Literatura populară orală constituie un vast capitol al folclorului, vast şi acest capitol

prin mulţimea de valori pe care le cuprinde virtual şi prin posibilităţile infinite de concretizare,
de încarnare, în forme de realizare mereu noi. Este un domeniu de valori în permanentă
mişcare, ca întregul complex al culturii populare, dată fiind nevoia de adaptare continuă la
cerinţele mereu noi ale popoarelor care le-au creat şi le-au conservat.
Din punct de vedere diacronic, popoarele au avut mai întâi o cultură orală, iar mai
târziu au adoptat scrisul.
,, Oralitatea este, la nivelul folclorului literar, un mod propriu de existenţă şi
manifestare, care îl leagă în chip aparte pe interpret de auditor şi care îngăduie ca, la fiecare
actualizare a sa, creaţia să devină un ecou al sentimentelor şi aspiraţiilor grupului uman sau
individului care o ascultă.’’1 Literatura populară este destinată strict execuţiei şi receptării
orale, iar trecerea la altă formă de receptare implică pierderi de natură semantică, pentru că
performerul folkloric nu limitează niciodată codul utilizat de el la cuvînt. Transmiterea orală
este singura capabilă să asigure deplinătatea fenomenelor sincretice, dar în epoca modernă,
oralitatea nu exclude utilizarea scrisului în circuitul folcloric viu. Acest fenomen al scrisului
apare în momentul conservării folclorului, iar creaţia şi interpretarea rămân orale.Mai mulţ
interpreţi creatori de folclor pot să interpreteze diferit un motiv poetic relativ unitar.
Diferenţele apar în limbajul concret.
Genurile literaturii orale sunt realizate cu ajutorul unor formulări zonale
expresive, unor construcţii sonore, onomatopeice, unui sistem retoric, specific, fundat pe
repetiţii, unui vocabular poetic cu multe calităţi plastice şi evocative, unui sistem
metaforic, simbolic, cu rădăcini înfipte în primul stadiu al limbii vorbite, unei sume de
clişee şi altor mijloace de comunicare ce constituie o bază pentru limbajul folcloric. În
cadrul literaturii orale nu se poate face referire la un autor ca la un scriitor de texte culte,
iar de aceea analiza ca text singular este foarte dificilă.
Spre deosebire de literatura cultă, literatura populară a fost înregistrată şi culeasă numai
în vremuri moderne. Ca literatură, judecată sub raport estetic, ea nu poate fi plasată decât în
epoca culegerii, nemaiprezentînd, prin forma şi conţinutul ei, prin limbă şi expresie, momentul
naşterii, ci pe acela al culegerii. Astfel stând lucrurile, literatura populară, ca fenomen literar,
este nouă, pornind cu secolul al XIX-lea, deşi ca vechime ştim că a precedat literatura scrisă la
toate popoarele şi s-a dezvoltat odată cu ea.
Prin oralitate, literatura populară are caracter de scenă şi apare ca o dramă, încadrându-
se sub acest aspect în totalitatea ei genului dramatic. Dar unele dintre producţiile cu caracter
1
Pavel Ruxăndoiu, Folclorul literar în contextual culturii populare româneşti, Bucureşti, Editura Grai şi
Suflet-Cultura naţională, 2001, pag. 100.
profund scenic, dramatic, ca bocetul, colinda, cântecul de stea, viflamul, oraţia de nuntă şi
totuşi sunt încadrate genului liric (bocetul), sau genului epic (oraţia de nuntă, colinda).
Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte a renunţat aparent la tiparul
obişnuit al basmelor populare româneşti. Acest basm îşi are originea în şirul abaterilor de la
regula instituită de stereotipia canonizantă a genului în general şi a speciei căruia îi aparţine,
adică începe chiar unde celelalte basme se încheie. În acest basm un împărat şi o împărăteasă
au dorit foarte mult să aibă copii, iar pentru aceasta au făcut tot ce le-a stat în putinţă. Din
cauză că nu puteau să aibă copii, ei au umblat pe la vraci şi filosofi, dar totul a fost în zadar
până au aflat că într-un sat din apropiere locuieşte ,,un unchiaş dibaci’’. Ei au mers la acest
unchiaş, dar el le-a spus că o să facă doar un copil şi nici de acesta n-o să aibă parte. Ei s-au
întors la palat, iar după câteva zile împărăteasa a simţit că este însărcinată. Toată împărăţia s-a
veselit la aflarea acestei veşti. Aceată dorinţă a împăratului şi a împărătesei de a avea copii
declanşează anularea stării de echilibru. Împăratul şi împărăteasa îşi doresc să aibă un urmaş,
un moştenitor. ,,Trebuie să aducem în discuţie simbolismul complex al <<urmei>> pe care
omul este <<dator>> să o lase în urma sa în Lume, potrivit mentalităţii tradiţionale. Acest
simbol presupune posibilitatea individului de a-şi prelungi existenţa manifestată, având şansa
recuperării (în mod direct) a unor nivele. Fiind un urmaş, va marca dezvoltarea unui ciclu
posterior, reprezentând prin definiţie, o existenţă superioară. Dar, în vederea împlinirii acestei
năzuinţe, asistăm la o forţare, chiar o bruscare, a limitei, dorinţa de a avea copilul cu orice preţ-
li se spune <<parte n-o să aveţi de el>>.Neparticiparea conştientă la limită este un semn al
neîncheierii iniţierii de către cei doi, de aici rezultând incapacitatea evoluţiei spre o stare
superioară. Mai mult chiar, asistăm la o dublă acţiune de neacceptare a <<datului>>,
promisiunea făcută copilului ce plânge în pântecele mamei: creşterea miraculoasă.’’ 2 Înainte
de a se naşte, copilul a început să plângă, iar până când tatăl său i-a făgăduit Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, copilul n-a încetat să plângă. Copilul s-a născut, iar la
împărăţie a fost mare veselie timp de o săptămână. Pe măsură ce creştea, copilul a fost tot mai
deştept şi învăţa într-o lună câţi alţii într-un an. La vârsta de cincisprezece ani, copilul i-a cerut
tatălui său ceea ce i-a făgăduit înainte de a se naşte. Împăratul s-a întristat şi i-a zis că nu poate
să-i dea acel lucru nemaiauzit. La auzirea acestui lucru, fiul de împărat a spus că este nevoit să
cutremure toată lumea până va găsi ceea ce îşi doreşte. Nimeni nu a putut să-l convingă să nu

2
Delia Suiogan, Forme de interacţiune între cult şi popular, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2006, p. 110.
plece. Făt-Frumos a mers în grajdurile împărăteşti să-şi aleagă un cal, dar dintre toţi caii
frumoşi din toată împărăţia şi l-a ales pe cel ,,răpciugos şi bubos şi slab’’. Calul îi porunceşte
fiului de împărat să ceară de la tatăl său ,,paloşul, suliţa, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta
el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l
dai fiert în lapte’’. Făt-Frumos a făcut tot ce i-a zis calul, iar acesta din urmă s-a scuturat şi
toate bubele şi răpciuga au căzut de pe el. După trei zile, Făt-Frumos şi calul său au pornit la
drum însoţiţi de care cu merinde şi cu bani şi vreo două sute de ostaşi Jean Chevalier şi Alain
Gheerbrant sunt de părere că: „ ...calul nu este un animal ca toate celelalte. El este vehicul, este
corabie şi destinul lui este deci inseparabil de cel al omului. Între om şi cal intervine dialectica
specifică- sursă de împăcare sau de conflicte- a psihicului şi a mentalului. Sub soarele amiezii,
purtat de năvalnica-i goană, calul galopează orbeşte, iar călăreţul, cu ochii mari deschişi, îi
alungă spaimele şi îl îndreaptă spre ţinta pe care şi-a propus-o; dar noaptea, când, la rându-i,
călăreţul este orb, calul poate deveni călăuză clarvăzătoare; şi atunci el conduce, căci el singur
poate trece nepedepsit pragul misterului inaccesibil raţiunii. Dacă s-ar isca vreun conflict între
ei, cursa lor ar duce la nebunie şi moarte; dimpotrivă, duce la triumf, dacă între el este armonie.
Tradiţiile, riturile, miturile, poveştile şi poemele în care este evocat calul nu fac decât să
exprime nenumăratele posibilităţi ale acestui joc subtil.3. Când a trecut în pustietate, Făt-
Frumos a trimis toţi ostaşii înapoi şi şi-a lăsat merinde cât poate duce calul său. După aceea au
plecat spre răsărit trei zile şi trei nopţi până ce au ajuns la o câmpie întinsă unde se aflau o
mulţime de oase de oameni. Calul i-a spus că aici este moşia Gheonoaiei, care este foarte rea şi
îi omoară pe toţi cei care îndrăznesc să calce pe moşia ei. Calul şi Făt-Frumos au trecut cu bine
de moşia Gheonoaiei, deoarece fiul de împărat i-a luat acesteia un picior cu o săgeată, după
care i l-a dat înapoi. După ce au trecut de această moşie au ajuns în alta, în cea a Scorpiei, sora
Gheonoaiei, care este mai rea decât aceasta. Pe teritoriul acestei moşii jumătate iarba era
înflorită, iar jumătate era pârlită, deoarece Scorpia varsă foc şi smoală. Au trecut cu bine şi de
răutatea Scorpiei, pentru că Făt-Frumos i-a luat capul cu o săgeată, iar după aceea i l-a dat
înapoi. După toate acestea, calul îi spune însoţitorului său că mai au de trecut peste o primejdie.
Pentru a ajunge la palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, ei
trebuie să treacă printr-o pădure deasă şi înaltă, plină de fiare sălbatice. Ei au trecut şi de aceste
animale ale pădurii cu ajutorul stăpânei, care era o zână foarte frumoasă. În acest moment ei au

3
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, I, Bucureşti, Editura Artemis, 1994, p. 225.
găsit Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Cei doi au intrat în palat unde au mai găsit
două femei, surorile cele mai mari. La cererea femeilor, Făt-Frumos şi calul său au rămas să
locuiască acolo, dar avea interdicţia să treacă prin Valea plângerii.
Creşterea miraculoasă a lui Făt-Frumos, dorinţa sa de a i se îndeplini promisiunea
făcută de către tatăl său, drumul spre Tărâmul Tinereţii fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
reprezintă o formă de a încheia iniţierea părinţilor. Pentru a ajunge pe acest tărâm al veşniciei,
fiul de împărat este obligat să forţeze o limită, deoarece nu a trecut de pragul morţii. ,,Lumea
cu care ia contact în această primă parte a călătoriei -pustietatea- este asemenea unui labirint.
Problemele pe care le întâmpina fac parte din drum, fiind necesare pentru împlinirea ordinii
universale.(...) Toate punctele ce constituie liniile labirintice sunt un mod de a ajunge la Unu
dinspre Multiplu; ele nu sunt continue, ci punctate, fiecare punct putând fi asimilat unui prag,
unui obstacol, care trebuie depăşite, astfel omul poate să se rătăcească pe drumurile
labirintului. Dezordinea labirintică nu este decăt ordinea ascunsă a Lumii. Labirintul reprezintă
o cale complexă. Mai bogată decăt calea dreaptă, ce stă sub semnul liniei continue.’’4 În acest
basm, recompensa lui Făt-Frumos este Zâna cea tânără. Prima parte a drumului, cel spre
răsărit, nu are rol întemeietor. Eroul avea menirea de a încheia iniţierea părinţilor lui. Drumul
cu rol de întemeiere este cel pe care se întoarce spre apus, spre o moarte cu rol de întemeiere.
Făt-Frumos vrând să vâneze un iepure, fără să-şi dea seama a trecut în Valea Plângerii.
După ce a ajuns la palat, fiului de împărat i s-a făcut dor de părinţii săi. El vrea să plece de pe
acest tărâm cu gândul de a-şi mai vedea o dată părinţii şi de a se întoarce înapoi. Zâna cea
tânără îl roagă să nu plece, deoarece părinţii lui au murit de sute de ani. La fel este rugat şi de
către cal, însă el nu ascultă. Mergând spre apus, eroul găseşte totul schimbat. Se întălneşte cu
oameni care au aflat de Scorpie şi de Gheonoaie de la străbunii lor. Pe drum, Făt-Frumos a
început să îmbătrânească. Calul s-a întors şi l-a lăsat la ruinele palatului, unde a îmbătrânit din
ce în ce mai tare. Acolo s-a întâlnit cu Moartea care a spus că dacă mai întârzia puţin murea şi
ea. Moartea i-a dat o palmă, iar Făt-Frumos a murit şi s-a transformat pe loc în ţărână. Această
descoperire a ruinelor, plânsul şi descoperirea morţii reprezintă probele adevărate ale basmului
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Motivul-temă al acestui basm este Valea
Plângerii. Făt-Frumos nu poate să se integreze acestui spaţiu, deoarece s-a născut om şi trebuie
să treacă toate etapele devenirii umane. Faptul că el a plecat să caute ce i s-a promis a dus la

4
Delia Suiogan, Forme de..., pp. 110-111.
încheierea iniţierii părinţilor săi şi la moartea acestora totodată. ,,Valea ne trimite la ideea de
coborâre care-i permite reintrarea în contact cu lumea <<exterioară>>, urcarea forţată
condusese la interiorizarea lui şi la rupture de condiţia umană. (…) Intrarea în Valea Plângerii
sub semnul simbolismului vânătorii şi al săgeţii sunt semnificative pentru cea de-<<a doua
călătorie>>. <<Dorul de părinţi>> este cel care declanşează acţiunea de restabilire a stării de
echilibru, chiar dacă pare că o anulează. Acea stare de fericire, de nonparticipare conştientă la
ideea de Trecere, condusese de fapt la accentuarea dezechilibrului în ceea ce-l priveşte pe
feciorul de împărat; semnificativ este în acest sens şi faptul că el nu mai poate identifica
locurile prin care trece.’’5 Tema acestui basm este întemeierea şi nu lupta dintre bine şi rău. În
acest basm apare un timp şi un spaţiu al originilor. Fabulosul, miraculosul şi fastuosul, ca
forme de realizare a fantasticului îşi fac apariţia.
Formula iniţială ,,A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi nu s-ar mai povesti; de cînd
făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de
gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu
nouăzeci şi nouă oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.’’
Formulele iniţiale reflectă poziţia oamenilor faţă de gradul de verosimilitate pe care îl
aveau faptele petrecute în basm. În această formulă este redat caracterul excepţional, unic al
întâmplărilor din basm, acest fenomen transformând formula simplă în formulă complexă.
Creează o atmosferă propice pentru receptarea relatării întâmplărilor din basm, întâmplări tot
aşa de neobişnuite şi neverosimile ca şi vremurile descrise de formulă.
În formula iniţială a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte avem de-a
face cu o tactică a persuasiunii. Conştient de limita maximă a incredibilităţii sub pecetea căreia
se află întâmplările despre care vorbeşte, povestitorul însuşi suprasolicită arsenalul ,,zicerilor’’
introductive. Povestitorul doreşte să-şi ameţească ascultătorii şi chiar să-i provoace, dându-le
de înţeles că dacă nu-l vor crede ei vor fi socotiţi mincinoşi. Se dovedeşte întradevăr că
temerile abil disimulate de retorica unicului discurs introductiv sunt cu prisosinţă întemeiate.
În cazul aproape fiecărui laitmotiv distinct, distribuit pe parcursul acţiunii basmului, ne
întâmpină fenomenul pe care l-am putea numi ieşirea din matca elementului straniu ce

5
idem, p. 112.
defineşte, în esenţă, laitmotive similare din aproape toate basmele fantastice. Împăratul şi
împărăteasa sunt amândoi tineri şi frumoşi contrazicând ceea ce se ştie de obicei, anume că cei
doi sunt bătrâni, singuri şi fără urmaşi, ceea ce, omeneşte vorbind, explică dorinţa lor de a avea
copii. Împăratul şi împărăteasa din basmul nostru îşi pierd răbdarea şi refuză a se lăsa în voia
timpului ce le stă în faţă şi apelează la practici magice. Acest lucru reprezintă un act de forţare
inutilă a destinului, act care este sancţionat. Unchiaşul dibaci nu are doar darul magico-
medical, ci şi cel de a prevedea viitorul. În momentul în care împăratul îi făgăduieşte fiului său
încă nenăscut Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte intră în discuţie conceptul de timp
etern. Făt-Frumos reacţionează favorabil doar la acest tip de făgăduinţă. Dacă prima dată
împăratul ignoră sfatul bătrânului, jucând totul pe cartea forţării destinului, în momentul în care
Făt-Frumos refuză să se nască, destinul se joacă nemilos cu el, aruncându-l în cea mai tragică
dilemă. Născut sub semnul păcatului de a se abate de la ordinea firească a vieţii, fiul de împărat
trebuie să urmeze neapărat destinul ce-i este scris de la bun început. Creşterea fiului de împărat
se realizează în mod miraculos, ceea ce-i umple pe toţi de bucurie.
Plânsul şi râsul ,,au rolul de a marca momente de criză, permiţând atenuarea sau
rezolvarea lor. Cele mai semnificative ni se par: râsul celorlalţi de Făt-Frumos şi plânsul
acestuia în momentul <<întâlnirii>> cu <<dărâmăturile căzute>>. În prima ipostază, avem de-a
face cu o anulare a tragicului în comic, ceea ce va permite o nouă căutare a stării de sublim,
râsul fiind salvator; în cea de-a doua, suntem puşi în faţa unei conştientizări a condiţiei umane:
printre lacrimi <<căta să-şi aducă aminte cât erau de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut
copilăria în ele>>, producându-se încheierea cercului. Plânsul alăturat termenului vale
păstrează aceeaşi semnificaţie, denumirea de Valea Plângerii, prefigurând semnificaţiile
drumului de întoarcere.’’6
Formula finală a basmului este:,,Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră
aşa.’’ Prin această formulă, autorul anonim vrea să spună că tot ceea ce s-a întâmplat nu este
adevărat şi face trecerea din timpul mitic în cel real.
Un alt basm foarte cunoscut al românilor este Prâslea cel voinic şi merele de aur. Acest
basm este diferit de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, deoarece are tiparul
obişnuit al basmelor româneşti. Acest basm începe cu formula: ,,A fost odată ca niciodată etc.’’
Această formulă iniţială sugerează un timp trecut, iar prin intermediul ei ascultătorii sunt

6
Delia Suiogan, Forme de…, ed. cit., pp. 114-115.
introduşi într-o lume în care totul este posibil. Spaţiul de desfăţurare al acţiunii este şi el ireal şi
anume la curtea unui împărat, pe tărâmul celălalt. Ca structură, basmul se realizează pe un
model unic, are loc o intervenţie care destabilizează ordinea existenţei oamenilor, intervine
eroul care îşi asumă o misiune, trece prin mai multe probe şi în final iese biruitor. Întreaga
desfăşurare a basmului constituie drumul iniţierii unui tânăr, al pregătirii sale pentru a deveni
împărat. Acest drum îngemănează simbolismul liniei cu cel al mişcării în timp, cu toate
întâmplările previzibile sau imprevizibile ale unei călătorii. Drumul este asociat cunoaşterii,
iniţierii, transformării, destinului. În acest basm, personajul principal este Prâslea, fiul unui
împărat puternic, care mai avea doi fii. Prâslea era mezinul familiei. Deci, în acest basm,
împăratul are copii, este iniţiat, iar cei care trebuie să treacă probele iniţierii sunt cei trei fii.
Împăratul doreşte ca cineva să găsească furul merelor din grădina sa. Pentru el era foarte
important, deoarece nu a mâncat niciun măr copt din acel pom. Paznici din toată împăraţia şi
ostaşi aleşi au păzit acel măr care face mere de aur, dar nici unul nu a izbutit. Fiii cei mari ai
împăratului au încercat şi ei la rândul lor, dar nici ei nu au reuşit să prindă hoţul. Împăratul a
rămas foarte dezamăgit, dar bucuria i-a fost redată de către fiul cel mic, care prin isteţime şi
inteligenţă a reuşit. În sfârşit împăratul a mâncat mere de aur din grădina sa. Din cauză că
Prâslea este mezinul, înainte de a îndeplini dorinţa tatălui său, împăratul îl consideră necopt.
Faptele eroului contrazic această opinie a tatălui. Măsurile pe care eroul şi le ia pentru a nu
dormi scot în evidenţă isteţimea sa. Proba somnului sau proba de veghe reprezintă una din
încercările eroului, aceasta făcând parte din riturile de iniţiere.Putem spune că a invinge
somnul este echivalent cu o transmutaţie din condiţia umană. Este proba care necesită o
extraordinară forţă spirituală. După ce eroul trece de prima probă, pleacă în căutarea furului
chiar pe urmele acestuia. El merge împreună cu cei doi fraţi ai săi, care sunt invidioşi pe el din
cauză că nu au reuşit ei să prindă hoţul. Cei doi merg împreună cu fratele lor până dau de o
prăpastie. Hotărârea de a urmării hoţul reprezintă o altă treaptă a iniţierii lui Prâslea. Această
hotărâre echivalează cu dorinţa de a-şi duce misiunea pănă la capăt. Cei trei fraţi coboară pe
rând în prăpastie, de la cel mai mare până la cel mai mic. Primii doi ies din prăpastie foarte
repede. Mezinul coboară de tot în prăpastie, spre deosebire de fraţii săi şi le cere acestora ca în
momentul când vor vedea că scutură frânghia să-l scoată afară. Intrarea în lumea cealaltă
reprezintă un spaţiu capcană care-l pune pe erou la încercare, este un adevărat haos care îl face
pe erou să capete nu numai încredere în forţele proprii ci şi o vastă experienţă de viaţă, care o
să-i fie de un real ajutor în momentul când o să ajungă urmaş la tron. Fraţii cei mari se hotărăsc
să-l ,,piardă’’ pe Prâslea. Pe tărâmul celălalt totul era schimbat. Prăpastia reprezintă hotarul
care desparte cele două lumi delimitând spaţiul dintre cunoscut şi necunoscut, copilăria de
maturitate. Ajuns acolo, mezinul a dat de nişte palaturi de aramă, iar în pragul uşii l-a
întâmpinat o fată frumuşică, care s-a bucurat mult să-l vadă. Ea îi spune că acolo este moşia a
trei fraţi zmei, care pe ea şi pe cele două surori ale sale le-au răpit de la părinţii lor. Prâslea se
luptă cu cei trei zmei. Cel mijlociu avea palaturi de argint, iar cel mic de aur. Lupta cu cel mic
a fost cea mai grea. În acest moment al basmului apare şi formula mediană:
,,şi se luptară
şi se luptară,
zi de vară
până seara;’’
Formulele mediane au rolul de a atrage atenţia ascultătorilor.
Un corb l-a ajutat pe Prâslea şi a pus seu peste el, iar atunci acesta a prins şi mai mare
putere. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant spun că: „ în majoritatea credinţelor ce-l privesc,
corbul apare ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin, oricum ghid, ba chiar ghid al
sufletului în ultima lor călătorie, deoarece fiind psihopomp, descoperă fără greş tainele
întunecimilor.”7La amiază aceştia s-au transformat în focuri, iar seara au devenit din nou
oameni. Fata cea mică i-a dat apă lui Prâslea, iar acesta îi promite că o să se căsătorească cu ea.
După ce l-a omorât şi pe ultimul zmeu, care era cel care a furat merele împăratului, Prâslea şi
cele trei fete au plecat la groapă. Paznicii de sus le-au ridicat pe fete, iar pe Prâslea l-au lăsat
acolo, făcându-le pe fete să creadă că mezinul a murit. Ei au plecat la palat şi i-au spus
împăratului că fiul său cel mic a murit. Prâslea a fost ajutat de către o zgripsoroaică, căruia i-a
apărat puii de un balaur. Aşa a reuşit să treacă pe tărâmul nostru. Fata cea mică nu dorea să se
mărite numai cu cine îi va aduce o furcă cu caierul şi fusul de aur care să toarcă singură, iar pe
urmă a vrut o cloşcă cu puii de aur. Prâslea a făcut aceste două obiecte năzdrăvane, iar fata şi-a
dat seama că cine a făcut aceste două lucruri trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului. Prâslea
le-a povestit tot ce s-a întâmplat, iar fraţii cei mari au fost pedepsiţi de Dumnezeu căzându-le
câte o săgeată în cap. Finalul acestui basm este moralizator, deoarece fraţii mai mari sunt

7
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, I, Bucureşti, Editura Artemis, 1994, p. 366.
pedepsiţi, iar mezinul întors la împărăţie se însoară cu fata cea mică şi-i urmează tatălui său la
tron.
Formula finală a acestui basm este: ,,Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la
nuntă, de unde luai
O bucată de batoc,
Ş-un picior de iepure şchiop,
Şi încălecai pe-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa.’’
Această formulă are rolul de a-i scoate pe ascultători din lumea fantastică, iar nota
ironică din formula de încheiere neagă veridicitatea celor povestite. Şi acest basm, ca toate
basmele populare comunică un mesaj clar: binele, cinstea şi omenia, frumuseţea morală care
trebuie să ne coordoneze viaţa.