Cursul 2

APA

Hidrosfera este învelişul de apă discontinuu al planetei noastre, mărginit în partea

superioară de atmosferă. În acest înveliş apa este de obicei prezentă sub formă
liberă (lichidă sau solidă), dar şi sub formă de combinaţii chimice şi mineralogice în
scoarţa terestră cu care se mărgineşte în partea inferioară.

Apa este un element esenţial care asigură existenţa şi menţinerea vieţii, precum şi
desfăşurarea activităţilor economice şi sociale. Presiunea exercitată asupra apelor
este resimţită atât prin epuizarea lor cantitativă, cât şi prin efectele generate de
poluare asupra calităţii lor. În general, apele au multiple folosinţe.

În literatura juridică au fost propuse mai multe criterii de clasificare a apelor:

a) din punct de vedere al administrării lor:
- ape internaţionale;
- ape teritoriale (maritime interioare);
- ape naţionale (fluvii, râuri, canale, lacuri);
b) din punct de vedere al situării lor:
- ape de suprafaţă;
- ape subterane;
c) din punct de vedere al folosinţei:
- apa ca obiect de consum individual;
- ape de folosinţă generală (satisfacerea cerinţelor);
- apa ca obiect al muncii;
- apa destinată agriculturii (pentru irigaţii);
- apa cu destinaţie specială (navigaţie, producere de energie electrică) apa ca mijloc
de producţie.
Problema apelor este complicată grav de două cauze:
1. Lipsa completă, sau insuficienţa lucrărilor care să facă posibilă folosirea în
scopuri sociale şi economice a întregului stoc de apă utilizabil al fluviilor, râurilor,
lacurilor şi apelor subterane; permiţând aducerea apei la locul, în cantitatea şi la
momentul necesar.
2. Poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare cât şi a celor maritime şi
oceanice.

Conferinţa naţională privind situaţia poluării apelor din Europa care a avut loc la
Geneva, în 1961, a definit poluarea apei ca fiind „modificarea, directă sau indirectă,
a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii omului, în
aşa măsură încât ele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora din
utilizările pe care le pot căpăta în stare naţionale.”

În legislaţia română poluarea înseamnă „introducerea directă sau indirectă, ca

rezultat al activităţii umane sau calităţii ecosistemelor acvatice sau celor terestre
dependente de cele acvatice, care poate conduce la pagube materiale ale
proprietăţii, sau care pot dăuna sau obstrucţiona serviciile sau alte folosinţe legale
ale mediului”.

Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în:

- surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate
orăşeneşti ce deversează continuu sau apele uzate industriale cu descărcare
continuă sau intermitentă;
- surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al
cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii care spală localităţile şi
drumurile, depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat
îngrăşăminte sau pesticide.

Pentru apele subterane, sursele de impurificare provin, în principal, din:

- impurificare cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor
lucrări miniere sau de foraje;
- impurificări produse de infiltraţiile d ela suprafaţa solului a tuturor categoriilor
de ape care produc şi impurificarea dispersată a surselor superficiale;
- impurificări produse în secţiunea de captare, din cauza nerespectării yonei de
protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie.
Poluarea apei este produsă de cel puţin cinci categorii de poluanţi, de natură:
- fizică;
- chimică;
- biologică;
- bacteriologică;
- radioactivă, rezultaţi din diferite activităţi umane.

În scopul evitării efectelor nefaste ale poluării apelor de suprafaţă şi subterane s-

a aprobat Programul de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de
substanţe prioritar periculoase, document care stabileşte cadrul legal şi
instituţional necesar prevenirii poluării resurselor de ape interioare de suprafaţă,
ape maritime teritoriale, ape litorale şi ape subterane cu familiile şi grupele de
substanţe periculoase din listele I şi II şi cu substanţe prioritare/prioritar
periculoase.
 REGIMUL JURIDIC AL APELOR ÎN ROMÂNIA

În prezent, regimul juridic de folosinţă, conservare şi protecţie a apelor este stabilit

prin Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
printr-o serie de reglementări care o completează.

Legea consacră principiul potrivit căruia „apa este un patrimoniu natural care
trebuie protejat, tratat şi apărat ca atare”.

Apele fac parte din domeniul public al statului.

Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţie, „apele cu potenţial energetic valorificabil de
interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi
ale platoului continental” fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Tot Constituţia prevede ca modalităţi juridice de punere în valoare a bunurilor

proprietate publică, administrarea, concesionarea, închirierea şi darea în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Subiectele cărora le pot fi date în administrare bunurile proprietate publică sunt

regiile autonome şi instituţiile publice.

Art. 3 din Lege prevede faptul că aparţin domeniului public al statului apele de
suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice
ce depăşesc 10km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, faleza
şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea
teritorială şi fundul apelor maritime.

Legea consacră şi principiul potrivit căruia resursele de apă de suprafaţă şi

subterane sunt monopol natural de interes strategic.

Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale „Apele

române” de către Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, în condiţiile legii.

Potrivit art. 10 din Legea 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta
Dunării, suprafeţele terestre şi acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei,
împreună cu resursele pe care le generează fac parte, în afara excepţiilor prevăzute
de lege, din domeniul public de interes naţional şi sunt în admiinistrarea directă a
Administraţiei Rezervaţiei „Delta Dunării”.

Folosinţa apelor de suprafaţă şi subterane pote fi liberă pentru băut, adăpat, udat,
spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pt acestea din urmă nu se
folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică, de până la
0,2l/secundă.

În cazul în care debitele de apă nu sunt suficiente asigurării tuturor folosinţelor,

legea stabileşte o serie de priorităţi.

Ca regulă generală, se interzice restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie

în folosul altor activităţi. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte folosinţa apei se pot
aplica anumite restricţii temporare, atunci când, din cauza secetei sau a altor
calamităţi naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor
utilizatorilor.
Măsurile stabilite prin planurile de restricţii sunt obligatorii pentru toţi utilizatorii de
apă, ele fiind asimiliate situaţiei de forţă majoră.

În legătură cu folosinţa apei şi a albiilor, legea prevede o serie de servituţi:

- servitute naturală: instituită pt toţi deţinătorii terenurilor din aval, de a primi
apele ce se scurg natural, de pe terenurile situate în amonte;
- servituţi legale permanente: riveranii trebuie să le acorde fără a percepe taxă
în zone stabilite de comun acord cu Administraţia Naţională Apele Române:
trecerea şi circulaţia personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea
apelor, amplasarea în albie şi pe maluri de borne, repre, aparate de măsură şi
control, etc

În România, protecţia juridică a apelor se realizează sub 2 aspecte: cantitativ şi

calitativ.

În ceea ce priveşte aspectul cantitativ, utilizatorii de apă sunt obligaţi să

economisească apa prin folosirea acesteia în mod judicios, urmărindu-se luarea
tuturor măsurilor în scopul reducerii pierderilor în reţelele de distribuţie sau la
beneficiari.

Sub aspect calitativ, se interzice în orice mod poluarea resurselor de apă. Poluarea
intenţionată se plăteşte.
Legea 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare introduce obligaţia
utilizatorului de apă de a solicita şi obţine, la faza de proiectare, un aviz de
gospodărire a apelor. Punerea în funcţiune sau exploatarea acestor lucrări se face
numai în baza autorizaţiei de gospodărire a apelor.
Avizul de gospodărire a apelor este un aviz conform şi trebuie respectat ca atare de
către beneficiarul, titularul de investiţie, proiectant şi constructor, la contractarea şi
execuţia investiţiei. Avizul îşi pierde valabilitatea după 2 ani de la emitere, dacă în
acest interval nu au început lucrările.

Legea apelor nr. 107/1996 prevede numeroase contravenţii sancţionate cu amendă

diferenţiată pentru persoanele fizice şi juridice, al căror cuantum se actualizează
prin hotărâre de guvern.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor prevăzute de lege se fac de către

- inspectorii din cadrul autorităţii publice centrale din domeniul apelor;
- directorul general al ANAR;
- directorii direcţiilor de ape;
- salariaţii împuterniciţi de aceştia;
- alte persoane împuternicite de conducerea autorităţii publice centrale din
domeniul apelor;
- comisarii Gărzii de Mediu.

Regimul juridic al răspunderii contravenţionale în materie se completează cu

dispoziţiile cuprinse în OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002 cu modificările
ulterioare.

Pe lângă răspunderea contravenţională, legea incriminează un grup de infracţiuni la

regimul de protecţie şi utilizare durabilă a apelor. În general este vorba de
infracţiuni de pericol, pedepsindu-se atât faptele săvârşite cu intenţie cât şi cele
săvârşite din culpă, în acest din urmă caz, pedeapsa închisorii alternând cu amenda
penală.

Constatarea infracţiunilor se face de către organele abilitate, precum şi de către

personalul competent să constate contravenţiile, caz în care actul de constatare se
înaintează organului de cercetare penală.

ZONA COSTIERĂ
Art. 6 din OUG nr. 202/2002 cu modificările şi completările ulterioare prevede că
zona costieră cuprinde:

a). Marea teritorială, apele maritime interioare, inclusiv fundul mării aferent
acestora, resursele naturale ale zonei economice exclusive şi ale platoului
continental, insulele formate în marea interioară/teritorială, lucrările şi instalaţiile
hidrotehnice pentru combaterea eroziunii costiere, incintele portuare şi lucrările de
protecţie aferente, lucrările şi instalaţiile de semnalizare navală, precum şi terenul
necesar funcţionării acestora;

b). Zona de protecţie cu regim sever:

- zona dintre limita minimă şi cea maximă de înaintare a valurilor în cazul celor mai
puternice furtuni înregistrate;
- uscatul invadat de mare, din orice cauză, devenit o parte a fundului mării;
- depozitele sedimentate la linia ţărmului sau formate prin retragerea mării,
indiferent de cauze;
- avansarea uscatului, cauzată direct sau indirect de orice fel de lucrare costieră;
- falezele;
- uscatul delimitat la punctele anterioare, care din orice cauză a pierdut calitatea sa
de plajă sau faleză;
c). Zona tampon, care include o fâşie de teren situată de-a lungul zonei de protecţie
cu regim sever;

d). Zona de protecţie costieră care cuprinde terenurile adiacente zonei tampon,
inclusiv umede.

Zonele prevăzute la lit. a şi b aparţin domeniului public al statului.

Stabilirea regimului juridic de folosire a zonei costiere este un drept exclusiv al

Guvernului care se exercită prin autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului şi gospodărirea apelor, pe baza unor norme şi metodologii specifice.

În zona costieră activităţile cu impact asupra mediului se pot desfăşura pe baza

actelor de reglementare emise conform legii.
În conformitate cu prevederile OUG 202/2002, pe domeniul public al statului din
yona costieră se recunoaşte nnumai dreptul de exploatare sau utilizare. Nici un
drept privat nu se poate opune proprietăţii publice din zona costieră.
Zona costieră aflată în proprietatea publică a statului poate fi utilizată în mod liber,
pe proprie răspundere, pentru îmbăiere şi plajă, plimbare, sporturi nautice, pescuit
sportiv şi recreativ, navigaţie, cu excepţia situaţiilor în care asemenea utilizare este
interzisă prin acte normative speciale.

Legea prevede că terenurile situate în zona costieră proprietate publică a statului,

plajele, amenajările hidrotehnice şi zonele de îmbăiere aflate în administrarea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi gospodărirea apelor pot fi
concesionate sau închiriate de către acestea. Concesionarea se poate face numai
dacă nu sunt afectate interesele apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei
naţionale sau drepturile existente.

Pentru protecţia zonei costiere, precum şi pt asigurarea liberului acces, autoritatea

publică centrală pt protecţia mediului şi gospodărirea apelor şi autorităţile
administraţiei publice locale pot lua măsuri care afectează interesele utilizatorilor,
riveranilor sau publicului numai după consultarea acestora, cu excepţia unor situaţii
de forţă majoră.

Nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la gospodărirea integrată a zonei

costiere, atrage răspunderea civilă, administrativă sau penală, după caz.

PROTECŢIA APELOR PE PLAN INTERNAŢIONAL

PROTECŢIA FLUVIILOR ŞI LACURILOR INTERNAŢIONALE

Încă din 1911, Institutul de Drept Internaţional a dat o rezoluţie în care se arată că
„orice alterare a apei şi evacuarea în ape a substanţelor dăunătoare este interzisă”.

Unul dintre primele texte care au fost adoptate de o organizaţie neguvernamentală

– Asociaţia de Drept Internaţional – în materia prevenirii şi combaterii poluării apelor
continentale îl constituie „Regulile de la Helsinki” adoptat în 1966.

În conformitate cu aceste reguli, poluarea nu este privită în sine ca o utilizare a

apelor, ci ca o alterare a calităţii acestora.

În concepţia comitetului de elaborare a Regulilor de la Helsinki o vătămare este

„substanţială” dacă are drept consecinţă „un impact material sau împiedică
folosirea raţională a apei”. Conform prevederilor Regulilor de la Helsinki se
angajează responsabilitatea statului, respectiv obligaţia de a acţiona împotriva
oricărei poluări ce cauzează vreun prejudiciu substanţial pe teritoriul statului
cobazinal, indiferent dacă poluarea rezultă din activitatea statului însuşi, în cadrul
ori în afara teritoriului său, ori din conduita părţilor private, situate în interiorul
graniţelor proprii.

Consiliul Europei, adoptă la 06.05.1968 Carta Europeană a Apei – primul document

ce emană de la o organizaţie interstatală.

Conferinţa Naţiunilor Unite asupra apei – Mar del Plata 1977;

Conferinţa ONU de la Stockholm - (pe baza unei recomandări a acestei Conferinţe) –
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu 1986;