil, cât si cele cuprinse în legi speciale
fac aplicatii ale acestor cauze de ineficacitate. Comentariile acestor texte îsi au rostul
atunci când se evidentiaza particularitatile pe care le comporta aceasta cauza de
ineficacitate la anumite contracte; cu alte cuvinte, metodologic vorbind, nu este, în opinia
noastra, un aspect de întindere a sferei de aplicare, ci unul care tine de conditii specifice
în care functioneaza cauza de ineficacitate.

3. Domeniul de aplicare a riscului contractului

Problema care se ridica este daca si în ce masura riscul contractului intereseaza

materia cauzelor de ineficacitate.
Este de remarcat ca autorii nu fac o asemenea încadrare, raspunsul la întrebarea
cine suporta riscul contractului fiind plasat în zona efectelor specifice contractelor
sinalagmatice.
Consideram ca o anumita inertie în sistematizarea materiilor este responsabila
pentru omisiunea de a sublinia valenta riscului contractului de cauza de ineficacitate.
Pe de alta parte, nuantând discutia, vom recunoaste ca riscul contractului nu poate
fi vazut, global, ca o cauza de ineficacitate.
Astfel, în cazurile în care creditorul obligatiei imposibil de executat este acela care
suporta riscul (acesta este cazul contractelor sinalagmatice în general, dar, de ce nu, si
contractelor sinalagmatice lipsite de acest efect în masura în care ele gazduiesc o clauza
prin care s-a convenit, prealabil survenirii “cauzei straine”, ca riscul sa fie suportat, cel
putin în parte, de creditorul obligatiei imposibil de executat), înseamna ca el ramâne tinut
sa-si execute propria obligatie desi, prin ipoteza, nu va primi contraprestatia în
considerarea careia s-a angajat juridiceste.
Prin urmare, daca riscul apartine creditorului obligatiei ce a devenit imposibil de
executat, contractul ramâne eficient cât priveste obligatia ce incumba acestuia.
Daca însa debitorul obligatiei imposibil de executat suporta riscul, se poate
observa ca, o data cu survenirea cazului fortuit contractul, desi valabil încheiat si
“nesabotat” prin fapta culpabila a vreuneia dintre parti, devine ineficace: obligatia
imposibil de executat se stinge potrivit dreptului comun, iar cealalta obligatie, care, sub
aspect obiectiv, poate fi executata, “dispare” pentru ca dispare însasi cauza imediata si
esentiala a acesteia.
Cu adevarat, lipsirea, ex nunc sau, dupa caz, ex tunc, a contractului de efecte în
ceea ce priveste obligatia posibil de executat se explica prin mecanismul suportarii
riscului. De aceea, se poate sustine ca suportarea riscului contractului se poate manifesta,
în functie de identitatea partii “sacrificate”, ca o cauza de ineficacitate.
 În legatura cu domeniul de aplicare a riscului contractului, nu sunt consideratii
speciale de facut. Sunt vizate contractele sinalagmatice, indiferent de modul de încheiere,
de modul de executare, de caracterul numit sau nenumit s.a.m.d.
Acest domeniu ramâne ferm conturat atât timp cât riscul contractului nu se
confunda cu riscul pieirii bunului. Dincolo de împrejurare ca cel de-al doilea poate pune
problema celui dintâi, reciproca nu este, în nici un caz, valabila.

4. Domeniul de aplicare a reductiunii libertatilor excesive

1. Notiune

Reductiunea liberalitatilor excesive este sanctiunea de drept civil atrasa de

încalcarea, prin liberalitati, a rezervei succesorale.
Asa cum s-a afirmat în literatura de specialitate, reductiunea lipseste de eficacitate
liberalitatile excesive în masura necesara întregirii rezervei, dar fara a atrage nulitatea
lor.
Dat fiind faptul ca studiul de fata se orienteaza asupra cauzelor de ineficacitate a
contractelor, înseamna ca domeniul de aplicare, precum si celelalte aspecte referitoare la
regimul reductiunii, au a fi cercetate numai în legatura cu contractul de donatie.

2. Domeniul de aplicare a reductiunii donatiilor

Este de observat ca domeniul de aplicare a reductiunii donatiilor este mai întins

decât cel al conditiei de forma cerute ad validitatem, respectiv forma autentica, conditie
care ramâne altminteri emblematica pentru acest contract.
Astfel, reductiunea se aplica tuturor contractelor de donatie “obisnuite”.
În plus însa, aceasta cauza de ineficacitate priveste varietatile de donatie de care
este straina forma solemna: donatiile indirecte (renuntarea la un drept, remiterea de
datorie si donatia realizata printr-o stipulatie pentru altul) si darul manual.
Cu privire la cele dintâi, s-a precizat ca donatia indirecta se poate realiza si în
cadrul unui act cu titlu oneros, daca una dintre parti, cu intentie liberala, încheie
contractul în parte cu titlu oneros, în parte cu titlu gratuit. În acest caz, problema
reductiunii se va pune, desigur, numai în legatura cu acea parte a actului juridic ce releva
intentia de a procura un folos, în forma dispunerii de un bun în favoarea altuia, fara a
urmari în schimb un folos corespunzator de la acesta din urma.
În aceste cazuri, problema donatiei indirecte trebuie corelata cu conditiile specifice
de validitate. Spre exemplu, daca pretul prevazut într-un contract de vânzare-cumparare
este mult prea mic ori simbolic în raport cu valoarea bunului vândut, înseamna ca
vânzarea este nula absolut pentru pret derizoriu, respectiv pret fictiv ceea ce, potrivit
principiului conversiunii, face aplicabile, în mod direct, regulile de fond ale donatiei,
inclusiv reductiunea; în alti termeni, liberalitatea nu mai este una indirecta, ci dimpotriva.
 5. Domeniul de aplicare a revocarii

1. Notiune. Speciile revocarii

Notiunea de revocare este susceptibila de mai multe întelesuri, chiar daca toate
acestea denota, într-un mod oarecare, imaginea unui act juridic caruia îi este rapita cel
putin o parte din puterea sa.
Bunaoara, se face referire la revocarea ofertei sau, dupa caz, a acceptarii ofertei,
savârsita de ofertant, respectiv de acceptant.
În acest caz, revocarea se analizeaza ca o cauza de ineficacitate a unui act juridic
unilateral ceea ce justifica ignorarea ei în studiul de fata.
În al doilea rând, ineficacitatea fata de creditorii chirografari a contractelor
încheiate în frauda lor de catre debitor poate fi obtinuta prin promovarea cu succes a
actiunii revocatorii (pauliene).
Am conturat însa de la bun început aria cauzelor de ineficacitate, determinata prin
prisma întelegerii ineficacitatii ca stare ce submineaza puterea contractului în primul
rând între parti, ca fiind una distincta de inopozabilitate. Or, natura juridica a actiunii
revocatorii ca actiune în inopozabilitate explica de ce nu îi vom face loc nici ei în studiul
de fata.
Fata de aceste amendamente, revocarea ar ramâne, într-o acceptiune stricta a
termenului, sa acopere actul juridic prin care se retracteaza de catre o parte sau de catre
ambele parti un act juridic valabil încheiat.
Am observat mai sus ca unii autori cerceteaza revocarea în contextul rezilierii,
definind-o ca o reziliere voluntara. Pentru o mai buna delimitare a celor doua notiuni s-a
propus criteriul stadiului de executare a contractului, revocarea gasindu-si locul pentru
contractele ce nu au fost puse în executare, iar rezilierea pentru cele executate în tot sau
cel putin în parte.
În aceasta viziune, revocarea este o cauza de ineficacitate a contractului daca
manifestarea de vointa, neconditionata de un temei anume, în sensul lipsirii de efecte
juridice a unui contract înca neexecutat provine de la toate partile contractante.

2. Domeniul de aplicare a revocarii în general

Pe aceasta cale, se poate contura si domeniul de aplicare al revocarii astfel

întelese. Trimiterea se face în mod necesar la art. 969 Cod Civil potrivit cu care
conventiile pot fi revocate “prin consimtamânt mutual sau din cauze autorizate de lege”.
Dat fiind faptul ca “revocarea din cauze autorizate de lege” corespunde îndeosebi
unor cazuri exceptionale în care este admisa denuntarea unilaterala a contractelor,
indiferent ca este permisa de lege ori în temeiul conventiei partilor, revocarea prin
consimtamântul mutual al cocontractantilor se înfatiseaza ca o cauza generala de
ineficacitate.
Granitele revocarii sunt, asadar, doua: principiul irevocabilitatii contractelor si
sfera cazurilor de denuntare unilaterala; în acest din urma caz, acordul celeilalte parti cu
privire la denuntarea unilaterala nu mai este necesar, ceea ce înseamna ca este irelevant.
Din aceasta perspectiva, pare un nonsens sa se afirme ca mutuus dissenssus se poate
aplica si locatiunilor fara termen; dimpotriva, aplicabilitatea revocarii la locatiunile cu
termen trebuie subliniata pentru ca, fara acordul mutual, aceste locatiuni nu si-ar putea
epuiza efectele înainte de împlinirea termenului, în afara unor situatii exceptionale ce ar
evoca, desigur, alte cauze de ineficacitate (pieirea bunului, neexecutarea culpabila a
obligatiilor).
În concluzie, pe de o parte, principiul irevocabilitatii se opune posibilitatii ca una
dintre parti sa puna capat contractului, singura si fara un motiv anume. Pe de alta parte,
exista situatii în care, cu titlu de exceptie, manifestarea, discretionara, a uneia sau unora
dintre partile contractante este suficienta pentru desfacerea contractului: denuntarea
unilaterala.

3. Domeniul de aplicare a revocarii donatiilor

Cât priveste domeniul de aplicare a revocarii merita a mai fi discutat un aspect

care are în vedere terminologia legala.
Astfel, Codul civil utilizeaza notiunea de revocare în materia liberalitatilor.
Raportata la contractul de donatie, aceasta cauza de ineficacitate îmbraca trei forme:
revocarea pentru ingratitudine, revocarea pentru neexecutarea sarcinii si revocarea pentru
survenienta de copii.
Cu referire la primele doua, se cuvine mentionat faptul ca revocarea se face pe cale
judecatoreasca în temeiul unei conduite culpabile a donatarului. Acesta din urma fie
nu-si executa obligatia asumata cu titlu de sarcina (inclusiv o obligatie stipulata în
folosul sau), fie se face vinovat de anumite fapte prevazute de lege (art. 831 Cod Civil)
care, de altfel, nu reprezinta încalcarea unor obligatii expres mentionate în contract.
Pentru ambele situatii, doctrina s-a considerat îndreptatita sa ignore calificarea
legala, apreciind ca, în realitate, trebuie aplicat regulile din materia rezolutiunii.
Fara a intra în detaliile legate de conditiile revocarii donatiei pentru neexecutarea
sarcinii si a revocarii pentru ingratitudine, dar fiind, pe de alta parte, consecventi
concluziei desprinse în cadrul observatiilor preliminare, conform careia calificarea legala
a cauzei de ineficacitate nu se poate impune interpretului de plano, în toate cazurile, vom
privi ca întemeiata aceasta solutie. Ea tine seama atât de caracterul judiciar al revocarii,
cât si de imputabilitatea împrejurarilor ce întemeiaza revocarea.
Revocarea pentru survenienta de copil al donatorului pare, la rândul sau, departata
de ideea de revocare astfel cum a fost definita mai sus.
 Într-o opinie, s-a afirmat ca si în acest caz este vorba despre o rezolutiune care, de
aceasta data, opereaza de drept.
Este de netagaduit ca mecanismul consecintelor produse de survenienta copilului
donatorului prezinta anumite asemanari, inclusiv pe planul efectului ex tunc al desfacerii
contractului, cu urmarile unui pact comisoriu de gradul IV inserat într-un contract
sinalagmatic cu executare uno ictu.
Ni se pare, totusi, prea putin pentru a accepta o astfel de asimilare. Într-adevar,
ideea de culpa, mai mult, poate, chiar decât caracterul judiciar, este suficient de atasata
de conceptul de rezolutiune încât sa fie de evitat extinderea domeniului de aplicare a
acesteia din urma la situatii în care desfacerea contractului este cu totul detasata de
conduita partii împotriva careia se cere rezolutiunea.
În ultima instanta, nihil obstat sa se convina anticipat asupra unei desfiintari de
drept pentru motive neimputabile nici uneia dintre parti, dar aceasta nu este nici pe
departe ipoteza art. 836 Cod Civil.
Pe de alta parte, daca s-ar opune o fundamentare a acestui caz de ineficacitate pe o
“conditie rezolutorie subînteleasa” nu s-ar face decât sa se deschida un câmp nou de
afirmare pentru cei care critica acest concept ca fiind contradictoriu. Formal, critica este
fondata pentru ca, admitând ca starea normala a unui act juridic este de a fi neafectat de
modalitati, înseamna ca acestea, inclusiv conditia, trebuie sa fie explicit stipulate de
parti.
O ultima posiblitate de a argumenta notiunea de “revocare” în legatura cu
desfiintarea de drept a donatiilor pentru nasterea ulterioara a copilului donatorului este
însa oferita chiar de formularea art. 969 alin.2 Cod Civil : “Ele se pot revoca (...) din
cauze autorizate de lege”. Referirea generica la “cauze autorizate de lege” permite, în
chip onest, interpretarea ca legiuitorul a dorit sa recunoasca drept cauze de “revocare” a
unui contract, în afara lui mutuus dissenssus, atât denuntarea unilaterala, cât si orice alte
împrejurari “autorizate de lege” sa produca acelasi efect, între care survenirea unui copil
al donatorului.

6. Domeniul de aplicare a denuntarii unilaterale

1. Notiune. Exemple

Denuntarea unilaterala este o veritabila exceptie de la principiul irevocabilitatii. Ea

este, în fond, o revocare a contractului, ceruta însa numai de una sau, dupa caz, de unele
dintre partile contractante. Pentru acest motiv, majoritatea autorilor fac din examinarea
domeniului de aplicare a revocarii mutuale contextul preferat al cercetarii denuntarii
unilaterale.
Domeniul de aplicare a denuntarii unilaterale trebuie delimitat în functie de cele
doua surse de nastere a acestei prerogative exceptionale. Într-adevar, posibilitatea de a
pune capat contractului în mod unilateral, fara a invoca un motiv anume, poate fi
acordata de lege sau printr-o clauza convenita în acest scop.
 În ce priveste cazurile prevazute de lege, cele mai cunoscute sunt mentionate de
Codul Civil:
– revocarea donatiei între soti (art. 937 Cod Civil);
– denuntarea contractului de locatiune încheiat pe durata nedeterminata (art. 1436
Cod Civil);
– revocarea mandatului de catre mandant, respectiv renuntarea mandatarului la
mandat (art. 1553–1556 Cod Civil);
– încetarea depozitului la cererea deponentului (art. 1616 Cod Civil).
La acestea se adauga cazurile prevazute în legi speciale, dintre care, pentru a ne
mentine în sfera raporturilor de drept civil, vom aminti numai “rezilierea” contractului de
închiriere înainte de termenul stabilit, la cererea chiriasului, cu conditia notificarii
prealabile într-un termen de minimum 60 de zile (art. 24 lit. a din Legea nr. 114/1996).
Este de observat, sub aspect terminologic, ca legiuitorul nostru nu “aloca” un
singur concept pentru toate aceste situatii în care efectele contractului înceteaza la
initiativa unei singure parti, fara ca aceasta sa fie tinuta a justifica vreun motiv anume.
Astfel, în ce priveste ultimul exemplu, legiuitorul apeleaza la notiunea de
“reziliere”, care acopera, alaturi de denuntarea unilaterala pusa la dispozitia chiriasului
(reglementata în conditii mai riguroase decât cele date de dreptul comun), cauze de
ineficacitate care implica ideea de responsabilitate contractuala. Reiteram afirmatia ca
procedeul nu este recomandabil pentru ca utilizarea extensiva a conceptelor juridice este
calea care conduce cel mai sigur la “deprecierea” lor.
Pe de alta parte, varietatea termenilor nu depinde de varietatea contractelor.
Într-adevar, în materia contractului de mandat, legiuitorul, definind cele doua cazuri de
denuntare unilaterala determinate în functie de partea care are initiativa, se refera la
“revocarea mandatarului” (de catre mandant) si “renuntarea mandatarului la mandat”.
Aceasta distinctie terminologica, preluata ca atare din Codul Civil Francez (art.
2003), nu se justifica din punct de vedere al regimului juridic aplicabil. Privita fata de
raporturile dintre parti, cât si având în vedere efectele fata de terti, încetarea mandatului
prin denuntare unilaterala produce aceleasi consecinte, indiferent ca provine de la
mandant sau de la mandatar. Singura relevanta, care excede dreptul, este aceea de a
surprinde, în planul încetarii contractului, rolul de initiator al “afacerii” pe care l-a avut
mandantul: mandantul “revoca”, în timp ce mandatarul care, initial, a acceptat
însarcinarea, “renunta” ulterior la aceasta.
 7. Domeniul de aplicare a neîndeplinirii conditiei suspensive si a îndeplinirii
conditiei rezolutiei

1. Notiune. Delimitare

Conditia suspensiva este acel eveniment viitor si nesigur a carui realizare conduce
la nasterea efectelor contractului, pe când îndeplinirea conditiei rezolutorii atrage
desfiintarea contractului.
Prin raportare la cauzele de ineficacitate, conditia suspensiva se manifesta, pâna la
proba contrarie a îndeplinirii sale, ca o cauza care blocheaza de la început manifestarea
efectelor urmarite de parti. Un contract afectat de o conditie suspensiva se naste ca un
contract “inapt”, cauza de ineficacitate aparând o data cu manifestarea de vointa.
Aceasta dinamica este, de altfel, identica, pâna la un punct, cu aceea a nulitatii,
diferenta facând-o chiar realizarea evenimentului.
La conditia rezolutorie, dinamica este inversa, în sensul în care a inspirat vechiul
adagiu pura est, sed sub conditione resolvitur .

2. Domeniul de aplicare. Limite

Sfera de aplicare a celor doua cauze de ineficacitate este destul de larga:

dimensiunea acestei sfere o da, în fond, sfera de aplicare a conditiei însesi, fie aceasta
suspensiva ori rezolutorie.
Limitele ramân cele clasice, traditional acceptate, ceea ce nu exclude necesitatea
unei succinte analize.
În primul rând, conditia suspensiva în ansamblul ei, ca si conditia rezolutorie
privita global, este valabila în orice contract ar fi inserata.
Exceptiile se contureaza la nivelul unor subclasificari ale conditiei. Avem în
vedere, concret, specia conditiei potestative, care, la rândul ei, cunoaste o subclasificare
semnificativa pentru analiza de fata, aceea în conditie pur potestativa si conditie
potestativa simpla.
În ce priveste conditia pur potestativa, nu exista controverse cu privire la nulitatea
clauzei care cuprinde o conditie pur potestativa din partea debitorului.
Cu toate acestea, s-a sustinut în doctrina o teza care, plasând conditia pur
potestativa din partea debitorului în contextul lui summa divisio în materia conditiei,
arata ca numai conditia suspensiva pur potestativa din partea debitorului ar atrage
nulitatea.
Se sustine ca ratiunea textului s-ar regasi numai pentru aceasta interpretare
restrictiva a art. 1010 Cod Civil – care, de altfel, nu distinge între conditia suspensiva si
conditia rezolutorie –, adaugându-se un argument ce tine de o interpretare gramaticala:
legiuitorul vorbeste de “obligatia contractata”, deci “se refera la conditia de care depinde
existenta obligatiei, iar nu stingerea ei, ceea ce înseamna ca s-ar stipula în mod valabil o
conditie rezolutorie pur potestativa a carei realizare depinde de vointa celui ce se obliga”.
Consideram ca nici ratiunea legii, nici sintagma “obligatie contractata” nu sunt
elocvente pentru a ajunge la o astfel de concluzie. Intentia de angajare într-un raport
juridic nu poate fi conditionata de un liber arbitru din partea debitorului, indiferent ca
momentul în care se exteriorizeaza aceasta atitudine discretionara este concomitent sau
ulterior încheierii contractului.
Pe de alta parte, notiunea de “obligatie contractata” nu a fost aleasa pentru a
sugera aplicarea nulitatii exclusiv la obligatia afectata de o conditie rezolutorie.
“Obligatie contractata” înseamna pur si simplu obligatie cuprinsa într-un contract. Daca
legiuitorul ar fi avut în vedere un regim juridic special numai pentru ipoteza conditiei
suspensive, credem ca ar fi putut sa o spuna direct, si nu apelând la formulari implicite.
În plus, ca un ultim contraargument de text, care valorifica sistematizarea legala a
materiei, este de remarcat ca distinctia dintre conditia suspensiva si conditia rezolutorie
este plasata la art. 1017–1021 Cod Civil, ceea ce înseamna ca toate dispozitiile legale ce
preced aceasta delimitare fundamentala, inclusiv art. 1010 Cod Civil, au vocatie de
aplicare atât pentru conditia suspensiva, cât si pentru conditia rezolutorie.
Concluzionând, conditia pur potestativa din partea debitorului atrage nulitatea
indiferent de tipul de contract în care este stipulata clauza care o contine.

3. Domeniul de aplicare a conditiei potestative simple din partea debitorului

Veritabila exceptie de la principiul aplicabilitatii conditiei la toate contractele

civile o ofera conditia potestativa simpla din partea debitorului. În acest sens, se admite
ca, sub sanctiunea nulitatii absolute totale, conditia potestativa simpla nu poate fi inclusa
în contractul de donatie daca ea afecteaza obligatiile asumate de donator. O asemenea
conditie ramâne perfect valabila pentru toate celelalte contracte.
Aceasta exceptie a fost conturata în literatura de specialitate în legatura si ca
expresie a irevocabilitatii de gradul II a contractului de donatie.
S-a subliniat în acest sens ca “irevocabilitatea donatiilor are un caracter special,
mai accentuat decât forta obligatorie a oricarui contract, în sensul ca în materie de donatii
(indiferent daca s-au realizat în forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual)
irevocabilitatea priveste nu numai efectele, ci însasi esenta contractului, fiind o conditie
de validitate pentru formarea lui...”
Prevederea legala ce ar întemeia o asemenea solutie ar fi art. 822 Cod Civil,
potrivit cu care “este nula orice donatiune facuta cu conditiia caror îndeplinire atârna
numai de vointa donatorului”.
S-a observat, cu deplin temei, ca formularea art. 822 Cod Civil nu este compatibila
cu ideea de conditie potestativa simpla daca prin acesta din urma se întelege acel
eveniment a carui realizare depinde atât de vointa unei parti, cât si de un element exterior
acesteia, precum un fapt sau vointa unei persoane nedeterminate.
Dimpotriva, art. 822 Cod Civil, în modul în care este redactat, pare sa evoce o
prohibire a conditiei pur potestative din partea donatorului, singurul debitor al
contractului de donatie.
Este de presupus ca motivul pentru care autorii care interpreteaza art. 822 Cod
Civil cu aplicare la conditia potestativa simpla este refuzul de a admite, – si coerenta ce
trebuie sa anime legiferarea le da dreptate – ca legiuitorul a dorit doar sa “anticipeze”
dispozitiile art. 1010 Cod Civil la nivelul contractului de donatie, reglementarea acestuia
din urma precedând-o pe aceea a modalitatilor.
În alti termeni, art. 822 Cod Civil, într-o formulare care, aparent, ar relua, cu titlu
de caz particular, o prevedere de drept comun (adica art. 1010 Cod Civil), ar trebui vazut
ca un text de lege care doreste sa spuna mai mult, adica sa interzica nu doar conditia pur
potestativa, ci si conditia potestativa simpla din partea donatorului.
Apreciem ca toate aceste speculatii ar putea fi înlaturate daca ar fi privita cu mai
multe rezerve categoria juridica a conditiei pur potestative. Aceasta specie nu este
reglementata în Codul Civil Român, care cunoaste numai conditia potestativa, si nu se
vad motivele pentru care ar trebui inventata doctrinar.
Nu este justificat, în ce ne priveste, a face o delimitare în cadrul evenimentului pe
care “si una si alta din partile contractante poate sa-l faca a se întâmpla, sau poate sa-l
împiedice” (art. 1006 care reglementeaza conditia potestativa) dupa cum aportul partii
este exclusiv – aceasta ar fi “conditia potestativa pura” – sau s-ar corela cu un element
exterior (un fapt sau vointa unei persoane nedeterminate) – aceasta ar fi “conditia
potestativa simpla”.
În orice caz, art. 1010 Cod Civil nu face o asemenea distinctie, referindu-se la
conditia potestativa, definita la art. 1006. Din nou, argumentul derivat din plasarea
textelor face artificiala interpretarea restrictiva a art. 1010 Cod Civil în sensul ca s-ar
referi la categoria, de sorginte doctrinara, a “conditiei pur potestative”.
Ca urmare, art. 822 Cod Civil ramâne un caz particular al art. 1010 Cod Civil, ceea
ce poate fi explicat, formal, prin faptul ca materia donatiei precede materia teoriei
generale a obligatiilor, iar, pe fond, prin aceea ca protectia acordata donatorului a parut
legiuitorului suficient de importanta încât sa reitereze dreptul comun. Caci este important
sa nu se acorde efecte unei liberalitati decât daca actul nu cuprind clauze care, fie si
indirect, releva o ezitare din partea celui ce se angajeaza într-o operatiune patrimoniala
atât de dezavantajoasa. Or, identificarea unei conditii potestative (nu “simpla”, nici
”pura”) din partea donatorului ar fi suficienta pentru invocarea nulitatii donatiei, cu
consecinta pastrarii dreptului de proprietate în patrimoniul dispunatorului.
 8. Domeniul de aplicare a caducitatii

1. Notiune

Caducitatea este definita ca fiind acea cauza de ineficacitate care loveste un act
juridic valid, ce nu a produs înca efecte si care se datoreaza unui eveniment survenit dupa
formarea valabila a actului si independent de vointa autorului.
Notiunea de caducitate are, ca elemente constitutive, în afara validitatii actului
(care caracterizeaza, dupa cum am vazut toate cauzele de ineficacitate prin comparatie cu
nulitatea), interventia unui caz fortuit. Acest caz fortuit intervine dupa încheierea actului,
însa înainte ca acesta sa produca vreunul din efectele sale.
Cu privire la aceasta idee, se afirma chiar ca “un act care a primit un început de
executare nu poate fi caduc”.

2. Aplicatii ale caducitatii în materia contractului

O parte substantiala din sfera de aplicare a caducitatii o regasim în domeniul

actelor unilaterale (legatul si oferta de a contracta sunt doar cele mai importante si
consacrate exemple).
Cât priveste contractele, se pune problema identificarii contractelor susceptibile de
a fi lovite de caducitate.
Aceasta identificare depinde de analiza cauzelor de caducitate. La rândul lor,
acestea nu se pot raporta decât la acele elemente ale contractelor care exista la momentul
încheierii contractului, dar “dispar” ulterior si, în orice caz, înainte ca actul sa produca
vreunul din efectele urmarite de parti.
Aceste elemente pot fi persoana cocontractantului ori a unui tert de care depinde
producerea efectelor contractului, sau obiectul contractului. Consimtamântul si
capacitatea sunt si ele elemente esentiale ale contractului, însa existenta lor se “consuma”
integral la momentul acordului de vointa, neputând fi examinate în raport cu o data
ulterioara.
O alta premisa a discutiei este ca nu pot deveni caduce decât contracte care, prin
natura lor, nu pot sa produca efecte chiar de la data încheierii lor.
Aceasta înseamna ca, în principiu, caducitatea va ocoli contractele cu executare
uno ictu, dar, în egala masura, si contractele cu executare succesiva în masura în care
acestea din urma si-au epuizat o parte din efecte.
Pentru ultima ipoteza, este sugestiv exemplul încetarii locatiunii pentru pieirea
fortuita totala a bunului: contractul este valabil încheiat, împrejurarea care survine
perfectarii locatiunii este exterioara vointei partilor, însa nu suntem în prezenta
caducitatii întrucât, pâna la data ivirii cazului fortuit, contractul a produs efecte juridice,
altminteri ireversibile. În conceptia Codului Civil, “contractul este de drept desfacut”
(art. 1423), dar unii autori au încercat sa ofere o calificare juridica mai putin echivoca si
au avansat ideea “rezilierii fortate”.
În aceste conditii, aria contractelor susceptibile de caducitate se restrânge
considerabil, mai ales daca se ia în considerare faptul ca termenul, ca modalitate a actului
juridic, nu amâna producerea efectelor, ci doar exercitarea dreptului nascut la data
încheierii contractului.
O ipoteza ce ar satisface exigentele în materie de caducitate a contractului ar fi
pieirea fortuita a bunului individualizat printr-un antecontract si care ar urma sa faca
obiectul contractului pe care îl pregateste antecontractul.
Daca pieirea nu ar fi fortuita, ci imputabila celui tinut sa puna la dispozitie bunul
(fie cu titlu de transfer al proprietatii, fie cu alt titlu), problema s-ar analiza pe terenul
raspunderii pentru încalcarea antecontractului.
Pe de alta parte, este necesar ca în virtutea antecontractului sa nu se fi executat nici
o prestatie, caci într-o atare situatie redevine aplicabila “rezilierea fortata”, riscul
contractului sau o alta institutie prin care se va pune de acord cazul fortuit survenit cu
faptul ca s-au produs anterior anumite efecte juridice în temeiul antecontractului.
În tiparul aceluiasi exemplu (antecontractul) poate fi imaginata situatia decesului
cocontractantului, cu conditia ca operatiunea juridica sa se fi încheiat în considerarea
calitatilor esentiale ale acestuia.

III. SCURTE CONCLUZII

Analiza domeniului de aplicare a cauzelor de ineficacitate depinde de anumiti

“factori comuni”, în sensul ca acestia sunt implicati în orice examen critic legat de unul
sau altul din aspectele ce pot fi discutate în ce priveste cauzele de ineficacitate.
Într-adevar, indiferent ca este vorba de domeniu de aplicare, conditii, consecinte
ori corelatii între diferitele cauze de ineficacitate, trebuie definita notiunea de
“ineficacitate a contractului”. Studiul de fata a dat un raspuns axat pe acceptiunea
restrânsa a notiunii “efecte”, si anume aceeea de drepturi si obligatii, examinate nu ca
situatie juridica opozabila tertilor, ci ca una privita în contextul raporturilor dintre parti.
Efortul de definire a fost adâncit pe masura ce s-a încercat sa se delimiteze
domeniul de aplicare pentru fiecare cauza de ineficacitate în parte. În acest sens, nu de
putine ori domeniul de aplicare al unei anumite cauze de ineficacitate a fost restrâns sau,
dupa caz, largit ori de câte ori s-a identificat o gresita calificare din partea legiuitorului
ori a doctrinei.
Aceasta definire apreciem ca este cea mai importanta pentru ca, asa cum s-a
precizat, o calificare eronata poate conduce la aplicarea unui regim juridic total
inadecvat, sursa sigura de creare a unor solutii paradoxale si, înainte de orice,
inechitabile. Efortul de definire reala a cauzelor de ineficacitate nu se opreste o data cu
investigarea domeniului de aplicare, nefiind exclus ca analiza comparativa facuta pe
planul conditiilor de existenta, dar mai ales al tipurilor de consecinte generate de
incidenta cauzelor de ineficacitate sa impuna alte noi “permutari” si reasezari în aceasta
materie.
Rezultatul încercarii de sistematizare a cauzelor de ineficacitate într-o tipologie
caracterizata de mai multa rigoare si siguranta nu poate fi, în fond, decât delimitarea a
contrario a teritoriului în care functioneaza principiul eficacitatii contractului, altfel spus
pacta sunt servanda.
 La Conférence des Ministres de l'Éducation des pays ayant le français en

partage (CONFEMEN)

Corneliu-Liviu POPESCU*

1. La nature juridique de la CONFEMEN

La Conférence des Ministres de l'Éducation des pays ayant le français en partage

(CONFEMEN) est une organisation internationale intergouver-nementale, crée par les
États qui sont partie à l'acte constitutif de l'organisation, à savoir les Statuts de la
CONFEMEN.
La CONFEMEN remplit toutes les conditions d'une organisation internationale
intergouvernementale: ses membres sont des États, l'acte constitutif est un traité
international, il y a une structure institutionnelle permanente, un budget et des
fonctionnaires internationaux, elle dispose de personnalité juridique internationale et des
privilèges et immunités qui en découlent. Le traité constitutif prévoit la possibilité de la
conclusion d'un accord de siège avec l'État où se trouve le siège de l'organisation (l'article
36 alinéa 3).
Les Statuts de la CONFEMEN utilisent le mot " institution" (l'article 1 er alinéa 1 er)
pour designer cette organisation internationale.
La CONFEMEN, en tant qu'organisation internationale, est intimement liée à la
Francophonie. Seuls les États membres de la Communauté Francophone ont vocation
d'être membres de la CONFEMEN (l'article 1 er alinéa 1 er des Statuts). De plus, certaines
compétences de l'organisation et attributions de ses organes sont liées à la Francophonie
(l'article 12 alinéas 2 et 3, l'article 16 para. 2.1, l'article 20 alinéa 6 para. 3 et 5, l'article
21 alinéa 2). Cependant, la CONFEMEN reste une organisation internationale distincte
de la Francophonie.
Le nom de l'organisation peut conduire à certaines confusions. Bien qu'il soit fait
mention de "conférence", il ne s'agit pas d'une conférence internationale, mais d'une
organisation internationale, donc d'une structure internationale à caractère permanent,
dotée de personnalité internationale; sous un autre angle, la Conférence ministérielle
n'est que l'organe délibératif de l'organisation, qui ne se confond pas avec l'organisation
internationale entière. Bien qu'il soit fait mention de " pays", il s'agit d'États en tant que
membres de l'organisation. Bien qu'il soit fait mention de " ministres de l'éducation ", les
membres de l'organisation sont les États, représentés dans la Conférence ministérielle,
l'organe principal de la CONFEMEN, et dans le Bureau, l'organe exécutif, par leurs
ministres de l'éducation.
Le siège de l'organisation est à Dakar – Sénégal et il peut être transféré dans tout
autre État membre (l'article 2). Sa langue de travail est le français (l'article 7).

2. Les membres de la CONFEMEN

Les membres de la CONFEMEN sont les États qui désirent en faire partie,
acceptés par l'organisation.
Pour être membre (à part entière) de la CONFEMEN, un État doit remplir deux
conditions préalables, l'une culturelle et l'autre politique: qu'il soit un État dont le
français est langue officielle, langue de travail ou langue de communication; qu'il soit
membre de la Communauté Francophone (les articles 1 et 8).
Mis à part les États qui ont constitué l'organisation, la qualité de membre s'acquiert
par demande d'adhésion formulée par l'État intéressé, suivie de l'admission prononcée par
la Conférence ministérielle de la CONFEMEN, lors de la session générale (l'article 8).
Vu la procédure d'adhésion, il en résulte que la CONFEMEN est une organisation
internationale fermée, où l'acquisition de la qualité de membre requiert l'accord des
membres en exercice.
La qualité de membre se perd par: démission notifiée au président en exercice; par
exclusion prononcée par la Conférence ministérielle et notifiée par le président à l'État
concerné (l'article 10). Le traité constitutif ne dispose rien sur les motifs de l'exclusion.
Bien que les Statuts ne la prévoient pas, la cessation de la qualité de membre de la
Francophonie attire la perte de la qualité de membre de la CONFEMEN. En tant
qu'hypothèse d'école, la cessation du caractère de langue officielle, de langue de travail et
de langue de communication du français, dans un État membre, entraîne la même
conséquence.
À côté des membres, la CONFEMEN comporte aussi des observateurs. Pour
devenir observateur, un État doit respecter la seule condition culturelle, à savoir avoir le
français langue officielle, langue de travail ou langue de communication, et non pas la
condition politique de l'appartenance à la Francophonie. L'admission en qualité
d'observateur aux travaux de la CONFEMEN peut être décidée soit sur une demande
adressée par l'État intéressé au président en exercice, soit sur invitation de l'État hôte
(l'article 9).
Il faut signaler une inconstance des Statuts quant au mots désignant les membres
de l'organisation. Ainsi, les Statuts disposent, par exemple, que: "il est créé entre les
États et Gouvernements adhérents une institution" (l'article 1 er alinéa 1 er), "pays
membres" (le titre II), "la Conférence se compose des ministres des pays membres
chargés de l'éducation et de la formation aux différents niveaux d'enseignement" (l'article
7).
En réalité, s'agissant d'une organisation internationale intergouver-nementale, ses
membres sont des États, désignés par les Statuts par le mot " pays", imprécis du point de
vue juridique. Les références aux " gouvernements" et, respectivement, aux " ministres de
l'éducation" s'expliquent aisément par le fait que, dans les organisations internationales,
les États membres sont représentés par leurs gouvernements, et, dans la Conférence
ministérielle de la CONFEMEN (le principal organe de l'organisation) et dans le Bureau
(son organe exécutif), les représentants des États membres sont les ministres de
l'éducation.
D'ailleurs, la relation de synonymie que les Statuts de la CONFEMEN établissent
entre "États", "pays", "Gouvernements", quand ils parlent des membres de l'organisation,
résulte de la rédaction de l'article 20 alinéa 1 er: "Le bureau se compose de 9 membres
dont cinq ministres représentant les pays du Sud et quatre ministres représentant les États
et Gouvernements du Nord".
Une particularité importante de la CONFEMEN doit être soulignée. Les membres
de l'organisation ne sont pas exclusivement des États (au sens d'État souverain dans le
droit international), mais aussi des entités infra étatiques, à savoir des États fédérés.
Ainsi, parmi les membres de l'organisation, énumérés dans l'annexe 2, figurent: la
Communauté française de Belgique; le Canada Nouveau-Brunswick; le Canada Québec.
Dans la première situation, ce n'est que l'entité fédérée qui est membre de la
CONFEMEN; dans les deux dernières situations, à côté de ces entités fédérées, il est
membre à part entière aussi l'État fédéral dont elles dépendent.
Il est possible que cette particularité de la CONFEMEN, d'accueillir aussi des
États fédérés (dont une – la Communauté française de Belgique – représente elle-même
une entité fédérée atypique, composante de la fédération complexe et atypique qui est la
Belgique), ait conduit les rédacteurs des Statuts à préférer l'utilisation du mot " pays" à la
place et au lieu du mot "État".

3. L'acte constitutif de la CONFEMEN

L'acte constitutif de la CONFEMEN est représenté par les Statuts. L'acte

constitutif est un traité international.
Le traité ne prévoit rien sur les modalités par lesquelles un État exprime son
consentement d'être lié juridiquement par ce traité. Ce sont alors les principes généraux
du Droit des traités et les règles constitutionnelles internes de chaque État qui
s'appliquent en toute liberté. Par conséquent, on peut avoir soit la procédure courte
(signature qui vaut consentement), soit la procédure longue (signature et ratification ou,
selon le cas, adhésion, accession, approbation, suivie du dépôt de l'instrument respectif).
La qualité de partie contractante est synonyme à la qualité de membre de
l'organisation. Il en résulte que, pour les nouveaux membres, un État acquiert cette
qualité: soit au moment de l'admission prononcée par la Conférence ministérielle de la
CONFEMEN, lors de la session générale, s'il signe au même moment les Statuts et que la
signature vaut consentement; soit à une date ultérieure, à savoir la date du dépôt de
l'instrument d'adhésion.
L'absence de toute disposition du traité constitutif concernant la possibilité de
réserves ou de déclarations interprétatives conduit à la solution de l'applicabilité des
règles générales du Droit des traités.
La modification des Statuts est de la compétence de la Conférence ministérielle de
la CONFEMEN. Les Statuts peuvent être modifiés par accord unanime des États
membres présents à la session générale de la Conférence ministérielle. Toute demande de
modification des Statuts est adressée au président en exercice, au moins six mois avant la
Conférence ministérielle la plus proche. La demande de modification est soumise par le
président en exercice au Bureau de la CONFEMEN, chargé de préparer un projet de texte
à soumettre à la Conférence ministérielle (l'article 49).
Compte tenu du fait que l'acte constitutif ne prévoit rien ni sur les modalités par
lesquelles les États membres expriment leur consentement pour les modifications, ni sur
le nombre d'États membres ayant accepté les modifications pour leur entrée en vigueur,
les règles générales du Droit des traités et celles constitutionnelles internes s'appliquent
également.
La forme actuelle des Statuts est le résultat des modifications apportées par la
Résolution 94–46–01 concernant les modifications des statuts de la CONFEMEN,
adoptée par la Conférence ministérielle réunie lors de sa 46 e session générale, à Yaoundé
– Cameroun, du 27 juin au 1 er juillet 1994 (l'annexe 1 aux Statuts).
Le traité constitutif peut être dénoncé par un État membre, la dénonciation attirant
la perte de la qualité de membre de la CONFEMEN. Cette possibilité résulte clairement
du droit des États membres de se retirer de l'organisation (" démission notifiée au
président en exercice"), prévue par l'article 10 des Statuts.
Les Statuts restent muets sur le nombre minimal d'États parties requis pour qu'ils
continuent à être en vigueur, suite aux dénonciations. Par conséquent, les règles
générales s'appliquent. Cependant, il faut remarquer que l'organe exécutif de la
CONFEMEN, le Bureau, est composé de 9 membres, chacun représentant un État
membre, et que certains de ces membres sont élus par la Conférence ministérielle,
l'organe où tous les États membres sont représentés. Vu que le nombre de membres de la
Conférence ministérielle doit être supérieur au nombre de membres du Bureau (car,
autrement, l'élection n'a plus de sens), il en résulte que le nombre minimal d'États parties
aux Statuts et, donc, membres de la CONFEMEN est 10. Si le nombre des parties
contractantes diminue sous cette barre, cette situation ne conduit pas automatiquement à
la cessation de l'existence du traité constitutif et de l'organisation, mais une révision des
Statuts s'impose logiquement.
Nous ne pouvons pas nous empêcher à remarquer la faible qualité, du point de vue
de la technique juridique, de ce traité international. Il y a des mots imprécis ou incorrects,
des situations qui ne sont pas réglementées, des confusions, voire des contradictions.
Certaines de ces carences du traité constitutif de la CONFEMEN ont été indiquées par
nous dans les chapitres antérieurs, d'autres seront présentées dans ceux qui suivent.

4. Le but et les fonctions de la CONFEMEN

Les principes fondamentaux du fonctionnement de la CONFEMEN sont définis

dans le titre I er des Statuts.
La CONFEMEN procède d'une volonté commune de coopération des États
membres pour définir avec lucidité les objectifs et ordonner rigoureusement les moyens
en vue de l'intégration adéquate des systèmes éducatifs nationaux dans le processus de
développement économique et social.
La CONFEMEN constitue ainsi une structure: d'information, de réflexion et de
concertation.
L'information mutuelle porte notamment sur l'évolution des systèmes éducatifs, les
réformes nationales en cours ou envisagées, les difficultés rencontrées, les résultats
positifs enregistrés.
La réflexion est instituée sur des thèmes d'intérêt commun. Elle peut nécessiter la
réunion de comités techniques et elle peut donner lieu à la production de documents de
synthèse. Les recommandations qui en découlent, tout en nourrissant les politiques
nationales et internationales en matière d'éducation, peuvent conduire à des opérations
propres à la CONFEMEN ou à des actions à mener en coopération avec des organismes
régionaux ou internationaux visant des objectifs similaires ou complémentaires.
La concertation doit permettre aux États membres d'élaborer des positions
communes à faire valoir dans les organes des organisations internationales, en particulier
ceux de la Francophonie.

5. Les organes de la CONFEMEN

Sous le nom "instances" de la CONFEMEN, l'article 11 des Statuts énumère: la

Conférence ministérielle; le Bureau; les correspondants nationaux; la Commission
administrative et financière.
En réalité, les organes de la CONFEMEN sont réglementés dans les titres III–VIII
des Statuts, les articles 11–37. Les organes de la CONFEMEN sont: la Conférence
ministérielle; le Bureau; la réunion des correspondants nationaux; les Commissions
techniques; le Secrétariat technique permanent.
a) La Conférence ministérielle est un organe principal de la CONFEMEN, à
caractère délibératif, qui travaille en sessions générales périodiques.
 La Conférence ministérielle est composée des représentants de tous les États
membres. Le président de la délégation de chaque État est normalement le ministre de
l'éducation. En cas d'empêchement de celui-ci, l'État peut être représenté par un autre
membre de son Gouvernement (" personnalité ministérielle", selon l'article 14 alinéa 1 er)
ou par un haut fonctionnaire dûment mandaté.
La Conférence ministérielle tient normalement une session générale tous les deux
ans, dans un État membre qui l'aura invitée à la session précédente. Elle se réunit avant la
Conférence ministérielle des Affaires étrangères et de la Francophonie, à laquelle elle
transmet directement ses conclusions. La périodicité des sessions générales peut être
revue, si les États membres en décident, en raison notamment de charges matérielles et
financières qu'elle entraîne ou pour tenir compte du calendrier de travail des organes de
la Francophonie. Compte tenu de la permission délivrée par les Statuts, la décision
d'augmenter ou de réduire le délai entre deux sessions générales de la Conférence
ministérielle ne requiert pas la révision des Statuts et relève de la compétence de la
Conférence ministérielle. Toutefois, si une nouvelle périodicité commence à jouir de
stabilité, il sera préférable qu'elle soit inscrite expressément dans les Statuts, par le biais
d'une révision.
Bien que les Statuts ne prévoient rien, il est évident que le lieu de la session
générale soit arrêté par la CONFEMEN, plus précisément par la Conférence
ministérielle. De plus, la qualité d'État hôte de la Conférence ministérielle (antérieure,
présente, future) détermine, de plein droit, la qualité de président et de certains
vice-présidents du Bureau de la CONFEMEN, aspect qui serra développé plus loin. En
outre, comme on va le démontrer ultérieurement, la Conférence ministérielle de la
CONFEMEN doit décider non seulement sur le lieu (ou, plus précisément, l'État hôte) de
la Conférence ministérielle qui suit immédiatement, mais également sur celui de la
Conférence ultérieure (la deuxième future Conférence ministérielle). L'esprit des Statuts
(qui lient la qualité d'État hôte de la session générale à la présidence et à certaines
vice-présidences du Bureau de la CONFEMEN) impose l'interdiction qu'un État soit
l'hôte de plus d'une session générale durant une succession de quatre sessions générales,
bien qu'un texte exprès n'existe pas – aspect sur lequel nous allons revenir.
De plus, vu que les textes imposent un certain partage entre les représentants des
États du Nord et ceux des États du Sud au sein du Bureau et que, parmi les 9 membres du
Bureau, seulement 4 sont élus, les autres 5 étant membres de plein droit (qui, à une
exception, occupent leurs fonctions en raison de la qualité de leur État d'hôte de
l'ancienne, de la présente et des deux futures sessions générales) – n'étant donc pas
possible que le partage entre les deux groupes soit pratiquement assuré par le biais seul
des membres élus –, il en résulte que pour décider sur les États hôtes des prochaines
sessions générales ce partage doit être pris en compte. Ce problème sera aussi analysé
plus loin.
Le quorum pour la session générale est constitué par la majorité des États membres
ayant annoncé leur participation à la session générale. Donc, le quorum n'est pas
déterminé par rapport au nombre d'États membres, mais par rapport au nombre d'États
ayant annoncé leur participation à la session générale. Cette règle permet que les sessions
générales de la Conférence ministérielle aient lieu et empêche un possible blocage
déterminé par absence. Le quorum est indispensable à la validité des délibérations.
Aucun État membre ne peut représenter un autre État membre ni décider à sa place.
La Conférence ministérielle a pour compétences: 1. de débattre des questions
relatives à l'évaluation des systèmes éducatifs nationaux et d'étudier les expériences
menées ou à conduire en liaison avec les organisations internationales visant des
objectifs similaires ou complémentaires à ceux de la CONFEMEN; 2. de se prononcer:
sur des axes d'orientation de la programmation en matière d'éducation – formation
soumise à l'approbation des Sommets de la Francophonie; sur le programme d'activités de
l'intersession préparé par le Bureau de la CONFEMEN et préalablement étudié par la
réunion des correspondants nationaux; ainsi que sur les questions qui auront fait l'objet
d'études par des groupes de travail, à la demande du Bureau ou d'une précédente
Conférence ministérielle; 3. de décider sur les questions liées au fonctionnement même
de la CONFEMEN: modification des Statuts; demandes d'adhésion et décisions
d'exclusion des membres; élection du Bureau de la CONFEMEN (membres éligibles);
nomination du secrétaire général et du personnel d'encadrement du Secrétariat technique
permanent et des deux commissaires aux comptes; création de groupes de travail;
rapports du président sortant, de la réunion des correspondants nationaux, des groupes de
travail, du secrétaire général, des commissaires aux comptes; décision sur les États hôtes
des deux prochaines Conférences ministérielles; adoption du Règlement administratif et
financier; approbation des budgets de fonctionnement et de programmes de la
CONFEMEN; approbation de la clé de répartition des contributions des États membres
pour alimenter le budget de fonctionnement; décision sur l'utilisation du fonds commun
(l'article 16, ainsi que l'article 8 alinéa 2, l'article 10, l'article 20 alinéas 3 et 4, l'article 22
alinéa 3, l'article 24 alinéa 1 er, l'article 27 alinéa 2, l'article 30, l'article 31 alinéa 3,
l'article 34 alinéas 1 er et 3, l'article 37 alinéa 1 er, l'article 39 alinéa 1 er, l'article 41 alinéa
1er, l'article 45, l'article 46, l'article 47, l'article 49).
Le projet de l'ordre du jour de la Conférence ministérielle est établi par le
Secrétariat technique permanent, sur instruction du président en exercice. Il est soumis à
l'approbation du Bureau de la CONFEMEN et ensuit adressé aux États membres, qui
peuvent demander d'y inscrire des questions supplémentaires. Le Secrétariat technique
permanent prépare, sur la base de l'ordre du jour provisoire et de la liste des questions
supplémentaires demandées par les États membres, un ordre du jour révisé. L'ordre du
jour révisé est étudié par la réunion des correspondants nationaux et soumis à
l'approbation de la session générale plénière de la Conférence ministérielle.
L'approbation de l'ordre du jour a lieu immédiatement après l'audition du rapport
d'activité du président en exercice, sur proposition du nouveau président.
Les débats de la Conférence ministérielle se déroulent en présence des seules
délégations officielles des États membres et des observateurs invités, des organismes
internationaux, ainsi que des responsables du Secrétariat technique permanent. Aux
cérémonies d'ouverture et de clôture, l'État hôte de la session générale de la Conférence
ministérielle peut inviter les personnalités de son choix. La Conférence ministérielle peut
décider de tenir des séances à huis clos pour débattre certaines questions, les décisions
prises à cette occasion pouvant être communiquées à la séance plénière sans faire l'objet
de débats.
Dans toutes les délibérations de la Conférence ministérielle, ainsi que de tous les
autres organes de la CONFEMEN, le vote est, autant que possible, remplacé par des
consultations en vue de parvenir à un consensus.
Les actes de la Conférence ministérielle sont: les résolutions concernant la
modification des Statuts de la CONFEMEN; le Règlement administratif et financier; les
résolutions. Les deux premiers types d'actes sont adoptés à l'unanimité des membres
présents à la session générale de la Conférence ministérielle; pour les résolutions
(simples), aucune majorité de vote n'est requise expressément par les Statuts, alors ce
sont les règles générales d'adoption des décisions par un organe collégial qui
s'appliquent, à savoir la majorité simple des membres présents.
b) Le Bureau est un organe principal de la CONFEMEN, à caractère exécutif. Il
veille au bon déroulement des travaux de la CONFEMEN.
Le Bureau se compose de 9 membres. En réalité, dans certaines hypothèses, le
nombre de membres peut être inférieur ou supérieur à 9, aspects qui seront analysés plus
loin. Les membres du Bureau sont les ministres de l'éducation de leurs États.
Les membres du Bureau sont répartis selon un critère géographique et culturel: 5
représentants des États du Sud et 4 représentants des États du Nord. Comme nous allons
le prouver ultérieurement, ce critère ne peut être respecté que par hasard.
Quant à la composition du Bureau, les textes (à savoir l'article 20 alinéas 2 et 3,
l'article 22 alinéas 1 er, 2 et 3 et l'article 23) sont totalement contradictoires.
L'article 20 alinéas 2 et 3 dispose:
"Sont membres de droit: le président, ministre du pays hôte de la Conférence; le
doyen, ministre le plus ancien dans ses fonctions; les deux vice-présidents, le ministre du
pays ayant accueilli la dernière Conférence et le ministre du pays hôte de la prochaine
Conférence.
Sont élus par la Conférence: le rapporteur général et les quatre membres ".
Selon l'article 22 alinéas 1 er, 2 et 3:
"La première vice-présidence est attribuée au ministre du pays qui sera l'hôte de
la session qui suit immédiatement.
La deuxième vice-présidence est assumée par le ministre du pays qui accueillera
la session ultérieure.
Une troisième vice-présidence est attribuée au ministre d'un pays membre sur
décision de la session générale. […]".
L'article 23 dispose:
"Le président sortant devient membre de droit du bureau pendant deux ans ".
Avant d'analyser la composition du Bureau, nous allons répondre à la question:
Qui est le président en exercice? Si l'article 20 alinéa 2 dit qu'il est le ministre de l'État
hôte de la session générale de la Conférence ministérielle, il n'en est pas moins évident
qu'il faut décider sur la date du début et de la fin de son mandat. Deux solutions y sont
possibles: soit le mandat du président en exercice commence le jour de l'ouverture de la
session générale de la Conférence ministérielle dont son État est l'hôte et il s'achève le
jour de l'ouverture de la session générale qui suit; soit le mandat commence le lendemain
de la fermeture de la session générale précédente et s'exerce jusqu'au jour de la fermeture
de la session générale dont son État est l'hôte. Autrement dit, il faut voir si l'intersession
est présidée par le ministre de la session générale antérieure ou par celui de la session
générale suivante.
La réponse est donnée, de manière indirecte, par l'article 17 alinéa 3: " Après
l'ouverture de la Conférence, et dès après l'audition du rapport d'activité du président en
exercice, le président du nouveau bureau […]". Par conséquent, le mandat du président
commence le jour de l'ouverture de la session générale de la Conférence ministérielle
dont son État est l'hôte est prend fin le jour de l'ouverture de la session générale suivante,
après la présentation de son rapport d'activité; donc, l'intersession est présidée par le
ministre de l'État ayant accueilli la session générale immédiatement antérieure.
Cette conclusion est confirmée par la durée du mandat d'autres membres du
Bureau, qui sont élus et pour lesquels les textes indiquent expressément le début et la fin
de leur mandat, de la même manière. Il s'agit du vice-président élu et du rapporteur
général, leurs mandats courant de leurs élection jusqu'à l'ouverture de la session générale
suivante (l'article 22 alinéa 3 et l'article 24). De plus, les textes indiquent clairement qu'il
s'agit d'un nouveau Bureau dès l'ouverture de la session générale (l'article 17 alinéa 3) et
que la désignation des membres (élus) du Bureau est faite au début de la session générale
de la Conférence ministérielle (l'article 20 alinéa 4).
Quant aux vice-présidents du Bureau, la confusion des textes est totale. L'article 20
alinéa 2 dit "les deux vice-présidents", donc il n'y a que deux; l'article 22 alinéas 1 er, 2 et
3 établit trois vice-présidents; compte tenu du fait que les vice-présidents énumérés dans
le premier texte ne sont pas les mêmes que ceux indiqués dans le deuxième, il en résulte
finalement qu'il y a quatre vice-présidents. Sont vice-présidents: le ministre de l'État
ayant accueilli la dernière session générale de la Conférence ministérielle (l'article 20
alinéa 2); le ministre de l'État qui sera l'hôte de la prochaine session générale (l'article 20
alinéa 2 et l'article 22 alinéa 1 er – c'est le seul vice-président indiqué par les deux textes);
le ministre de l'État qui sera l'hôte de la deuxième session générale qui suit (l'article 22
alinéa 2); un ministre élu par la Conférence ministérielle (l'article 22 alinéa 3).
L'ordre des vice-présidents résulte de l'interprétation systématique des articles 20,
22 et 23, à savoir: le premier vice-président est le ministre de l'État qui sera l'hôte de la
session générale qui suit immédiatement (l'article 22 alinéa 1 er); le deuxième
vice-président est le ministre de l'État qui sera l'hôte de la deuxième session générale qui
suit (l'article 22 alinéa 2); le troisième vice-président est le ministre élu (l'article 22
alinéa 3); le quatrième vice-président est le ministre de l'État qui a été l'hôte de la session
générale antérieure.
En tant qu'exemple d'école, supposant que les sessions générales de la Conférence
ministérielle se sont déroulées ou se dérouleront en 1992, 1994, 1996, 1998, 2000, 2002,
2004 et 2006, entre 1998 (dès l'ouverture de la session générale) et 2000 (jusqu'à
l'ouverture de la session générale) les fonctions de droit sont réparties comme suit: le
président est le ministre de l'État hôte de la session générale du 1998 (ancien deuxième
vice-président entre 1994 et 1996, ancien premier vice-président entre 1996 et 1998 et
futur quatrième vice-président entre 2000 et 2002), le premier vice-président est le
ministre de l'État hôte de la session générale du 2000 (ancien deuxième vice-président
entre 1996 et 1998, futur président entre 2000 et 2002 et futur quatrième vice-président
entre 2002 et 2004), le deuxième vice-président est le ministre de l'État hôte de la session
générale du 2002 (futur premier vice-président entre 2000 et 2002, futur président entre
2002 et 2004 et futur quatrième vice-président entre 2004 et 2006) et le quatrième
vice-président est le ministre de l'État hôte de la session du 1996 (ancien deuxième
vice-président entre 1992 et 1994, ancien premier vice-président entre 1994 et 1996 et
ancien président entre 1996 et 1998).
Plusieurs aspects sont encore à signaler. D'abord, selon l'article 20 alinéa 3, sont
élus par la Conférence ministérielle le rapporteur général et les membres (au sens strict)
du Bureau, tandis que l'article 22 alinéa 3 inclut parmi les élus un vice-président. Puis,
selon l'article 20 alinéa 2, le ministre de l'État qui a été l'hôte de la session générale
antérieure (c'est-à-dire l'ancien président) est vice-président, alors que, selon l'article 23,
le président sortant ne devient, de droit, que membre (au sens strict) du nouveau Bureau.
Ce dernier texte, qui établit un membre (au sens strict) de droit, est en contradiction
également avec l'article 20 alinéas 2 et 3, qui disposent que tous les membres (au sens
strict) sont élus.
Mis à part la situation du président sortant, le mandat de tous les membres du
Bureau a une durée qui n'est pas fixe, mais commence à l'ouverture de la session générale
(pour les membres de plein droit, ainsi que pour ceux qui sont élus) et dure jusqu'à
l'ouverture de la session suivante (l'article 17 alinéa 3, l'article 20 alinéa 4, l'article 22
alinéa 3, l'article 24 alinéa 1 er) – exception faite pour le doyen.
Pour le président sortant, ses fonctions de membre de droit du nouveau Bureau
s'exercent pour un mandat de 2 ans (l'article 23). Si la périodicité des sessions générales
de la Conférence ministérielle reste celle ordinaire, de 2 ans, alors aucun problème
particulier ne se pose. Au contraire, si cette périodicité est différente, on peut arriver à
deux situations distinctes: 1. si la nouvelle session générale est organisée plus tôt, le
mandat de membre de droit de l'ancien président sortant ne cesse pas à la date de
l'ouverture de la nouvelle session générale, mais celui-ci continue à exercer ses fonctions
jusqu'au but de ces deux ans; compte tenu du fait que le nouveau président sortant
devient, lui aussi, membre de droit du Bureau, celui-ci, pour une certaine durée,
comportera 10 membres; 2. au contraire, si la nouvelle session générale se déroule plus
tard que la périodicité normale de 2 ans, alors le mandat de l'ancien président ne prend
fin qu'au début de la prochaine session générale, sans plus tenir compte de son mandat de
2 ans (nous allons expliquer tout de suite cette conclusion), et donc le Bureau ne reste
jamais avec 8 membres.
Pour le président sortant, nous considérons que ses fonctions de droit se présentent
comme suit: il devient quatrième vice-président jusqu'à l'ouverture de la session suivante,
quelle que soit la date de celle-ci (au terme de 2 ans, avant ou après ce délai), car l'article
20 alinéa 2 le prévoit expressément. Si la prochaine session générale de la Conférence
ministérielle a lieu après la période normale de 2 ans, il continue donc à exercer ses
fonctions de vice-président de droit. Si la prochaine session générale se déroule avant le
délai de 2 ans, dès l'ouverture de cette nouvelle session générale il n'est plus président
sortant, donc il n'est plus quatrième vice-président, qualité qui est transférée de plein
droit au nouveau président sortant; mais, l'ancien président sortant, donc l'ancien
quatrième vice-président, tout en perdant cette qualité, reste membre (proprement dit) de
droit du Bureau, jusqu'à l'accomplissement du délai de 2 ans (à partir du moment où il est
devenu ancien président), selon les dispositions expresses de l'article 24 – cas où, comme
nous l'avons montré, le nombre total de membres du Bureau arrive à 10.
Quant au doyen, qui est le ministre le plus ancien dans ses fonctions, son mandat
commence à la cessation des fonctions de l'ancien doyen (à savoir la cessation de ses
fonctions de ministre de l'éducation) et prend fin à la cessation de ses fonctions de
ministre de l'éducation, quand il est remplacé, en tant que nouveau doyen, par un autre
ministre en exercice, celui qui est le plus ancien dans ses fonctions.
Malgré le fait que les Statuts ne prévoient rien expressément, nous considérons
que l'ancienneté est déterminée par rapport aux fonctions de ministre de l'éducation, et
non pas par rapport aux autres fonctions ministérielles, exercées antérieurement, car ce
n'est que la fonction de ministre de l'éducation qui compte pour la CONFEMEN. De plus,
si un ministre de l'éducation avait exercé antérieurement un autre mandat de ministre de
l'éducation, entre ses deux mandats s'interposant un autre (ou autres) mandat(s), ce n'est
que le dernier mandat qui, à notre avis, doit être pris en compte, sans additionner le
mandat antérieur avec lequel il n'y a pas de continuité. Au contraire, si deux ou plusieurs
mandats d'un même ministre de l'éducation sont successifs, l'ancienneté sera calculée au
niveau total.
Pour un nouveau État membre de l'organisation, nous apprécions que ce ne soit
qu'à partir de la date d'adhésion à la CONFEMEN que l'ancienneté dans ses fonctions de
son ministre de l'éducation doit être prise en compte.
Vu la modalité de désigner le doyen, il en résulte qu'il est le seul membre du
Bureau qui occupe sa place en raison de sa personne, et non pas de l'État dont il est
ministre. Pour tous les autres membres (au sens large) du Bureau, qu'ils soient élus ou de
droit, cette qualité est attribuée à l'État, et non pas à une personne. Par conséquent, si un
État change son ministre de l'éducation qui est membre dans le Bureau (autre que le
doyen), le nouveau ministre devient automatiquement membre du Bureau, au lieu et à la
place de son prédécesseur.
 La date du début des fonctions de chaque ministre de l'éducation étant importante
pour la CONFEMEN, car elle détermine la qualité de doyen du Bureau, il en résulte que
les États membres doivent notifier le secrétaire général du remplacement de son ministre
de l'éducation et de la nomination d'un nouveau ministre de l'éducation, avec la date du
début de son mandat.
La qualité de doyen étant automatiquement attribuée au ministre le plus ancien
dans ses fonctions, il n'est pas nécessaire qu'une décision d'un organe de la CONFEMEN
soit prise en ce sens. Cependant, il faut qu'un organe de la CONFEMEN constate le
remplacement du doyen, à savoir la cessation des fonctions de l'ancien doyen et le début
des fonctions du nouveau doyen, et qu'il notifie ce dernier. À notre avis, ce constat doit
être fait, sur proposition du secrétaire général (qui dispose des informations
communiquées par les États membres), par le président en exercice. Dans le cas
exceptionnel où le président en exercice devient en même temps le plus ancien ministre
dans ses fonctions, donc il doit assurer aussi les fonctions de doyen (la possibilité de
cumul sera analysée plus bas), ce constat sera fait, sur proposition du secrétaire général,
par le premier vice-président.
Un autre problème est soulevé par la possibilité qu'un membre (au sens large) du
Bureau, qu'il soit élu ou de plein droit, devient le ministre le plus ancien dans ses
fonctions. Dans ce cas-là, devient-il ou non doyen et, dans l'affirmatif, peut-il cumuler
ses fonctions avec celles de doyen ou doit-il renoncer à ses anciennes fonctions de
membre du Bureau? La réponse doit tenir compte de plusieurs paramètres: d'abord, le
mandat de tout autre membre du Bureau que le doyen (mis à part la situation,
précédemment analysée, du président sortant) a la durée de la session générale de la
Conférence ministérielle, plus de l'intersession qui suit, tandis que le mandat du doyen
peut être soit plus long (si le ministre en cause continue à rester ministre dans son pays,
donc il continue à être le ministre le plus ancien dans ses fonctions), soit plus court (dans
le cas contraire, car, admettant le cumul possible, il est évident qu'au moment où le
ministre qui serait en même temps membre – élu ou de droit – du Bureau et doyen n'est
plus ministre, le nouveau ministre de l'État respectif conserve la qualité de membre du
Bureau, qui est attribué à son État, et non pas à une personne, mais il n'acquiert pas la
qualité de doyen, qui passe au ministre le plus ancien dans ses fonctions); ensuite, les
fonctions de doyen, selon l'article 20 alinéa 2, sont placées immédiatement après le
président, donc avant les vice-présidents; encore, toutefois, les fonctions de doyen (autres
que celles découlant de la qualité de membre – au sens large – du Bureau) ne semblent
que purement formelles, à savoir la présidence des opérations d'élection, par la
Conférence ministérielle, des membres élus du Bureau; enfin, la possibilité du cumul
diminuerait à 8 le nombre des membres du Bureau, car il n'y a aucune possibilité de
remplacer ni les membres de droit, ni – pendant l'intersession – les membres élus.
Les deux solutions – la possibilité ou l'impossibilité du cumul des fonctions de
membre (au sens large) du Bureau, élu ou de droit, avec celles de doyen – présentent de
conséquences négatives. La possibilité du cumul diminuerait à 8 le nombre des membres
du Bureau. L'interdiction du cumul aura pour conséquence: 1. soit la variante que le
ministre concerné devrait continuer à garder ses fonctions de membre (au sens large) du
Bureau, cas où la qualité de doyen passerait au deuxième ministre le plus ancien dans ses
fonctions – le désavantage étant, d'abord, qu'il ne serait plus le ministre le plus ancien qui
serait le doyen, contrevenant à la lettre expresse des Statuts, puis que – à la limite –, si
les 8 membres du Bureau (autres que le doyen) seraient tous, parmi les ministres des
États membres de la CONFEMEN, les premiers huit ministres les plus anciens dans leurs
fonctions, ce ne serait que le neuvième ministre par ordre d'ancienneté qui deviendrait
doyen, solution qui contredit totalement l'idée de doyen; 2. soit la variante que le ministre
concerné devrait renoncer à ses fonctions de membre (au sens large) du Bureau, pour
assumer celles de doyen – variante qui maintient le désavantage de la réduction à 8 du
nombre des membres du Bureau (car ni les membres élus ni les membres de droit ne
peuvent être remplacés pendant l'intersession) et, en plus, qui obligerait les membres du
Bureau qui ont des responsabilités particulières (le président, les quatre vice-présidents et
le rapporteur général) à renoncer à les exercer – de plus, pour le cas du président, cette
variante conduirait à la situation de vacance de la présidence et elle serait aussi une
diminution de la position du président, obligé de se contenter avec celle inférieure de
doyen.
À notre avis, la solution préférable, qui apporte donc le minimum de conséquences
négatives, est la première, à savoir la possibilité du cumul. Le seul désavantage est la
diminution du nombre de membres du Bureau à 8, mais la variation de ce nombre (dans
l'autre sens, l'augmentation au 10) est possible également dans une autre situation, que
nous avons déjà énoncée.
Les problèmes posés par le cumul seront réglés de la même manière au moment de
la constitution du nouveau Bureau. Autrement dit, la qualité de ministre le plus ancien,
donc de doyen, ne peut empêcher ni son élection en tant que membre élu du Bureau, ni la
désignation de son État en tant que prochain hôte de la session générale de la Conférence
ministérielle, avec la conséquence d'une vice-présidence (la première ou la deuxième) de
droit du Bureau.
Le dernier problème soulevé par l'institution juridique de doyen du Bureau naît au
moment (extrêmement rare) où deux ministres ont exactement la même ancienneté (et qui
est la plus grande par rapport à tous les autres ministres des États membres). Il faut donc
décider lequel devient doyen. Plusieurs hypothèses: 1. si l'un des deux est déjà membre
du Bureau, et l'autre ne l'est pas, nous considérons que c'est le deuxième qui devient
doyen, pour assurer le maintien du nombre des membres du Bureau à 9, bien qu'un
désavantage de cette solution soit que le premier ministre, autre que le président,
n'accéderait pas au poste plus élevé de doyen; 2. si aucun des deux n'est membre du
Bureau, la désignation du doyen peut avoir comme critère soit l'ordre alphabétique (en
français) des États membres de l'organisation, soit l'ancienneté en tant que membre de
l'organisation des deux États concernés, soit un tirage au sort effectué par le président en
exercice, assisté par le secrétaire général; notre option incline pour la première solution;
3. si les ministres concernés sont tous les deux membres du Bureau, il y a trois
possibilités: a. les deux ministres occupent chacun un poste avec des tâches spécifiques
(président, vice-président, rapporteur général), cas où celui qui détient la position la plus
élevée devient doyen, pour garder l'ordre déjà existant au sein du Bureau; b. les deux
ministres sont tous les deux simples membres (au sens stricte) du Bureau, cas où la
solution est la même que dans l'hypothèse des deux ministres non-membres du Bureau; c.
l'un des ministres détient un poste avec des tâches spécifiques, l'autre est un simple
membre (au sens stricte), situation quand le premier assume aussi les fonctions de doyen,
pour les mêmes raisons de préserver l'ordre des postes au sein du Bureau.
En conclusion, la composition du Bureau, par ordre des fonctions (selon l'article
20 alinéas 2 et 3 et l'article 22 alinéas 1 er, 2 et 3), est la suivante: le président; le doyen;
le premier vice-président; le deuxième vice-président; le troisième vice-président; le
quatrième vice-président; le rapporteur général; 2 membres. Il est évident que le nombre
de membres (stricto sensu) n'est plus que de 2, et non pas de 4 (comme prévu par l'article
20 alinéa 3), pour ne pas dépasser le nombre total de membres ( lato sensu) de 9. À ces 9
membres énumérés s'ajoute, le cas échéant, l'ancien président sortant, resté seulement
membre de droit, et non plus quatrième vice-président, dans l'hypothèse que nous venons
de présenter.
Malgré le fait que l'article 20 alinéas 2 et 3 établit que, parmi les membres du
Bureau, 4 sont membres de droit, et 5 sont membres élus, la réalité, selon l'ensemble des
textes, interprétés systématiquement, est la suivante: sont membres de plein droit: le
président, le doyen, le premier vice-président, le deuxième vice-président et le quatrième
vice-président – donc, 5 membres sur 9 (auxquels s'ajoute, le cas échéant, l'ancien
président, resté seulement membre de droit, quand le Bureau est composé de 10
membres). Sont élus: le troisième vice-président, le rapporteur général et les deux
membres – donc, 4 membres sur 9 (ou, exceptionnellement, sur 10).
Comme nous l'avons déjà annoncé antérieurement, la manière de désignation du
président et de trois des vice-présidents de droit mène à la conclusion que la succession
des sessions générales de la Conférence ministérielle ne doit pas conduire à des
superpositions, car, dans l'hypothèse contraire, un ministre (de l'État hôte de deux
sessions générales) remplirait en même temps deux fonctions de droit (soit président et
vice-président, soit deux fonctions de vice-président), ce qui est anormal. Vu qu'il s'agit
des ministres des États hôtes de l'ancienne, de la présente, de la prochaine et de deuxième
prochaine session générale, on peut tirer deux conclusions: la détermination des États
hôtes des sessions générales doit être faite par la Conférence ministérielle pour la future
et pour la deuxième future session générale; une succession de quatre sessions générales
ne peut jamais comporter deux États hôtes.
De même, il faut combiner l'élection de 4 membres du Bureau avec la
détermination des deux prochains États hôtes de la session générale, compte tenu
également des États hôtes de l'actuelle et de la précédente session générale, pour que le
partage entre les États du Nord et ceux du Sud soit respecté. Vu que, parmi les 9
membres du Bureau, seulement 4 sont élus, les autres 5 étant membres de droit, et vu que
ce partage géographique et culturel aboutit à un groupe de 4 États et à un de 5 États, il est
évident que la possibilité de respecter ce partage sera purement théorique en utilisant
seulement le moyen des élections.
De surcroît, il n'est jamais certain que ce partage géographique et culturel au
niveau du Bureau sera respecté, malgré l'utilisation de bonne foi de ces deux méthodes.
Et c'est ainsi car un des membres du Bureau, en tant que membre de droit, est le doyen, à
savoir le ministre le plus ancien dans ses fonctions. Si le lendemain de la création du
nouveau Bureau (en respectant scrupuleusement le partage) ce ministre cesse d'exercer
ses fonctions ministérielles et un autre ministre devient doyen, sans aucune importance
de son appartenance au groupe des États du Nord ou du Sud, alors il n'est plus certain
que le partage sera respecté, mais il appartient au hasard de décider.
Pour les quatre membres élus du Bureau, en l'absence de toute disposition expresse
des Statuts, une seule limitation existe, l'interdiction du cumul entre les fonctions de
membre élu et celles de membre de droit (à l'exception du doyen, pour les raisons que
nous avons déjà développées). Tout autre ministre peut être élu ou réélu, n'existant
aucune limitation du nombre des mandats. Si le consensus n'est pas réalisé, la majorité de
vote suit la règle générale, car aucune disposition statutaire expresse contraire n'existe, à
savoir la majorité simple des participants à la session générale de la Conférence
ministérielle.
Quant au fonctionnement du Bureau, celui-ci n'est pas un organe à activité
permanente, mais il se réunit, en session ordinaire, une fois par an, sur convocation du
président. En tant que le besoin, le Bureau peut être convoqué en session extraordinaire à
la demande de son président ou de deux de ses membres (l'article 20 alinéa dernier). En
cas d'empêchement d'un ministre membre du Bureau d'assister à la session du Bureau,
l'analogie avec la situation pour la Conférence ministérielle (l'article 14 alinéa 1 er)
conduit à la solution qu'à la session participera soit un autre membre du Gouvernement,
soit un haute fonctionnaire dûment mandaté.
Le Bureau traite de toute question concernant les activités de la CONFEMEN.
Pendant l'intersession de la Conférence ministérielle, il a pour mandat, selon l'article 20
alinéa 6 paras. 1 – 8: de mettre en œuvre les décisions arrêtées par la Conférence
ministérielle, en s'appuyant à cet effet sur le Secrétariat technique permanent; de se
prononcer sur l'état d'exécution du budget de l'année achevée et sur toutes décisions
modificatives éventuelles; de mener ou faire mener toute étude de nature à nourrir les
réflexions et les débats de la Conférence ministérielle et à permettre l'orientation de la
programmation en matière d'éducation et de la formation de la Francophonie; de
rechercher pour les activités de la CONFEMEN de nouveaux moyens à la fois humains,
matériels et financiers; d'intensifier les relations avec les États et organismes concernés
ou intéressés par la CONFEMEN, notamment avec les organes de la Francophonie;
d'initier toute action visant à son élargissement à d'autres États qui remplissent les
conditions statutaires d'adhésion; de renforcer l'audience, la crédibilité et l'efficacité de la
CONFEMEN; de veiller à l'indépendance de la CONFEMEN et de ses organes.
Le président présente son rapport à la Conférence ministérielle.
c) La réunion des correspondants nationaux est un autre organe de la
CONFEMEN.
L'article 11 alinéa 1 er inclut parmi les "instances" de la CONFEMEN "les
Correspondants nationaux". En réalité, ce ne sont pas les correspondants nationaux qui
sont des organes de la CONFEMEN, mais leur réunion.
Le correspondant national est un haut fonctionnaire du Ministère de l'éducation de
son État, désigné par le ministre. Le Secrétariat technique permanent de la CONFEMEN
en est informé dans les meilleurs délais. Un État peut désigner plusieurs correspondants
nationaux, leur nombre pouvant varier suivant les structures existantes dans les différents
États (l'article 25).
Le correspondant national est l'interlocuteur privilégié du Secrétariat technique
permanent.
La réunion des correspondants nationaux a lieu à la veille de chaque session
générale de la Conférence ministérielle, sur convocation du Secrétariat technique
permanent. À l'occasion de cette réunion, les correspondants nationaux entendent le
rapport du secrétaire général sur le degré de réalisation du programme en cours et celui
de la Commission administrative et financière. Ils font rapport de leurs activités et
étudient l'ordre du jour de la Conférence ministérielle, ainsi que le programme de
l'intersession et les éventuelles améliorations à apporter au fonctionnement de la
CONFEMEN. En tant que besoin, une séance extraordinaire peut être convoquée par le
président en exercice du Bureau (l'article 27). Les textes ne prévoient rien sur le lieu où
la réunion extraordinaire se déroule, donc la décision revient aux correspondants
nationaux.
Il est évident que, dans l'hypothèse où un État a désigné plusieurs correspondants
nationaux, bien qu'ils puissent assister tous à cette réunion, il y aura un seul
correspondant national membre de la réunion, exprimant officiellement la position de son
État.
En cas d'empêchement d'un correspondant national de participer à la réunion (et,
évidemment, si l'État en question n'a qu'un seul correspondant national), compte tenu du
fait que les Statuts ne prévoient rien, nous considérons qu'il appartient au ministre de
l'éducation la compétence de désigner un autre haute fonctionnaire de son ministère pour
participer à la réunion des correspondants nationaux, celui-ci, en tant que représentant de
son État dans cet organe, disposant de vote délibératif.
La présidence de la réunion des correspondants nationaux revient à l'État hôte et
elle est normalement exercée par son correspondant national. Le président est assisté
dans ses fonctions par un vice-président, un rapporteur et un rapporteur adjoint, à élire
pour la circonstance (l'article 28).
Pour les réunions ordinaires, il faut souligner que ce n'est pas le même État qui
assure la présidence du Bureau et celle de la réunion des correspondants nationaux;
compte tenu du fait que la réunion des correspondants nationaux à lieu pendant
l'intersession, mais avant la prochaine session générale de la Conférence ministérielle, il
en résulte que le président du Bureau est (encore) le ministre de l'État qui a été l'hôte de
la session générale antérieure à l'intersession, tandis que le président de la réunion des
correspondants nationaux est le représentant de l'État qui sera l'hôte de la session
générale de la Conférence ministérielle qui suivra immédiatement. Pour les réunions
extraordinaires, c'est le représentant permanent de l'État hôte de cette réunion
extraordinaire qui assume la présidence.
La réunion des correspondants nationaux présente son rapport à la Conférence
ministérielle.
d) Les commissions techniques sont des organes subsidiaires de la CONFEMEN.
Selon les articles 29 et 30, il s'agit de deux types de commissions techniques: la
Commission administrative et financière et les groupes de travail. Par erreur, l'article 11
alinéa 1 er indique exclusivement la Commission administrative et financière en tant
qu'"instance" de la CONFEMEN.
La Commission administrative et financière, en tant que commission technique, est
un organe statutaire, son existence étant prévue dans le traité constitutif. Elle est
composée des correspondants nationaux des États membres du Bureau de la
CONFEMEN (9 membres). Elle se réunit annuellement, sur convocation du président du
Bureau. Comme attributions, elle: entend le rapport des commissaires aux comptes;
examine l'état d'exécution du budget et propose au Bureau toute modification nécessaire;
examine le projet du budget de l'exercice suivant, établi par le Secrétariat technique
permanent, avant d'être soumis au Bureau; adresse des recommandations au Bureau. La
Commission administrative et financière présente un rapport à la réunion des
correspondants nationaux qui a lieu à la veille de la session générale de la Conférence
ministérielle.
Par conséquent, la Commission administrative et financière est un organe
subsidiaire auprès du Bureau et de la réunion des correspondants nationaux.
Les groupes de travail sont le deuxième type de commissions techniques. Ils n'ont
pas d'existence permanente, mais ils sont créés pour étudier des questions particulières et
pour faire un rapport. Les groupes de travail sont créés soit par la Conférence
ministérielle, soit, pendant les intersessions, par le Bureau. Par conséquent, les groupes
de travail sont des organes subsidiaires auprès de la Conférence ministérielle ou du
Bureau. Les correspondants nationaux peuvent être appelés par le président du Bureau à
participer aux activités de groupes de travail.
e) Le Secrétariat technique permanent est l'organe technique de la CONFEMEN,
à caractère permanent. Les modes et procédures de gestion du Secrétariat technique
permanent sont consignés dans le Règlement administratif et financier (l'article 31).
Selon les articles 32 – 36, le Secrétariat technique permanent comprend: le
secrétaire général, le personnel d'encadrement et le personnel de service.
Le secrétaire général est nommé par la Conférence ministérielle, sur proposition de
l'État de siège, pour une durée de 4 ans, renouvelable une fois. En cas de vacance du
poste ou d'empêchement mettant le secrétaire général dans l'incapacité d'agir, le
Gouvernement de l'État de siège est habilité par le traité constitutif à désigner un
secrétaire général intérimaire. Bien que les Statuts ne le prévoie pas, les fonctions de
secrétaire général intérimaire s'exercent jusqu'au moment où le secrétaire général
empêché est en mesure de reprendre l'exercice de ses fonctions, ou, en cas de vacance,
jusqu'à la prochaine session générale de la Conférence ministérielle.
Le personnel d'encadrement est nommé par la Conférence ministérielle, après
publication des postes à pourvoir, définition des profiles de ces postes et détermination
de la durée des mandats. En cas de vacance imprévue, les Statuts habilitent le Bureau à
prendre les dispositions intérimaires indispensables au bon fonctionnement du Secrétariat
technique permanent. Les rémunérations du personnel d'encadrement sont, sauf
dispositions contraires stipulées dans le Règlement administratif et financier, à la charge
des États qui mettent ce personnel à la disposition de la CONFEMEN.
Le personnel de service est recruté dans l'État de siège par le secrétaire général. Il
est pris en charge par le budget de fonctionnement de la CONFEMEN.
Les Statuts restent muets sur la rémunération du secrétaire général. À notre avis,
elle doit être assurée par le budget de fonctionnement.
Tous les membres du Secrétariat technique permanent sont des fonctionnaires
internationaux, ils exercent des fonctions à caractère exclusivement international. Ils ne
peuvent ni demander ni recevoir d'instructions d'un Gouvernement ni d'aucune autorité
extérieure à la CONFEMEN. Dans l'exercice de leurs fonctions, les membres du
Secrétariat technique permanent entretiennent avec l'État de siège les rapports définis par
l'accord de siège ou par toute autre modalité approuvée par l'organisation.
Sous l'autorité du président en exercice, le secrétaire général assure l'exécution et
la coordination générale des actes de la Conférence ministérielle; il rend compte de son
activité, présentant un rapport à la Conférence ministérielle. Entre les sessions générales
de la Conférence ministérielle, le secrétaire général: tient régulièrement informés le
président, le Bureau et les correspondants nationaux de l'état d'avancement des tâches qui
lui sont confiées et, le cas échéant, des difficultés majeures rencontrées; prépare avec eux
les travaux des Conférences ministérielles; maintient les liaisons entre les États membres
pour assurer la mise en œuvre des résolutions, reçoit et distribue les documents, rapports
et projets de résolution de la Conférence ministérielle; assure la conservation de tous les
actes et documents produits dans le cadre de la CONFEMEN; recueille les informations
transmises par chaque État membre, les exploite et les adresse à l'ensemble des États
membres (l'article 37).
 6. Le budget de la CONFEMEN

Le budget de la CONFEMEN fait l'objet de la réglementation du titre IX des

Statuts.
La CONFEMEN dispose d'un budget propre, qui se décompose en: un budget de
fonctionnement; un budget de programmes. Chacun des comptes fait l'objet d'une gestion
distincte et rigoureusement autonome. Il existe également: un fonds commun; un fonds
de réserve. Chacun de ces fonds est déposé dans un compte de banque distinct. La
gestion de ces différents budgets et fonds se fait selon les dispositions consignées dans le
Règlement administratif et financier.
Le budget de fonctionnement sert au fonctionnement de l'organisation. Il est
alimenté par: les contributions financières des États membres, selon une clé de
répartition fixée par la Conférence ministérielle; des contributions des États
non-membres et des organismes d'aide et de coopération; l'État de siège est exempté de
contribution, étant donné sa participation directe au Secrétariat technique permanent
(mise à disposition gracieuse des locaux et émoluments d'une partie du personnel).
Le budget de programmes est destiné à la réalisation d'activités de coopération
décidées par la CONFEMEN. Il est alimenté par des contributions particulières des États
et organismes.
Le fonds commun sert à financer les projets correspondant aux priorités de la
CONFEMEN; ces projets peuvent être constitués d'opérations multilatérales intéressant
l'ensemble d'États membres ou d'actions à caractère régional ou national, lorsqu'elles sont
le prolongement d'actions multilatérales réalisées antérieurement par l'organisation. Il est
alimenté par: des contributions volontaires des États membres; les reliquats du budget
des programmes; des subventions, dons et legs des personnes physiques et morales,
d'organisations et institutions internationales s'intéressant au développement de
l'éducation; les produits de la vente des documents réalisés par la CONFEMEN,
d'activités promotionnelles, de collecte et d'autres manifestations organisées par ses
soins.
Le fonds de réserve est alimenté par: des contributions volontaires des États
membres, des personnes physiques, de toute institution à vocation éducative, scientifique
ou culturelle; les produits financiers générés par le placement de ce fonds.
L'exercice financier est de 2 ans, réparti en tranches annuelles débutant le 1 er
janvier et se terminant le 31 décembre.
Les budgets de fonctionnement et de programmes sont préparés par le secrétaire
général, examinés par la Commission administrative et financière, soumis au Bureau et
approuvés par la Conférence ministérielle. L'utilisation du fonds commun est arrêtée par
la Conférence ministérielle. L'utilisation des produits du fonds de réserve est soumise à
l'autorisation expresse du président en exercice de la CONFEMEN.
 Le secrétaire général est administrateur des crédits et ordonnateur des budgets et
des fonds.
La vérification des comptes des différents budgets est effectuée par deux
commissaires aux comptes, non ressortissants de l'État de siège, choisi par la Conférence
ministérielle. Ceux-ci font rapport à la Commission administrative et financière et à la
Conférence ministérielle. La Commission administrative et financière examine, à
l'occasion de sa réunion annuelle, l'état d'exécution du budget et propose au Bureau, en
tant que besoin, toute modification à soumettre aux membres de la CONFEMEN.
Lorsque la session du Bureau a lieu en même temps que la session générale de la
Conférence ministérielle, les décisions du Bureau sont entérinées par la Conférence
ministérielle. Le rapport des commissaires aux comptes et l'avis de la Commission
administrative et financière font nécessairement partie de l'ordre du jour de la Conférence
ministérielle appelée à se prononcer sur le quitus du secrétaire général. Pendant les
intersessions, le quitus est donné lors de la réunion annuelle du Bureau.
En cas de retard dans l'approbation du budget de fonctionnement, la procédure dite
des "douzièmes provisoires" est utilisée.

7. Le Règlement administratif et financier de la CONFEMEN

Le Règlement administratif et financier est un acte de la CONFEMEN, qui prévoit:

les modes et les procédures de gestion et le schéma d'organisation du Secrétariat
technique permanent; la gestion des budgets et des fonds de la CONFEMEN (l'article 31
alinéa 2, l'article 32, l'article 38 alinéa dernier).
L'article 31 alinéa 3 des Statuts prévoit:
"Ce règlement peut être modifié selon les dispositions fixées pour la révision des
statuts à l'article 49".
L'interprétation de ces dispositions incomplètes mène à la conclusion que le
Règlement administratif et financier est arrêté par la Conférence ministérielle de la
CONFEMEN, sur proposition du Bureau. Son adoption par la Conférence ministérielle
requiert l'accord unanime des États membres participants à la session générale de la
Conférence ministérielle. La modification du Règlement administratif et financier se fait
sur demande d'un État membre, adressé au président en exercice au moins 6 mois avant la
session générale la plus proche, et suit la même procédure que l'adoption.
 El fundamento de la pena en las teorias modernas

CRISTINA ROTARU

El fundamento de la pena ha sido una tema tratada no solo por juristas,

sino también por filosofos, psichologos, sociologos.
Los varios puntos de vista se han agrupados en las teorias de la pena.

Las teorias absolutas de la pena

En la conceptión de Kant la pena es el resultado que se impone cada vez

cuando se comete un delito. Es la retribución que siempre debe accionar, y debe
ser equivalente al daño causado por delito “punitur quia peccatum est”. En su
opinion el castigo no debe ser fundado en razones de utilidad social porque el
hombre es “fin en si misma” y no un instrumento en beneficio de la sociedad.
Entonces la pena debe basarse en el hecho de que el delincuente la marece según
las exigencias de la ley penal.
Por eso, la ley penal se presenta como un “imperativo categorico”, una
exigencia de la Justicia. Ella debe ser ariba de las concideracionés utilitaria como
protección de la sociedad or otras. La pena es un fin, y no un medio para
conseguir un bien, ni en la situación en que el se consige para sociedad porque
el hombre nu puede ser tratado como un objecto al servicio de ciertos fines.
Otro representanto de la teorias absolutas es Hegel con su teoria
retribucionista. El mira la pena como la afirmación del Derecho. El delito es la
negacion de orden juridico (tesis) y la pena (antitesis) es la negación del delito. En
este construcción “negación de la negación”, la pena se concibe como reacción,
como un instrumento que restablece el orden juridico sin tener fines utilitarios
posteriores.
Se han dicho que estas teorias no atribuen a la pena ninguna utilidad social
y el resultado es que la pena “no sirve para nada”.
La funcción de la pena se funda en un exigencia intercondicionada – ya
sea religiosa, moral o juridica – de Justicia. Es una Justicia absoluta, que no
depende de conveniencias utilitarias.
La escuela clasica de Derecho Penal ha asumada estas ideas que han sido
adaptados en los principios formulados en obra de Montesquien y Cesare
Beccaria.
 Las torias relativas (de la prevención)
La falta de la utilidad social de la teorias retribucionistas ha conducida a
sus fracaso.
Por este razon han nacido algunas teorias donde la pena no se justificaria
como una respuesta retributiva al mal cometido sino como una modalidad de
prevenir delitos futuros.
Frente a las teorias absolutas, estas teorias (preventivas) reciben el nombre
de “teorias relativas”.
Como se dijo mientras que la retribución mira al pasado, la prevención
mira al futuro.
Las teorias relativas han conocidos dos corrientes :
Ø prevención general;
Ø prevención especial.

1. La prevención general

Las teorias de la prevención general concibe la pena como medio de

prevenir los delitos en sociedad.
El Derecho puede tener en la sociedad 2 efetos :
– un efetos intimidatorio (la prevención general negativa);
– un efetos integrador (la prevención general positiva).
La prevención intimidatoria concibe la sociedad como un comulo de
delincuentes y la pena como una amenaza para los ciudadanos.
Pero el concepto moderno de prevención general ha sido introducido por
Feurbach con su teoria de la “coacción psicológica”. Con esta teoria se trata de
inhibir determinados conductas consideradas delictivas.
La pena opera como coacción psicológica en el momento abstracto de la
incriminación legal.
La ejecución de la pena debe confirmar la seriedad de la amenaza legal.
Entonce la pena no corresponde siempre a el mal sufrido de la victima.
Ella es proporcional con el mal amenazado : cuanto mas grave sea el mal
amenazado, mas grave sea el efeto intimidante.
Un coriente doctrinal sostiene que la prevención general no significa solo
intimidación positiva del Derecho Penal, el respeto por la ley.
Mietras que la prevención intimidatoria se llamo tambien “prevención
negativa”, el aspeto de confirmación del Derecho Penal se denomina “prevención
general positiva” o “integradora”.
La prevención general positiva debe entendido como una forma de limitar el
 efeto puramente intimidatorio de la prevención general.
La teoria de la prevención general es criticable desde el punto de vista
empirico porque no se ha demonstrado que puede pevenir el delito por el temor
que puede infundir la pena.
Tambien es criticable porque es incompatible con la dignidad de la persona.
No es etico castigar una persona por la que puedan hacer los demas, utilizarla
como ejemplo para los demas.
La persona no es un medio para lograr un fin.
La persona es un fin en si misma.

2. La prevención especial

A diferencia de la pevención general que usa como sujeto la colectividad,

la prevención especial tiende a prevenir los delitos de una persona determinada.
Por eso, la prevención especial opera en el momento de la ejecución de la
pena y no de la conminación legal como la prevención especial.
El fundamento de la pena es evitar que el delincuente vuelva a delinquir en
el futuro.
Los principales tendencias en la prevención especial ha sido :
– la Escuela positiva en Italia;
– la Escuela de von Liszt en Alemania.
En Italia, la Escuela Positiva ha cabiado la imagen promovada en el
sistemo de Derecho Penal y Criminologia porque ha puesto en el centro del
atención el delincuente. Su principales representantes Lombroso, Ferri y Garofalo
han echo un estudio completo del delito como un hecho natural y social y han
conclusionado que el delincuente es como un enfermo o inadaptado social, que no
tiene libero arbitre.
Porque el delincuente no tiene responsabilidad, la pena es ineficace, razon
para que ella debe ser recambiada con las medidas de seguridad.
En Alemania la Escuela Sociológica conducida de Franz von Liszt ha
establecido que la finalidad de la pena debe investigarse en funcción de las
destintas categorias de delincuentes y no de manera uniforme para cualquier autor.
Von Liszt en su “Programa de Marburgo” ha echo un programa
politico-criminal:
Ø para el delincuente de ocasión la pena constituye un “recordatorio” que
le inhiba ulteriores delitos;
Ø frente al delincuente no ocasional pero corigible debe perseguirse la
corrección y resocialización por medio de una adecuada ejecucion de la pena;
Ø para el delincuente habitual incorregible la pena puede ser perpetua.
La dirección iniciada por van Liszt ha sido continuada en Italia por Filippo
Gramatica que propone la substitución de Derecho Penal con la “defensa social”
y con linea mas moderado de Marc Ancel “La defénse sociale nouvelle”.
Pero un grande eso ha tenido la teoria de van Liszt en los años sesenta de
este sieglo en Alemania en que se vivio “retorno a von Liszt” y cuando han
aparecindo una serie de institucionés que permiten substituir la pena en delitos
pocos graves cuando la permiten las condiciones del delincuente – por ejemplo: la
condena condicional, la libertad condicional, etc.
Pero las teorias de prevención especial que paracen a una vista que han
encontrado soluciones muy buenas para los delincuentes no explican tampoco el
fundamento de la pena.
La prevención especial no puede justificar por si sola el recurso
a la pena:
1. en algunas situaciones la pena no seria necesaria para la prevención
especial porque los delincuentes primarios y ocasionales no manifestan peligro de
volver a delincvir – por ejemplo los delitos cometidos con cupla;
2. en otros casos no se puede resocializar usando la pena porque el
delincuente habitual no puede a veces ser resocializado;
3. en otros casos la resocialización puede no resultar licita – por ejemplo
los delincuentes por convicción politicos, terroristas, con quien no se debe intentar
persuasion por la fuerza de un tratamiento poeque en un Estado democratico la
resocialización no debe ser obtenida contra la voluntad del delincuente.

Las teorias mixtas (de la union)

El resultado de la lucha entre los escuelas fue las teorias mixtas que
combinan los principios de las teorias absolutas con los principios de las teorias
relativas.
Para las teorias de la union la pena debe cumplir en el mismo tiempo las
exigencias de la retribución y prevención. Ella debe ser justa y útil.
Una primera dirección ha dado prioridad a las exigencias de la justicia.
La segunda dirección de las teorias mixtas es la utilidad pero a diferencia
de las teorias preventivas, se busca soluciones útiles que no sean injustas.
Porgue la utilidad es el fundamento de la pena solo es legitima la pena que
opere preventivamente. La segunda orientación es preferible desde el punto de
vista de la politica social, pero en Derecho Penal solo se pueden trabajar con
una serie de criterios justificantes de la pena en su trayectoria : el momento de la
amenaza, el momento de la aplicación y la ejecución.
El autor aleman Roxin ha propuesta una conceptión “dialictica” (teoria
dialéctico de la union) “en la medido en que accentúa la oposición de las
diferentes puntos de vista y trato de alcanzar una sintesis”.
En el momento de la amenaza el fin de la pena es la protección de los
bienes juridicos.
 En el momento de la aplicación (individualización judicial) la pena no sirve
para prevención general, sino para confirmar la seriedad de la amenaza legal, pero
sin sobrepasar la culpabilidad del autor.
En el momento de la ejecución, la pena sirve para resocialización del
delincuente como forma de prevención especial.
Ninguna de estas teorias no explican suficientemente la utilidad y en el
mismo tiempo la necesidad de la pena. En general la conclusión es que la pena
es un malo necesario, pero se trata de una cuestion abierta, en que se busca
soluciones para un Derecho Penal mas humano.

Bibliogafias

1. COSTICA BULAI, Manual de Drept Penal – parte generala, Ed. All, 1997.
2. SANTIAGO MIR PUIG, Derecho Penal – parte general, Barcelona, 1990.
3. ENRIQUE BACIGALUPO, Principios de Derecho Penal. Parte general, Ed. Akal 1990.
4. VALERIAN CIOCLEI, Criminologie etiologica, Ed. Actami, Bucuresti, 1996.
5. MANUEL JAÉN VALLEJO, “La función social de la pena”, Revista de Ciencias Juridicas
Universidad de Las Palmas de Gran Canaria, nr. 3 / 1998.
 Bolnavul psihic În fata Justitiei

Marius Daniel Gangal

Bolnavul pshic reprezinta un exemplu elocvent de relatie particulara

medic–pacient în care aspectele medico- legale primeaza. Bolnavul psihic prezinta pe
lânga afectiunea sa si un grad de pericol social fapt ce impune uneori un comportament
particular al societatii în raport cu el: internarea obligatorie.
Consimtamântul de internare si tratament sufera o serie de fluctuatii determinate
de evolutia bolii: sunt momente în care pacientul este prezent psihic si poate fi de acord
cu tratamentul si cu internarea. Lipsa tratamentului sau alti factori pot determina
degradarea starii pacientului fapt ce duce la scaderea sau disparitia capacitatii de
exercitiu si a discernamântului cu urmari personale si sociale grave, care duc la
înrautatirea starii generale, cu lipsa tratamentului, etc – deci aparitia unei spirale de
agravare.
Bolnavul psihic beneficiaza de o suita de masuri medico-juridice speciale
cunoscute sub numele de masuri de siguranta cu caracter medico-legal, masuri care
protejeaza bolnavul de consecintele faptelor sale pe de o parte iar pe de alta parte
protejeaza societatea de traume generate de o persoana lipsita total sau partial de
discernamânt.
Relatia medic–pacient bolnav psihic este analizata prin studiul surselor
internationale de drept privind bolnavul psihic, prin prezentarea expertizei medico-legale
psihiatrice si prin analiza masurilor de siguranta care se impun in urma evaluarii
bolnavului psihic.

Consideratii generale privind etica relatiei medic – bolnav psihic

Probabil ca psihiatria a ridicat mai multe controverse medicale, etice si juridice

decât oricare alt domeniu medical. Una din explicatii este data de faptul ca daca medicina
clinica nu poate trata pacientul fara consimtamântul liber si informat acestuia, psihiatrul
poate fi chemat sa trateze un pacient care nu este capabil sa-si exprime consimtamântul.
Pe de alta parte tratamentul psihiatric poate impune si o internare involuntara pe
termen lung, lasata la liberul arbitru al medicului. Tratamentul psihiatric, pentru a fi
eficient, trebuie sa produca modificari de durata ale comportamentului. Se vor produce
alterari ale functiilor psihice deci ale autonomiei umane, care pot fi justificate doar în
circumstante exceptionale. Acestea sunt motivele care determina pe criticii sistemului
psihiatric actual sa considere ca medicul psihiatric beneficiaza de puteri care îi permit sa
interfere în mod nenecesar si nedorit în viata unor indivizi având comportament bizar si
nealiniat social.
Criticile aduse sistemului psihiatric actual se bazeaza pe doua doctrine. Prima a
fost intens mediatizata de Thomas Szasz. Considera ca afectiunea psihiatrica nu exista.
Acei care au un comportament bizar se manifesta de fapt în sensul asteptat de un grup,
capabil sa-i catalogheze ca fiind bolnavi. Prin aceasta, psihiatria a devenit un instrument
de control al realitatii, al non-conformismului social. Al doilea grup nu neaga existenta
afectiunilor psihice, dar considera cauzele afectiunii psihiatrice ca fiind cantonate în
social mai curând decât în orice patologie a psihicului. Privind asa lucrurile, bolnavul
psihic este o persoana care este fortata sa se refugieze din fata socio-presiunilor efectuate
de micro sau macrosocial asupra sa. Cel mai cunoscut aderent al acestei teorii este R. D.
Laing, care considera schizofrenia ca o aparare a pacientului impotriva dificultatilor de
întâlnite în crestere.
Notiunea de temnicer asociat al unui regim politic atribuita psihiatrilor poate fi
fundamentata de abuzurile pe care acestia le-au avizat în cadrul tarilor dedicate doctrinei
comuniste. Abuzurile psihiatrice din fosta Uniune Sovietica sunt cunoscute atât ca
întindere si ca durata. Exista numeroase dovezi în directia unei colaborari între psihiatru
si Securitate. Internarea disidentilor politici în spitale de psihiatrie a dus la instituirea
tratamentelor medicamentoase în absenta oricarei fundamentari medicale serioase. A fost
fundamentata astfel notiunea de "Schizofrenie Lenta", care nu intrunea nici unul din
semnele clinice cunoscute, dar care asigura un pretext suficient pentru internarea celor cu
o atitudine politica inconforma cu normele rigide impuse de stat.
În România astfel de abuzuri au fost evidensiate dar psihiatrii implicati în ele au
dezvoltat o teza a abuzului pozitiv. Astfel, disidentul a fost internat cu diagnostic
psihiatric, involuntar si în scopul evitarii unor pedepse penale (de cele mai multe ori de
drept comun). A aparut si o teza imunista, corespunzatoare unei atitudini de "limitare a
raului" si de fraternizare tacita a medicului psihiatru cu disidentul.
Teza pare imposibil de acceptat din punct de vedere etic, tinând cont de faptul ca
«pacientul» nu a fost de acord nici cu internarea, nici cu tratamentul psihiatric si nici cu
etichetarea de "sociopat", mai ales în conditiile în care comunicarea medic pacient era,
eufemistic spus, "unilaterala".
Psihiatria vestului a fost si ea intens criticata chiar din interiorul sistemului.
Accentul critic în acest caz nu a fost pus pe abuzul tratamentului ci pe circumstantele si
mediul de tratament. Abuzurile si imixtiunile politice în tratamentul psihiatric au
constituit exceptii (dar au existat). Problema ridicata a fost determinata de izolarea
bolnavului psihic pe timp variabil în interiorul unui stabiliment sanitar, izolare la care
bolnavul nu a consimtit. În acest curent de opinie un rol major la avut (trebuie sa
recunoastem) si costul ridicat al tratamentului spitalicesc. Tendinta actuala este de a
ingradi posibilitatile psihiatrilor de a dispune pe timp nelimitat de libertatea pacientului
si de a integra (pe cât posibil), pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp, bolnavul
psihic în societate.
Existenta unei afectiuni psihice nu poate duce automat la internarea bolnavului în
sectia de psihiatrie si la instituirea unui tratament. Sunt afectiuni psihice care permit un
grad de discernamânt suficient pentru a elabora un consimtamânt rezonabil. Atitudinea
paternalista este acceptata în conditiile în care apare un grad de urgenta
medico-psihiatrica sau legala (în sensul unui grad de pericol social evident) sau în
situatia în care, chiar sub tratament evolutia afectiunii nu poate fi controlata. Aceste teze
rigoriste de tratament paternalist la care s-au adaugat si cele ale confidentialitatii actului
medical dusa la extrem au constituit fondul procesului "Tarasoff versus Universitatea din
California", proces binecunoscut si intens exemplificat. În acest caz pacientul s-a
confesat medicului psihiatru asupra intentiei lui de a ucide o femeie care i-a refuzat
avansurile sentimentale. Medicul nu a anuntat pe nimeni si femeia a fost ucisa. Familia
victimei a câstigat procesul intentat psihiatrului, în care acuzatia principala a fost de
diagnostic si tratament neglijent si necorespunzator.
Consimtamântul la tratament sufera deci (cu unele amendamente) acelasi regim cu
cel al oricarei alte afectiuni. Aspectul specific al tratamentului psihiatric este generat de
modificarea temporara sau definitiva a compor-tamentului pacientului care apare post
terapeutic.
Metodele de tratament psihiatric sunt complexe si se pot cataloga în neinvazive
(fara interventii fizice) sau invazive (exemplul tipic este psiho-chirurgia). Ambele ridica
o suita de întrebari etice extrem de severe:
• sunt mai acceptabile decât masurile ordinare de tratament?
• pâna la ce punct poate impune medicul pacientului un comportament considerat
dezirabil?
• poate fi considerat consimtamântul la tratament ca viabil sau ca o alternativa la o
pedeapsa coercitiva?
Psiho-chirurgia poseda astazi tehnici care modifica comportamentul uman într-un
sens predictiv.
Tehnicile moderne tintite evita cruzimea lobotomiei (leucotomiei), actionând
direct la nivelul structurilor cerebrale implicate în comportamentul agresiv, durere si
impulsul sexual agresiv. Psiho-chirurgia poate fi considerata ca fiind o metoda de
tratament eficienta daca se considera strict starea pacientului si transformarea acestuia
într-un individ docil si pasiv. Un numar mare de chirurgi au raportat succese. Depresia
pare domeniul de maxim succes al psiho-chirurgiei, imediat înaintea tulburarilor
pulsiunilor sexuale si a comportamentului anti-social. A fost frecvent întâlnita cerinta
depasirii stadiului experimental si introducerii psiho-chirurgiei obligatorii pentru cei
condamnati pentru delictele mentionate.
Criticile metodei sunt însa numeroase si extrem de consecvente. Baza criticii îl
constituie natura drastica si ireversibila a interventiei. Consecintele tratamentului chimic
pot fi neplacute dar ele sunt reversibile la întreruperea tratamentului. Interventia
chirurgicala este însa ireversibila, iar consecintele ei în cazul unei greseli sunt de
nereparat. Consimtamântul pentru o asemenea interventie nu poate fi liber si informat, iar
interventiile de psiho-chirurgie se pot transforma în instrumente de control al realitatii si
al comportamentului, determinând abuzuri complet incontrolabile. Totusi psiho-chirurgia
poate fi controlata prin lege si poate reprezenta în viitor o solutie pentru o mare categorie
de bolnavi.
Controversata este si metoda chimica de control al comportamentului si
personalitatii. Oponentii metodei o descriu în termeni de "castrare chimica" datorita
actiunii special coercitive. Refuzul administrarii chirurgicale de implanturi hormonale
unui individ cu comportament sexual agresiv, dar constient si care doreste tratamentul în
scopul integrarii sociale, poate fi considerata ca o atitudine paternalista si ne-etica.
Etica psihiatrica reprezinta o garantie a profesionalismului psihiatrului practicant
si o aparare în fata imixtiuni politicului în medicina. În elaborarea unui cod de psihoetica
sunt câteva idei esentiale care trebuiesc reamintite:
– limitarea interventionalismului în cazurile controversate politic;
– tratament corespunzator afectiunii atât ca intensitate cât si ca durata;
– evitarea abuzului de non interventionalism în cazurile evident clinice;
– responsabilitate crescuta a psihiatrului în raport cu societatea în lega-tura cu
pacientii aflati în tratament si în perioade de remisie;
– integrarea, în masura posibilului, a pacientului aflat în faze de remisie în sfera
sociala comunitara.
Societatea însa este datoare sa devina toleranta fata de bolnavul psihic, indiferent
de gradul de integrare sociala a acestuia. Interventiile capabile sa modifice
comportamentul par a fi solutii de viitor, dar în acest moment sunt extrem de
controversate datorita fragilitatii posibilitatilor de a le tine sub control.

Surse internationale de drept privind bolnavul psihic

În trecut, societatea a considerat bolnavii psihici ca fiind o permanenta amenintare

pentru cei din jur. Acesti pacienti au fost obligati sa-si petreaca un timp mai lung sau mai
scurt în conditii de recluziune, iar tratamentul indicat în astfel de cazuri se limita frecvent
la prevenirea auto si heteroagresiunii.
Conceptele terapeutice moderne permit folosind diferite mijloace terapeutice –
inclusiv terapia medicamentoasa, permit vindecarea unor afectiuni psihice usoare si
stabilizarea starii bolnavilor grav. Medicul psihiatru este un medic specialist care are
drepturi si îndatoriri statuate de lege (vezi legea 74/1995). Caracterul impus medicului
psihiatru de agent de paza al societatii nu poate sa fie prevalent în raport cu cel primar,
de vindecator.
Pacientii bolnavi psihici au acelasi drepturi cu ceilalti bolnavi – inclusiv au
dreptul la o relatie medic–pacient cu caracter privat . Sunt însa o suita de tari – inclusiv
România – care solicita depasirea caracterului privat al relatiei în conditiile în care se
contureaza o sursa de pericol din partea pacientului, pentru societate în special sau pentru
o alta persoana.
Sursele internationale de drept care analizeaza situatia medico-juridica a
bolnavului psihic sunt în totalitate preocupate de o suita de probleme privind
consimtamântul bolnavului (tratament, participarea la experimente medicale, actele de
dispozitie – inclusiv sterilizarea) si masurile de siguranta având caracter pre si
post-infractional.
Principiile etice generale care fundamenteaza relatia medic–pacient bolnav psihic
se regasesc în cadrul declaratiei Asociatiei Medicale Mondiale (AMM) publicate în
cadrul celei de-a 47-a Adunari Generale, Bali, Indonezia, 1995.
În cadrul acestei adunari, AMM a propus un cod alcatuit din câteva principii
generale:
• Combaterea discriminarii sociale si medicale a bolnavilor psihici.
• Realizarea unei relatii terapeutice bazate pe încredere între medic si pacientul
bolnav psihic, realizata prin informarea concreta si completa a pacientului inclusiv
referitor la riscurile care decurg din tratament.
• Tratamentul fara consimtamântul pacientului precum si internarea obligatorie vor
fi considerate conduite de exceptie si vor fi aplicate numai în stadii acute ale bolilor,
când starea pacientilor reprezinta un pericol pentru ei sau pentru societate.
• Tratamentul si spitalizarea obligatorie vor fi impuse pe perioade obligatorii.
• Nu orice bolnav psihic va putea fi considerat în mod automat ca iresponsabil
pentru faptele sale.
• Terapia psihiatrica va fi individualizata, concordanta cu starea si diagnosticul.
• Confidentialitatea si pastrarea secretului medical vor fi garantate, iar date
semnificative vor putea fi dezvaluite numai în caz de pericol si numai catre autoritatile
abilitate.
• Medicul psihiatru va fi loial pacientului, iar în caz de conflict (aparator al
valorilor sociale numit de societate) – sa informeze pacientul în legatura cu natura
conflictului sau.
• Medicul nu va profita de pozitia sa pentru a abuza fizic, sexual sau psihic de
pacientii sai.
• Medicul nu va permite unei persoane sau unui grup sa influente tratamentul sau
deciziile sale medicale.
Deciziile AMM au caracter de recomandare deontologica în toate tarile care
participa la aceasta organizatie medicala.
În anul 1977, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat
Recomandarea 818/1977 privind situatia bolnavilor psihic. Recomandarea mentiona
necesitatea unei mai bune protectii legale a bolnavilor psihic. Plecând de la un caz
celebru (Winterwerp – judecat la Curtea Europeana a drepturilor omului), Comitetul
European pentru Cooperare Legala a stabilit ca prioritate a anului 1979 protejarea
suplimentara legala a bolnavilor psihic. În anul 1983 Comitetul de Ministri al Consiliului
Europei a adoptat recomandarea R(83)2 privind protejarea bolnavului psihic. În anul
1994, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat în unanimitate
Recomandarea 1235 (1994) privind psihiatria si drepturilor omului.
În ansamblu, toate aceste recomandari legale au la baza documentul „Conventia
Europeana a Drepturilor Omului si a libertatilor fundamentale”
(art 3,5,6,8).
Principalele prevederi ale recomandarilor mentionate sunt:
• Diagnosticul de boala psihica este o problema strict medicala, fiind pus de catre
un medic în conformitate cu stiinta medicala; dificultati de integrare a unei persoane la
valori morale, sociale sau politice nu pot fi considerate ca apartinând bolilor psihice.
• Internarea obligatorie (preinfractionala) poate fi luata de un repre-zentant al legii
la recomandarea unui medic specialist; decizia este luata numai daca persoana reprezinta
un pericol pentru sine sau pentru alti. În caz de urgenta psihiatrica, se admite internarea
bolnavului pe timp scurt, în conformitate cu un aviz medical competent si pe o perioada
scurta. În aceasta situatie pacientul trebuie informat, trebuie sa i se faca posibila
contestarea legala a deciziei.
• Pacientul trebuie reprezentat de un reprezentant legal care se poate numi din
oficiu în conditiile în care pacientul nu se poate reprezenta singur.
• Tratamentul psihiatric trebuie sa fie condus dupa aceleasi reguli ca orice
tratament medical. În caz de tratament neomologat, consimtamântul pacientului este
esential. Daca acestuia îi lipseste discernamântul, consimtamântul va fi dat de
reprezentantul legal al pacientului. Alte tratamente cu caracter experimental efectuate pe
bolnavi psihic internati în virtutea masurilor de siguranta sunt interzise.
• Restrictiile privind libertatile bolnavilor psihic vor fi luate numai pentru
protejarea persoanei si a societatii. În orice caz, bolnavul are dreptul la comunicare libera
cu un avocat sau magistrat si sa trimita scrisori închise.
• Internarea obligatorie va fi facuta pe timp limitat sau va fi reevaluata periodic.
• Internarea obligatorie va fi ridicata de medic sau de o autoritate competenta fara
ca acest lucru sa impuna întreruperea tratamentului obligatoriu.
• Internarea obligatorie nu implica aplicarea unor masuri cu caracter restrictiv
asupra intereselor materiale ale pacientului.
• În toate situatiile, demnitatea pacientului va fi respectata.
În plus, recomandari actuale (neadoptate) al Comitetele de Experti ai CE
recomanda si o conduita specifica si în privinta tratamentului obligatoriu în caz de boala
psihica (aplicarea tratamentelor gradual si numai în avantajul pacientilor, neutilizarea
masurilor de constrângere fizica decât ca ultima masura de protectie a pacientului 4).
 Etapele expertizei medico-legale psihiatrice a adultului

Supunerea imediat dupa comiterea faptei, a infractorului (inclusiv minor) unui

examen medico-legal, psihologic si psihiatric.
Se tine cont de felul cum raspunde la întrebari, de motivatia faptei celui expertizat.
Daca nu se interogheaza infractorul imediat, atunci convorbirile inculpatului cu apararea,
cu persoanele de afara sau din mediul de detentie, pot schimba în mod radical
comportamentul expertizatului.
De asemenea, uneori se suprapun elemente reactive care fac imposibil examenul
psihic. Pe lânga examen, se pot da date valoroase organelor de ancheta, despre modul
cum trebuie desfasurata, daca se poate continua ancheta, sau este nevoie de un tratament
sau o internare.
Prima expertiza medico-legala psihiatrica are cea mai mare valoare si se bazeaza
pe examenul complet, dar acesta trebuie repetat si trebuie studiat întregul dosar al cauzei.
Se vor scoate în evidenta atunci când exista, trasaturile patologice ale inculpatului
ca halucinatii, delir, idei de persecutie sau betia patologica.
Se va cerceta întregul trecut patologic al inculpatului – pe baza actelor medicale
existente (sau foi de observatie de la spitalele unde a fost internat); de asemenea, se va
tine sub observatie pentru a nu fi vorba de debutul unei boli, a unei stari reactive,
simulari etc.
Se vor cere relatii, alteori, asupra starii expertizatului dinaintea comiterii
infractiunii, comportamentul în familie, locul de munca. Toate aceste date trebuie
analizate cu multa atentie, pentru ca unii delincventi au comportamente diferite, în
diferite medii.
Se va studia dosarul cauzei cu deosebita atentie, iar concluziile trebuie trase cu
multa rezerva, pentru a nu fi neîntemeiate, eronate, pentru ca de ele depinde întreg
viitorul expertizatului.
În urma analizei cazului, se vor trage concluziile care trebuie sa arate:
– daca exista vreo boala psihica la cel expertizat si daca ea îi altereaza constiinta
sau discernamântul;
– sa precizeze daca faptele comise sunt sau nu legate cauzal de simpto-matologia
bolii;
– sa stabileasca responsabilitatea expertizatului pentru fapta comisa.
Responsabilitatea cuprinde “totalitatea particularitatilor psihice ale individului
care-l fac capabil sa înteleaga libertatea si necesitatea actiunilor sale în unitate dialectica
cu legile obiective de dezvoltare a societatii si sa aprecieze consecintele faptelor sale
atunci când actioneaza contrar acestei unitati”.
În cadrul expertizei, uneori este usor de stabilit lipsa discernamântului la bolnavii
cu psihoze grave, dar intervin greutati în fata celor cu instabilitate, hiperreactivitate,
labili psihici, care sunt privati adesea de simtul proportiilor si incapabili de a-si doza
raspunsul la nivelul stimulilor de circumstanta.
O mare valoare o are discutia cazului unde se va insista mai mult pe unele
elemente cum ar fi intentia, mobilul, masurile de aparare, cautându-se o corelare
stiintifica între boala si fapta, cât si stabilirea unei forme de manifestare a bolii.
Problemele pe care le ridica expertiza medico-legala psihiatrica sunt multiple si,
uneori de o dificultate deosebita. Dintre ele, problema posibilitatilor de recuperare si
reinsertie sociala este o problema de foarte mare importanta, pe care se pune din ce în ce
mai mult accentul astazi.
În vederea aprecierii posibilitatilor de recuperare si reintegrare sociala a celor în
cauza, pe lânga criteriile generale raportate la sex, vârsta, antecedente penale si medicale,
se impun ca fiind utile si criterii speciale cu semnificatie criminologica: gradul de
intimidabilitate, de adaptabilitate, potentialul de agresivitate, perspective de
perfectabilitate si sociabilitate.
În activitatea de recuperare a individului, se impune, din analizele facute de
specialisti, ca cele mai mari sanse de recuperare le prezinta categoria tinerilor infractori,
în perioada în care se definitiveaza trasaturile de personalitate si constiinta sociala.
Posibilitatile de recuperare scad la infractorul adult, în special prin adaugarea factorilor
de agravare a psihopatiilor ce caracterizeaza infractorii “din obicei”, a cazurilor de
degradare a personalitatii la etilicii cronici si toxicomani si aspectelor psihopatologice
determinate de vârsta înaintata.
Cercetari efectuate în ultimii ani la loturi de infractori privind principalele
categorii de vârsta se indica procente de 5:
• 37,72% minori recuperabili prin masuri nediferentiate;
• 51,42% minori recuperabili prin masuri speciale pe plan medico-social;
• 75% tineri infractori recuperabili prin masuri cu caracter general;
• 20% tineri infractori recuperabili prin masuri speciale, individualizate;
• 34% adulti (în majoritate psihopati) recuperabili prin masuri cu caracter de
reeducare;
• 54% adulti ce necesita pentru recuperare masuri complexe în vederea reinsertiei
sociale;
• 12% adulti infractori, cu certitudine nerecuperabili.
Daca pentru infractorul minor recuperarea înseamna continuitatea activitatilor de
psihoprofilaxie, socioprofilaxie, alaturi de activitatea instructiv-educativa, la adultul
recidivist, recuperarea este conditionata de caracterul si gradul disolutiei psihice si
posibilitatile de remediere a factorilor sociogeni de microclimat negativ.
Având în vedere psihopatii adulti, recuperarea lor trebuie sa urmareasca evitarea
unor situatii conflictuale, sa-i creeze posibilitatea de întelegere si dezvoltare a atitudinii
critice fata de sine si fata de mediu, un climat de întelegere si stergere a sentimentului de
stigmatizare sociala.
Notiunea de recuperare are un caracter complex si vizeaza nu numai o
reechilibrare psihica, ci si existenta tuturor premizelor unei reintegrari active si adecvate
în mediul social, cu reale posibilitati de perfectare a personalitatii.
Masurile de recuperare trebuie sa cuprinda o intensa activitate profilactica de
prevenire a decompensarilor, în special pentru categoria minorilor si a tinerilor cu
dezvoltare psihopatica, cu potential antisocial.
Privind în general bolnavul psihic, referindu-ne la pericolul pe care-l prezinta
pentru societate si deci la necesitatea unei bune orientari a expertizelor medico-legale
psihiatrice asupra acestuia, putem sublinia ca specific infractional urmatoarele aspecte 6:
1. Un mare potential infractogen, ce se explica prin trasaturile de caracter ce se
reflecta în multiplele tulburari de comportament si care contureaza personalitatea
deosebita a acestor indivizi. Lipsa de corelatie între orientarea caracterului si pornirile
temperamentale, nematurarea afectivitatii si vointei, insuficienta inhibitie interna, stau la
baza acestor trasaturi.
2. Comportament antisocial polivalent, ce este legat de instabilitatea,
neadaptabilitatea permanenta ce caracterizeaza personalitatea patologica deosebita a
acestor indivizi.
3. Spontaneitatea, actele antisociale fiind savârsite, în cea mai mare parte a
cazurilor, fara o pregatire deosebita, fara o asigurare pentru “reusita” lor.
4. Comiterea unor acte de o deosebita periculozitate, legata de dezinhibarea si
pervertirea instructiv-evolutionala, rautatea si mai ales agresivitatea.
5. Îmbinarea dintre aceasta dizarmonie a personalitatii cu narcomania
sau betia.
În aprecierea evolutiei bolnavului psihic am putea decela o suita de tendinte
specifice, medico-legale 7:
• tendinta de a face rau, deficitul sentimentelor moral-sociale;
• tendinta de bravare în fata unor pericole – pentru a-si scoate în evidenta
personalitatea, tendinta ce caracterizeaza perioada postinfractionala;
• simularea sau tendinta de simulare în etapa postinfractionala;
• îndaratnicia, neadaptabilitatea întretinuta de conditii favorabile de mediu în care
au aparut actele antisociale, uneori consecinte fie ale relaxarii supravegherii, fie ale
înaspririi acesteia, în cadrul masurilor represive, explica recidivismul;
• malignitatea activitatii infractionale.
Din cele expuse pâna acum, reiese periculozitatea sociala deosebita a infractorului
cu tulburari psihice, fapt care scoate în evidenta odata în plus necesitatea existentei si
rolul deosebit pe care îl joaca în depistarea psihopatilor, a comisiilor de expertiza
medico-legala psihiatrica, precum si existenta în legislatia noastra a masurilor de
siguranta cu caracter medical.
 Masuri de siguranta cu caracter medical

Denumirea de „masuri de siguranta” a fost aleasa de Uniunea Internationala de

Drept Penal, în scopul deosebirii acestor sanctiuni pre sau postinfractionale si pedepse. În
România au fost adoptate începând cu anul 1936, fiind considerate sanctiuni penale si
fiind deosebite de pedepse 8.
Prin luarea masurilor de siguranta se urmareste înlaturarea starii de pericol,
creându-se, în locul ei, o stare de siguranta. Se realizeaza asadar, schimbarea starii de
pericol în stare de siguranta, indiferent daca realitatea care constituie cauza starii de
pericol – la rândul ei – ar putea fi sau nu înlaturata.
Prin internarea unui alienat se înlatura starea de pericol pe care o constituie
prezenta sa în libertate si aceasta, indiferent daca starea lui ar fi sau nu curabila.
Starea de pericol care serveste ca temei la luarea masurilor, nu se confunda cu
pericolul social pe care îl prezinta fapta prevazuta de legea penala. Ea priveste persoana
faptuitorului sau anumite lucruri în legatura cu fapta sa, ce constituie o amenintare pentru
viitor.
Masurile de siguranta de natura medicala au caracter de sanctiune de drept penal,
iar instituirea lor este, de regula, de competenta instantei judecatoresti. Strict cu titlu
provizoriu, unele masuri pot fi luate si de organele de urmarire penala.
Masurile de siguranta se pot clasifica 9 în functie de scop în:
• masuri curative (tratament obligatoriu sau internare obligatorie);
• masuri educative (inclusiv reorientare profesionala).
În functie de drepturile subordonate pot fi:
• privative de libertate;
• restrictive de libertate;
• privative de drepturi;
• patrimoniale (confiscari).
În functie de durata de aplicare a masurilor, acestea se pot clasifica în:
• masuri de siguranta pe durata nedeterminata (pe durata starii de pericol);
• masuri de siguranta pe durata determinata (fara aplicare medicala);
• masuri de siguranta definitive (fara aplicare medicala).
Articolul 113 Cod Penal prevede obligarea la tratament a faptuitorului care sufera
de o boala sau de o intoxicatie cronica cu alcool, stupefiante sau alte substante, ce
prezinta pericol social.
Textul de lege nu defineste ce boli si nu arata toate substantele care îl pot intoxica
cronic pe faptuitor.
Fie ca este vorba de boli psihice sau intoxicatii cronice, acestea trebuie sa fie
susceptibile de a forma obiectul tratamentului medical efectuat în ambulator.
 Masura de siguranta a obligarii la tratament medical poate fi luata fata de faptuitor,
indiferent daca acestuia i s-a aplicat sau nu o pedeapsa.
Boala ori intoxicatia cronica trebuie constatata de organele sanitare de specialitate,
în speta de comisiile de expertiza medico-legala psihiatrica, singurele care se pot
pronunta asupra cazurilor ce necesita obligarea la tratament medical. Medicii specialisti
pot aprecia cronicitatea bolii psihice sau a intoxicatiei cu alcool, stupefiante sau alte
astfel de substante, situatie în care psihicul individului se modifica, în sensul ca acesta
nu-si mai poate reprezenta în mod corect consecintele faptelor sale. Asta atrage dupa sine
starea de periculozitate pentru societate.
Masura de siguranta a obligarii la tratament medical se ia pe o durata
nedeterminata, perioada ce se poate încheia odata cu aparitia unui element determinant –
însanatosirea.
Masurile de siguranta prevazute de articolul 113 Cod Penal se pot lua în mod
provizoriu si în cursul urmaririi penale sau a judecarii.
În cazul încetarii urmaririi penale, a scoaterii de sub urmarire penala sau când
procesul penal ia sfârsit în fata instantei de judecata si se constata aici ca fapta ce
formeaza obiectul învinuirii nu este prevazuta de legea penala sau nu a fost savârsita de
inculpat, masura de siguranta luata provizoriu va înceta, fiind îndeplinita cerinta legii –
de a se înfaptui o fapta penala.
În acest caz, instanta urmeaza sa sesizeze organul administrativ competent, pentru
a se lua masurile ce se impun.
Când masura propusa însoteste pedeapsa închisorii, tratamentul se va efectua si în
timpul executarii pedepsei.
În acest caz, al obligarii la tratament medical, procedura este urmatoarea: în cazul
în care masura de siguranta s-a luat provizoriu, în faza de urmarire sau judecata,
procurorul sau instanta care a luat masura o vor comunica Directiei sanitare judetene pe
teritoriul caruia locuieste persoana în cauza. Directia sanitara comunica persoanei fata de
care s-a luat masura de siguranta, unitatea sanitara unde i se va face tratament.
Ordinul de executare ce se refera la obligarea la tratament medical consta în
comunicarea facuta de catre instanta de judecata a copiei de pe dispozitivul hotarârii
definitive si a copiei de pe raportul de expertiza medico-legala psihiatrica, organelor ce
au obligatia de a duce la îndeplinire ordinul (art. 429 alin. 1 Cod de procedura penala).
Ordinul de executare se comunica de catre instanta si persoanei în cauza. Ordinul
de executare se comunica administratiei locului de detentie, când obligarea la tratament
medical însoteste pedeapsa închisorii, ori priveste o persoana aflata în stare de retinere
(art. 429 alin. 3 Cod de procedura penala).
Unitatea sanitara unde a fost repartizata persoana în cauza pentru efectuarea
tratamentului medical este obligata sa comunice instantei care a dispus executarea,
modul cum se comporta cel în cauza, daca tratamentul aplicat este eficient, daca poate fi
continuat în aceleasi conditii.
Când comunicarea se refera la prezentarea persoanei la tratament, atunci ea se face
instantei ce a dispus executarea. Celelalte date se comunica instantei care a dispus
executarea numai daca aceasta se afla pe aceeasi raza teritoriala cu unitatea sanitara. În
caz contrar, comunicarea se face judecatoriei pe a carei raza teritoriala se afla unitatea
sanitara respectiva.
În cazul în care persoana obligata la tratament medical se afla în stare de detentie,
comunicarea se face la locul de detinere (art. 430 alin. 3 Cod de procedura penala).
Daca persoana fata de care s-a luat masura obligarii la tratament medical nu se
prezinta regulat la tratament, se poate dispune internarea medicala.
Hotarârea instantei poate fi atacata cu recurs, dar acesta nu suspenda executarea
masurii.
Articolul 114 Cod Penal prevede ca atunci când faptuitorul este bolnav mintal ori
toxicoman si se afla într-o stare care prezinta pericol pentru societate, se poate lua
masura internarii într-un institut medical de specialitate pâna la însanatosire.
Aceasta masura îsi gaseste justetea în starea de pericol ce rezulta din alterarea
capacitatilor psihice ale individului în cauza si de savârsirea, din aceasta cauza, a unor
fapte prevazute de legea penala.
Spre deosebire de prevederile articolului 113 Cod Penal, în acest caz masura se ia
atunci când starea psihica a faptuitorului este grav alterata, din care cauza individul nu
mai poate fi stapân pe actiunile sale.
Totodata, ceea ce justifica internarea, este si temerea grava ca faptuitorul, daca nu
va fi internat, va savârsi si alte acte antisociale, în general de o deosebita gravitate, deci
se ajunge la concluzia ca numai prin aceasta masura se poate înlatura starea de pericol.
În general, aceasta masura se ia pentru bolnavii considerati irecuperabili. Potrivit
reglementarilor în vigoare, masura internarii medicale se ia de instanta care îl judeca pe
faptuitor pentru savârsirea unei infractiuni, dupa ce, în prealabil, faptuitorul a fost supus
unei expertize medico-legale psihiatrice, care a constatat boala psihica sau toxicomania
sau alcoolismul etc. si a propus aplicarea masurilor de siguranta prevazute în articolul
114 Cod Penal.
Odata stabilita necesitatea aplicarii masurilor de siguranta, cel în cauza este privat
de libertate, fiind internat într-o institutie medicala de specialitate, unde trebuie sa se
supuna tratamentului prescris.
Masura de siguranta prevazuta de articolul 114 Cod Penal poate fi luata fata de
faptuitor, indiferent daca psihopatia sau toxicomania a existat în momentul comiterii
faptei sau a aparut ulterior.
Internarea medicala obligatorie poate fi dispusa si în mod provizoriu, în cursul
urmaririi penale sau a judecatii, daca procurorul sau instanta de judecata constata în
actele dosarului ca individul sau inculpatul este bolnav psihic sau toxicoman. Aceasta
masura de siguranta va fi luata când pericolul pe care-l prezinta faptuitorul este evident.
Masura va ramâne în vigoare pâna la confirmarea ei de catre instanta de judecata.
Când intervine o cauza de încetare a urmarii penale sau de scoatere de sub urmarirea
penala, procurorul va sesiza organele administrative pentru a dispune internarea
medicala.
 Daca tulburarea psihica survine dupa definitivarea hotarârii de condamnare,
înainte de începerea executarii pedepsei sau în timpul executarii ei, se dispune amânarea
executarii pedepsei sau întreruperea executarii ei pâna la însanatosire, iar daca faptuitorul
prezinta periculozitate sociala, se ia masura de siguranta a internarii medicale.
Procedura penala a aplicarii articolului 114 Cod Penal este urmatoarea: când
masura a fost luata printr-o hotarâre definitiva a instantei de judecata sau provizoriu de
catre instanta sau procuror, o copie de pe dispozitivul hotarârii si o copie de pe raportul
de expertiza medico-legala psihiatrica se trimit organelor ce au obligatia de a duce la
îndeplinire acest ordin de executare a masurilor de siguranta.
Ordinul de executare se comunica Directiei Sanitare din judetul pe teritoriul caruia
locuieste persoana fata de care s-a luat aceasta masura, acestui organ revenindu-i sarcina
de a interna persoana în cauza, înstiintând de acest lucru instanta de executare, respectiv
procurorul sau instanta de judecata care a dispus luarea masurii în mod provizoriu.
Unitatea sanitara la care s-a facut internarea are, pe lânga obligatia de a supune
persoana respectiva la tratament adecvat, si pe aceea de a încunostiinta judecatoria din
raza sa teritoriala, în cazul în care considera ca internarea nu mai este necesara.
(Articolul 433 alin. 2 Cod de procedura penala).
În afara celor doua articole din codul nostru penal, articolul 113 C.P. si articolul
114 C.P., în anul 1980 a fost republicat decretul 12/1965. Decretul
313 /1980 specifica masurile ce trebuiesc luate pentru bolnavii psihici periculosi cu
potential infractogen, care înca nu au comis fapte prevazute de legea penala.
În conformitate cu acest decret, bolnavii psihici periculosi sunt supusi în mod
obligatoriu la tratament medical ce poate fi efectuat în ambulator sau în sectiile de
psihiatrie ale celorlalte spitale.
Procedura în cazul Decretului 313/1980 specifica însa ca instituirea si încetarea
tratamentului medical ambulator se dispune de catre organele sanitare
(art. 3 alin. 1).
Internarea pentru tratament medical se hotaraste de instanta de judecata cu avizul
comisiilor medicale din institutiile medicale de specialitate.
Membrii familiei si persoanele care vin în contact permanent cu cel ce prezinta
stari de tulburare psihica sunt obligate sa anunte organele procuraturii. Procurorul, care
se poate sesiza si din oficiu, daca deduce ca sunt suficiente date referitoare la starea de
tulburare psihica în care se afla cel presupus bolnav, va dispune examinarea medicala a
acestuia, iar în caz de nevoie punerea lui sub paza speciala.
Daca în urma examinarii medicale se concluzioneaza ca este necesar tratament
ambulatoriu, procurorul trimite o copie a avizului dat de medicul psihiatru serviciului de
sanatate si prevederi sociale al unitatii pe raza caruia domiciliaza cel în cauza, în vederea
instituirii acestui tratament.
Daca din avizul medicului reiese ca se impune masura internarii medicale,
procurorul dispune internarea provizorie a acelei persoane, în unitatea de specialitate cea
mai apropiata.
Masura internarii medicale provizorii se mentine pâna la solutionarea de catre
instanta de judecata a cererii de internare pentru tratament medical.
Dupa internarea bolnavului în unitarea sanitara, acesta va fi supus de îndata
examenului unei comisii medicale, care îsi va da avizul asupra masurii, aviz ce va fi
comunicat procurorului ce a dispus internarea provizorie, în cel mult 5 zile de la
internare.
Când din dosarul persoanei în cauza cât si din avizul comisiei medicale, procurorul
ajunge la concluzia ca se impune internarea, acesta va sesiza instanta de judecata pentru
tratament medical.
Daca instanta de judecata hotaraste ca este necesara internarea, va dispune, prin
sentinta, sesizarea serviciului de sanatate si prevederi sociale a Spitalului de care apartine
bolnavul.
Tot cu aceasta ocazie, daca din avizul comisiei medicale cât si din celelalte date
din dosarul cauzei rezulta necesitatea instituirii tratamentului medical ambulator, instanta
de judecata poate dispune sesizarea serviciului de sanatate si prevederi sociale a
Spitalului de care apartine persoana în cauza, în vederea instituirii acestui tratament
(articol 15 alin.3).
Când masura internarii medicale nu mai este necesara în raport cu starea persoanei,
institutia sanitara de specialitate în care se afla internat cel în cauza, va sesiza instanta de
judecata, cerând sa dispuna încetarea internarii. Sesizarea trebuie sa fie însotita de avizul
motivat al comisiei medicale din unitatea sanitara în care a fost internat cel în cauza.
Cererea de ridicare a masurii internarii pentru tratament medical mai poate fi
ceruta si de procuror, de persoana internata, de un membru major al familiei sau de orice
alta persoana, iar în cazul minorilor, si de autoritatea tutelara sau tutore.
Instanta de judecata, dupa dezbaterea cererii, poate hotarî încetarea masurii: în
cazul în care considera ca mentinerea masurii de internare este necesara, poate respinge
cererea.
În caz de urgenta, bolnavii psihici periculosi vor putea fi internati provizoriu direct
de organele sanitare, cu avizul medicului psihiatru din localitatea în care se afla bolnavul
sau din localitatea cea mai apropiata.
Unitatea sanitara de specialitate care a primit si internat un astfel de om, va anunta
în 24 de ore procurorul sef al municipiului respectiv al sectorului, în municipiul
Bucuresti, în raza caruia locuieste bolnavul.
Ulterior, în cel mult 5 zile de la internare, institutia sanitara de specialitate va
comunica procurorului si avizul comisiei medicale, dupa care va urma procedura amintita
anterior.
Masurile prevazute de Decretul nr.313/1980 se propun spre instituire sau se ridica
de catre comisiile de expertiza psihiatrica.
De asemenea, desi comisiile medico-legale nu au în sarcina efectuarea
examinarilor privind aplicarea sau ridicarea masurilor prevazute de Decret, totusi, când
parerile comisiei de psihiatrie din unitatile spitalicesti de specialitate au fost diferite, sau
când organele judiciare au sesizat situatii ce pot avea implicatii penale, s-a solicitat în
mod exceptional efectuarea expertizelor medico-legale în comisii cu caracter
interdisciplinar.

Alte dispozitii legale privind relatia medic–pacient bolnav psihic

În conditiile în care se pune un diagnostic ferm de lipsa de capacitate psihica a

unui pacient bolnav psihic, acesta va fi reprezentat legal în toate situatiile – inclusiv în
conditii de boli traumatice, de catre institutia care îl are în grija (inclusiv rude).
Aceasta prevedere legala este consfintita de art 124 al Legii 3/1978 (articol
neabrogat). În conformitate cu acelasi articol, lipsa consimtamântului de tratament în
situatii de urgenta, în cazul bolnavilor cu incapacitate juridica, impune medicului curant
o atitudine interventionista paternalista.
 CONTRACTE ADMINISTRATIVE ÎN DREPTUL ROMÂNESC
DIN PERIOADA INTERBELICA

NICOLAE ZARNESCU

1. Chestiuni introductive si precizari de ordin metodologic

Teoria contractelor administrative este o constructie a dreptului francez modern,
nascuta din jurisprudenta Consiliului de Stat, jurisprudenta con-ceptualizata apoi de
doctrina administrativa. Teoria Consiliului de Stat s-a sprijinit pe existenta unor instante
administrative încadrate în puterea executiva si pe dreptul pozitiv care a reglementat
aceasta materie.
Aceasta teorie se întemeiaza pe o conceptie a separatiei puterilor, caracteristica
dreptului francez (care a permis crearea unor instante admi-nistrative încadrate în puterea
executiva) si pe o serie de legi care au reglementat competenta instantelor administrative:
legea din 28 pluviose, anul VIII, decretul din 11 iunie 1806 si în special legile din 16–24
August 1790 si din 16 fructidor anul III.
Aceasta constructie jurisprudentiala a fost determinata de faptul ca principiul
fundamental al egalitatii partilor contractante consacrat în dreptul privat nu functioneaza
atunci când administratia încheie un contract cu un particular în ceea ce priveste
functionarea unui serviciu public. Asigurând realizarea unui serviciu public (prin care
este satisfacuta o nevoie sociala de interes deosebit), administratia promoveaza un interes
public, iar prin prisma acestui fapt vointa administratiei (exercitata în regim de putere)
depaseste si domina vointa particularului.
Jurisprudenta Consiliului de Stat a fost preluata de doctrinari de seama ai dreptului
francez care au dezvoltat aceasta teorie în lucrari de referinta, unele monumentale.
Prin demersul jurisprudentei si al doctrinarilor din perioada clasica, contractul
administrativ a devenit o institutie solida în dreptul public francez cu fundament
consistent atât în practica cât si în doctrina.
În România, aceasta teorie a patruns pe fondul dezvoltarii economice din primele
decenii ale secolului XX, dezvoltare care a determinat si intensificarea raporturilor
juridice dintre administratiile publice si întreprinzatorii particulari în vederea
concesionarii diferitelor lucrari publice sau servicii publice. Având în vedere ca
“particularii” erau de obicei firme cu capitaluri straine si, de ce nu, specificul politic al
vremii, institutia a fost primita în mod diferit de jurisprudenta si doctrina.
Regasirea teoriei franceze în dreptul românesc a fost impietata de la început de
doua chestiuni (care au stat, practic, la baza teoriei franceze):
1. inexistenta unei jurisdictii administrative speciale care sa faca parte din sfera
executivului;
2. lipsa unui drept pozitiv care sa reglementeze expres existenta contractelor
administrative.
Cu toate acestea, realitatile economice, sociale si politice au impus necesitatea
realizarii unor servicii publice sau punerea în valoare a unor bunuri din domeniul public
într-o forma privata de exploatare.
Pe fondul acestor probleme se nastea evident întrebarea: este institutia contractului
administrativ compatibila cu sistemul de drept din România sau reprezinta o “institutie
exogena ce nu poate evoca esenta realitatilor endogene”?
Redactând acest material la o distanta de sapte-opt decenii de vremurile respective,
putem formula un raspuns rapid, dar care nu ar fi în conformitate cu rigorile stiintifice,si
anume ca problema nu ar fi stârnit controverse si nu ar fi generat discutii atât în practica
cât si în doctrina daca nu ar fi existat un temei real al aplicarii acestei institutii si în
sistemul nostru interbelic.
În cazul primului punct aratat mai sus, au existat la nivelul Curtii de Casatie si
Justitie practici neunitare, mai ales în cursul deceniului patru, în legatura cu acest lucru
reactionându-se serios si în publicistica de specialitate. Disputa s-a dus între Sectiunea I
si Sectiunea III prima fiind competenta sa solutioneze recursurile în materie civila iar cea
de-a doua atât recursurile în materie comerciala cât si recursurile în materie de
contencios administrativ sau în materie administrativa si fiscala care nu sunt date prin
legi speciale în competenta altor instante. Apare ca evidenta o cristalizare a orientarii
catre Sectiunea III, aspect asupra caruia vom reveni ulterior.
În cazul dreptului pozitiv din perioada, într-adevar, nu asistam la o reglementare
expresa a notiunii de contract administrativ, decât cu o singura exceptie si aceea
comentata diferit în doctrina. Cu toate acestea, se regasesc în actele normative importante
ale vremii dispozitii privitoare la contractele încheiate de catre administratie cu
particularii, în vederea realizarii unor servicii publice. De asemenea, gasim (în diferite
contexte) si enumerari ale unor contracte care sunt supuse acestui regim derogatoriu.
Aceste dispozitii au un caracter derogatoriu de la dreptul comun, fapt care conduce
în mod clar ca realitatea a impus crearea unor norme de catre legiuitor care sa fie în
afara cadrului contractual descris de legea civila aspect asupra caruia, de asemenea, vom
reveni.
Opiniile formulate în perioada interbelica în legatura cu institutia contractelor
administrative parcurg tot registrul, de la negare pâna la o larga acceptare. De aceea se
impune o analiza facuta pe toate nivelurile deptului: drept pozitiv, jurisprudenta,
doctrina.
În demersul nostru vom încerca sa surprindem:
1. modul în care doctrina de drept public a acceptat si a subliniat caracterul
derogatoriu de la dreptul comun al contractelor încheiate de administratie;
2. solutiile practicii judiciare;
 3. modul în care dreptul pozitiv a reglementat acest tip de contracte încercând sa
surprindem elementele deogatorii de la dreptul comun.

2. Contractele administrative în doctrina interbelica

Asa cum am aratat în prima parte a lucrarii, opiniile formulate în doctrina au fost
diferite. Analizând opiniile formulate în doctrina interbelica, Prof. univ. Antonie
Iorgovan, determinând perioada pâna la adoptarea Constitutiei de la 1948, considera ca
în literatura s-au exprimat trei mari opinii: a) de acceptare a teoriei contractelor
administrative, în sens restrâns (prof. J. H. Vermeulen,
E. D. Tarangul, I. Vântu); b) de respingere a oricarei teorii a contractelor administrative
(prof. A. Teodorescu, P. Negulescu); c) de acceptare a teoriei contractelor dministrative
în sens larg. ( P. Strihan)
Petre Strihan, facând o analiza similara, identifica urmatoarele criterii de
structurare a doctrinei: a) autori care au preluat si au cautat sa introduca teoria franceza
(I. G. Vântu, J. H. Vermeulen); b) autori care neaga teoria contractelor administrative (P.
Negulescu, A. Teodorescu); c) autori care admit existenta a doua categorii de contracte:
contracte de drept public, supuse unui regim de drept public si contracte de drept privat
supuse unui regim de drept privat; nepunându-se în discutie natura juridica a primei
categorii chiar si contractele de drept privat au un regim derogatoriu (E. D. Tarangul); d)
autori care considera ca fiind administrative toate contractele încheiate de administratiile
publice si care sunt supuse unui regim de drept administrativ rezultând din principii si
legi de drept public (Em. Botis, G. Costi).
Paul Negulescu admite ideea conform careia contractul de concesiune nu poate fi
asimilat cu vreunul din contractele reglementate în legea civila sau comerciala.
“Concesiunea, trebuie sa recunoastem, ca nu a fost prevazuta si reglementata nici de
Codul civil, nici de Codul de comert; concesiunea nu se aseamana cu vânzarea, caci nu
are loc nici un transfer de proprietate, si nici nu se constituie în favoarea concesionarului
nici un drept perpetuu; ea nu se poate asemana nici cu închirierea, caci concesionarul nu
plateste chirie, din contra el este autorizat sa perceapa taxe asupra celor ce se folosesc de
serviciul concedat; ea se poate asemana mai mult cu contractul de societate, în sensul ca
autoritatea concedenta are o participatiune de beneficii. Gasim într-o concesiune aporturi
aduse de ambele parti, si de concedent – folosinta temporara a domeniului public – si de
concesionar – capital, munca, pricepere; gasim intentiunea de a realiza beneficii si
împartirea beneficiilor. Cu toate acestea, diferentele între concesiune si contractul de
societate sunt foarte mari, caci autoritatea administrativa aduce ca aport o parte din
domeniul public, asupra caruia ea are un drept de putere publica. Un asemenea drept nu
poate fi înstrainat, ci numai folosinta lui poate fi acordata pe un termen anumit. Asociatii
au drepturi egale, pe câta vreme concesionarul are drepturi superioare; asociatul care
gireaza afacerea, lucreaza pentru comptul tuturor asociatilor, pe câta vreme
concesionarul lucreaza pe comptul sau, el suporta riscurile, pe el îl privesc pierderile
exploatarii.”
Cu toate ca ia în calcul distinctia dintre concesiune si contractele prevazute în
dreptul privat în momentul în care se pune în discutie prezenta contractelor
administrative în dreptul nostru, Paul Negulescu apreciaza: “Noi credem, cel putin pentru
Tara noastra, ca ideea contractului administrativ nu prezinta nici un interes,caci la noi
aceste contracte sunt cârmuite de legea civila în ceea ce priveste raporturile între parti,
iar, daca ele sunt supuse la anumite formalitati si abilitari, aceasta nu modifica
situatiunea.[…] În asemenea conditiuni cum se poate sustine ca concesiunea ar fi un
contract de drept public, caci ideea de dispozitiune reglementara exclude ideea de
contract unde se cere concurs de vointe. Iata de ce nu împartasim parerea acelora care
sustin, împreuna cu prof. Gaston Jeze, ca ar exista asemenea contracte administrative.”
Opiniei profesorului Negulescu i se raliaza si Anibal Teodorescu care situeaza
aceste contracte printre actele de gestiune ale administratiei. Autorul nu poate sa accepte
ideea unui contract administrativ (termenul contract vizând prin esenta o situatiune
consensuala) atâta vreme cât “În actul de autoritate, administratia nu discuta si nu
trateaza nimic cu nimeni, nu convine nimic, ci numai îsi manifesta vointa sa …actul de
autoritate apare asa dar ca un act unilatral de vointa a Statului, ceea ce îl deosebeste de
actul de gestiune.” Spre deosebire de actul de autoritate, care are caracter unilateral, actul
de gestiune este un act bilateral, contractual, caci el consta întotdeauna într-un acord de
vointe “din aceasta cauza va îmbraca totdeauna forma obisnuita a actelor contractuale din
dreptul privat”.
Prof. J. H. Vermeulen considera ca exista în doctrina si jurisprudenta noastra o
teorie a contractelor administrative, proprie dreptului public,marcând o treapta însemnata
în evolutia dreptului administrativ. Autorul considera ca contractul dintre o autoritate si
un particular nu implica echilibrul de interese care caracterizeaza contractele de drept
privat, deoarece autoritatea reprezinta însasi serviciul public care cristalizeaza interesul
colectivitatii. Acest element “implica aplicarea unor reguli straine dreptului privat,
având drept scop ocrotirea interesului colectivitatii care este aceia a functionarii regulate
si continua, nu poate fi asigurata numai cu normele statornicite în codul civil, dar fara
îndoiala ca el nu va putea sa raspunza necesitatilor scopului urmarit: functionarea unui
serviciu public în mod continuu si regulat. Tocmai spre a putea asigura acest scop,
tinându-se seama în tot momentul de nevoile publicului, partile pot conveni adoptarea
unor anumite regule care îndeparteaza si mai mult înca contractul respectiv de
contractele de drept privat.” (subl.ns.)
În opinia prof. Erast Diti Tarangul contractele încheiate cu particularii în scopul
de a colabora împreuna în vederea realizarii unui serviciu public sau a unui interes
general sunt contracte de drept public sau contracte administrative. Particularitatile
acestor contracte rezida în regimul lor juridic special concretizat în forme speciale
necesare pentru încheierea si executarea acestora. Autorul marcheaza distinctia dintre
regimul contractelor administrative si cel al contractelor civile retinând urmatoarele:
particularul care a încheiat un contract cu administratia nu va putea sa îl cedeze întreg
sau în parte altei persoane, decât cu aprobarea administratiei; unele clauze din contractul
administrativ sunt de natura reglementara; administratia îsi rezerva dreptul, daca interesul
general o cere sau când conceesionarul nu si-a îndeplinit obligatiile stipulate în actul de
concesiune, sa poata rezilia contractul, fie direct din oficiu, prin decizie administrativa
data pe cale unilaterala, fie pe cale judecatoreasca; contractelor administrative li se aplica
teoria nimpreviziunii, care nu se aplica contractelor de drept comun.
Unul din partizanii teoriei contractelor administrative în sens larg este George
Costi. În opinia sa “prin contract administrativ întelegem acordul de vointa, manifestat
într-o anumita forma si încheiat între reprezentantii competenti ai unei persoane
administrative si particulari sau agentii altor administratii publice, asupra unor obiecte
determinate, cu scopul de a produce efecte juridice necesare satisfacerii interesului
general.”

3. Contractele administrative în jurisprudenta interbelica

Lipsa unui drept pozitiv care sa reglementeze expres existenta contractelor
administrative si opiniile exprimate în doctrina au avut un rol hotarâtor în ceea ce
priveste optica instantelor judecatoresti, mai ales instanta suprema, asupra institutiei în
cauza.
Sunt rare solutiile în care instantele folosesc sintagma de contract administrativ.
Curtea de Casatie sec. I, în decizia 279/1929, mentioneaza notiunea de contract
administrativ opus contractului de drept civil. Astfel, instanta suprema apreciaza: “Având
în vedere ca în principiu o administratiune publica poate sa încheie cu un particular în
vederea serviciului public un contract de Drept privat, guvernat de legea dreptului
comun,sau un contract administrativ guvernat de regimul Dreptului public” .
În decizia 1030/1929, Curtea de Casatie sec. III considera ca angajarea unui
functionar public întrucât priveste functionarea unui serviciu public constituie un
contract administrativ, pe care îl califica ca fiind un act de autoritate.
În anul 1934 instanta suprema, prin decizia 1917 pronuntata de sectiunea III
reediteaza jurisprudenta sus amintita pronuntându-se asupra admisibilitatii unor
asemenea contracte în Dreptul nostru administrativ precizând însa un criteriu de
distinctie al acestor contracte si anume stipulatiunea partilor privind jurisdictia aleasa în
caz de litigii privind executarea contractului.
În afara acestor solutii, în care instanta suprema s-a pronuntat uzitând expres
termenul de contract administrativ, au existat frecvent solutii în care s-a constatat
caracterul derogatoriu de la dreptul comun al prevederilor contractelor încheiate de
administratiile publice în vederea realizarii unor servicii publice fara însa a se face
vorbire expresa despre contracte administrative.
Într-un articol aparut în Curierul Judiciar , Petre Strihan ilustreaza în mod relevant
situatia din jurisprudenta deceniului patru.
El arata ca pe fondul interventiei Statului, în domenii tot mai numeroase si mai
variate, preferinta administratiilor pentru procedura contractuala s-a intensificat. Autorul
releva faptul ca administratiile pot încheia atât contracte civile cât si contracte
comerciale. Acestea din urma se pot diferentia în contracte obiectiv comerciale si
contracte subiectiv comerciale (în functie de calitatea de comerciant a particularului
cocontractant; contracte subiectiv comerciale din partea administratiei publice
neputându-se întâlni, deoarece aceste persoane de drept public nu pot avea calitatea de
comerciant).
În functie de aceste date ale problemei, litigiile sunt apreciate diferit, solutionate
de sectii diferite, solutii materializate în opinii diferite.
Au existat solutii,din rândul celor care au negat caracterul derogatoriu al
contractelor încheiate de administratia publica (în cazul de speta în vederea exploatarii
unui bun aflat în domeniul public), pronuntate în ciuda unor sustineri îndraznete (chiar
daca întemeiate pe considerente de drept privat).
Astfel, în cauza solutionata prin decizia 345/1932 pronuntata de Sectia a IV-a a
Tribunalului Ilfov, administratia a sustinut ca “fiind vorba de concesiunea unui domeniu
public, o asemenea concesiune, chiar atunci când rezulta dintr-o concesiune expresa
constituie o simpla toleranta administrativa si deci e revocabila ad nutum pentru ca
domeniul public nu este susceptibil de apropriatiune privata.” Respingând aceste
sustineri, instanta a considerat ca “fiind vorba de un contract care obliga pe parti la
respectarea conditiunilor cuprinse într-însul, sustinerile facute de pârâta relativ la
revocabilitate contractului trebuie înlaturate.”
Alte solutii de acest gen au considerat ca fiind “simple recomandatiuni” normele
derogatorii stabilite prin legi speciale. În conditiile în care textul de lege prevedea în
cazul contractelor de închiriere încheiate de administratie cu particularii prin buna
învoiala supunerea proiectelor de contracte Contenciosului administratiei respective si
apoi consilierului controlor instanta apreciaza aceasta ca fiind “o simpla recomandatiune
a legiuitorului, fara a se fi prevazut vreo sanctiune în cas de nerespectare a lor.” În aceste
conditii, “nerespectarea lor nu poate atrage nulitatea contractului.”
Concesionarea dreptului de a percepe taxe comunale a fost perceputa ca un act de
comert prin prisma cracterului speculativ al operatiunii pentru particular.
În marea lor majoritate, însa, solutiile pronuntate în practica judiciara au relevat
caracterul derogatoriu si regimul juridic distinct al contractelor încheiate de administratii
în vederea realizarii unor servicii publice.
Lipsa licitatiei publice obligatorii în baza legii conduce în mod invariabil la
nulitatea contractelor. În acest sens s-a retinut: “Daca este exact ca principiul pe baza de
licitatie publica a fost edictat de lege în interesul exclusiv al Statului, în scopul, bine
înteles de a nu se frusta avutul lui prin contracte oneroase,nu este mai putin adevarat ca
legea în discutiune – lege administrativa si deci de ordine publica (Legea contabilitatii
n.n.) – nu a avut în vedere interesul relativ si limitat al Statului, considerat ca persoana
juridica de drept privat, ci interesul obstesc asupra caruia Statul, ca organ de drept public
administrativ, e chemat sa vegheze si pe care e dator a-l satisface în cadrul strict si
riguros al dispozitiunilor legale”. În aceste conditii, încalcarea unei norme de ordine
publica va atrage nulitatea absoluta a contractului. Pentru aceste considerente, principiul
nulitatilor relative admis în dreptul privat nu poate fi admis prin analogie sau interpretare
în materia legilor de drept public. Asupra caracterului absolut sau relativ al nulitatii a
existat însa un dezacord în jurisprudenta între Sectiunea I si Sectiunea III a Curtii de
Casatie. În anul 1939, Curtea de Casatie în sectiuni unite a transat problema stabilind
jurisprudenta în sensul nulitatii absolute.
Administratia nu poate face nici un angajament fara un credit prealabil deschis. În
acest sens, lipsa creditului prealabil si încheierea contractului fara existenta acestui
element esential a fost cenzurata de practica judiciara.
Chiar daca prestatia particularului s-a realizat (în speta un contract de furnituri
constând în masa lemnoasa pentru un regiment), lipsa creditului prealabil deschis si
încheierea contractului din initiativa si pe raspunderea personala a ofiterilor determina
instanta sa “constate ca în cauza a avut loc furnitura fara paza dispozitiunilor categorice,
înscrise în lege (Legea contabilitatii n.n.), urmeaza ca nu poate exista pentru minister
raspunderea”.
Chiar daca în cauza exista o adresa a autoritatii ierarhic superioare prin care “se
comunica ca suma în litigiu, privind un exercitiu închis, va fi ordonantata când ministrul
de finante va deschide creditele necesare, acceptând prin aceasta obligatiunea de plata
fara nici o rezerva” lipsa creditului prealabil deschis atrage nulitatea contractului. Chiar
daca instantele inferioare au obligat Ministerul de Interne sa plateasca contravaloarea
unor furnituri facute Inspectoratului General al Politiei din Basarabia, în recurs,
ministerul “se plânge de exces de putere si violarea legii sustinând ca în speta este vorba
de un raport de drept public si actiunea nu trebuia admisa daca se examina ca pentru
angajarea cheltuielii nu era credit deschis.” Curtea de Casatie admite recursul retinând ca
esntiala chestiunea (in)existentei creditului prealabil deschis.
În baza dispozitiunilor din Legea contabilitatii din 1929, contractele care depasesc
o anumita suma prevazuta de lege nu se pot încheia decât cu aprobarea Consiliului de
Ministri. Încheierea unor astfel de contracte fara aceasta aprobare este lovita de nulitate.
Mai mult decât atât în conditiile în care particularul contracteaza în lipsa acestei
aprobari, se afla în culpa. S-a considerat ca acesta “contractând cu un incapabil, era
îndatorat la diligentele necesare pentru ca contractul sa fie încheiat în conditiuni care sa
asigure validitate lui; aceste conditiuni fiind prescrise de legi si regulamente, recurentul
era în masura sa le cunoasca si putea impune Ministerului îndeplinirea lor. Nefacând
aceasta, recurentul se afla dânsul în culpa, ceea ce îi ridica orice drept la daune”.

4. Dispozitii derogatorii cuprinse în actele normative din perioada

Asa cum aratam anterior, termenul de contract administrativ este folosit în dreptul
pozitiv într-o singura ocazie si anume Decretul-lege 3557 din 22 octombrie 1940
privitor la rezilierea contractelor administrative . În opinia autorilor din acea perioada
s-a considerat ca acest act normativ reglementeza rezilierea pe cale administrativa a unui
singur gen de contract si anume concesiunea. Acest lucru a fost determinat si de
continutul relativ ambiguu al primului articol al decretului-lege. La vremea respectiva în
doctrina deja fusesera enumerate si definite contractele administrative. Contractul de
concesiune apare ca fiind unul din contractele administrative.Primul articol al acestei legi
poate fi interpretat însa si în sensul în care nu toate concesiunile sunt contracte
administrative.
Cu toate acestea, actele normative ale vremii au cuprins dispozitiuni derogatorii
care au dus la conturarea în doctrina si în jurisprudenta a regimului distinct al
contractelor încheiate de administratiile publice.
Principalul act normativ si care putem spune ca a constituit dreptul comun în
materie a fost Legea asupra contabilitatii publice si asupra controlului bugetului si
patrimoniului public. Era firesc ca în aceasta lege sa apara discutii în legatura cu
relatiile contractuale ale administratiilor publice având în vedere ca orice demers de acest
fel angajeaza relatii cu bugetul public.Acest act normativ reglementeaza,printre altele,
modul de angajare al cheltuielilor, organizarea oficiului central de licitatii si modul de
tinere al licitatiilor, norme privind încheierea si executarea contractelor încheiate de
administratii.
În 1931, printr-un Jurnal al Consiliului de Ministri, sunt adoptate Normele pentru
tinerea licitatiilor administratiilor publice. Actul normativ prevedea dispozitii privind
chestiunile prealabile tinerii licitatiei, conditiile participarii la licitatie, tinerea licitatiilor,
formalitatile efectuate pentru aprobarea licitatiilor, despre oferte si garantii,
receptionarea materialelor, taxe de timbru, plata si reduceri de pret, transmiterea
contractului, riscuri, sanctiuni si renuntari.
Discutiile care s-au facut în legatura cu natura juridica a contractului de
concesiune a bunurilor din domeniul public si a lucrarilor publice ale administratiilor
au fost determinate si de faptul ca reglementarea acestui tip de contract a fost cuprinsa în
Legea pentru organizarea si administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor si
avutiilor publice cunoscuta sub numele de legea comercializarii. Obiectul arendarii sau
închirierii îl constituiau bunurile publice, iar al concesiunii – întreprinderile, institutiile,
asezamintele, exploatarile, bunurile si drepturile apartinând statului, judetelor, comunelor
si oricaror altor institutiuni, aflate sub controlul acestora.
Dispozitii speciale sunt cuprinse si în Legea pentru exploatarea minelor . În
conformitate cu art. 1, obiectul reglementarii îl constituiau zacamintele substantelor
minerale din care se pot extrage metale, metaloide sau combinatiuni ale acestora, precum
si zacamintele combustibililor minerali, bituminele, apele mineralizate în genere si gazele
naturale de orice fel, precum si bogatiile de orice natura ale subsolului. Toate acestea
sunt si ramân ale Statului, în toata desvoltarea lor, de la suprafata pâna la orice adâncime.
Acest act normativ cuprinde dispozitii vizând punerea în valoare a substantelor miniere
care apartin statului.Punerea în valoare se face prin lucrari de prospectare, explorare si
concesiune. Actul cuprinde dispozitii derogatorii de la dreptul comun dintre care cele mai
interesante pentru conturarea caracterului special al acestui tip de contracte îl constituie
cale referitoare la încetarea concesiunii prin retragerea acesteia (Art. 101 si urm.).
Dispozitii vizând încheierea contractelor autoritatilor publice întâlnim si în Legea
pentru organizarea corpului de avocati publici .
Am încercat sa facem o scurta trecere a actelor normative ale vremii care au
reglementat contracte închiate între administratii si paarticulari surprinzând elementele
derogatorii care, spunem noi, definesc un regim juridic aparte, un regim de drept public.
5. Concluzii
Putem spune ca institutia contractelor administrative a avut în dreptul românesc o
“nastere cu dureri” si o “copilarie agitata”. Au existat opinii care au considerat ca fiind
nociva preluarea acestei institutii în dreptul nostru. Argumentele în favoarea acestui
punct de vedere plecau în esenta de la faptul ca elementele care au stat la baza aparitiei si
dezvoltarii institutiei în dreptul francez au lipsit în dreptul nostru.
Cu toate acestea, realitatile economico-sociale au impus realizarea unor sarcini ale
administratiei într-o forma particulara de exploatare.
În acest sens au fost edictate norme si s-a creat practica judiciara. Era evidenta
aparitia unor deosebiri de opinii având în vedere ca în chiar patria-mama a contractelor
administrative aceasta institutie cunoaste critici chiar de la unii autori de drept public.
Cu toate acestea, demersurile teoretice în sensul acreditarii acestei conceptii au
fost consistente si de valoare.În baza acestora s-au formulat opiniile din perioada
1950–1989, opinii care stau la baza teoriilor actuale privind contractele administrative
din dreptul nostru.
 BIBLIOGRAFIE

1. ANTONIE IORGOVAN – Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Buc.1966, vol. I, II.

2. PAUL NEGULESCU – Tratat de Drept administrativ român, ed. IV, 1934.

3. ANIBAL TEODORESCU – Tratatul de Drept administrativ 1929.

4. E. D. TARANGUL – Tratat de drept administrativ român, Editura “Glasul Bucovinei”, Cernauti, 1944.

5. GASTON JEZE – Les Contrats Administratifs, 4 vol., Ed. Girard, Paris,1927.

6. PETRE STRIHAN – Contractele administrative în dreptul român. Contributiuni la o teorie generala,

Tipografia Curierul judiciar, Buc., 1946.

7. PETRE STRIHAN – “Contractele administrative sub unghiul competentei sectiunilor Înaltei Curti de

Casatie”, Curierul Judiciar, nr. 16/1936.

8. JEAN H.VERMEULEN – Evolutia Dreptului Administrativ Român, Institutul de Arte Grafice Vremea,

Buc. 1943.

9. JEAN H. VERMEULEN – Contractul de concesiune de serviciu public, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,

1930.

10. ALEX CERBAN – “Variatiuni jurisprudentiale cu privire la caracterul nulitatii actelor de gestiune

ilegale”, Curierul Judiciar, nr. 12/1936.

11. C. G. ZOTTA – Cod de sedinta, Ed. Cugetarea, Buc. 1938.