You are on page 1of 23

In Ascultă dar ce-n grabă mi-a spus, de-a fir-a-păr:

CIDUL „Ea-şi face datoria, pot amândoi s-o ceară


TRAGEDIE Căci amândoi sunt nobili, de-o vrednicie rară;
1636 Sunt tineri, însă arde în ochii lor focoşi
romineşte de St. O. losif Virtutea strălucită a marilor strămoşi.
Rodrig, el mai cu seamă, nu are-o trăsătură
PERSOANELE: Un gest, să nu-ţi vorbească de marea lui bravură
DON FERNANDO, întâiul rege al Castiliei. i-i dintr-un neam ce dete atâţi eroi măriţi
DONA URACCA, infantă a Castiliei. ncât ei nasc de-a dreptul de lauri adumbriţi.
DON DIEGO, tatăl lui don Rodrigo. Viteaz a fost şi tatăl în zilele lui bune.
DON GOMEZ, conte de Gormaz, tatăl Ximene Virtutea lui pe vremuri trecea drept o minune;
DON RODRIGO, iubitul Ximenei. In creţurile frunţii săpat e-al său trecut,
DON SANCHO, îndrăgostit de Ximena. Spunându-ne şi astăzi de cele ce-a făcut.
DON ARIAS "i Eu cred că fiul calcă pe urma lui, şi dacă
DON ALONSO j gentilomi castilani. Ximena vrea, iubească-1 şi n-are să-mi displacă."
XIMENA 1, fiica lui don Gomez. Mergea la adunare, şi ceasul ce grăbea
LEONORA, guvernanta infantei. I-a întrerupt cuvântul ce-1 începuse-abea,
ELVIRA, guvernanta Ximenei. Dar poţi să vezi din vorba aceasta mult-puţină
UN PAJ al infantei. Gândirea lui spre care din amândoi înclină.
Acţiunea se petrece la Sevilla 2. Azi regele e vorba s-aleagă guvernor
1
Se citeşte Himena (n. t.). Infantelui; şi sigur, acest înalt favor
2
Omis în traducerea lui St. 0. Iosif (n. Pe don Gomez l-aşteaptă, căci rara-i vrednicie
59 Nu-ngăduie de altul înlăturat să fie.
Cum marile lui fapte îl fac fără egal,
ACTUL I în dreapta-i aşteptare nu va-ntâlni rival.
SCENA 1 62
Ximena, Elvira.
XIMENA Şi cum Rodrig decise don Dieg să te ceară
Pot să. mă-ncred, Elviră, în ştirile aduse? Chiar azi, după şedinţă, – te las să judeci dară
N-ascunzi nimic din cele ce tatăl meu îţi spuse? De nu-s destule semne că toate-ţi merg în plin.
ELVIRA XIMENA
Sunt încă fermecată de tot ce-am auzit: Vai, inima mea totuşi cuprinsă e de chin
Rodrig, iubit de tine, de el e preţuit Şi pare că refuză această veselie.
Şi dacă din cuvinte i-am înţeles gândirea 0 clipă poate soarta s-o schimbe, cine ştie!
Socot că îţi va cere ca să-i asculţi iubirea. Şi-n fericirea-aceasta aşa de mare-a mea
XIMENA Fără să vreau, mi-e teamă de-o-ntorsătură rea !
0, spune-mi înc-o dată, o, spune-mi-o mereu
Ce te îndeamn-a crede că-i place-alesul meu? ELVIRA
Redă-mi din nou nădejdea ce-o socoteam apusă, Din fericire teama aceasta n-o să ţie!
Solie-aşa. de dulce în veci de-ajuns nu-i spusă;
Nu poţi iubirii noastre ca să-i promiţi de-ajuns XIMENA
Că-şi poate da pe faţă tot focul ei ascuns. Să aşteptăm sfârşitul, oricum ar fi să fie !
Ce-a zis de stăruinţa ce-o pun pe lângă tine SCENA 2
Şi Sancho şi Rodrigo? N-ai dat pe faţă-n fine Infanta, Leonora, Pajul.
61 INFANTA
Paj, du-te la Ximena, să-i spui din partea mea
Nepotrivirea care mă face să înclin Că astăzi zăboveşte prea mult spre-a mă vedea
Mai mult spre cel din urmă? Şi lenea ei jigneşte iubirea mea de soră.
EL VIRA LEONORA
Nu, câtuşi de puţin, Acelaşi dor te mână, slăvită mea senoră,
Ci tocmai dimpotrivă i-am spus că tu, senora, Ca să o cauţi zilnic, şi când cu ea vorbeşti
Aceeaşi nepăsare le-arăţi amândurora, Te-aud de-a lor iubire cerându-i zilnic veşti.
Şi fără ca pe vreunul mai mult să-1 preţuieşti, INFANTA
Te vei pleca smerită voinţei părinteşti. Nu fără de pricină ; eu însămi am silit-o
Smerenia aceasta l-umplu de bucurie, Să sufere săgeata ce-n suflet a rănit-o ;
Cum ochii lui şi vorba-i îmi dară mărturie 63
Şi dacă vrei să afli curatul adevăr,
Rodrig i-e drag şi însămi eu i l-am dăruit; Dar pân-atuncea sufăr un chin fără de nume,
Dispreţul ei prin mine Rodrig 1-a biruit, Căci azi, Rodrig îmi este tot ce-am mai drag pe lume.
Şi cum iubirea-aceasta de mine-a fost legată, încerc să-1 pierd şi totuşi să-1 pierd îmi vine greu:
Aş vrea să se sfârşească şi chinul lor o dată. De-aice izvorăşte, vezi tu, tot chinul meu!
LEONORA Fiinţa mea sărmana-i silită să suspine
Cu tot succesul, doamnă, pe care îl obţii, Tânjind după un lucru ce nu e demn de mine;
Te văd în prada unei dureri aşa de vii: S-abate bietu-mi suflet în două sfâşiat;
Iubirea care-i face pe dânşii să tresalte Curajul de mă-ndeamnă, simţirile m-abat;
Pricinuieşte jalea acestei inimi-nalte? Mă tem de nunta-aceasta şi vreau această nuntă
Te face oare grija pe care le-o păstrezi, Şi-atât îmi sunt de scumpe în lupta-aceasta cruntă
Să fii nefericită când fericiţi îi vezi? 5 – Corneille – Teatru
Merg însă prea departe şi poate-s indiscretă. 65
INFANTA
Mai mare mi-este jalea de-ncerc s-o ţin secretă ; De-o parte-a mea mărire, de alta-al meu amor,
Ascultă dar, ascultă ce mult m-am zbuciumat încât de se va face sau nu, simt c-am să mor.
Şi cum mă zbucium încă şi astăzi necurmat, LEONORA
Cum dragostea mea creşte oricât aş vrea s-o nărui; Atuncea nu-mi rămâne, senora mea cea bună,
Da, tânărul acesta, iubitul ce i-1 dărui Decât să-ţi plâng de jale cu tine dimpreună ;
Mi-e drag... Te osândeam, şi-acuma te plâng văzând ce-nduri;
LEONORA Dar pentru că în prada acestei dulci torturi
A! Virtutea ta învinge puterea ei şi vraja,
INFANTA Zădărnicind asaltu-i şi respingându-i mreaja,
Pune mâna aici, să ştii de vrei Ea va reda hodina şi sufletului tău.
Cum bate când aude de-nvingătorul ei încrede-te în vreme ce-alină orice rău,
Şi cum îl recunoaşte inima mea... încrede-te-n virtute, şi speră-n Provedinţă
LEONORA Ce trebui' să se-ndure de-atâta suferinţă !
0, doamnă, INFANTA
Mă ierţi că uit respectul ce să te cert mă-ndeamnă: Speranţa cea mai dulce e-n disperarea mea !
64 PAJUL
Ximena, principesă, doreşte-a vă vedea.
Prinţesa mea pe care feciori de regi o cer INFANTA
Să-şi plece ochii galeşi pe-un simplu cavaler? Te du, şi o reţine puţin pe galerie.
Dar regele, dar ţara ce spun de toate-aceste? LEONORA
Stăpâna uită, poate, a cui odraslă este? Vrei să mai stai, stăpână, pierdută-n reverie?
INFANTA INFANTA
Nu uit; şi mai degrabă sunt gata ca să mor Nu; dar deşi în suflet ascund atâta chin,
Decât să-mi lepăd rangul, decât să mă cobor. Doresc să-mi iau un aer mai vesel, mai senin.
Dar ţi-aş putea răspunde că vrednicia are Viu după tine.
Pe lumea asta dreptul s-aprindă-un suflet mare, 66
Şi dacă slăbiciunea aş vrea eu să mi-o iert
Exemple strălucite n-aş căuta-n deşert; SCENA 3
Dar nu urmez o cale ce mi-ar scădea mărirea, Infanta (singură).
Nu-ngădui să mă-nvingă până-ntr-atât iubirea, INFANTA
Şi-mi zic întotdeauna: fiind de neam de regi, Doamne, tu singur de la care
Datoare eşti un rege de mire să-ţi alegi. în jalea-mi fără margini aştept eu vindecare,
Când am văzut că totuşi slăbeşte-a mea putere, Redă-mi din nou hodina ! Ia-mi cinstea-n paza ta !
Am dăruit eu însămi ce nu-ndrăzneam a cere; în fericirea-altora cat fericirea mea.
Am pus-o pe Ximena în locul meu, şi-n ea Grăbeşte-i ceasul, Doamne, ori dă-mi măcar tărie!
Am aţâţat văpaia ca să mi-o sting pe-a mea. înceată suferinţa-mi, se sfarmă orice lanţ
Să nu te mire dară că inima mă-mbie Când oi vedea prin tine uniţi cei doi amanţi.
Ca să grăbesc această fatală cununie, Dar pun prea mult răbdarea Ximenei la-ncercare
Vezi că de ea atârnă acum hodina mea ; Vorbind cu dânsa, poate mai aflu alinare!
O dată cu nădejdea, iubirea-mi va scădea, SCENA 4
Precum un foc se stinge când e lipsit de hrană; Contele, Don Diego
Şi-oricât să-ndur mă face ursita mea tirană, CONTELE
Rodrigo eu Ximena o dată cununat A regelui favoare vă dete în sfârşit
Nădejdea mea e moartă şi dorul vindecat. Un rang ce pentru mine era mai potrivit:
Vă face guvernorul principelui Castilii. De n-aş fi eu aţi trece curând sub alte legi:
DON DIEGO Curând duşmanii voştri ar fi ai voştri regi;
Prin'naltul semn de cinste ce mi 1-a dat familii Pe zi, pe ceas, victorii câştig peste victorii
Cât e de drept arată, şi face cunoscut Şi lauri peste lauri adaug vechii glorii.
Că ştie să plătească servicii din trecut. Umbrit de braţu-mi prinţul ar mai avea apoi
CONTELE Prilejul să-şi încerce curajul în război
Şi regii sunt tot oameni ca noi, ca orişicare, Şi-ar învăţa să-nvingă văzându-mă pe mine.
Şi ei pot să se-nşele, – şi această-mprejurare Şi pentru ca să poată cât mai curând, în fine,
Slujeşte ca o vie dovadă curţii-ntregi Să-şi pună în lumină aleasa lui fiinţă
Că meritul de astăzi e rău plătit de regi. Şi caracterul nobil ce-1 are...
6* DON DIEGO
67 Am ştiinţă ;
Slujiţi pe rege bine, doar v-am văzut luptând
DON DIEGO Şi comandând sub mine întâi; şi-acuma, când
Să nu vorbim de-un lucru menit să nu vă placă. À vârstei slăbiciune a stins în mine focul,
Favoarea sau vreun merit dac-a putut să-1 facă, Mărturisesc că-mi ţineţi cu vrednicie locul ;
Respectul către rege nu iartă nimănui Ca să cruţăm atâtea cuvinte fără rost:
De a cârti-mpotriva unei voinţi a lui. Voi azi sunteţi eroul ce eu pe vremi am fost.
Sporiţi-mi cinstea asta mai bine cu-alta nouă: Monarhul însă-n astă întrecere, fireşte,
Să-mpreunăm a noastre vechi neamuri amândouă: A vrut să dovedească pe cine preţuieşte.
Aveţi o fată numai, eu numai un fecior; CONTELE .
Ne-ar înfrăţi de-a pururi căsătoria lor. Voi mi-aţi răpit aceea ce meritasem eu !
Fiţi bun dar şi primiţi-mi de ginere feciorul... DON DIEGO
CONTELE Deci cu atât mai marc era meritul meu !
Partide mai de seamă-i păstrează viitorul 69
Şi spre-alte culmi s-aspire e azi îndrituit
De noua demnitate la care-aţi fost suit. CONTELE
îndepliniţi-o, faceţi pe prinţ ca să cunoască Mai demn e cine poate mai multă râvnă pune...
Cum trebuie o ţară un domn s-o cârmuiască, DON DIEGO
Să stea în faţa legii smeriţi supuşii săi, A fi respins nu-i tocmai un semn din cele bune.
Să-nsufle-n buni iubire şi groaza în cei răi; CONTELE
Uniţi aceste daruri cu-acele de războinic: Aţi amăgit pe rege prin intrigi de curtean.
îi arătaţi cât trebuie să fie de destoinic DON DIEGO
S-ajungă-n meşteşugul lui Mart, fără egal; Mi-a fost trecutul mare unicul partizan.
Cum să petreacă zile şi nopţi întregi pe cal, CONTELE
Să doarmă cu armura şi cum să dea asaltul Cred că etăţii voastre îi dele precădere.
Şi orişice izbândă s-o aibă el, nu altul. DON DIEGO
Prin pilde, nu prin vorbe îl faceţi în sfârşit Curajul e măsura ce-o are în vedere.
Ca să ajungă-aieve un domn desăvârşit. CONTELE
DON DIEGO Atunci onoarea asta era un drept al meu.
Spre-a învăţa din pilde, în ciuda lumii rele, DON DIEGO
Ajunge să cunoască povestea vieţii mele. Cin' n-a putut s-o iee, n-a meritat-o.
Acolo, în trecutul din fapte mari urzit, CONTELE
El va vedea cum trebui-un neam călăuzit, Eu?
Cum iai o cetăţuie, îţi rânduieşti oştirea N-am meritat-o? Spune !
Şi pe isprăvi măreţe întemeiezi mărirea. DON DIEGO
63 Voi.
70
CONTELE
Cu mult mai mare este puterea pildei vii, CONTELE
învaţă rău din carte un prinţ a cârmui, O, de-a ta îndrăzneală
Şi-al anilor tăi număr nu a putut să facă Vei fi silit, n-ai teamă, să-mi dai tu socoteală.
Nimic ce n-ar fi-n stare o zi de-a mea să-ntreacă. Şi chiar în clipa asta, moşneag înfumurat!
De-ai fost viteaz pe vremuri, azi cel viteaz sunt eu: . (îl pulmuieşte.)
A ţării cea mai tare proptea e braţul meu ; DON DIEGO
Tresar înspăimântate Grenada şi-Aragonul (scoţând spada)
Când fulgeră-a mea spadă; ea ocroteşte tronul; Sfârşeşte, ia-mi şi viaţa, vai! după-acest stigmat,
Intâiul ce pătează a rasei mele faimă! DON RODRIGO
CONTELE De ce?
Atâta slăbiciune crezi Iu că-mi face spaimă? DON DIEGO
DON DIEGO De cea mai mare
Puterile mă lasă în ceasul cel mai greu! Ocară ce ucide a ta şi-a mea onoare!
CONTELE De-o palmă. Ticălosul pe loc muşca pământ,
Păstrează-ţ.i totuşi spada; ăst ruşinos trofeu Dar slăbiciunea vârstei mi-opri orice avânt.
De l-aş lua cu mine, ţi-ar face numai fală. Ia acest fier ce braţu-mi nu poate.să-1 mai poarte,
Urmeze dară prinţul a vieţii tale şcoală Ţi-1 dau să faci dreptate; să mori ori să dai moarte!
In ciuda lumii rele deprinsă a cârti Mergi dar şi pedepseşte pe-acel om încrezut:
în paginile-acele învaţă-1 a citi: Mori sau ucide-1: iată ce ai tu de făcut!
Pedeapsa meritată, de vorba-ţi temerară în sânge doar se spală asemenea ruşine,
îi va sluji, fireşte, drept o podoabă rară! Şi spre-a trezi mândria strămoşilor în tine
SCENA 5 Ţi-o spun fără înconjur că ai de combătut
DON DIEGO Un adversar puternic şi mare. L-am văzut
Turbare! Deznădejde! Duşmane bătrâneţi: Acoperit de sânge şi pulbere o dată
Acesta-i dar sfârşitul frumoasei mele vieţi? împrăştiind teroarea într-o întreagă-armată ;
71 O sută escadroane văzutu-1-am rupând,
Şi pentru-a-ţi spune încă mai mult, n-a fost nicicând
Albit-am oare-n lupte slăvit pân-adineauri Ca el printre războinici, nici printre căpetenii...
Să văd o zi cum poate păli atâţia lauri? E...
Şi braţul meu de-o lume temut şi preţuit, DON RODRIGO
El care-acest imperiu ades 1-a mântuit, Spune, fie-ţ.i milă !
Şi-a fost aproape-un secol a tronului tărie, DON DIEGO
Azi îmi refuză dreptul de apărare mie? Părintele Ximenei!
0, crudă amintire a vechei vitejii! 7&
Ispravă-atâtor zile pierdută într-o zi!
Rang nou plin de mărire şi de urmări fatale, - El este...
Pripor înalt de unde onoarea-mi se prăvale! DON RODRIGO
E cu putinţă oare să mor nerăzbunat? DON DIEGO
Ori să trăiesc pe lume cu numele-ntinat? Nici o vorbă. Cunosc iubirea ta
O, ia-mi de-acuma, conte, această slujbă care Dar poţi trăi-n ruşine? Insulta e mai grea,
Nu poate s-o-mplinească un om fără onoare. Cu cât mai scump îţi este acel ce te insultă.
Geloasa ta trufie nevrednic mă făcu Cunoşti acum ocara. Ştii ce-ai să faci. Ascultă:
De-nalta îndurare a regelui... Iar tu, Răzbună-mă pe mine, răzbună-te şi tu !
Unealtă glorioasă ce m-ai slujit o viaţă, Arată-te de-un tată ca mine vrednic fiu:
Netrebnică podoabă a unui trup de gheaţă Pe când eu-mi plâng amarul ce-asupra mea s-adună,
O, fier temut pe vremuri, ce nu spre-a m-apăra, Tu du-te,-aleargă, zboară Rodrig şi ne răzbună!
Ci numai de paradă atârni la coapsa mea, SCENA 7
Te du, mă părăseşte şi treci în mâni mai bune DON RODRIGO
Care vor şti pe mine, cel slab, să mă răzbune! Străfulgerat în suflet de un năprasnic cbin,
SCENA 6 Pe care nu putuse, vai, nimeni să-1 prevadă,
Don Diego, Don Rodrigo. Să fac o nedreptate silit de-o dreaptă sfadă
DON DIEGO Şi-obiect de plâns al unui neândurat destin,
Ai inimă, Rodrigo? Stau împietrit de spaimă, şi inima-mi zdrobită
DON RODRIGO Abia de mai palpită.
Pe loc ţi-aş arăta Atât eram de-aproape de raiul meu dorit !
De nu mi-ai fi părinte ! O, ce ursită plină de triste ciudăţenii!
72 Iubitul meu părinte e crunt batjocorit
Şi vinovatul este părintele Ximenii!
DON DIEGO O, ce grozavă luptă se dă acum în mine!
înflăcărarea ta în contra cinstei mele iubirea mea-i pornită:
Ce dulce mi-e, şi chinul cum ştie să-mi aline! A răzbuna un tată, şi-a pierde o iubită !
în apriga-ţi pornire mă recunosc pe mine! El inima-mi aţâţă, ea braţul mi-1 reţine.
Junia mea renaşte în sângele tău viu ! Ca să-mi trădez iubirea ori cinstea mea hulită
Vin, nobilul meu sânge, vin, vrednicul meu fiu. Durerea cea cumplită
Vino şi mă răzbună ! De-o parte şi de alta e tot atât de multă !
74 Ca să simţiţi întreagă nemulţămirea sa.
Şi nici n-aveţi altminteri vre-un drept la apărare,
O, ce ursită plină de triste ciudăţenii! Căci deopotrivă rangul înalt al celui care
Să las fără pedeapsă aşa de grea insultă? A îndurat ocara, cum şi mărimea ei
Să pedepsesc pe mâiidrul părinte al Ximenii? Cer datorii şi jertfe mai mari ca de-obicei.
Onoare şi iubire, duşmane faţă-n faţă ! CONTELE ' ■
Război frumos şi crâncen ! Plăcută tiranie! Pe viaţa mea stăpân e monarhul, mi se pare !
Ori gloria apusă, ori inima pustie! 77
Nefericit pe lume, sau vai! nedemn de viaţă!
A unui suflet mândru,. dar dragostei dat pradă, DON ARIAS
Chin şi nădejde, – spadă, Greşeala vi-i urmată de-o.furie prea mare.
AI fericirii mele călău cinstit, vrei oare El vă iubeşte încă şi-a-1 împăca nu-i greu.
In ziua-aeeasta plină de triste ciudăţenii, Puteţi sta împotrivă când domnul zice: „Vreu"?
Vrei tu acum în sânge să speli a mea ruşine, CONTELE
Vrei tu să-mi pierzi norocul şi inima Ximenii? Ca să-mi păstrez, seniore, neatins-a mea onoare
Sfârşit vieţii mele mai bine vreau să-i pun! Neascultarea-mi nu-e-un păcat aşa de mare
Şi tatii şi iubitei aceasta le prieşte. Şi-oricât ar fi de mare, la urma urmei pot
De mă răzbun, Ximena mă va urî, fireşte Prin meritele mele ca să răscumpăr tot.
Am să-i atrag dispreţul de n-am să mă răzbun! DON ARIAS
Ori îmi reneg credinţa cea mai de preţ a mea, Poţi să-i aduci servicii oricât de mari şi grele,
Ori sunt nedemn de ea ; Un rege nu-ţi rămâne îndatorat de ele ;
Nefericirea-mi creşte vroind s-o înconjur: Şi nu uitaţi un lucru: slujind pe domnitor
Hai, inimă, cutează! Şi dacă-i scris să mor, Orice supus nu face decât ce e dator.
Murind, să iau cu mine şi dragostea Ximenii! Vă credeţi prea puternic şi viaţa-n joc v-o puneţi.
Dar moartea mea nu poate ocara grea s-o spele CONTELE
Şi gloria-mi o dată cu mine va s-apună ! Pân' ce nu văd cu ochii nu pot să cred ce spuneţi.
O, pot să rabd eu oare ca Spania să spună DON ARIAS
Că n-am ştiut să-mi apăr onoarea casei mele? Monarhul e puternic şi face tot ce vrea.
Să cruţ un vis pe care îl vede biata-mi minte CONTELE
Pierdut de mai-nainte ! O zi nu poate pierde pe-un om de seama mea.
Fugiţi departe gânduri aşa puţin înalte ! Să-mi dea cea mai cumplită pedeapsă, nu mă speriu:
Departe de la mine, voi, josnice vedenii! De pier, cu mine piere şi-ntreg acest imperiu...
Hai, braţul meu, onoarea să o salvăm încalţe, DON ARIAS
Căci, oricum, tot pierdută e dragostea Ximenii! Nesocotiţi pe-acela ce ţine sceptru-n mâni...
Da, gândurile mele o câipă-au rătăcit! 78
Nimic pe lumea-aceasta nu-i mai presus de-onoare,
75 CONTELE
Pe care fără mine l-ar pierde până mâni:
Şi dacă mor în luptă sau mor de întristare, Pornească împotrivă-mi măria-sa prigoana:
Jertfi-voi al meu sânge curat cum l-am primit ! De voi cădea, voi face să-i cadă şi coroana.
Aleargă dar, Rodrigo, şi lasă ezitarea. DON ARIAS
Te cheamă răzbunarea ! O, cugetaţi mai bine la cele ce v-am zis,
De-atâta şovăială nedemnă-s ruşinat. Luaţi o deciziune mai bună.
Departe de la mine, o, josnice vedenii! CONTELE
Căci azi al tău părinte e crâncen ofensat, M-am decis.
Şi-ofensatorul este părintele Ximenii! DON ARIAS
Măria sa m-aşteaptă; ce vreţi să i se spună?
ACTUL II CONTELE
SCENA 1 Că nici o umilinţă nu poate să-mi impună.
Don Arias, Contele. DON ARIAS
CONTELE Dar regilor le place să fie ascultaţi.
Cel mult pot recunoaşte că sângeâc-mi prea viu CONTELE
Prea s-a aprins de-o vorbă, e însă prea târziu, Zadarnică e vorba ; sunt sorţii aruncaţi.
Căci lovitura fără de lecuire este. DON ARIAS
DON ARIAS Cu toţi bogaţii lauri ce fruntea vă-ncunună
Să îmblânziţ.i pe rege cercaţi cu toate-aceste. Păziţi-vă de trăsnet.
El ia prea vie parte la tot spre-a nu lăsa CONTELE
L-aştept cu voie bună. Curajul care-accste cuvinte ţi-1 vădesc,
79 Mă deprinsesem zilnic în ochi să ţi-1 citesc:
Văzând în tine noua Castiliei mărire
DON ARIAS în gândul meu Ximenii te-am fost menit de mire.
Dar nu fără urmare. Eu îţi cunosc iubirea şi-mi place a vedea
CONTELE Că datoria-ţi este mai sfântă decât ea,
Atuncea, în sfârşit, Că tot ce simţi nu poate avântul să-ţi înşele,
Va fi şi don Diego cu-atât mai mulţămit. Că rara ta virtute răspunde stimei mele
CONTELE Şi ginere voindu-mi un cavaler întreg,
(singur) De la-nceput ştiut-am pe cine să aleg.
Mi-e sufletul deasupra nendurătoarei soarte. în sufletul meu mila îşi face totuşi cale;
De-ameninţări nu-ţi pasă când nu te temi de moarte. Ţi-admir curajul, însă de anii tăi mi-e jale,
Primesc să duc mai bine un trai nefericit, Deci lasă gândul ăsta ce-ţi poate fi fatal,
Dar nimenea nu-mi ceară să vieţuiesc hulit. Căci între noi duelul ar fi prea inegal.
SCENA 2 Mi-ar face prea puţină onoare-o biruinţă,
Contele, Don Rodrigo. Triumfu-i fără slavă de-nvingi cu uşurinţă.
DON RODRIGO Te-o'r crede toţi de-a pururi căzut de braţul meu
Două cuvinte, conte. Şi moartea ta la urmă am s-o deplâng tot eu !
CONTELE DON RODRIGO
Zi! De marea ta-ndrăzneală nedeamnă ţi-e-ndurarea:
DON RODRIGO Se teme să-mi ia viaţa cel ce mi-a luat onoarea?
Fără vorbă multă: CONTELE
Cunoşti tu pe don Diego? Te du d-a ici!
CONTELE DON RODRIGO
Da. Să mergem făr-a mai discuta !
80 82

DON RODRIGO CONTELE


Mă-ndoiesc, ascultă. Ţi s-a urât cu viaţa?
Ştii oare că bătrânul acesta vrednic fu DON RODRIGO
Virtutea şi mândria epocii lui, ştii tu? Ţi-o temi cumva pe-a ta?
CONTELE CONTELE
Se poate. Vin', tu-ţi faci datoria şi-i demn un fiu do jale
DON RODRIGO Când supravieţuieşte onoarei spiţei sale.
Ştii că-i sânge de-al său văpaia vie SCENA 3*
Ce-mi scapără-n privire? O ştii? Don Fernando, Don Arias, Don Sancho.
CONTELE DON FERNANDO
Ce-mi pasă mie! E contele-ntr-atâta de van şi ce aşteaptă?
DON RODRIGO Cutează oare-a crede că-i iert această faptă?
La patru paşi de-aici te-oi face ca s-o ştii! DON ARIAS
CONTELE l-am zis din partea voastră tot ce aveam să-i zic,
Copil plin de trufie ! Cu toale-acestea, sire, n-am izbutit nimic.
DON RODRIGO * Faţă de textul integral al dramei lui Corneille, din
Nu te nelinişti! tălmă-
E-adevărat, sunt tânăr, dar pentr-un suflet mare cirea făcută de St. O. Iosif lipsesc scenele 3,4 şi 5 din
Valoarea nu aşteaptă ca vârsta s-o măsoare! actul
CONTELE II şi scena 4 din actul V.
Tu care-o spadă încă n-avuşi în mână, vrei Aceste scene, care cuprind episodul lăturalnic al
Să te masori cu mine? dragostei
6 infantei pentru Rodrig, au fost socotite de mulţi
81 comentatori
ca dăunătoare unităţii operei. Din această pricină ele
DON RODRIGO nu sunt
Fac parte dintr-acei publicate de obicei decât în ediţiile de opere
Cari nu-arată cinc-s, de două ori pe lume complete, iar
Şi de la-ntâia faptă ştiu să-şi eâştige-un nume! în teatru nu sunt reprezentate. Este deci foarte
CONTELE probabil ca
ediţia folosită de St. O. Iosif să nu fi cuprins aceste Precum un cap cuminte, de membre grijă are.
scene. Cuvântul tău nu poate să fie deci şi-al meu:
Pentru a prezenta cititorilor întreaga operă, publicăm Tu judeci ca războinic, ca rege judec eu,
în Şi orice-ar vrea să spună şi-ar îndrăzni să creadă
apendice scenele pomenite, în tălmăcirea lui Ioacbim Supunerea nu poate pe contele să-1 scadă.
Botez Şi-apoi m-atinge-ocara, căci el a degradat
(n. r.). Pe-acel ce-odraslei mele de guvernor l-am dat.
6* Cel ce nu ţine seama de alegerea-mi făcută,
83 Nesocoteşte însăşi puterea absolută.
Dar să lăsăm acestea. De-altminteri am veşti noi:
DON FERNANDO S-ar fi văzut vreo zece corăbii de război
O, ceruri! deci nutreşte o râvnă-aşa săracă Ce chiar la gura apei au îndrăznit s-apară.
Şi-aşa puţină grijă arată ca să-mi placă ! DON ARIAS
Jigneşte pe don Diego, de rege-a şti nu vrea! Duşmanii noştrii mauri nu-s pentru-ntâia oară
El vrea să facă lege aici, la curtea mea ! Siliţi a vă cunoaşte, spre a porni din nou
Oricât de brav războinic, bun căpitan să fie Piăzboi în contra unui aşa temut erou.
Voi şti scurta din vreme asemenea trufie. 85
De-ar fi virtutea însăşi şi-al bătăliei zeu
Ce-nseamnă neascultarea i-arăt acuma eu! DON FERNANDO
Cu toate că-ndrăzneala-i cerea o grea osândă, De-a pururi îi va roade în suflet gelozia
Vroiam să-1 judec totuşi cu inima mai blinda Cât m-or vedea pe mine stăpân pe-Andaluzia,
Dar pentru că s-arată prea dârz şi prea semeţ, Şi ţara peste care au fost prea mult stăpâni
Plecaţi şi puneţi mâna pe el cu orice preţ. Va fi privită pururi cu ciudă de păgâni.
DON SANCHO Acesta-i şi cuvântul că-n inima Sevilii
Puţin răgaz l-ar face să-şi vină poate-n fire, De zece ani încoace ţin scaunul Castilii,
Ii clocotea mânia în sânge încă, sire, Să-i pot veghea de-aproape şi să zădărnicesc
Şi-n cea dintâi vâlvoare nici o mirare nu-i Pe loc ce bag de seamă, tot ce pe-ascuns urzesc.
Că nu se pleacă lesne un suflet cum e-al lui. DON ARIAS
Greşeala si-o cunoaşte, dar inima-i semeaţă Atâtea sângeroase înfrângeri îi învaţă
Nu-1 iartă ca s-o deie aşa curând pe faţă. Că totul e zadarnic cât timp veţi fi-n viaţă.
DON FERNANDO N-aveţi de ce vă teme.
Don Sancho, taci şi află: oricine-i înclinat DON FERNANDO
Să-1 apere, se face el însuşi vinovat. Şi nici n-am ce lăsa.
DON SANCHO încrederea atrage primejdia-n urma s'a.
Ascult şi tac, cer totuşi iertare de voi pune Şi-apoi la urma urmei să nu prea dăm uitării
O vorbă ca să-1 apăr. Că pân-aici îi poate aduce-un flux al mării.
DON FERNANDO Ar fi cu toate-acestea greşeală orişicum
Şi ce poţi oare spune? Să aruncăm teroarea în inimi de p-aeum,
84 Fiind nesigur zvonul, fiind şi pe-nnoptate
S-ar răspândi zadarnic neliniştea-n cetate.
DON SANCHO Să se-ndoiască straja la ziduri şi în port.
Că unuia ca dânsul cu fapte mari deprins, Ajunge pe-astă-seară.
I-e greu să se coboare ca orişicare ins. SCENA 4
în orice lămurire el vede o ruşine Don Fernando, Don Atonso, Don Sancho, Don
Şi-acesta este numai cuvântul ce-1 reţine. Arias.
Asprimea datoriei nu-1 poate-ndupleca DON ALONSO
Şi de n-ar fi un suflet prea mândru, s-ar pleca. Sire, contele-i mort,
Ci daţi poruncă, sire, ca braţul său cel tare Prin fiul său, don Diego şi-a răzbunat onoarea.
Cu ascuţişul armei insulta s-o repare. m
Pe loc se va supune; şi vină cine-o vrea,
Aici stau pentru dânsul chezaş, pin' ce-o afla. DON FERNANDO
DON FERNANDO Pe loc ce-aflai ocara, i-am prevăzut urmarea
Uiţi cui vorbeşti; ci vârsta pe care-o ai mă face Şi-am vrut nenorocirea aceasta s-o previn.
Să iert; şi-nflăcărarea aceasta nu-mi displace. DON ALONSO
Dar e dator un rege să cruţe pe-orice căi Ximena la picioare vă cade în suspin
Vărsările de sânge între supuşii săi; Şi toată-n lacrimi vine dreptate a vă cere.
Pe-ai mei îi ţin în pază, şi-i am în grijă mare, DON FERNANDO
Deşi adânc în suflet m-atinge-a ei durere Şi lacrămile mele vorbească pentru mine.
Socot că după fapta ce contele-o făcu DON FERNANDO
A meritat pedeapsa ce 1-a ajuns acu'. Fă-ţi inimă, copilă, că eu de grijă-ţi port
Oricât de dreaptă-i însă pedeapsa, tot mă doare Şi-ţi voi sluji de tată în locul celui mort.
Pierzând din căpetenii pe cel mai de valoare, XIMENA
Căci dup-o lungă viaţă în slujba-acestui stat, Prea multă cinste-mi dete a mea restrişte, sire,
Şi-un sânge pentru mine de mii de ori vărsat, Precum spuneam, acolo 1-aflai fără simţire,
Orice simţiri trufia lui oare îmi dictează Străpuns era de-o rană şi sângele-i vedeam
Mă simt slăbit, pierzându-1, şi moartea-i mă- In pulbere scriindu-mi ce datorie am.
ntristează. Ori poate vitejia-i ajunsă-n aşa stare
SCENA 5 Prin rana lui deschisă mă îndârjea mai tare
Don Fernando, Don Diego, Ximena, Don Sanclio, Şi-ntocmai ca o gură ce strigă către cer
Don Arias, Don Alonso. Mă îndemna mai grabnic dreptate să vă cer!
XIMENA Nu-ngăduiţi, o rege, astfel de volnicie
Sire, sire, dreptate! Sub ocrotirea voastră stăpână să devie,
DON DIEGO Ca viaţa celor vrednici să n-aibă nici un preţ,
Ah, sire, m-ascultaţi! Ca fără de pedeapsă un tânăr îndrăzneţ
XIMENA Cu ei să se măsoare, mărirea să le-o sape,
Cad la genunchii voştri... Cu sângele lor nobil pământul să-1 adape !
8? Nerăzbunând-o astfel de moarte-ar veşteji
în alţi supuşi oricare avânt de-a vă sluji.
DON DIEGO Cer răzbunare, sire, şi-o cer nu pentru mine,
Vi-i ţin îmbrăţişaţi... Ci pentru-a voastră slavă şi pentru-al vostru bine.
XIMENA Voi aţi pierdut într-însul un om de merit rar,
Vă cer dreptate! Prin altă moarte moartea-i răscumpăraţi-o dar;
DON DIEGO 89
Daţi-mi o clipă de-ascultare !
XIMENA Jertfiţi nu pentru mine, pentru dreptate, sire,
O, pedepsiţi-i, sire, trufaşa cutezare! Şi pentru a coroanei eternă strălucire,
Cel mai puternic sprijin al ţării 1-a surpat: Jertfiţi spre uşurarea acestei ţări întregi
Mi-a ucis tatăl, sire... Pe cel ce se mândreşte cu-astfel de fărdelegi!
DON DIEGO ' DON FERNANDO
Pe-al său 1-a răzbunat. Don Diego ce răspunde?
XIMENA DON DIEGO
Dreptate de Ia rege orice supus aşteaptă ! Că-i demn de pizmuire
DON DIEGO Acela care moare la vremea lui, o, sire!
Nu merită pedeapsă o răzbunare dreaptă! Că dup-un veac de slavă şi strălucire plin
DON FERNANDO Adeseori ne-aşteaptă cel mai amar destin!
Sculaţi şi unul şi-altul, şi-apoi am să v-ascult. Eu, ale cărui fapte uimesc şi azi poporul,
Restriştea ta, Ximenă, mă-ndurerează mult. Eu, care pretutindeni eram biruitorul,
Mi-e inima cuprinsă, ca şi a ta, de jale. Mă văd slăbit de vârstă, acum, cu părul nins,
(Către don Diego.) Primind o grea ocară şi rămânînd învins !
Aşteaptă; să n-o tulburi în plângerile sale. Ce nu putuse luptă, asediu, ambuscadă,
XIMENA Nici Aragonul mândru, nici falnica Grenadă,
E mort tatăl meu, sire; cu ochii mei văzui Nici toţi duşmanii voştri, nici toţi ai mei pizmaşi,
Cum sângele-i în clocot curgea din pieptul lui. Azi contele-a făcut-o, de-aici la câţiva paşi,
88 Gelos de noua-mi slujbă şi dârz de-o preferinţă
Ce i-o dădea asupră-mi a vârstei neputinţă.
Ăst sânge, chezăşia regeştei voastre case, Astfel aceste plete albite-n vitejii,
Ăst sânge ce atâtea victorii câştigase, Ast sânge care curse ades spre-a vă sluji,
Ce fumegă, cald încă, în mânios şivoi Ăst braţ pe vremi teroarea duşmanelor armate
Că se jertfeşte pentru un altul decât voi, Se coborau în groapă de-ocară-mpovărate,
Ăst sânge ce avuse o nobilă menire, De nu năşteam pe lume un fiu spre-a m-ajuta
Rodrig la curtea voastră îl risipeşte, sire! Demn de această ţară, demn de măria ta!
Am alergat pierdută şi mort, ah, îl aflai... El a ucis pe conte, luându-mi apărarea,
Dar povestirea, sire, mă lasă fără grai: El mi-a spălat ocara, el mi-a redat onoarea!
Iertaţi-mi deznădejdea, amarele-mi suspine De socotiţi că totuşi e-un ucigaş de rând
Cel ce curaj arată o palmă răzbunând, Mai bine fugi din faţă-i şi nu-i mai sta în cale,
Asupra mea să cadă blestemul şi păcatul, Nu mai chema asupra-ţi urgia urei sale ;
Căci de greşeşte braţul, e capul vinovatul ! Te-ascunde şi-ocoleşte întâiele porniri
De e sau nu o crimă, o, sire, judecaţi: La care pot s-o-mpingă mânia ce-i inspiri.
Eu, orişicum sunt capul, el doar viteazul braţ. DON RODRIGO
m Nu! nu! această scumpă şi gingaşă făptură
Pe care am jignit-o, nu are-atâta ură,
Ximena împotrivă-mi deci are a se plânge, Şi sunt în stare-o mie de morţi să ocolesc,
Căci de-o puteam eu face, el nu vărsa ăst sânge. Să pot să mor de mâna-i şi ura-i s-o-nzecesc '
Jertfiţi, deci, sire, capul ce anii-1 vor răpi, ELVIRA
Dar îngrijiţi de braţul menit a vă sluji, Ximena e la curte, în lacrime scăldată,
Dreptate-i daţi Ximenii jertfind zilele mele, Şi va veni-nsoţită de-amicii săi, îndată.
Că tot nu am ce face de-acuma eu cu ele ; O, fugi, Rodrig, ai milă: nu mă mai chinui!
Departe de-a mă plânge de-osânda ce mi-aţi dat, Ce-or spune bârfitorii de te-or vedea aci?
Murind cinstit, muri-voi cu sufletu-mpăcat. Vrei tu să fie încă şi-n gura lumii dată
DON FERNANDO Că rabdă peTUcigaşul sărmanului ei tată?
Pricina-i însemnată de-ajuns spre-a o aduce Are să vină, vine, o văd. O, dacă vrei
In adunarea ţării. Don Sanclio, vei conduce Să-i cruţi, Rodrig, onoarea, te du din calea ei!
Acasă pe Ximena. Tu, don Diego, vei sta (Rodrig se ascunde.)
Aici, drept închisoare având credinţa ta. 93
Cătaţi-mi pe Rodrigo. Am să vă fac dreptate.
XIMENA SCENA 2
E drept ca ucigaşul să piară, maiestate! Don Sancho, Ximena, Elvira.
DON FERNANDO DON SANCHO
Copilă, ai răbdare, oricât ai suferi! Vă trebuie, senora, prinos bogat de sânge:
XIMENA Mânia voastră-i dreaptă şi-aveţi dreptate-a plânge.
Răbdare-a-mi cere-nseamnă durerile-a-mi spori! Şi prin aceste vorbe nu vreau cât de puţin
Nici să vă-nduplec ura, nici chinul să v-alin.
ACTUL III Ci gura voastră numai o vorbă de mi-ar spune
SCENA 1 Această spadă-i gata oricând să vă răzbune.
Don Rodrigo, Elvira. O, puneţi la-ncercare, de vreţi, al meu amor
ELVIRA Şi, sub porunca voastră, voi fi biruitor.
Tu, don Rodrig! Ce cauţi aci, nenorocite? XIMENA
DON RODRIGO Vai mie!
Vin să-mi urmez cărarea sărmanei mcle-ursite! DON SANCIIO
ELVIRA îndurare, primiţi din bunătate.
De unde-ţi iei tu însă curajul, de-ai venit XIMENA
Pe locurile-acestea pe care le-ai cernit? Aş mânia pe rege, ce mi-a promis dreptate.
îi urmăreşti şi umbra în casa lui, haine? DON SANCIIO
Nu l-ai ucis tu însuţi? Ştiţi că dreptatea merge cu-atâtea amânări,
DON RODRIGO încât o crimă scapă ades făr' de urmări,
Viaţa lui, ştii bine, Şi pân-atuncea lacrimi prea multe sunt pierdute;
Era o pângărirc a numelui ce-1 port. Un cavaler prin arme v-ar răzbuna mai iute,
82 E-un drum mai scurt şi-osânda n-ar mai întârzia.
XIMENA
EL VIRA E leacul cel din urmă; dar de va fi aşa
Dar adăpost să cauţi în casa celui mort ! Şi dacă trista-mi soartă v-ar mai stârni-ndurarea,
Găsi azil într-însa vreun ucigaş vreodată? Atuncea veţi fi liber să-mi răzbunaţi onoarea.
DON RODRIGO 94
Dar tocmai de aceea eu vin la judecată.
Nu mai privi la mine cu aerul mirat: DON SANCHO
Eu moarte-am dat, şi-acum cer înapoi ce-am dat. E un noroc la care râvnesc necontenit
Ximena mea iubită îmi e judecătorul Şi-având nădejde-ntr-însul, mă duc prea mulţum
Şi moartea mea o merit, căci i-am pierdut amorul SCENA 3
Şi ca supremul bine acuma vin să cer Ximcnu, Elvira.
Din gura ei osânda, de mâna ei să pier! XIMENA
ELVIRA Sunt sigură acuma şi fără făţărie
îmi pot striga întreagă durerea mea cea vie ! Prin o tăcere laşă mândria, cinstea mea?
Acuma pot în voie să plâng şi să suspin, ELVIRA
Şi pot să-mi dau pe faţă nemărginitul chin. O, crede-mă, stăpână, n-ar fi prea mare vină
Vai, tata-i mort, Elviră, şi viaţa-i e curmată De-ai resimţi în suflet mânie mai puţină;
De spada ce Rodrigo o trage-ntâia dată ! în contra lui Rodrigo ai dobândit de-ajuns.
0, curgeţi, curgeţi lacrimi pâraie pe pământ: Ai fost la rege, – aşteaptă în linişte răspuns.
0 jumătate-a vieţii-mi mi-aruncă în mormânt Nu stărui-n această ciudată supărare.
Cealaltă jumătate, şi-aceea care piere XIMENA
Pe-aceca ce-mi rămâne să mă răzbun îmi cerc. Mi-e-n joc mândria-ntreagă, ea-mi cere răzbunare!
ELVIRA Dulci visuri de iubire, oricât m-ademenesc,
Alină-te, stăpână! Renunţ la tot mai bine decât să mă-njosesc.
XIMENA ELVIRA
Ah, ce nepotrivit Dar îl iubeşti, senora, pe don Rodrig...
Cuvântul de-alinare pe buze ţi-a venit ! XIMENA
Cum să-mi alin durerea, când eu, nesocotito, Vai mie!
Nu pot urî pe-acela ce mi-a pricinuit-o? ELVIRA
Şi ce m-aşteaptă oare decât un veşnic chin, Şi răzbunarea totuşi mai poate să te-mbie?
Când urmăresc o crimă, iubind pe asasin? XIMENA
ELVIRA Ca să-mi păstrez mândria, sfârşind şi chinul meu
Mai poţi iubi pe-acela ce te-a lăsat orfană? L-oi urmări, l-oi pierde, şi voi muri şi eu!
95 SCENA 4
Don Rodrigo, Ximena, Elvira.
XIMENA DON RODRIGO
Dacă-1 iubesc, Elviro? L-ador ca pe-o icoană ! Ei bine, urmăritul, priveşte-1, e de faţă.
Iubirea şi mânia în suflet mi se bat A ta să fie slava de-al izgoni din viaţă!
Şi în duşman descopăr pe omul adorat Corneille – Teatru 97
Şi simt că-n ciuda urei în inima-mi speriată
Rodrig combate încă, ah, pe sărmanu-mi tată: XIMENA
L-atacă, l-urmăreşte, se apără şi-i când 0, ce sunt eu silită, Elviro, a vedea?
Mai slab, când mai puternic, şi-acuma triumfând, Rodrig Ia mine-n casă ! Rodrig în faţa mea !
Şi-n lupta-aceasta între iubire şi mânie DON RODRIGO
El sufletul mi-1 lasă, dar inima-mi sfâşie. Ucide-mă, Ximenă, şi gustă fără jale
Dar nu m-adoarme-amorul, oricât m-ar stăpâni Plăcerea morţii mele şi-a răzbunării tale.
Şi datoria-mi sfântă mi-o voi îndeplini; XIMENA
Alerg unde mă cheamă jignita mea onoare. Vai mie !
Rodrig mi-e scump şi soarta-i nespus de-adânc mă DON RODRIGO
doare, O, ascultă!
îi plâng de jale, totuşi, oricâtă grijă-i port, XIMENA
Ştiu cine sunt, Elviro, şi tatăl meu e mort! Fugi, lasă-mă să mor!
ELVIRA DON RODRIGO
II urmăreşti? O clipă.
XIMENA XIMENA
Ah, crudă gândire şi cumplită Du-te !
Şi crudă urmărire la care sunt silită ! DON RODRIGO
Cer capul său şi totuşi mă tem să-1 dobândesc ! Numai o vorbă, te implor,
De moare el, muri-voi şi moartea i-o cerşesc! Şi-apoi cu-această spadă viaţa tu mi-o stinge.
ELVIRA XIMENA
Atât de negre gânduri, alungă-le, stăpână, Cum? încruntată încă de-al tatălui meu sânge?
Şi nu-ţi impune-o lege ce-n contra ta te mână ! DON RODRIGO
XIMENA Ximenă !
Cum? Tatăl meu să aibă sfârşit aşa de crud ' 98
Să strige răzbunare şi eu să nu-1 aud?
Să-1 văd murind sub ochii-mi şi inima-mi nătângă XIMENA
Să creadă că-i- ajunge să geamă ori să plângă? Fugi cu arma ce vai, în faţa mea
96 Mă mustră pentru viaţa şi fărdelegea ta !
DON RODRIGO
Să sufăr ca iubirea să-năbuşe cum vrea Nu, mai curând privind-o mânia ta sporească,
Şi ceasul morţii mele să nu mai zăbovească ! Tu n-ai făcut, fireşte, decât ce se cădea, >
XIMENA Dar mi-arătaşi de-asemeni şi datoria mea ;
Vopsită e de sânge de-al meu ! Funesta-ţi vitejie mi-arată prin avântu-i
DON RODRIGO Cum îţi răzbuni un tată, şi-onoarea cum ţi-o mântui.
îţi vine greu Aceeaşi râvnă cată la rândul meu să pun
Să o cufunzi, să-şi piardă culoarea într-al meu. Onoarea să mi-o mântui, pe tata să-1 răzbun.
XIMENA 100
Om crud, care pe tată l-ucide fără milă
Prin spadă, – prin vederea ei cruntă pe copilă ! Aceasta, vai, mă face să fiu nemângâiată !
înlătură-mi această unealtă de omor ! O altă mână dacă rn-ar fi lipsit de tată,
Vrei să te-ascult, Rodrigo, şi tu mă faci să mor. Găseam, ah, în norocul dorit de-a te vedea
DON RODRIGO Unica alinare ce-o mai puteam avea ;
Fac ce doreşti, dar totuşi nu părăsesc dorinţa Şi-aş fi simţit un farmec în jalea mea cumplită
Ca însăţi tu, Ximenă, să-mi împlineşti sentinţa. Să-mi zvânţi aceste lacrimi cu mâna ta iubită.
Căci oricât mi-eşti de dragă, un laş nu pot să fiu. Ci caut a te pierde, cum l-am pierdut pe el,
Ca să reneg vreodată chemarea mea de fiu. Această despărţire mă zbuciumă la fel:
Pe tatăl meu căzuse o groaznică ruşine Cumplita datorie ce inima mi-o rumpe,
Ce mă privea-n aceeaşi măsură şi pe mine. Mă-mpinge la jertfirea vieţii tale scumpe,
Ştii ce-nsemnează-o palmă pentru un om cinstit. Căci oricât ţin la tine, Rodrig, nu aştepta
Am căutat să aflu făptaşul, l-am găsit, Să simt o lasă milă fată de crima ta.
Am răzbunat onoarea-mi şi pe iubitu-mi tată. Şi-oricât iubirea noastră ar vrea să mă reţie,
Şi dac-ar fi nevoie, aş face-o înc-o dată. Voi şti să dau dovadă de-acecaşi bărbăţie:
Nu crede că iubirea-mi n-a dus o luptă grea Ca să fii demn de mine, tu n-ai dat îndărăt.
Cu tatăl meu şi-n urmă chiar împotriva mea. La rândul meu vreau demnă de tine să m-arăt.
7* : 99 DON RODRIGO
Nu pregeta atuncea să faci ce eşti datoare
O, judecă-i puterea: aflând c-am fost în stare Spre-a împlini o jertfă atât de-nălţătoare !
Să mă-ndoiesc de poate să-ncapă răzbunare. Mândria ta îmi cere viaţa – vin' şi-o ia !
Silit să-ndur ocara, ori vai! dispreţul tău, Osânda-mi va fi dulce şi dulce moartea mea !
învinuiam de-o grabă prea mare braţul meu, S-aştepţi până ce legea îşi va rosti sentinţa,
Mă dojeneam de-această pornire prea nebună E să-mi întârzii moartea şi ţie biruinţa.
Şi farmecele tale erau să mă supună Prea fericit muri-voi, răpus de braţul tău.
De nu-mi ziceam, Ximenă, că nu te-ar merita XIMENA
Un om lipsit de-onoare, lipsit de stima ta! Taci, dacă-ţi sunt duşmană, nu vreau să-ţi fiu călău
Că ochii tăi iubirea şi-ar fi schimbat-o-n ură Eu să-ţi ridic viaţa, e cu putinţă oare?
Văzând mişel pe-acela ce vrednic îl ştiură; Dator eşti să ţi-o aperi, s-o cer eu sunt datoare.
Că ascultând amorul, urmând al său îndemn Dar între noi e altul judecător suprem
De-alegerea ta însăţi m-aş fi făcut nedemn. Şi eu am numai dreptul în faţă-i să te chem.
Ţi-o spun din nou, ţi-oi spune-o, deşi printre suspine, DON RODRIGO
Până la cel din urmă: da, te-am jignit pe tine; Oricât iubirea noastră ar vrea să te reţie
Da, te-am jignit amarnic, fiind silit s-o fac Vei da şi tu dovadă de-aceeaşi bărbăţie,
Pe tine să te merit şi-onoarea să mi-o-mpac. 10Î
Mi-am împăcat onoarea şi pe bătrânul tată;
Viu să te-mpac pe tine acuma, adorată. Căci răzbunând un tată alt braţ dacă-mprumuţi,
Am alergat aicea de mâna ta să mor; Ximena mea, mă crede, înseamnă să mă cruţi.
Ce-am fost dator făcut-am şi fac ce sunt dator. Cum braţul meu el singur mi-a răzbunat onoarea,
Un tată scump te strigă din fundul negrei groape Al tău să-şi dobândească la rându-i răzbunarea !
Şi eu nu vreau victima cu nici un preţ să-i scape: XIMENA
Jertfeşte-acestui sânge pe care 1-a pierdut Rodrig, la ce mai stărui? Tu ajutor nu ceri
Acel ce se mândreşte cu ceea ce-a făcut! Când te răzbuni, la nimeni, – şi mie mi-1 oferi!
XIMENA Sunt tot aşa de mândră şi cred că se cuvine
Rodrig, ah, ai dreptate, cu toată vrăjmăşia Ca slava răzbunării să n-o împart cu tine.
Nu pot blama pe-acela ce-şi face datoria. Deci ajutor la rându-mi nici eu nu voi căta
Şi-n chinurile mele ce-asupra-ţi se răsfrâng în deznădăjduirea sau în iubirea ta !
Eu nu te-acuz pe tine', pe mine mă deplâng; DON RODRIGO
Ştiu ce se* cheamă cinste şi cum înflăcărează Mândrie neânfrântă! Vai! să nu pot obţine
/- Asemenea insultă o inimă vitează. Atâta mângâiere încalţe de la tine? !
în numele iubirii şi-al tatălui tău mort Nădejdea să ne-o sfarme o cruntă vijelie !
Nu mă lăsa blestemul acestei vieţi să-1 port ! XIMENA
Mai vesel e Rodrigo de mâna ta să piară O, jale fără margini!
Decât urât de tine, trăind o viaţă-amară! DON RODRIGO
XIMENA ■ O, chin aşa de mult!
Nu te urăsc eu, lasă ! XIMENA
DON RODRIGO Rodrig, de-acuma du-te, fugi... nu te mai ascult!
Oh, trebuie! DON RODRIGO
XIMENA Pân'la sfârşit când dreapta osândă mi-oi primi-o
Nu pot. Merg să-mi târăsc o viaţă nemernică... Adio!
DON RODRIGO XIMENA
Aşa puţin îţi pasă de lume şi de tot De-o fi aşa să fie, îţi dau cuvântul meu
Ce poate să scornească în umbră clevetirea Că-n urma ta o clipă n-am să respir nici eu.
Când va să-mi ştie crima şi că-mi păstrezi iubirea? Adio, dar ia seama să pleci pe nesimţite...
Sileşte-le să tacă şi în pofida lor (Rodrigo iese.)
Salvează-ţi bunul nume, făcându-mă să mor! 104
102
ELVIRA
XIMENA Stăpână, orice rele Prea bunul ne trimite...
Lăsându-ţi viaţa, vaza îmi va luci mai vie; XIMENA
Vreau ca şi cel din urmă clevetitor să ştie 0, lasă-mă în pace cu sfatul tău nătâng...
Că te ador şi totuşi pedeapsa ta o cer, Mă duc să caut pacea şi noaptea, ca să plâng.
Şi toţi să-mi cânte imnuri de slavă pân'la cer, SCENA 5
Şi soarta să-mi deplângă... Rodrig, acuma du-te, Don Diego (singur).
Să nu mai văd comoara de fericiri pierdute... DON DIEGO
Ascunde-n umbra nopţii plecarea ta de-aci. In veci nu simţi pe lume deplină desfătarea ;
Onoarea mea-i pierdută cumva de te-or zări. în orice bucurie s-amestecă-ntristarea
Tot ce-ar putea bârfeala să zică despre mine Şi cele mai senine a noastre mulţămiri
E că-n această casă eu te-am primit pe tine Ni-s veşnic tulburate de griji şi-nchipuiri.
Şi ca să fiu hulită nici tu nu o doreşti. O grijă bucuria mi-o strică-n astă-seară:
DON RODRIGO înot în fericire şi spaima mă-nfioară.
Aş vrea să mor!... Văzui mort pe duşmanul ce-onoarea mi-a pătat,
XIMENA Şi nu pot strânge mâna care m-a răzbunat.
Vai, du-te! Cutreier tot oraşul, mă zbucium în neştire
DON RODRIGO Şi vlaga mult-puţină ce mi-a rămas în fire
Atunci, ce hotărăşti? Se mistuie zadarnic de trudă şi necaz
XIMENA Cătând fără de preget pe fiul meu viteaz.
Deşi cea mai frumoasă văpaie ameninţă Mereu şi pretutindeni, în noaptea asta sumbră
Să-mi mistuie mânia, fac tot ce-mi stă-n putinţă Socot că-1 strâng în braţe, şi strâng în braţe-o umbră.
Ca să răzbun pe tata, mândria să mi-o-mpac Şi mintea-mi tulburată, din vis când mă trezesc,
Şi singura-mi dorinţă e să nu pot s-o fac. îşi face mii de gânduri ce groaza mi-o sporesc.
DON RODRIGO Nu aflu nicăirea vreo urmă-a fugii sale;
O, vrajă a iubirii! Mă tem că, cine ştie, i-or fi ieşit în cale
XIMENA Cetaşii ori amicii duşmanului ucis:
O, culme-a suferinţii! Rodrig nu mai trăieşte sau poate zace-nchis !
103 O, ceruri! m-amăgeşte şi-acuma o părere
Sau văd tot ce-al meu suflet ca să mai vadă cere?
DON RODRIGO El e, fără-ndoială : mi-e sufletu-mpăcat
Ce de dureri şi lacrimi ne vor costa părinţii! Şi grija risipită şi chinul mi-a-ncetat.
XIMENA 105
O, te-aşteptai, Rodrigo?...
DON RODRIGO SCENA 6
Ximenă-ai fi crezut?... Don Diego, Don Rodrigo.
XIMENA DON DIEGO
Aşa curând norocul să ni-1 vedem pierdut! Rodrig, mi-ajută cerul să te revăd în fine!
DON RODRIGO DON RODRIGO
Şi că aşa de-aproape de ţărm a fost să vie Vai!
DON DIEGO 187
în triumful nostru n-amesteca suspine.
O, lasă-mă o clipă măcar să mai respir, A maurilor flotă stă gata de năvală.
Să pot să-ţi laud fapta aşa cum ţi-o admir! Norodu-i plin de groază, la curte zăpăceală,
Tu mi-ai călcat pe urmă şi-n tine reânvie N-auzi decât jălanii la fiecare pas.
Eroii rasei mele şi vechea-mi bărbăţie. De bună samă fluxul, la noapte, peste-un ceas
Născându-te din mine, din ei coborâtor, îi va lăsa pe mauri în port pe nesimţite.
întâia ta ispravă întrece pe-ale lor, în mijlocul acestor nenorociri cumplite
Şi anii tăi cei tineri, dar plini de-nflăcărare Cari umplu de teroare pe mari ca şi pe mici,
Ajung al meu renume prin fapta asta mare. Norocul îmi trimise cinci sute de amici
O, vino dar şi-atinge, copilul meu viteaz, însufleţiţi cu toţii de-aceleaşi gânduri bune,
Aceste plete albe, sărută-acest obraz Venind de bunăvoie ocara să-mi răzbune.
Şi recunoaşte locul întipărit de-ocară Tu le-ai luat 'nainte ; dar bravele lor mâni
Pe care vitejia-ţi şi spada-ţi o spălară! Se vor scălda mai bine în sânge de păgâni.
DON RODRIGO Mergi dar acolo unde te-aşteaptă numai slavă,
A ta e toată cinstea ; eu nu puteam uita Mergi şi-i condu la luptă, făcând fără zăbavă
Că sunt născut din tine, crescut prin grija ta, Din pieptul tău, în calea păgânilor, zăgaz:
Sunt mândru că întâia ispravă-a mea, îi place De vrei să mori, încalţe să mori ca un viteaz !
Cui datoresc viaţa. Ci bucurăte-n pace, Fă regele să-ţi fie dator pierzării tale
Şi lasă-mă pe mine acum, la rândul meu, Viaţa sa şi slava împărăţiei sale.
De păsurile mele să-mi văd acum şi eu. Dar nu, mai bine fruntea-ţi cu lauri s-o-ncununi.
O, las' să-mi izbucnească nemărginita jale: Nu-ţi mărgini mărirea o palmă să răzbuni;
Destul ai stânjenit-o cu drepturile tale! Ci du-o mai departe; sileşte prin putere
Nu simt mustrări de cuget de ceea ce-am făcut, Pe rege la iertare, Ximena Ia tăcere
Dar cine-mi dă azi mie norocul meu pierdut? Şi dacă-ţi este dragă Ximena ta, să ştii
106 Că doar pe calea asta mai poţi iertat să fii.
Dar e prea scumpă vremea s-o pierdem în cuvinte ;
Să te răzbune braţu-mi s-a înarmat anume Aş vrea să zbori la luptă c-un ceas mai înainte.
Şi-a biruit, răpindu-mi ce-aveam mai scump pe lume. învinge dar să vadă monarhul în sfârşit
Nu-mi mai vorbi nimica; prin tot ce ţi-am jerftit Că ce-a pierdut în conte, în tine-a dobândit!
De tot ce-ţi datorisem mă cred acum plătit.
DON DIEGO ACTUL IV
Nu, a izbândei talc mai scumpă e valoarea! SCENA 1
Eu viaţa doar ţi-am dat-o, tu mi-ai redat onoarea; Ximena, Elvira.
Mai mult decât la viaţă eu la onoare ţin XIMENA
Cu-atât mai mult deci ţie datornic îţi rămân. Nu este un zvon numai? Ştii bine tu, Elviră?
Dar depărtează jalea din sufletul tău mare: ELVIRA
Onoarea-i datorie, amorul – desfătare; Nici nu-ţi închipui lumea ce călduros l-admiră
Onoarea-i numai una ; amorurile – mii. Şi-nalţă pân'la ceruri în repetat ecou
DON RODRIGO Isprava săvârşită de tânărul erou.
Ce-mi spui tu, vai? A maurilor oaste e ruşinos zdrobită:
DON DIEGO Grăbit i-a fost atacul, şi fuga mai grăbită.
Aceea ce trebuie să ştii ! Războinicilor noştri nici chiar trei ore-ntregi
DON RODRIGO Le deteră izbândă şi prizonieri doi regi...
Mi-e inima zdrobită de-această răzbunare Iar meritul e numai al lui, pe cât se spune.
Şi tu-i mai ceri iubirii să fie trădătoare? XIMENA
Sunt tot aşa de josnici, în mişelia lor, Cum, braţul lui Rodrigo făcu aşa minune?
Războinicul ce fuge şi-amantul trădător. ELVIRA
0, lasă-mă mai bine cum sunt, având putinţa Pe-aceşti doi regi Rodrigo, el singur i-a învins
Să fiu şi demn de tine şi să-mi păstrez credinţa. Cu mâna sa: el singur cu mâna sa i-a prins.
E prea puternic lanţul spre a putea să-1 rump: 109
Ximena mea pe lume e tot ce am mai scump
Şi pentru că ursita cea crudă ne desparte, XIMENÀ
Unica mântuire mi-o voi găsi-o-n moarte. De unde-aflaşi tu însă aceste zvonuri stranii?
DON DIEGO EL VIRA
Nu-i vreme mântuire în moarte-a căuta, Oraşul tot răsună de imnuri şi litanii
Acum când e nevoie de bărbăţia ta. Numindu-1 fericirea întregului popor
Şi îngeru-i de pază şi-al său liberator. De marea-i vitejie şi tristul său amor.
XIMENA INFANTA
Şi regele ce spune de-atâta vitejie? Te superi că poporul de laude-1 încarcă?
ELVIRA Dar ţi-era drag pe vremuri acest, Rodrigo, parcă,
Rodrig se teme încă în faţa lui să vie. Şi tu-i erai lui dragă şi el ţi-era supus –
Don Diego însă vesel i-aduce-ncătuşaţi Poţi să te simţi dar mândră că-1 vezi aşa de sus.
Ca să-i înfăţişeze pe robii-ncoronaţi, XIMENA
Cerând măriei-sale, ca o favoare rară, Să-1 ridicaţi în slavă uşor vă este vouă,
Să vadă pe viteazul mântuitor de ţară. Dar pentru mine-i veşnic o suferinţă nouă
XIMENA Această preamărire a vitejiei lui:
N-o fi rănit?... Ci spune!... Văzând cât preţuieşte, văd astăzi ce pierdui!
ELVIRA Ah, neplăceri amare a celei ce iubeşte!
Nu ştiu dacă-i rănit, Cu cât îl văd mai vrednic, cu-atât iubirea-mi creşte
Dar vino-ţi în simţire! Cum te-ai îngălbenit! Şi totuşi datoria ce-o am, să mă răzbun,
XIMENA Mai tare-i ca iubirea şi-mi cere să-1 răpun.
Mânia mea slăbită de-asemenea-mi revine ! INFANTA
Să mă-ngrijesc de dânsul şi să mă uit pe mine ! Ieri datoria-aceasta făcu pe toţi curtenii
Toţi îl înalţă-n slavă şi eu-1 înalţ cu ei! Ca să admire marea virtute a Ximenii
Mândria mea-i uitată şi mut e glasul ei! Şi să-i deplângă soarta, aşa li s-a părut
Taci, inimă sărmană, şi-năbuşeşte-ţi plânsul: De-nălţător curajul pe care l-ai avut.
De-a-nvins doi regi, pe tatăl mi 1-a ucis tot dânsul Dar vrei s-asculţi tu sfatul unei amice bune?
110 XIMENA
Aş fi nelegiuită de nu i m-aş supune.
Şi-oricâte osanale îmi sună în auz, INFANTA
Aice însă totul mă face să-1 acuz. Ce-a fost ieri nu mai este îndreptăţit şi azi.
• Această haină tristă ce spune neagra-mi jale Al nostru singur sprijin e-acum acest viteaz,
E cea dintâi dovadă a vitejiei sale. 112
Voi, ce-ntăriţi un suflet muncit de îndoieli,
Zăbranice şi văluri, lugubrelor găteli, El e-adoratul ţării, sărbătoritul zilii,
Podoabă ce întâia izbândă-a sa-mi prescrie, A maurilor spaimă şi razemul Castilii.
Necontenit vorbiţi-mi de trista-mi datorie, Chiar bunul nostru rege e azi încredinţat
Şi când mânia-n mine va lâncezi din nou Că tatăl tău în mândrul Rodrig e renviat.
Asmuteţi-o-mpotriva semeţului erou ! Şi cu atât îţi este greşeala ta mai mare
Siliţi-o ca să-mi ducă la capăt răzbunarea ! Că urmăreşti prin moarte-i a statului pierzare.
ELVIRA Ca să-ţi răzbuni un tată, cum? crezi că e permis
Infanta iat-o, vine; alină-ţi supărarea. Să-mpingi o ţară-ntreagă pe margini de abis?
SCENA 2 Dar către noi purtarea-ţi e oare legitimă?
Infanta, Ximena, Leonora, Elvira. Luat-am oare parte şi noi ceilalţi la crimă?
INFANTA De bună seamă-n urma acestui trist duel
Nu viu aici, Ximenă, durerea să-ţi alin, Nu te sileşte nimeni să te cununi cu el,
Ci ca să plâng cu tine, cu tine să suspin. Ci dacă vreai, Ximenă, s-asculţi a mea povaţă:
XIMENA Din inimă-ţi alungă-1, dar lasă-ni-1 în viaţă !
împărtăşiţi mai bine obşteasca bucurie XIMENA
Lăsâiidu-mi supărarea şi lacrimile mie; Atâta bunătate, vai! eu nu pot avea.
Azi cine alta-n lume se poate tângui? Cu mult mai nendurată e datoria mea.
Primejdia din care Rodrig ne mântui Deşi la el mi-e gândul în fiecare oră,
Şi pacea datorită doar vitejiei sale, Deşi-1 răsfaţă-un rege şi un popor l-adoră,
Sunt numai pentru mine prilej de-adâncă jale. Toţi străluciţii lauri ce-i pun pe frunte ei
Da, braţul său puternic, de lume prea slăvit, Eu vin ca să-i întunec sub chiparoşii mei.
E numai pentru mine funest şi urgisit! INFANTA
INFANTA Da, e frumos, e nobil atuncea când în dorul
A săvârşit, Ximena, minuni fără pereche. De-aţi răzbuna un tată, ştii să-ţi jertfeşti amorul,
111 Dar crede-mă că-i încă mai nobil, mai frumos
Şi te jertfeşti de dragul obştescului folos.
XIMENA Lipsindu-1 de iubirea ce-i arătai odată
Supărătoarea veste mi-ajunse la ureche E cea mai grea pedeapsă ce-i poate fi lui dată.
Şi laude răsună în gura tuturor în joc e mântuirea întregii-mpărăţii:
Şi-apoi chiar de la rege, ce crezi să mai obţii? Cinci sute de prieteni la noi se adunară
XIMENA Şi-n starea-mi tulburată de şef mă proclamară.
Nu pot. să mă astâmpăr chiar de nu-mi dă dreptate. Iertaţi-mi graba dacă în zbuciumul de-atunci
1 Din partea voastră, sire, n-am aşteptat porunci,
113 Din pricina primejdii prea mari şi-a vremei scurte:
Dar îmi riscam viaţa, de m-arătam la curte
INFANTA Şi viaţa-mi osândită mi-era mai dulce-apoi
Gândeşte-te mai bine, Ximena mea, la toate. S-o pierd în chip mai vrednic în lupta pentru voi.
Adio : ca să cugeti în tihnă-acum te las ! DON FERNANDO
XIMENA îţi iert fireasca pripă de-aţi răzbuna ocara:
Voi asculta, prinţesă, al datoriei glas. Precum ai apărat-o, te apără-acum ţara:
SCENA 3 Să te acuze poate Ximena cât de mult,
Don Fernando, Don Rodrigo, Don Diego, Don Ca s-o mângâi doar numai de-acum am s-o ascult.
Arias, Dar spune mai departe.
Don Sancho. DON RODRIGO
DON FERNANDO Sub mine-naintează
Urmaş viteaz şi nobil al unei vechi familii Ăst pâlc, purtând pe frunte a bărbăţiei rază.
Ce-a fost un stâlp statornic al falnicii Castilii 8*
Neam de strămoşi iluştri cu glorios trecut 115
Pe care de la-ntâiul tău pas l-ai întrecut,
Orişice dar din parte-mi prea mic şi prea puţin e Eram cinci sute numai, dar până am venit
Spre-aţi răsplăti izbânda aşa cum se cuvine. In port, ca prin minune, trei mii ne-am pomenit,
Pământul ţării mele de prădăciuni ferit Aşa de mult a noastră semeaţă-nfăţişare
Şi sceptrul meu de tine în mâna-mi întărit, Redeştepta curajul în gloatele fugare!
Şi maurii-n risipă goniţi de mica-ţi ceată, Ascund îndată două treimi, cum am sosit,
Nainte să pornească viteaza mea armată. In vasele pe care acolo le-am găsit,
Nu sunt isprăvi de care mă pot plăti aşa Şi restul cetei care creştea din clipă-n clipă,
Precum mi-ar fi dorinţa şi cum ar merita. Arzând de nerăbdare în juru-mi se-nfiripă,
Răsplata-ţi fie regii captivi care te-admiră: Se culcă jos, şi-n paza celei mai mari tăceri
Ei Cidul lor pe tine în faţă-mi te numiră. Petrece-o bună parte a minunatei seri.
Şi dacă Cid înseamnă „stăpân" pe limba lor, Din ordinul meu streaja se face nevăzută
Nu-ţi pizmuiesc un nume aşa de sunător. La rândul ei, şi planul ea astfel mi-1 ajută
Fii Cidul deci de-acuma: 1-a numelui tău faimă Şi plin de îndrăzneală eu mă prefac că am
Grenada şi Tolcdo să tremure de spaimă. Din partea voastră, sire, lozinca ce-o dădeam...
Şi numele acesta s-arate tuturor Sub palida lumină ce picură din stele
Cât preţ pun eu pe tine şi tot ce-ţi sunt dator. Spre noi, de flux aduse, vin treizeci de vintrele;
DON RODRIGO Le saltă apa-n spume şi c-un obştesc avânt
în faţa voastră, sire, mă simt plin de sfială, Şi maurii şi marea în port acuma sunt.
Isprava mi-e prea mică şi-i daţi prea multă fală, Noi îi lăsăm să treacă; în pace tot le pare;
114 Nici un soldat pe ziduri şi nici în port n-apare,
Şi de tăcerea noastră vicleană amăgiţi
Şi laudele voastre mă fac să mă roşesc Nici nu le vine-a crede că sunt primejduiţi.
Că nu-s destul de vrednic de cinstea ce-o primesc. La ţărm trag, ancorează, coboară şi se-ndreaptă
Ştiu că-s dator cu viaţa şi sângele din vine Netemători, de-a valma, în cursa ce-i aşteaptă.
Să mă jertfesc, o, sire, spre-al ţării voastre bine Noi năvălim atuncea c-un chiotit prelung
?i-n lupta-aceasta sfântă de voi cădea răpus Şi strigătele noastre până la cer ajung.
mi fac doar datoria ca orişice supus. La răcnetul navalei răspund cei din corăbii
DON FERNANDO Şi maurii-şi pierd capul împresuraţi de săbii!
Toţi cari se strâng în juru-mi, chemaţi de datorie, De-o groază fără margini cuprinşi, dau înapoi:
Nu şi-o-împlinesc cu-atâta avânt şi bărbăţie. Ei alergau la pradă şi întâlnind război
Şi dacă tu ca dânşii te mărgineai să fii, Pierduţi se cred'nainte ca lupta să înceapă:
N-ai fi putut atare izbândă să obţii. îi prididim pe ţărmuri, îi prididim în apă,
Deci lauda primeşte-o şi spune-mi pe-ndelete Răzbindu-i fără preget în groaznic vălmăşag,
Povestea biruinţei vitezei tale cete. Şi nu apucă bine să-nchege un şirag,
DON RODRIGO Că până să s-aşeze în linie de bătaie
Ştiţi, sire, că în spaima întâiului minut, Noi facem sânge maur să gâlgâie-n şiroaie!
La vestea că păgânii Ia porţi au apărut, Dar principii lor totuşi să-i strângă reuşesc,
Curajul lor renaşte şi-acum se rânduiesc; Prefă-te plin de jale.
116 SCENA 5
Don Fernando, Don Diego, Don Arias, Don Sancho,
Văzând că fără luptă sunt osândiţi pierzării Don Alonso, Xiniena, Elvira.
într-înşii se deşteaptă curajul desperării: DON FERNANDO
S-opresc pe loc şi drumul acuma ni-1 închid, De-acum, fii mulţumită,
Făcând în contra noastră din iatagane-un zid. Dorinţa ta, Ximenă, ţi-a fost îndeplinită.
Şi apa, şi uscatul, şi flota, schela toată De-a biruit Rodrigo pe-ai noştri inamici,
Se schimbă-ntr-o imensă arenă-nsângerată, De rănile primite el a murit aici,
Pe care duhul morţii se-ntinde-atot stăpân... Poţi lăuda pe Domnul cu inima-mpăcată.
O, câţi eroi de-ai noştri necunoscuţi rămân (Către don Diego.)
Şi ce isprăvi măreţe, ce strălucite fapte Ia uită-te la dânsa cum a pălit deodată.
Rămân învăluite pe veci în neagra noapte, 118
In care, martori sieşi tot insul se lupta
Nebănuind izbânda de partea cui va sta ! DON DIEGO
Eu însumi pretutindeni pe-ainoştri îndemnându-i, Dar iat-o că leşină, şi din acest leşin
îmbărbătam pe unii, pe alţii stăm să-i rândui, Puteţi vedea dovada iubirii pe deplin.
Ca să-i reped în luptă când vremea le-a veni, Durerea-i dă pe faţă văpaia tăinuită
Şi n-am ştiut nimica până în zori de zi. A dragostei de care e încă chinuită.
Ele ne-arată-n fine ai biruinţei lauri... XIMENA
Atunci îşi pierd curajul înfricoşaţii mauri Cum? A murit Rodrigo!...
Şi dorul de-a învinge cedează spaimei lor DON FERNANDO
Când desluşesc că trupe ne vin într-ajutor. Nu, nu; duşmanul tău
S-aruncă în corăbii, odgoanele le taie Trăieşte, viu şi teafăr ca şi amorul său!
Şi fug cu huiet mare din câmpul de bătaie, Nu te-ngriji, Ximenă, de soarta vieţii sale.
Nemaivoind să ştie aceşti ostaşi mişei XIMENA
De pot să se retragă şi regii lor cu ei. Leşini şi de plăcere, precum leşini de jale.
Nu simţul datoriei, ci groaza-i stăpâneşte... Prisosul bucuriei când vine din senin
îi adusese fluxul, refluxul ni-i răpeşte! Simţirile ne fură ca şi-un prisos de chin.
în vremea asta regii, de-âi noştri năpădiţi, DON FERNANDO
Şi apăraţi de-o seamă de oameni, toţi răniţi, La ce încerci, Ximenă, la ce mai stărui încă?
•Mai luptă, cu nădejdea să-şi vândă viaţa bine. Nu, prea era vădită durerea ta adâncă !
Zadarnic le dau sfatul eu însumi să se-nchine: XIMENA
Cu iataganu-n mână, ei stau nenduplecaţi ; îngrămădiţi, dar, sire, restriştea mea mereu!
Dar când îşi văd ostaşii de moarte seceraţi, Dovadă-a întristării numiţi leşinul meu!
Că singuri se mai luptă, că-nfrângerea-i deplină, O ciudă prea firească m-a-mpins aşa departe:
Ei cer "să vină şeful. M-arăt – şi mi se-nchină, De judecată dânsul ar fi scăpat prin moarte,
Vii i-am trimis îndată aici, pe amândoi... Căci pentru-al ţării bine rănit dacă murea,
Aşa-ncetă şi lupta din lipsă de eroi Era zădărnicită şi răzbunarea mea !
Şi-n felu-acesta, sire, luptând pentm-apărarea... Mi-ar fi o nedreptate o moarte-aşa frumoasă:
117 Cer moartea lui Rodrigo, nu însă glorioasă,
Nu ridicat în slavă de rege şi norod,
SCENA 4 Nu pe un pat de-onoare, ci pe un eşafod;
Don Fernando, Don Diego, Don Rodrigo, Don 119
Arias, Don Alonso, Don Sancho.
DON ALONSO Să moară pentru crima-i, nu pentru domn şi ţară,
Ximena vine, sire, să ceară judecarea. De-a pururi amintirea să-i fie de ocară !
DON FERNANDO Nu sunt de plâns aceia ce pentru ţară mor,
Supărătoare veste şi datorie grea ! Ei numele prin moarte şi-1 fac nemuritor!
Te du, să nu te vadă; mai bine-i pentru ea. Iubesc deci biruinţa-i, şi nu mi-e greu păcatul,
Drept orişice răsplată te-alung acum, viteze, Ea întăreşte ţara, redându-mi vinovatul
Dar vin' întâi la rege ca să te-mbrăţişeze. Mai nobil şi mai mândru acum de mii de ori,
(Don Rodrigo iese.) Căci poartă astăzi lauri pe frunte-n loc de flori ;
DON DIEGO Şi ca să spun ce cuget cu-o vorbă răspicată:
Ximena-1 urmăreşte, deşi să-1 scape-ar vrea. Mai vrednic azi de umbra sărmanului meu tată !
DON FERNANDO Dar vai, în ce nădejde o clipă am crezut?
Că-i este drag, se spune. Acuma vom vedea. Rodrig din parte-mi n-are nimica de temut:
Ce-i strică-aceste lacrimi şi jalea mea amară Şi preţul ce Ximena ni 1-a vestit aici
Când pentru el azil e întreaga noastră ţară! ţ)in toţi ai mei războinici îi face inamici.
Sub ochii voştri totul i se permite-aici: 121
Mă biruie pe mine, ca şi pe inamici.
Dreptatea-năbuşită cu-al maurilor sânge Să-1 las cu toţi să lupte ar fi nedrept, Ximenă:
O nouă strălucire asupra lui răsfrânge; l-ajunge de coboară o dată în arenă.
Noi îi sporim alaiul şi-acest dispreţ de legi Numeşte-1 dar pe care îl vrei din cavaleri,
La carul său ne-ajungă în rând cu cei doi regi! Dar dup-această luptă nimic să nu-mi mai ceri.
DON FERNANDO DON DIEGO
Copila mea, acestea-s porniri nemăsurate. Atunci cruţaţi pe-aceia ce de Rodrig s-ar teme.
In cumpănă pun totul atunci când dau dreptate. Lăsaţi deschisă lupta – şi nimeni n-o să-1 cheme.
Ucis de-ţi este tatăl, el fu provocator Căci după biruinţa-i de astăzi, nu m-aştept
Şi simţul echităţii mă face iertător. Să mai cuteze vreunul să dea cu dânsul piept.
Dar cântărindu-mi fapta, tu inima-ţi-o-ntreabă: Se-ncumetă vreunul, oricât de mare-i preţul?
Rodrig stăpân e-acolo şi cred că mai degrabă Cine va fi viteazul sau, mai curând, semeţul?
Ea mulţămeşte-n taină dreptăţii ce-o bârfeşti DON SANCHO
Că ţi-1 păstrează teafăr pe-acela ce-1 iubeşti. Deschideţi dară lupta ; şi chiar de-o fi să caz
XIMENA Eu sunt semeţu-acela ori poate-acel viteaz.
Cui? Mie ! Pe-ucigaşul sărmanului meu tată ! Ardoarea mea nu cere decât să vă răzbune:
Pe-acela chiar pe care îl chem la judecată ! Vă amintesc, senora, a voastră promisiune.
De-aceasta nu vă pasă, ba v-aşteptaţi să fiu DON FERNANDO
Mulţumitoare dacă bocesc aci-n pustiu? îţi laşi, Ximeno, soarta într-ale sale mâni?
O, dac-aceste lacrimi zadarnic sunt vărsate, XIMENA
îngăduiţi prin arme să dobândese' dreptate: Făgăduit-am, sire.
120 DON FERNANDO
Fii gata deci pe mâni!
Prin arme el pe mine de tată m-a lipsit, DON DIEGO
Prin arme se cuvine să fie urmărit ! Nu, sire. Lupta poate să-nceapă cât mai iute:
Cer de la toţi vitejii să-1 cheme-n luptă, sire: Eşti totdeauna gata atunci când ai virtute.
Pe-acel ce mă răzbună eu mi-1 aleg de mire DON FERNANDO
Să lupte toţi, şi-o dată Rodrigo pedepsit, Să-ncepi o luptă nouă, întors din luptă-abia.!
Voi fi răsplata celui ce biruie-n sfârşit. 122
Deci daţi poruncă, sire, să se proclame vestea...
DON FERNANDO DON DIEGO
E-o datină străbună, dar luptele acestea Rodrig a prins putere pe când vi-o povestea !
Pretinse că răzbună pe drept un atentat DON FERNANDO
Stârpesc pe luptătorii cei buni ai unui stat. Să-i dăm un ceas sau două de linişte deplină.
Adeseori se-ntâmplă izbânda de înclină Dar cum mă tem ca pildă cumva să nu devină
Spre vinovat şi cade cel fără nici o vină. Şi ca s-arăt că-n silă s-admit m-am hotărât
Scutesc deci pe Rodrigo ; prea mult la dânsul ţin Un obicei sălbatic ce pururi l-am urât,
Ca să-1 expun acestui prea schimbător destin. M-abţin s-asist, şi curtea şi ea se va abţine.
Şi-oricât de vinovat e că te-a lăsat orfană (Cătro don Arias.)
l-au dus cu dânşii crima paginii puşi pe goană... Arbitru-al întâlnirii te rânduiesc pe tine;
DON DIEGO Vei îngriji ca toate să meargă-n cbip cinstit
Cum? Sire, pentru dânsul călcaţi aceste legi Şi-mi adă-nvingătorul când lupta s-asfârşit.
De-a pururi respectate de cei mai mândri regi? Aceeaşi e răsplata, oricare s-ar alege
Dar ce va zice lumea şi pizma ce va spune Vreau să i-1 dau Ximenii cu mâna mea de rege
Când viaţa lui sub scutul monarhului şi-o pune, Şi ea pe veci să-i jure credinţă-n faţa mea.
Fugind de locul unde oricare om cinstit XIMENA
.E bucuros să afle un lăudat sfârşit? Cum, sire? îmi impuneţi o legc-aşa de grea?
Favoarea-aceasta, sire, mărirea lui i-o scade: DON FERNANDO
Păstreze-şi nentinate a biruinţei roade ! Te plângi; iubirea-ţi însă, departe de-a se plânge
Cel ce-a ştiut să-nfrângă pe-un conte de Gormaz, De biruie Rodrigo, mândria-ţi va înfrânge.
Dator e să rămână pân'la sfârşit viteaz. înceată orice murmur şi-ascultă-mă ce spun:
DON FERNANDO Oricare s-ar alege, cu-acela te cunun.
Mi-o ceri şi tu, deci fie! şi cum i-a fi norocul!
Dar celui ce-a să cadă, mii au să-i ceară locul ACTUL V
SCENA 1 Şi toţi, oricât de falnic Rodrig a vieţuit,
Don Rodrigo, Xirnena. Căzut dac-or să-1 ştie, l-or crede biruit.
XIMENA Onoarea ţi-c mai scumpă decât îţi sunt eu scumpă,
Rodrig, ce îndrăzneală ! Cum? în amiaza-mare? Dac-a putut chiar vraja amorului s-o rumpă
Vrei să mă pierzi? Ascultă şi fugi, aibi îndurare! Şi te-a făcut în ciuda părerilor de rău
DON RODRIGO Să nimiceşti tu însuţi şi visul meu şi-al tău:
Mă duc să mor, Ximeno, şi dacă viu aci Şi totuşi văd că-ţi pasă aşa puţin dc-onoare,
Viu ca să-mi iau adio-nainte de-a muri; Că făr' să lupţi pe Sancho îl laşi să te omoare?
Amorul ce mă ţine sub dulcea ta robie, Ce s-a făcut avântul pe care-1 arătai?
Dacă primeşte moartea, vrea să ţi-o-nchine ţie. De ce nu-1 ai şi-acuma ori pentru ce-1 aveai?
XIMENA Şi cum? Viteaz eşti numai spre-a-mi cauza durere?
Te duci să mori! Iar dacă nu, deodată şi vitejia-ţi piere?
DON RODRIGO Şi tatăl meu de tine-i aşa dispreţuit
Merg vesel spre-acel minut dorit Că tu, biruitoru-i, te laşi azi biruit?
în care-am să-ţi răscumpăr tot chinul suferit! Mergi, fără dor de moarte, la luptă hotărâtă
XIMENA Şi-ţi apără onoarea, nu viaţa ta urâtă !
Te duci să mori! Cum oare? Don Sancho te- DON RODRIGO
nspăimântă Dac-am învins pe conte şi maurii barbari
Şi tremură de groază o inimă nenfrântă? Mai am nevoie oare de alte fapte mari?
124 La ce să-mi apăr slava, când toată lumea ştie
Isprăvile-mi măreţe, c-această vitejie
Ce s-a făcut avântu-ţi? De unde spaima ta? Să facă totul poate, şi că pe-acest pământ
Rodrig învins se crede-nainte de-a lupta? Afară de onoare nimic nu mi-e mai sfânt?
Cel ce-a-nfruntat pe mauri şi pe viteazu-mi tată, Nu, nu; în lupta-aceasta Rodrig să moară poate
In faţa lui don Sancho, se pierde-aşa, deodată? Fără să-şi piardă nimbul măririi câştigate,
Curajul ţi-e de-acelea ce pot îngenunchea? Şi fără ca să fie de nime-nvinuit
DON RODRIGO Că n-a căzut'el însuşi de sine biruit.
Eu nu alerg la luptă, ci la jertfirea mea, Dar se va zice numai: „Ximena i-a fost dragă.
Şi sufletu-mi respinge, plin de dispreţ, povaţa Avea între iubirea şi ura ei s-aleagă,
Când moartea tu mi-o cauţi, eu să-mi mai apăr viaţa. Şi s-a supus el însuşi ursitei, ce-o silea
Eu am rămas acelaşi: dar nu mai poţi să-mi ceri Pe dulcea lui iubită să-i ceară moartea sa.
Ca să păstrez aceea ce tu să pierd îmi ceri, Ea însăşi i-a cerut-o şi inima-i, fireşte,
Şi-aş fi căzut desigur, azi-noapte-ucis de mauri Credea că de-o refuză, o crimă săvârşeşte.
De-aşi fi avut să-mi apăr doar propriii mei lauri ; 126
Insă norodul, ţara şi tronul apărând
De nu-mi feream viaţa, ar fi-nsemnat să-i vând. Spre-a-şi răzbuna onoarea, amorul şi-1 pierdu;
Un suflet mare viaţa-ntr-atâtea n-o huleşte Spre-a-şi răzbuna iubita, el viaţa şi-o dădu;
încât să vrea să iasă dintr-însa mişeleşte, Ştiind ca să prefere în floarea tinereţii
Dar cum e vorba numai de propriu-mi folos, Onoarea sa Ximenii şi pe Ximena vieţii."
Azi, când îmi ceri tu moartea, eu o primesc voios. Astfel această moarte, departe de-a umbri,
Mânia ta o mână străină îmi alege – A măreţiei mele splendoare-o va mări
De-a ta Rodrig să moară nu-i vrednic, se-nţelege. Şi voi avea prin moartea-mi voită, mângâierea
De nici o lovitură nu vreau să mă feresc: Că nimeni decât mine nu ţi-a-mpăcat durerea.
Cui te-apără, omagiul acesta-i datoresc. XIMENA
Şi fermecat la gândul că toate-s de la tine, Viaţa ta şi-onoarea în stare dacă nu-s
Fiindcă-a ta onoare don Sancho o susţine, S-abată gândul morţii de care eşti supus,
îmi voi deschide pieptul în calea spadei lui, De te-a iubit vreodată Ximena ta, ei bine,
Slăvind această mână prin care mă răpui. Rodrig atunci ascultă: îndură-te de mine
XIMENA Şi scapă-mă de sila ce-o am să mă mărit
O, dac-asprimea unei îndatoriri severe Cu omul care veşnic mi-a fost nesuferit.
Ce marea-ţi vitejie s-o osândesc îmi cere, Să-ţi spun mai mult? Aleargă şi-arată-ţi vitejia
Te-mpinge până-acolo ca să te laşi sfărmat Ca să-mi impui tăcere, ca să-mi împaci mindria»
De-un braţ ce pentru mine să lupte s-a-narmat, Şi de mai ţii la mine, oricât va fi de greu,
Gândeşte-te, în ceasul acesta de orbire, învinge într-o luptă al cărei preţ sunt eu !
Că-n joc îţi e şi viaţa, dar şi a ta mărire, Adio: vorba asta, vai, să roşesc mă face...
125 SCENA 2
DON RODRIGO
Mai e duşman pe care să-1 tem? Veniţi încoace De-i una ori de-i alta, vei fi mai împăcată,
Voi, castilani, voi mauri, veniţi voi, navareji Sau capeţi pe Rodrig sau fi-vei răzbunată
Şi tot ce ţara Spânii mai are ca viteji! Şi-apoi oricât destinul va fi de nendurat,
Uniţi-vă cu toţii şi face-ţi o armată îţi mântuie onoarea şi-un mire-ţi va fi dat.
Să biruiţi o mână astfel îmbărbătată: XIMENA
Spre-a-mi nimici nădejdea, o mie de vieţi Cum? Pe-ucigaşul tatii? Pe-al lui Rodrigo, poate?
Să aibă fiecare, tot prea puţini sunteţi! Pe unul din făptaşii acestor mari păcate?
127 Oricum s-alege soarta, ea-mi dă un soţ pătat
De sângele pe care mai mult l-am adorat ;
SCENA 3 Oricum s-alege soarta, durerea mă ucide
INFANTA Şi mă-ngrozesc de ceea ce lupta va decide.
Vei asculta mândria străbună care-ţi cere 0, dor de răzbunare şi tu amor, tăceţi!
Acum între mărire şi dragoste s-alegi? Voi vă sfădiţi pe seama sărmanei mele vie\i,
Sau dragostea a cărei şi vrajă şi putere Şi tu, cârmuitorul umanelor destine,
Te-mbie fără preget să-nfrângi aceste legi? Sfârşeşte-această luptă aşa cum e mai bine:
Ah, căreia din două vei da tu precădere, Nici unul să nu-nvingă şi nici să fie-nvins.
Sărman vlăstar de regi? ELVIRA
Rodrig, eşti demn de mine şi te-aş putea alege Ar fi prea aspră soarta ; şi lupta ce s-a-ncins
Deşi viteaz, tu însă, vai! nu eşti fiu de rege! Ţi-ar da prilej la chinuri şi mai amare poate,
Destin fără de milă, a cărui nendurare Lăsându-te, stăpână, să ceri mereu dreptate.
Desparte-a mea mărire de fericirea mea ! 9 – Ccrneille-Teatru
E scris în ciuda unei virtuţi aşa de rare 129
Amorul meu să poarte o luptă-aşa de grea?
Ah, inima-mi sărmană, ce-o să îndure oare S-arăţi aceeaşi ură mereu, să urmăreşti
Şi cum va geme ea, Mereu viaţa celui pe care tu-1 iubeşti.
De n-o să izbutească în veci să se închine Mai bine-i biruinţa de-ar fi să-1 încunune,
Iubitului, nici focul iubirii să-şi aline! Ea datoriei tale tăcere i-ar impune
Dar totuşi stau şi cuget şi nu pot înţelege: Şi bunul nostru rege te va sili atunci
Când el e-atât de vrednic, de ce-aş mai ezita? S-asculţi îndreptăţită de-a inimei porunci.
Deşi am fost născută pe seama unui rege, XIMENA
E-o cinste pentru mine, Rodrig, să fiu a ta! O, dacă el învinge, crezi că mă dau învinsă?
Când ai învins pe mauri ar fi o fărdelege Prea sfântă-i datoria-mi şi jalea-mi prea nestinsă
Coroană de-ai purta? Şi nu ajunge numai ca regele să vrea
Şi numele tău falnic de Cid nu dovedeşte Sau lupta să decidă în defavoarea mea !
Că faima ta măreaţă pe zi ce merge creşte? A-nvinge pe don Sancho nu-i greu, dar n-o să poată
El totuşi e-al Ximenii, deşi e demn de mine! Să-nvingă şi mărirea Ximenei totodată:
îmi pare rău de darul pe care i-1 făcui. Şi chiar dacă Rodrigo va birui acum,
Nici moartea unui tată nu poate să-i dezbine Onoarea mea-i va scoate mii alţi vrăjmaşi în drum.
i ea, de silă numai proclamă vina lui. ELVIRA
n toată războirea aceasta, pentru mine Stăpâna mea, asemeni cuvinte nu mai spune,
Nici o nădejde nu-i. Să nu se-ndure cerul cumva să te răzbune !
Căci spre-a-mi mări pedeapsa, ursita, vai ! permite Cum? Vrei să pierzi prilejul acesta fericit
Iubirei să dureze şi-n inimi învrăjbite! Ce focul urei tale l-ar potoli-n sfârşit?
128 Dar ce vrea datoria aceasta nempăcată?
Ori moartea lui Rodrigo, îţi dă-napoi un tată?
SCENA 4 O grea nenorocire îţi pare prea puţin?
Ximena, Elvira. Vreai lacrimi peste lacrimi, suspin peste suspin?
XIMENA Nu, nu, cu-astfel de gânduri, stăpâna mea iubită,
Elviro, vai, cât sufăr! Ce vrednică-s de jale! Nu meriţi fericirea ce-ţi este hărăzită
Nu văd nici o nădejde, am presimţiri fatale! Şi-ţi va impune dreapta mânie-a Celui-nalt
N-am nici un gând de care să nu mă înfior Prin moartea lui Rodrigo, să-1 iei pe celălalt.
Şi fără pocăinţă nu pot avea un dor! XIMENA
Pe doi rivali în luptă mânia mea-i împinge, Elviro, îmi ajunge atât amar şi jale
Au să mă coste lacrimi, oricare ar învinge ; N-o mai spori tu încă prin prevestiri fatale,
Şi-n cartea sorţii mele oricum îmi este scris, Aş vrea să fug de ambii, dac-aş putea să sper,
Ncrăzbunat mi-e tatăl sau vai! Rodrig ucis! De nu, pentru Rodrigo-nalţ rugăciuni la cer.
ELVIRA 130
Tot ce-aveam scump pe lume, îi las al meu avut,
Nu că mi-e drag, dar dacă Rodrig nu biruâeşte Don Sancho să mă lase pe mine mie însămi.
Voi fi a lui don Sancho, cum am promis, fireşte... îngăduiţi-mi, sire, să-mi plâng în tihnă plânsu-mi.
La gândul ăsta numai mi-e sufletu-ngrozit... Jelind, la adăpostul cel sfânt al unui schit
Ce văd, amar de mine? Elviro, s-a sfârşit! Pân' ce-oi muri, pe tata si scumpul meu iubit!
SCENA 5 132
Don Sancho, Ximena, Elvira.
DON SANCHO DON DIEGO
Silit această spada să v-o aduc plecată... S-a dat pe faţă-n fine şi nu mai crede, sire,
XIMENA Că-i un păcat să-şi spună năvalnica iubire.
De-al lui Rodrig scump sânge, cum? încă- DON FERNANDO
nsângerată? Ximenă, eşti greşită, Rodrig nu a murit.
Şi mai cutezi, perfide, în faţa-mi să te-arăţi Don Sancho-nvins, pesemne, n-a spus-o lămurit.
Când mi-ai răpit norocul întregei mele vieţi? DON SANGHO
O, izbucneşte-n voie de-acum iubire-ascunsă ! De-aprinderea-i prea mare, fu, sire, amăgită,
Onoarea mi-e-mpăcată şi ţinta ei ajunsă ! Veneam să-i spun cum lupta fusese săvârşită.
Aceeaşi lovitură de spadă mi-a ucis Acest războinic nobil, ce-i adorat de ea,
Norocul şi iubirii-mi drum liber i-a deschis! „N-ai nici o teamă-mi zise pe când mă dezarma,
DON SANCHO Te las mai bine teafăr să părăseşti arena,
De-aţi fi mai liniştită... Decât să vărs un sânge riscat pentru Ximena,
XIMENA Dar cum de datorie la curte sunt chemat,
Taci! taci! nu ţi-e ruşine Te du şi-i spune lupta aşa cum s-a urmat
Crunt ucigaş al unui erou slăvit de mine? Şi ca trofeu prezintă-i din partea-mi a ta spadă..."
O, l-ai lovit hoţeşte, căci un viteaz ca el Aşa făcui eu, sire, – şi-a fost destul s-o vadă,
N-ar fi putut, desigur, să fie-nvins altfel. Spre-a crede fără preget că sunt învingător
Nu mai spera nimica ; crezând să mă răzbune Şi-atunci mânia-i dete pe faţă-al ei amor
Nevrednica ta mână pe mine mă răpune ! Cu-aşa avânt năprasnic şi-atâta nerăbdare
9f* Că n-am putut să capăt o clipă de-ascultare.
131 Deşi, înfrânt, eu totuşi acum sunt fericit
Şi dacă-mi văd azi visul iubirii nimicit, •
DON SANCHO Infrângerea mi-e scumpă, fiindcă-a fost în stare
Ciudată rătăcire, ce cu atât mai mult... Să dea ca pildă lumii o dragoste-aşa mare!
XIMENA DON FERNANDO
Crezi tu că pot să sufăr şi vrei să te ascult Nu mai roşi, copilă, şi nu mai căuta
Cu ce neruşinare trufaşă-mi vei descrie Zadarnice mijloace s-ascunzi iubirea ta.
Păcatul meu şi moartea-i şi marea-ţi vitejie?... Ne-o spune doar sfiala ce-ţi înfloreşte faţa.
SCENA 6 Punându-i în pericol de-atâtea ori viaţa
Don Fernando, Don Diego, Don Arias, Viteazului Rodrigo, destule-ai încercat
Don Sancho, Ximena. Şi tatăl tău azi poate să doarmă împăcat.
XIMENA 133
Sire, nu se mai cade să fie tăinuit
Ce n-am putut ascunde oricât m-am chinuit ; Vezi lămurit că alte sunt căile divine:
Ştiţi că-1 iubeam şi totuşi, în dreapta mea mânie, Făcuşi tot pentru dânsul, gândeşte şi la tine.
Vream să jertfesc o viaţă atât de scumpă mie Şi-ascultă fără murmur al regelui tău sfat
Şi maiestatea voastră chiar a putut vedea Ce-ţi dă un soţ prea Vrednic şi-atât de adorat.
Iubirea-mi sugrumată de datoria mea. SCENA 7
Rodrig e mort acuma, şi moartea-i schimbă, iată, Don Fernando, Don Diego, Don Arias, Don Ro-
în jalnică iubită vrăjmaşa nempăcată. drigo, Don Alonso, Don Sancho, Infanta, Ximena,
Ceruse răzbunare acel ce m-a născut, Leonora, Elvira.
Acum să plâng îmi cere amorul meu pierdut; INFANTA
Luându-mi apărarea în oarba lui pornire Din partea mea, Ximena, a principesei tale,
Don Sancho nu-mi aduse decât nenorocire, Pe-acest războinic nobil primeşte-1 fără jale.
Şi-acum să fiu datoare, cum am făgăduit, DON RODRIGO
S-ajung răsplata celui ce m-a nenorocit! Vă cer iertare dacă în faţa voastră, sire,
O, de pătrunde mila o inimă de rege, M-aruncă la picioare-i sfioasa mea iubire.
îndură-te, stăpâne, revoacă-această lege. Nu vin aci răsplata izbânzii să mi-o cer,
Ca preţ al unei lupte în care am pierdut Vin capul meu, stăpână, din nou să ţi-1 ofer,
Şi în a mea favoare nu chem a luptei lege, Şi pradă-le pământul ca un cuceritor.
Nu chem nici chiar voinţa prea bunului meu rege, Eşti Cidul, înainte-ţi vor tremura de groază
Dar dacă toate cele făcute-s prea puţin, Şi-or să te vrea de rege: tu însă îi păstrează
0, spune ce mijloace te-ar împăca deplin? Credinţa ta jurată Ximenii-n faţa mea.
Mii de rivali vrei încă, iubita mea, să birui, Revino, de se poate, mai demn încă de ea,
Voieşti a mele fapte măreţe să le-nşirui Şi-atât de sus te-nalţă prin faptele-ţi viteze
De la un cap al lumii până la celălalt? încât să fie mlndră l-altar să te urmeze.
Să iau o cetăţuie eu singur din asalt? DON RODRIGO
Să spulber o armată? S-ajung-al meu renume Spre-a vă sluji, stăpâne, şi pentru-a nu displace
Să-ntunece pe-al celor mai mari eroi din lume? Ximenii mele scumpe, ce n-aş putea eu face?
O, dacă prin acestea iertare-aş dobândi De ochii ei departe oricât aş îndura,
Le-aş îndura pe toate şi tot aş izbândi! Prea fericit sunt, sire, că pot măcar spera.
Dar dac-acea onoare, mereu nerăzbunată, DON FERNANDO
Cu moartea mea doar poate să fie îmbunată, în vitejia-ţi speră, Rodrig, şi-n vorba-mi dată,
Puterea omenească de ce-o mai^înarmezi Şi inima Ximenii fiindu-ţi închinată,
Când prosternată fruntea-naintea ta mi-o vezi! încrede-te în vremea ce-alină orice rău
134 Şi-n braţul tău puternic şi-n suveranul tău!

Răzbună-te tu însăţi, căci astfel se cuvine, APENDICE


Cel neânvins de nimeni să fie-nvins de tine;
Cu preţul vieţii mele atunci, de m-ai ierta,
Nu mă goni, Ximeno, din amintirea ta,
Şi pentru că prin moarte-mi eu îţi păstrez mărirea, ACTUL II
în schimb şi tu păstrează-mi, Ximeno, amintirea SCENA 3
Şi spune câteodată, plângând al meu sfârşit: Infanta, Ximena, Leonora.
„De nu-i eram prea dragă, Rodrig n-ar fi murit!" INFANTA
XIMENA Ximena mea, alină durerea ta, alină;
Ridică-te, Rodrigo! Adevărat e, sire, Rămâi nestrămutată când soarta ţi-o haină ;
Prea mult mi-am dat pe faţă ascunsa mea iubire. Vedea-vei iar seninul dup-ăst vânt trecător;
E prea viteaz Rodrigo, ca eu să nu-1 iubesc, Norocul ţi-1 umbreşte numai un pic de nor,
Şi la porunca voastră pot să mă-mpotrivesc? De-acuma, fericirea poate că va urma.
Ştiu bine că-s datoare s-ascult a luptei lege, XIMENA
Că sfânt e totdeauna cuvântul unui rege. Nimic nu sper, zdrobită îmi este inima.
Dar orişice pedeapsă binevoiţi a-mi da, Furtuni neaşteptate ce peste noi s-abat,
Această cununie voi o puteţi răbda? Anunţă naufragiul de neânlăturat:
Şi datoriei mele de-i porunciţi tăcere, Sunt bine-ncredinţată, şi valurile mă iau.
Dreptatea voastră oare nu suferă-o scădere? Iubeam, eram iubită, părinţii se-nvoiau;
Dacă Rodrig e-al ţării cel mai de seamă fiu Vă depanam povestea cu ştirea-ncântătoare
A slujbei lui răsplată se cade eu să fiu? în clipa dureroasă când cearta lor loc are,
Şi viaţa mea întreagă să am mereu a plânge A cărei tristă veste cum o aflarăţi, iată,
Cu mâinile pătate de-al tatălui meu sânge? A spulberat de-a pururi nădejdea-mi adorată,
DON FERNANDO Ambiţie fatală, netrebnică manie,
Adesea vremea totuşi legitim a făcut 139
Ce se părea o fărădelege la-nceput.
Te-a cucerit Rodrigo prin marea-i vitejie Cei mai viteji să-ndure această silnicie!
Şi de aci-nainte a lui eşti pe vecie; Nemilostivă cinste a dulcelui meu chin,
Dar preţul biruinţei acum de i l-aş da De-acuma ţi-oi aduce cât plânset, cât suspin!
Duşman măririi tale să fiu ar însemna: INFANTA
Căsătoria-aceasta mai poate să s-amâne Mânia lor se cade ca să te lase rece.
0 dată ce întreagă credinţa ta-i rămâne. 0 clipă a stârnit-o, o clipă, şi va trece.
Ia-ţi dar un an de doliu, Ximeno, dacă vrei... Făcut-a prea mult zgomot spre-a nu aduce pace.
Iar tu, Rodrig, la arme, cu toţi vitejii mei! Când regele el însuşi voieşte să-i împace;
135 Şi sufletu-mi atât e pătruns de jalea ta,
C-aş face pentru tine tot ce-n puteri mi-ar sta.
Dac-ai gonit pe mauri departe de limanuri, XIMENA
Zădărnicind năvala şi-a lor viclene planuri, împăciuiri, aicea nimica nu mai fac;
Cu-ntreaga mea oştire aleargă-n ţara lor Asemenea afronturi xm mai au nici un leac.
în van se străduieşte prudenţă şi putere: De aicea ieşiră împreună.
Spre-a potoli necazul sunt numai o părere. XIMENA
Când cugetu-n adâncuri o cruntă ură are, Doar ei?
Hrăneşte-ascunse focuri mult mai mistuitoare. PAJUL
INFANTA Doar ei, în şoaptă părea că au o sfadă.
Rodrigo şi Ximena, cu dorul lor cel sfânt, XIMENA
Vor îmblânzi părinţii care în vrajbă sunt. Fără de îndoială, au şi ajuns la spadă.
Vedea-vom cum iubirea mai tare o să fie, Iertaţi, mărită doamnă, această-nverşunare.
Şi risipi-va ura prin dulce cununie. SCENA 5
XIMENA Infanta, Leonora.
Aşijderea mi-i dorul, da-mi spune judecata: INFANTA
Don Diego e prea mândru, eu îl cunosc pe tata. Vai, cât sunt de-ngrijată, şi cit de mult mă doare!
Mă-neacă lacrimi, nu pot seca izvorul lor, îi plâng nenorocirea, iubitu-i mă vrăjeşte,
Mă chinuie trecutul, mă tem de viitor. Mă părăseşte tihna, amorul se trezeşte.
INFANTA Când soarta pe Rodrigo de ea o să-1 dezbine,
Te temi de neputinţa unui bătrân slab? Spune! Speranţă şi obidă va deştepta în mine;
XIMENA Văd cu mâhnire-adâncă încrâncenarea lor,
Rodrigo e prea iute. Dar inima-mi vrăjită hrăneşte-un tainic dor.
140 142

INFANTA LEONORA
Dar este şi prea june. Aşa virtuţi înalte, sublime, să le laşi
XIMENA Să se predea deodată acestui amor laş?
Bărbaţii de valoare se văd de la-nceput. INFANTA
INFANTA Când el doar îmi rămâne nu-i spune laş acum,
Nu trebui' să te sperii de dânsul aşa mult. Când falnic şi puternic în casa mea-i stăpân
Nespus îi eşti de dragă, ca să-ţi aducă-un rău, Să îl respecţi, de vreme ce mi-i atât de drag,
Şi i-ar opri mânia doar un cuvânt de-al tău. Virtutea îl respinge, însă nădejde trag;
XIMENA Nădejdea nebunească a cugetului mut
Dacă nu mă ascultă, ce-ngrozitor păcat! Vrea un iubit pe care Ximena 1-a pierdut.
Iar de mi se supune, cum fi-va judecat? LEONORA
Născut aşa cum este, să-ndure aşa soartă! Lăsaţi deci să-ngenunche virtuţile străbune,
De-ascultă ori rezistă iubirii ce îmi poartă, Şi glasul raţiunii nimic nu vă mai spune?
Mă ruşinez în cuget ori am nedumerire INFANTA
De stima ce-mi arată, de dreapta-mpotrivire. Gândirea noastră spune atâta de puţin
- INFANTA Când inima-i pătrunsă de-aşa un blând venin !
Ximena e măreaţă, şi chiar dreptate-având, Iar când bolnavii-n boală ca-n fericire zac,
Nu poate să îndure un aşa josnic gând, Cât li-i de greu să-ndure să li se afle leac !
Dar dacă pân'la urmă voi face eu aşa, LEONORA
Şi pe îndrăgostitu-ţi îl voi încătuşa Nădejdea v-amăgeşte, răul vi-i drag; ş-apoi,
Ca astfel să împiedic înverşunarea lui, Acest Rodrigo, doamnă, nu este demn de voi.
Iubirea-ţi pătimaşă întunecată nu-i? INFANTA
XIMENA Prea bine ştiu; dar dacă virtutea mi-e înfrântă,
Ah, doamnă,-atunci iubirea nu-mi va mai porunci. Află deci cum iubirea o inimă alintă.
SCENA 4 Dacă,j*Rodrig în luptă semeţ s-a arătat,
Infanta, Ximena, Leonora, Pajul. Dacă sub spadă-i cade acest vestit soldat,
INFANTA Pot să îmi caut partea, pe faţă să-1 ador.
Paj, cată pe Rodrigo, şi adu-mi-1 aci. Ce fapte mari va face ieşind învingător!
141 Cutez să merg cu gândul că de acuma are
Să puie-ntregi regate la ale lui picioare;
PAJUL 143
Senor Gormaz şi dânsul...
XIMENA Iubirea mă alintă, mă-ndeamnă, vrea să-1 vadă
O, Doamne, sunt nebună! Cum se aşază-n tronul din falnica Grenadă,
INFANTA Mauri-nfrânţvân tremur, slăvindu-mi-1, şi pân'
Vorbeşte ! Şi Aragonul cade sub acest nou stăpân.
PAJUL Supus e portughezul, viaţa-i neprihănită
Ducând peste oceane înalta lui ursită, în mâini care prin fapte viteze-s glorioase:
Stropindu-şi ai săi lauri cu sânge de-africani; îi e de-ajuns don Sancho şi-1 ia de-apărător
Pe scurt, tot ce se ştie de marii căpitani, Fiindcă-abia încearcă norocul armelor.
Aştept de la Rodrigo de-o fi învingător Şi în duelu-acesta neliniştea n-o-ncearcă
Şi slava vieţii mele va fi acest amor. Ci-a lui nedibăcie o fericeşte parcă.
LEONORA Vedeţi dar cu-nlesnire că-n astă luptă cruntă,
Dar, doamnă,-i duceţi braţul la multă depărtare, Ea cată o scăpare ce datoria-nfruntă.
După o întâlnire ce poate loc nu are. Ce lui Rodrig i-aduce-o victorie uşoară
INFANTA Şi o-mputerniceşte fără mustrări să pară.
Rodrig e ofensatul, contele-a-adus ocară: INFANTA
Ieşirea împreună, mai mult ce trebui' dai'ă? Văd bine toate astea, şi totuşi îl ador –
LEONORA Trecând peste Ximena – pe-acest biruitor.
Ei bine, se vor bate, dacă doriţi astfel, Care e dezlegarea? Nenorocită ce-s !
Dar pân-aşa departe ca voi, va merge el ? LEONORA
INFANTA Să v-amintiţi mai bine din dine aţi purces:
Ce vrei? Sunt o nebună; mintea-mi nu mai cunoaşte: Un rege vă dă cerul, şi drag vi-i un supus !
Vezi dar cu ce necazuri acest amor mă paşte. 146
Hai, vino^în odaie, mă mângâie şi-mi spune;
Nu mă lăsa o clipă în astă-amărăciune. INFANTA
Ardoarea către dânsul de-acuma a apus.
ACTUL V Nu mai mi-e drag Rodrigo, un simplu gentilom;
SCENA 4 Nu, altfel de acuma iubesc pe acest om:
Infanta, Leonora. Mi-i drag căci e viteazul drag unei lumi întregi,
INFANTA E Cid nepreţuitul, stăpân peste doi regi.
Ce cauţi, Leonora? Mă voi învinge nu de teama unui ponos,
LEONORA Ci ca să las în pace-un amor aşa frumos;
Să laud am venit Şi dacă pentru mine coroana i s-ar da,
înţelepciunea care paşii v-a cârmuit. Nicicând nu-mi voi înfrânge nestrămutarea mea.
INFANTA Fiindcă-n aşa luptă izbândă au oştenii,
Poţi înţelept fi oare, când sufletul ţi-e fiere? Haidem încă o dată să-1 dăruim Ximenii.
LEONORA Iar tu ce vezi săgeata din sufletu-mi sărman,
Când din nădejde-amorul trăieşte dar şi piere, Vin să mă vezi ajunsă la vechiul meu liman.
Simţirea să v-o-ncânte, Rodrig nu e în stare.
In lupta cu Ximena ştiţi ce putere are:
Ori trebuie să moară, ori să-1 ia de bărbat,
Nădejdea voastră-i moartă şi cugetu-mpăcat.
INFANTA
Ah! cât de greu îmi vine!
10
145

LEONORA
Ce puteţi aştepta?
INFANTA
Dar pentru ce speranţa-mi n-ar fi pe voia ta?
Dacă-n aşa condiţii dă lupta-acum Rodrig,
Scornesc eu şiretlicuri urmarea lor s-o stric.
Amor, iubit părinte al chinurilor mele,
Pe-ndrăgostiţi învaţă el multe născocele.
LEONORA
Ce veţi putea să faceţi, când tatăl ei prin moarte
N-a izbutit pe unul de altul a-i desparte?
Ximena dovedeşte mult prin a ei purtare.
Că ura ei de-acuma o ţintă nu mai are,
Preface-n braţ şi spadă a răzbunării sale
Pe-întâiul om de arme ce se iveşte-n cale.
în braţe tari ea soarta n-a vrut ca să şi-o lase,