Abilităţile sociale – o condiţie a reuşitei personale şi

profesionale

Lect.univ. Sandina ILIE

Studiile de diagnoză realizate asupra învăţământului românesc actual

au evidenţiat intelectualismul şi depersonalizarea ca şi caracteristici
fundamentale [1] ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că la nivelurile
procesului instructiv-educativ se pune accent pe dezvoltarea mai ales a
inteligenţei verbale şi logico-matematice şi prea puţin pe cea intuitivă,
relaţională, empatică, afectiv-emoţională etc.
Deşi societatea îşi propune şi trebuie să pregătească tinerii pentru
„viaţă“, lipseşte aproape în totalitate educaţia pentru viaţa privată, iar
formarea şi dezvoltarea unor abilităţi sociale se realizează doar în mod
aleator.
Termenul de abilitate circumscrie ansamblul de competenţe care se
actualizează în comportamente eficiente şi care în general sunt rezultatul
unei învăţări, favorizate eventual de dispoziţii şi aptitudini înnăscute [2].
Dacă în vorbirea curentă termenul de abilitate este sinonim cu cel de
aptitudine, capacitate, sensul operaţional se referă la activităţi dobândite,
ce permit realizarea cu mare precizie, rapiditate, facilitate, eficienţă
cantitativă şi calitativă, cu un consum redus de energie nervoasă şi psihică
a unor activităţi [3].
În contextul educaţional se face deosebire între abilităţile de bază, ce
constituie condiţiile de trecere la achiziţii ulterioare mai complexe,
abilităţile speciale, diferenţiate pentru fiecare palier de vârstă şi activitate,
şi abilităţile de nivel superior, competenţe foarte generale aplicabile în
principiu unei mari diversităţi de probleme.
Abilităţile de bază, numite altădată cele trei chei ale cunoştinţelor (cei
trei R – reading, writing, arithmetic – ai anglo-saxonilor) adică abilităţile
de lectură, scriere şi calcul, îşi păstrează valoarea lor fundamentală, dar nu
mai sunt suficiente în societatea contemporană. Acestora li se adaugă
astăzi în mod justificat alfabetizarea informatică şi alfabetizarea mediatică.
Datorită însemnătăţii deosebite a componentei afective în dezvoltarea
individului, mai mulţi autori susţin teza abilităţilor cognitiv-afective de
bază ce reunesc: plasticitatea mentală, curiozitatea spirituală, capacitatea
de a identifica şi rezolva probleme, creativitatea, capacitatea de a lucra în
grup, capacitatea de a rezista la tensiuni, de a rezolva conflictele, de a lua
decizii, de a comunica etc.
 Pentru fiecare palier de vârstă şi activitate se formează în afară de
abilităţile de bază şi abilităţile speciale. Dintre acestea un rol foarte
important îl au abilităţile implicate în comportamentul acceptat social,
legat de rolurile şi statusurile sociale, dar şi de comportamentul în
grupurile mici în relaţiile oficiale, în cele familiale etc.
Abilităţile sociale devin din ce în ce mai importante pentru că ele
reprezintă o condiţie a reuşitelor atât în plan profesional, cât şi personal.
Oamenii de succes rezolvă problemele comune în aşa fel încât relaţia cu
cealaltă persoană să nu fie periclitată. Problemele relaţionale o dată
rezolvate nu reapar în alte situaţii. Caracteristicile personale prealabile sunt
destinse şi flexibile şi nu cad prea uşor în capcanele prejudecăţilor. Aceste
persoane percep clar şi interpretează eficient comportamentul celorlalţi.
Abilităţile sociale garantează astfel eficienţa în domeniul relaţiilor
interpersonale, al comunicării, al rezolvării situaţiilor conflictuale, al luării
deciziilor etc.
Importanţa dezvoltării abilităţilor sociale a dus la conturarea unor
programe şi a unor metode şi tehnici adecvate, din care am selecţionat
câteva mai cunoscute:
Programul AWARE, elaborat de Elardo şi Cooper (1977), vizează
dezvoltarea unor deprinderi sociale punând accent mai ales pe încrederea
în sine şi respectul faţă de ceilalţi.
Metodele şi tehnicile folosite sunt mai ales cele de creare a unor
situaţii-problemă, prelucrate prin joc de rol, analizate apoi şi dezbătute în
grupuri mici. Se au în vedere dezvoltarea capacităţii empatice, a toleranţei
şi înţelegerii faţă de ceilalţi şi faţă de diferenţele existente între indivizi, iar
în final formarea şi consolidarea abilităţilor de soluţionare a problemelor
interpersonale.
Programul „Human Development“ (Bessel, 1972) are în vedere atât
trăirea care facilitează dezvoltarea personalităţii, maturizarea, cât şi
dezvoltarea capacităţii de a soluţiona problemele. Programul urmăreşte
cunoaşterea de sine, conştientizarea propriilor aptitudini şi formarea
deprinderilor necesare interacţiunilor sociale.
Programul „DUSO“ elaborat de Dinkmager (1970) vizează
conştientizarea de către individ a faptului că scopurile, sentimentele şi
comportamentele sunt în relaţie dinamică şi exersarea exprimării în mod
liber şi sincer a sentimentelor, scopurilor şi comportamentului.
Un posibil curriculum de dezvoltare a abilităţilor sociale, la
studenţii militari
Formarea abilităţilor sociale presupune atât învăţare socială, dar mai
ales o pregătire practică adecvată. „Dacă nu se pune accentul pe abilităţi,
este puţin probabil să apară o modificare semnificativă în comportament
în urma instruirii“ [4].
Pornind de la premisa că modelele şi tehnicile tradiţionale, formele
clasice, nu sunt suficiente pentru un curriculum de dezvoltare a abilităţilor
sociale la studenţii militari, am selectat din literatura de specialitate câteva
modalităţi adecvate vârstei şi activităţilor acestora.
Imitarea modelului. Cea mai rapidă modalitate de învăţare a unui
comportament se realizează prin observarea celuilalt. Imitarea este cea mai
veche şi cea mai eficientă formă de învăţare. Esenţial este să se ofere
modelul adecvat, care poate deveni un mijloc eficient şi relativ uşor în
dezvoltarea abilităţilor interpersonale.
Tehnicile de învăţare şi modelare a comportamentului. Practica
educativă atestă faptul că aprecierea pozitivă a persoanei în timpul sau în
urma unei acţiuni duce la reapariţia ei în comportament.
Exerciţiile sau experienţele structurate. Exerciţiul structurat
reprezintă „o intervenţie a conducătorului de grup care conţine o serie de
reguli şi prevederi de comportament specific“ [5]. Efectul exerciţiului
structurat este evidenţiat în procesul de învăţare desfăşurat la cele trei
niveluri ale personalităţii: afectiv, cognitiv şi comportamental. Pentru
obţinerea efectului dorit este foarte importantă discuţia din finalul
exerciţiului (prelucrarea verbală).
Tehnicile de tip brainstorming. Specific tehnicilor acestora este să se
aducă cât mai multe idei încă neevaluate. Aceste tehnici pun accentul pe
gândirea divergentă şi exclud critica timpurie a alternativelor găsite. Pe
lângă aportul adus la soluţionarea problemei, au un rol deosebit în crearea
şi păstrarea unei atmosfere pozitive de lucru.
Tematica programului poate varia în funcţie de numeroşi factori: baza
teoretică, obiectivele propuse, specificul grupului, pregătirea anterioară
etc. Ar putea fi incluse următoarele teme principale: Cunoaştere şi
relaxare; Dezvoltarea autoaprecierii; Comunicarea; Cooperarea;
Interacţiuni fete şi băieţi; Soluţionarea constructivă a conflictelor etc.
Având în vedere atât importanţa abilităţilor sociale în realizarea
personală şi profesională a individului, cât şi noile posibilităţi este indicat
să se completeze lacunele activităţii instructiv-educative cu aceste
activităţi, care reprezintă totodată şi o sursă de diversificare a metodelor
educative.

Note bibliografice

[1] Miroiu, A., Învăţământul românesc azi. Studiu de diagnoză, Iaşi,

Editura Polirom, 1998.
[2] Doron, R., & Parot, F., Dicţionar de psihologie, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1991.
[3] Şchiopu, U., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Babel,
1997.
[4] Deutsch, M., Soluţionarea conflictelor constructive. În: Neculau,
A., Psihologia rezolvării conflictului, Iaşi, Editura Polirom, 1998,
p. 177.
[5] Rudas, Delfi örökösei, Gondolat, Budapest, 1990, p. 154.