Master TDR - Curs ianuarie 2011

Prospectarea resurselor naturale in perspectiva dezvoltarii durabile

- Prof. univ. dr. Constantin Rusu -

NOTIUNI SI CONCEPTE

Prospectare - cercetarea complexa a unui teren sau teritoriu cu scopul de a

descoperi, localiza si valorifica resurse naturale diferite, pe de o parte in scopuri
stiintifice sau teoretice, iar pe de alta parte in scopuri practice sau economice.
Prospecțiuni - discutam despre cercetari de teren si laborator intreprinse cu
scopul de a descoperi si localiza zacaminte minerale dintr-o anumită regiune în vederea
valorificării economice.
PRN presupune un index de parametri caracteristici fiecarui subsistem fizico-
geografic in parte. Daca prospectiunile se leaga cel mai adesea de componentul geologic,
prospectarea resurselor naturale presupune si celelalte componente ale sistemului
fizico-geografic (relief, climatic, fizic, biotic, hidric, pedologic).
Prospectarea resurselor geologice - resursele geologice sunt practic cele mai
importante dpdv al dezvoltarii durabile ale unui teritoriu. Modul de utilizare al acestor
resurse determina in buna masura nivelul de dezvoltare a unei regiuni, a unui teritoriu.
Din punct de vedere geologic, importanta economica prezinta resursele minerale
utile legate de anumite formatiuni geologice cat si unele roci, in special cele utilizate ca
material de constructie.
Prospectarea elementelor factorului geologic - cu impact major in domeniul
constructiilor si amenajarii teritoriului si in subsidiar cu impact in dezvoltarea
agriculturii si eventual cu rol in dezvoltarea turismului!

Elemente de interes prospectiv specifice factorului geologic

STRUCTURA GEOLOGICA - modul de aranjare a stratelor sau pachetelor de roci in scoarta

terestra superficială; din acest punct de vedere deosebim 2 situatii distincte: structuri
geologice ale unitatilor de orogen si structuri ale unitatilor de platforma.

1
I Structuri geologice ale unitatilor de orogen

În unitatile de orogen domina structurile cutate. Practic acestea rezulta in urma

unor miscari orogenetice ce presupun cutare, inaltare apoi metamorfzare si in anumite
situatii presupun falieri si eventual sariaj! Avand in vedere cele mentionate anterior,
structurile cutate genereaza ansambluri de relief, de regula montante, sau eventuale
unitati de podis de orogen cu altitudini mari, cu energie de relief considerabila, cu
declivitati diferite dar cu valori mari. Din aceste motive structurile de orogen presupun o
deosebita apetenta pentru explorarea unor resurse minerale utile, favorizand
dezvoltarea industriei primare, apoi valorificarea potentialului energetic (hidric), o
dezvoltare deosebita din punct de vedere turistic si o importanta relativ minora dpdv
agricol.
Structurile de orogen presupun in linii generale 2 tipuri mari de structura
geologica: structurile cutate si structurile vulcanice.
Structurile cutate – presupun existenta in aria de orogen a unor succesiuni de
regula ritmice de anticlinale si sinclinale. In unele situatii se realizeaza o succesiune
ritmica de cute larg sau slab exprimate, de regula mult mai aplatizate – ex. unitatea
pericarpatica (anticlinorii si sinclinorii). In ambele situatii, ariile mai joase caracteristice
sinclinalelor sau sinclinorilor sunt favorabile pentru amplasarea asezarilor omenesti, cai
de comunicatie majore, intrucat prezinta atat un optim din punct de vedere al reliefului
cat si din pct de vedere al resursei de apa (Depresiunea Ozana, Cracau-Bistrita). Pe
anticlinale si anticlinorii, vorbim de existenta unor particularitati ale reliefului ce
ingradesc dezvoltarea asezarilor omenesti, insă, in domeniul montan, aceasta adaptare
la structura geologica genereaza un relief proeminent ce prezinta o importanta din
punct de vedere turistic (partii de schi, valoarea de peisaj).
Pe langa relieful in cute normale, unde se realizeaza un sincronism perfect intre
tipul de structura si relief, sunt situatii în care dominantă este neadaptarea reliefului la
structura - asa cum este cazul marilor inversiuni de relief (sinclinale suspendate si
anticlinale inferioare). Aceste situatii prezinta interes indeosebi dpdv al personalitatii
reliefului intrucat sunt pozitionate in zona cristalino-mezozoica (Rarau, Hasmas, Piatra
Craiului) sau in aria flisului intern (Ceahlau, Ciucas-Zaganu, Bucegi). Practic, din pdv al
potentialului, sinclinalele suspendate sunt cele mai importante spatii pentru dezvoltarea
unei infrastructuri turistice (platoul Ceahlau - statii Meteo, Bucegi).

2
 Un alt element interesant il constituie sistemele de cute redresate sau rasturnate
la care se adauga sistemele de microcute si deformarile de strate. Astfel, cutele
redresate, de regula genereaza asimetrii de relief, impuse in peisaj prin hogbackuri (vezi
Obcina Feredeului) sau prin suprafete structurale pe un plan al cutei, generand versanti
uniform inclinati –suprafete strucurale stabile , bune pentru constructii, cabane.
Microcute + deformari - acestea prezinta o importanta doar turistica si doar in
situatia in care apar deschideri naturale (Valea Cozei, Cheile Tisitei).
Legat de structurile cutate de orogen, situatia cea mai frecventa este cea a
aparitiei sariajelor exprimate prin panze de sariaj. Pentru dezvoltarea regiunii ne
intereseaza doar planul de sariaj si fruntea panzelor de sariaj. Pe planurile de sariaj, si
mai ales in cazul fruntii panzelor de sariaj se dispun abrupturi morfologice care practic
sunt de evitat in cazul unor amenajari de orice natura. Insa, aceste elemente prezinta o
importanta sub aspectul prospectiunilor geologice, intrucat sunt insotite de schimbari
litologice, eventual si de fenomene de metamorfism ceea ce presupune existenta unor
substante minerale utile.
Structurile cutate sunt caracteristice celei mai mare parti a teritoriului carpatic,
unitatii pericarpatice, in Podisul Mehedinti, local in unele maguri cristaline in Dealurile
de Vest (Dealurile Silvaniei) - aferente ciclului orogenetic alpin si Dobrogea de N, in M-tii
Macinului ca ciclu hercinic, apoi Dealurilor Tulcei cu implicatii ale fazelor carpatice vechi
(faza chimerica veche si noua).
Structurile vulcanice sunt caracteristice in deosebi fenomenelor magmatice, de
regulă efusive (de suprafata) ce insotesc anumite cicluri orogenetice. Tipologia
structurilor vulcanice depinde de natura eruptiilor si de tipul de vulcanism. In urma
fazelor eruptive, efusive, se formeaza structurile vulcanice realizate din intercalatii de
lave si aglomerate vulcanice, ultimele rezultate prin cimentarea diferită a unor produse
piroclastice (bombe, cenusa vulcanica, lapilli).
In urma edificarii acestor structuri vulcanice, formele majore de relief sunt date
de aparate vulcanice simple, ingemanate sau insiruite pe anumite directii ce realizeaza
de regula lanturi vulcanice. Pentru Romania, este edificator lantul muntilor vulcanici, cu
o lungime de 250 km (dintr-un total de 400 km), în vestul si NV Carpatilor Orientali.
În functie de natura eruptiilor, aparatele vulcanice prezinta conuri vizibile,
prevazute cu cratere mai mult sau mai putin pastrate (S Harghitei - aria Ciomatu, cu
craterele de la Ciomatu – L. Sf. Ana, Mohosi – mlastina, turbarie). Daca eruptiile sunt cu

3
lave acide si au un caracter exploziv, atunci pot fi prezente craterele de mari dimensiuni
de explozie si de prabusire (caldeire – Caldeira Calimani, aria Ignisului - Caldeira Mare si
cea a Sapantei).
Dpdv al valorii de patrimoniu, sunt de interes resursele minerale utile, (resurse
auro-argentifere si minereuri complexe), dar si valoarea peisagistică, întrucat ariile
centrale sau caldeirile sunt inconjurate de conuri secundare, unele adventive (cazul
Calimani, Conul Lucaciu, Pietrosu, Negoiu Unguresc, Negoiu Romanesc, Pietricelu,
Rățițiș, Calimanel etc). Aceasta valoare patrimoniala este marcata si prin declararea
unor arii vulcanice ca parcuri nationale (cazul Parcului National Calimani) sau rezervatii
(Rezervatia de Zâmbri Calimani), monumente ale naturii (12 Apostoli, Creasta Cocosului
–M. Gutâi---dike andezitic, efuziune de lavă în lungul unei linii tectonice de mica
amploare – de asemenea si in aria Bistritei.)
Dpdv al amenajarilor de obiective civile, cel mai mare interes este dat de prezenta
unor forme de relief plane sau slab inclinate asa cum este cazul platourile vulcanice
situate la periferia masivelor vulcanice la altitudini cuprinse intre 800 si 1000 m. Legat
de structurile vulcanice, mentionam si valorificarea economica a apelor minerale
carbogazoase, conditionate de existenta aureolei mofetice din jurul acestor munti
vulcanici.
Structurile faliate - reprezinta o consecinta a unor fragmentari tectonice, ceea ce
inseamna ca avem de a face atat cu influente ale structurii geologice cat si ale tectonicii.
Astfel, miscarile epirogenetice genereaza dezechilibre de natura altimetrică, respectiv
alternante de blocuri inaltate (horsturi) si blocuri coborate (grabene).
In ariile de orogen, structurile faliate sunt caracteristice catenelor intens
fragmentate tectonic, in cazul Romaniei (Carpatii Occidentali masive tip:
- Horst ⃗ V Apusenilor (P. Craiului, Codru Moma, Zarand), blocul central al Muntilor
Poiana Rusca, unele masive din Banat (Muntii Dognecei)
- Grabene ⃗culoarele tectonice ale depresiunii de tip golf (Vad-Borod, Beius, Zarand, )
culoarul tectonic al Muresului, culoarul Timis - Cerna, Resita - Moldova Noua ,
depresiunea Hategului.
Structuri faliate sunt caracteristice si fundamentului unor unitati de platforma
(fundamentul Dealurilor de Vest si Campiei Tisei) de care se leaga resursele de ape
minerale termale de adancime, apoi unor unitati de orogen ca geneză, dar ce
functioneaza ca unitati de platforma (fundamentul Depresiunii Colinare a Transilvaniei).

4
 De regula, grabenele constituie ariile cele mai populate din spatiile geografice
mentionate anterior, propice dezvoltarii asezarilor omenesti, dar care pot suporta unele
riscuri induse de seismicitate (Banat) sau riscuri de natura hidrologica (inundatii - ariile
joase din lungul culoarelor mentionate anterior).

II Structuri geologice ale unitatilor de platforma

Unitatile de platforma prezinta 2 componente structural tectonice majore:

fundamentul si cuvertura sedimentara.
Fundamentul reprezinta vechi arii de orogen, cu structuri cutate, dar si cu roci
metamorfice si intruziuni magmatice diferite. Aceste structuri sunt nivelate, fiind vorba
de peneplene fosilizate (fundament descoperit - sisturi verzi in Dobrogea Centrala -
Podisul Casimcei)
Uinitatile de platforma stabile, fara cuvertura sedimentara sau cu una relativ
subtire se remarca prin favorabilitatea pentru amplasarea unor obiective economice de
interes major, ferite de riscuri si hazarde naturale majore (centrala nucleara de la
Cernavoda, Combinatul Chimic de la Turnu Magurele, Uzina de deuterium de langa
Drobeta-Turnu-Severin).
Cuvertura sedimentară reprezintă un pachet de roci doar sedimentar depus in
mai multe cicluri cu discontinuitati, respectiv cu lacune stratigrafice din perioadele
geologice cand teritoriul functiona ca uscat (cele mai vechi din Paleozoic, Silurian).
Structuri reprezentative:
O prima structura este reprezentata de structurile monoclinale, adică strate de
roci sedimentare care prezinta o anumita inclinare, eventual o dubla inclinare, dar în
acest context, structurile monoclinale cele mai tipice apartin Podisului Moldovei, dar se
mai intalnesc în unele sectoare ale Podisului Somesan, in Podisul Piemontan Getic în
care depozitele sedimentare monoclinale sunt acoperite si de formatiuni piemontane si
partial in Dealurile de Vest.
Structurile monoclinale genereaza, prin rocile de la suprafata, o serie de forme de
relief caracteristice reliefului structural, cele mai bine pastrate fiind platourile si
interfluviile structural litologice. Acestea se remarca prin stabilitate, prin procese
geomorfologice incipiente (doar eroziune in suprafata), fiind propice pentru amplasarea
de obiective civile sau industriale, dar reprezinta restrictii datorate apei freatice situate

5
la adancimi mari (in Dealurile Clujului si Dejului, Podisul Getic); stratul impermeabil e la
adancimi mari – Platoul Repedea – Paun, Iasi.
O a doua particularitate se leaga de prezenta asimetriilor de relief, in sensul in
care vaile cu caracter subsecvent formeaza relieful de cuestă (4-12% inclinare, cu 2
componente: fruntea de cuestă si revers de cuestă).
Asimetriile generate de vaile subsecvente in raport cu directia de inclinare a
stratelor, formează asimetria de ordinul I. Deci, în unele cazuri apare si a doua inclinare,
ca in cazul Podisului Moldovei, de regula de la V la E, care contribuie la aparitia
asimentriei de ordinul II. Asimetriile caracteristice caracterului de cuesta pun mari
probleme de amenajare teritorială întrucat:
-Fruntile de cuestă ce sunt puternic inclinate, se remarca prin versanti instabili, cu
declivitati mari si cu procese geomorfologice foarte intense. (zona arabila este exclusă,
livezi si plantatii viticole sunt slab productive, singura varianta fiind impadurirea).
-Reversurile de cuesta prezinta doar procese de eroziune in suprafata de intensitate
redusa, fiind vorba de terenuri stabile, lipsite de alte degradări, ce permit valorificarea
acestora ca terenuri agricole și arabile în funcție de zona pedoclimatică respectivă;
permit si amplasarea asezarilor omenești, căi de comunicații, linii de transport special.
Structurile în domuri sunt caracteristice bazinelor de sedimentare inchise si
strajuite de arii de orogen. În România apar doua in partea centrala a DCT unde, în
functie de evolutia retelei hidrografice, generează câteva situații distincte sub aspectul
amenajării teritoriului:
a. Dacă rețeaua hidrografică se orientează în spațiile dintre domuri, relieful rezultat
va prezenta o fragmentare colinară, fără restricții majore îndeosebi sub aspect
amenajarii teritoriale (agricol);
b. Dacă rețeaua hidrografică se adâncește foarte mult, subminând baza unor
versanți se produc în jumătatea inferioară a versanților celebrele alunecări de
teren de tip glimee (glimee de la Urmeniș);
c. Dacă un curs de apă taie structura în dom oblic sau pe un flanc, în relief rămân
cueste semicirculare, cum sunt cele de pe dreapta Mureșului, aval de Luduș și de
pe stânga Arieșului, înainte de confluență;
d. Dacă rețeaua hidrografică trece prin axul unui dom, atunci, în relief rămân 2
cueste față în față sau cueste în oglindă (Domul de la Bazna); apar restrictii in
amenajarea teritoriului.

6
 Structurile in domuri creează premise favorabile pentru o dezvoltare durabila
echilibrata, având în vedere existența unei resurse de baza esențială (gazul metan).
Pentru a facilita această dezvoltare durabilă sunt necesare investiții în infrastructură
(căi de comunicație și transporturi fluente).
Structurile diapire sunt caracteristice bazinelor sedimentare, dar și unor arii de
orogen în care s-au acumulat halogenuri și resursele de sare gemă. Acest tip de structură
poate fi întâlnit în unitatea pericarpatică. Diapirismul presupune deformări ale
straturilor sedimentare, redresări de strate datorită prezenței unor sâmburi de sare
intercalați între alte roci sedimentare.
Situațiile din teren presupun 2 cazuri:
1. În prezența acoperirii samburilor de sare cu alte roci sedimentare se realizează
protecția resursei naturale, dar se generează un relief fragmentat pe flancurile
cutelor diapire înregistrîndu-se procese de versant (eroziune, surpări, rostogoliri,
alunecări de teren etc.)
2. În situația valorificării samburilor de sare prin metoda injectării de apă și a
extracției sub formă de soluție salină, datorită golurilor subterane generate de
această tehnologie, se pot produce surpări sau prăbușiri de strate cu apariția la zi
a unor mici depresiuni invadate rapid de ape sărate. Multe din lacurile din
proximitatea exploatărilor de sare din Transilvania au apărut prin această
modalitate (Ocna Sibiului, Turda, iar cel mai recent Ocna Mureș, Govora - Ocnele
Mari).
3. O altă situație este aceea care samburii de sare, ajunși la suprafață dispar
progresiv prin dizolvare, instalandu-se inversiuni de relief (depresiunea Praid-
Sovata). În situații locale, apar și lacuri sărate, formate în mod natural (Suita de
lacuri carsto-saline de la Sovata: Lacul Ursu, L. Rosu, L. Negru, L. Alunu, L.
Privighetoarea).
Regiunile naturale cu acest tip de structura se pot inscrie pe linia dezvoltării
durabile prin exploatarea sării geme sau a sărurilor de potasiu, în plus beneficiind si de
apariția sau de amenajarea lacurilor de pe carsto-saline, inclusiv de apariția unor
stațiuni balneare de interes local (Oglinzi, Baltatesti, Sarata, Almas, Garcina, Tazlau, Tg.
Ocna, Slanic Prahova, Govora), regional sau național. Pe lângă cele enuntate anterior,
unele ocne sunt amenajate turistic (Turda, Cacica).

7
 Structurile în cute diapire sunt caracteristice pe 2 fâșii în bazinul DCT, în special
pe fâșia vestică (Dej, Ocna Turda, Mures, Ocna Sibiului), iar pe fâșia estică, indeosebi în
depresinea Praid-Sovata. În afara arcului carpatic, structuri diapire apar și în unitatea
pericarpatică, în proximitatea masivelor de sare, fiind situate unele dintre cele mai
prospere localități submontane (Cacica, Solca, Slanic Prahova), dar și așezări omenești
care au căpătat statul de stațiune balneară (Govora, Ocna Sibiului, Sovata). Factorul
restrictiv il reprezinta lipsa infrastructurii.
Structurile tabulare sunt întâlnite în câmpiile de nivel de bază sau în spații
depresionare care au funcționat ca bazine lacustre până în Cuaternar. In Romania sunt
slab reprezentate structurile tabulare dezvoltate in roci consolidate sau in roci dure,
motiv pentru care lipsesc vastele platouri sau marele canioane la o scara miniaturală;
asemenea situatii se intalnesc in Dobrogea de S (Valea Carasu). Structuri tabulare in
roci neconsolidate intalnim in unitatile de campie, cazul cel mai tipic fiind cel al
campiilor tabulare dezvoltate in formatiune de loess (Campia Baraganului - Calmatui,
Ialomita, in S Campiei Mosistei, Campia Burnazului).
Din punct de vedere al dezvoltarii regionale, structurile tabulare in loess
presupun o dezvoltare prioritara a agriculturii (soluri fertile, proprietati fizice si chimice
favorabile, intretinere usoară a culturilor etc.). Aceleasi regiuni sunt mai puțin proprice
dezvoltării unor așezări rurale, satele fiind rare datorate prezentei rare a raurilor, lipsa
apei freatice.
Structurile tabulare sunt caracteristice si unor sectoare ale campiilor de
subsidenta, care, datorita miscarilor neotectonice negative se remarca prin altitudini
mici, prin energie de relief foarte redusă, ceea ce facilitează apariția proceselor de
hidromorfism cu suprafețe foarte mari înmlaștinite, cursuri de apă divagate, generând
restricții datorită riscului crescut la inundații.
ALCATUIREA LITOLOGICA prezinta al treilea element al factorului geologic si este
dat de petrografie. Un anumit teritoriu este constituit din roci diferite, atat ca origine, ca
varsta sau ca proprietăți. Mai mult, in scoarta superficiala, prin procese de natura fizica
sau chimică generate de contextul morfoclimatic se formează o serie de depozite
superficiale care la rândul lor sunt răspunzătoare în formarea învelișului de sol. În
aceste condiții, este necesară cunoașterea litologiei unui teritoriu, respectiv a rocilor, a
depozitelor de suprafață care condiționează aspectul reliefului prin varietatea deosebită
a terenurilor.

8
 CLASIFICAREA TEHNICO-GEOLOGICĂ A ROCILOR, DEPOZITELOR
SUPERFICIALE ȘI A TERENURILOR

Clasificarea genetică și importanța economică a rocilor

Rocile sunt asociații mono / bi / multi minerale rezultate în urma unor procese
extrem de complexe care tin factorii telurici sau de factori și agenți externi. Ele
corespund unor structuri geologice și constituie factorul suport pentru relief. În
consecință, pentru toate proiectele de amenajare sau dezvoltare regională prezintă
importanță, în special, rocile din scoarța superficială, respectiv de la suprafață sau din
proximitatea scoarței terestre.
Dpdv al clasificării rocilor se pot deosebi numeroase asemenea încercări,
criteriile de clasificare fiind ordonate în funcție de scop. Cea mai cunoscută și mai
utilizată clasificare este clasificarea genetică unde se operează cu trei mari categorii:
1) roci magmatice rezultate în urma proceselor de magmatism, fie prin consolidarea
magmei în interiorul scoarței, fie prin consolidarea lavelor la suprafața scoarței în
mediul subaerian sau în cel marin; ele pot fi intrusive sau extrusive.
2) roci metamorfice formate în cazul ciclurilor orogenetice vechi, prealpine prin
procese de metamorfism regional, dinamic sau de contact. Acestea s-au format
prin transformarea celor vechi, preexistente de natură magmatică și/ sau
sedimentară supuse unor presiuni tectonice foarte mari și unor temperaturi
ridicate.
În funcție de tipul de metamorfism și intensitatea acestuia pot să apară:
 roci slab metamorfozate = epimetamorfice
 moderat metamorfozate = mezometamorfice
 puternic metamorfozate = catametamorfice
3) rocile sedimentare – s-au format prin procese de eroziune, transport și
acumulare în diferite medii, dar și prin procese de precipitare sau prin acumulări
de materiale organice.
În funcție de natura materialului, rocile pot fi:
 minerale – cea mai mare parte a rocilor
 organice – cărbune, turba
 organo-minerale - șisturi bituminoase

9
 Un alt criteriu de clasificare se referă la modul de aglutinare a mineralelor sau a
unor fragmente de roci minerale, separându-se două mari categorii de roci:
a) roci consolidate – fragmentele sunt aglutinate. Majoritatea rocilor metamorfice
intră în această categorie. În cazul acestora, toate cele de natură intrusivă sunt
roci consolidate, cât și majoritatea celor efusive.
b) roci neconsolidate, în care fragmentele de roci minerale sunt libere, așa cum este
cazul unor roci de natură sedimentară. În cazul rocilor neconsolidate se
realizează și o clasificare granulometrică, având în vedere dimensiunea
particulelor elementare:
 roci detritice – fragmentele sunt de dimensiuni mari, relativ mare și moderate;
plecând de la cele de dimensiunea blocurilor, bolovanelor, pietrelor, pietrișului și
nisipului. În această categorie pot intra rocile care alcătuiesc trenele de grohotiș
sau cele din componența glacisurilor de la baza versanților, însă cele mai
cunoscute sunt cele de natură fluvială. Ele pot forma depozite cu caracter
piemontan, respectiv pietrișuri și nisipuri, pe care le întâlnim în toate
piemonturile din România, dar și în albiile majore ale râurilor sau în cazul
formațiunilor terminale ale acestora, respectiv conuri de dejecție (aluviale sau
coluviale), fun-delte și delte propriu-zise.
 roci sedimentare neconsolidate formate din materiale mai fine , respectiv de
particule de dimensiunea prafului și a argilei. Așa este cazul cu luturile deluviale,
proluviale sau coluviale și aluviale, dar și cu loess-urile și depozitele loessoide, în
care domină particule de dimensiunea prafului sau cu argilele de diferite origini.
Un alt criteriu de clasificare îl reprezintă chimismul rocii. Acest criteriu este
deosebit de important, îndeosebi în plan geo-chimic, dar și pentru un inveliș derivat ce
rezultă din transformarea rocilor și mineraleor, adică pentru soluri. Astfel, din acest
punct de vedere rocile pot fi:
a) acide – sunt, în general, roci metamorfice și roci magmatice. Dintre rocile
metamorfice menționăm, în special, gnaisele, paragnaisele (mezometamorfice) și
cuarțitele. Cele magmatice sunt date de granite (Masivul Dobrogei de Nord) și
granodiorite (intrusive), riolite și dacite (efusive) – Munții Vlădeasa, Oaș - și
unele produse piroclastice. În această categorie pot fi incluse și roci sedimentare
– gresiile cuarțitice și micacee cu ciment silicios.

10
 b) intermediare – numite și mezobazice, care includ varietăți din toate cele trei mari
varietăți genetice. Astfel, dintre rocile metamorfice menționăm, îndeosebi,
șisturile filitoase, șisturi sericito-cloritoase și micașisturi. Dintre rocile
magmatice – andezite, dacite, sienite și diorite, cât și unele produse piroclastice,
iar dintre rocile sedimentare – majoritatea breciilor și conglomeratelor, gresiile,
șisturile argiloase, menilitele și disodinele.
c) bazice – numite și eubazice; dintre rocile metamorfice – amfibolitele și
serpentinitele; din cele magmatice – bazalte, gabrouri, melamfinele și diabazele;
cele sedimentare – argilele carbonatice, șisturile argiloase carbonatice,
conglomeratele și breciile calcaroase, calcarele și dolomitele.
Această clasificare dpdv al chimismului este dublată și de clasificări mineralogice.
Astfel, majoritatea rocilor metamorfice și magmatice intră în categoria rocilor silicatice,
întrucât domină filosilicații și alumosilicații.
O a doua categorie este cea a rocilor carbonatice, care nu sunt decât de natură
metamorfică (calcare metamorfice și marmură), dar și de natură sedimentară (toate
varietățile de calcare, dolomitele, travertinul, conglomeratele și breciile calcaroase,
marnele calcaroase, argilele calcaroase).
A treia categorie – rocile sulfato-halogenurice cu două componenete:
a) Rocile sulfatice – anhidrit, gips
b) Halogenurile – sarea gemă și gipsul
c) Rocile organice – cărbunii și turbele
Fiecare categorie genetică de roci prezintă o anumită importanță economică; în
general, rocile metamorfice și cele magmatice sunt utilizate ca roci de construcție.
 cele magmatice – în construcții civile, precum terasamente căi ferate, fundații
șosele.
 cele metamorfice – calcarele policrome și marmura,
 unele varietăți de roci magmatice, precum bazalte, andezite pentru ornamente,
decorațiuni, placări fațade, monumente de artă sau religioase.
Fiecare categorie genetică de roci se asociază cu diferite resurse minerale utile.
 rocile sedimentare se leagă de resursele de combustibili minerali fosili – petrol,
cărbuni, gaze naturale – sau de resursele de halite (sarea gemă, săruri de
potasiu); niciodată nu apar în alte asociații.

11
  rocile magmatice sunt răspunzătoare de prezența unor mineralizații diferite, cele
mai importante fiind cele auro-argentifere sau cu sulfuri polimetalice (minereuri
complexe – cupru, zinc).
 rocile metamorfice se leagă de prezența minereurilor feroase, a manganului,
talcului și grafitului, dar și de minereuri radioactive, metale grele și metale rare.

Clasificarea rocilor după duritate și rezistența de rupere la compresiune

În amenajarea teritorială mult mai importantă este determinarea naturii rocii și

clasificarea tehnico-geologică a rocilor și depozitelor superficiale, în funcție de duritate
și rezistența de rupere la compresiune. Aceste clasificări stau la baza tuturor studiilor
geotehnice pentru amenajări în construcții, în industrie, cât și pentru obiectivele din
cazul așezărilor omenești.
Duritatea rocilor sau a depozitelor superficiale se stabilește pe baza unor criterii
diferite, cea mai utilizată fiind scara Mohs, în care duritatea minimă este 1, iar cea
maximă este 10.
a) rocile și depozitele foarte moi , în care duritatea = 1-2, iar rezistența de rupere la
compresiune are valori de sub 100 kg/cm 2 – argilele umede, argilele nisipoase,
loess-ul, grafitul, talcul, bauxita, unele tufuri vulcanice alterate (inclusiv caolinul).
În cazul acestor roci și materiale sunt necesare măsuri necesare de fundare în
conformitate cu normele și stasurile pentru obiective cu anumite greutăți și
regim de înălțime;
b) rocile și depozitele moi – cu duritatea cuprinsă între 2 și 3 și rezistența de rupere
la compresiune = 100-700 kg/cm2 – argilele uscate, varietăți de marne (cele
argiloase), șisturi argiloase, gipsul, anhidritul, sarea gemă și sărurile de potasiu.
Și această categorie necesită o atenție specială, îndeosebi, în cazul căilor de
comunicație (autostrăzi, șosele de centură, căi ferate), dar și pentru obiectivele
civile, îndeosebi din așezările urbane.
Ambele categorii sunt foarte pretabile la declanșarea și întreținerea unor procese,
precum cele gravitaționale, îndeosebi cele de alunecare, la procesele de solifluxiune, dar
și la cele de natură chimică, îndeosebi de dizolvare. Greșelile tehnico-inginerești pot
provoca mari pagube sau dezastre, așa cum s-au produs în ultimul timp în ariile salifere
Govora, Ocnele Mari și la Ocna Mureș.

12
 În situația acelor categorii de roci, amplasarea defectuoasă a unor căi de comunicație
determină costuri exagerat de mari pentru întreținerea acestora (ex: căi ferate și sosele
care leagă Rm. Vâlcea de Pitești sau șoseaua dintre Bicaz și Poiana Teiului în sectorul de
pe partea stângă a Lacului Izvorul Muntelui de pe Bicaz).
c) roci și substanțe minerale semitari – duritatea = 3-5, iar rezistența de rupere la
compresiune = 700-1500 kg/cm2; în această categorie intra, indeosebi roci
metamorfice și magmatice la care se adaugă, dintre rocile sedimentare,
majoritatea varietăților de calcar, dolomite și gresii. Dpdv geotehnic, aceste roci
nu pun probleme de stabilitate sau de rupere la compresiune sau forfecare, fiind
favorabile pentru căi de comunicație, cât și pentru diferite obiective civile sau
industriale. În regiunile accidentate însă, și la declivități ridicate, singurele
procese cu rol de risc le reprezintă prăbușirile și rostogolirile, dar care afectează
spații extrem de restrânse.
d) rocile și depozitele dure/tari – au duritatea = 5-6 și rezistența de rupere la
compresiune = 1500-2500 kg/cm2; în această categorie intră majoritatea rocilor
magmatice, precum granitele, sienitele, gabbrourile, diabazele, dioritele, riolitele
și altele, dar și roci metamorfice, precum micașisturi, varietăți de calcare
metamorfice și varietăți de marmură. Aceste materiale nu crează restricții dpdv
al amenajărilor de orice natură, însă, pentru lucrări inginerești de mare
anvergură implică costuri suplimentare tocmai datorită durității rocii (ex: căi de
comunicație din Cheile Bistrișei de la Zugrezi – dyke profiroid). În aceste
materiale se pot realiza marile lucrări perecum barajele utilizate în scopuri
hidroenergetice.
e) rocile foarte dure – duritate de peste 6, iar rezistența de rupere la compresiune
de peste 2500kg/cm2; de regulă, aceste roci sunt foarte rare – bazalte, gnaise,
unele melamfire, la acre se adaugă și unele cuarțiete, în special, cele albe, având
însă o repartiție limită; nu ridică probleme, rocile din această categorie, fiind
utilizate doar ca materiale de construcții sau valorificate pentru diferite resurse
minerale utile – metale grele, metale rare, diamante etc

13
 PROPRIETĂȚI ALE ROCILOR, DEPOZITELOR DE SUPRAFAȚĂ ȘI SOLURILOR DE
INTERES PROSPECTIV ÎN AMENAJAREA TERITORIALĂ ȘI ÎN DEZVOLTAREA
TERITORIALĂ

Având în vedere modul de valorificare a patrimoniului geologic și de utilizare a

terenurilor, proprietățile rocilor, depozitelor superficiale și ale solurilor devin extrem de
importante în funcție de scopul pe care îl urmărim. Aceste proprietăți pot fi grupate în
trei mari categorii:
1) proprietăți fizico-mecanice și mecanice – alcătuirea granulometrică, iar cele
mecanice sunt date de duritate, rezistența de rupere la compresiune și altele;
2) proprietăți fizice – presupun densitatea, densitatea aparentă, porozitatea totală,
compactitatea, rezistivitatea electrică, viteza de propagare a undelor seismice și
altele;
3) proprietăți hidrofizice – se leagă de solubilitate, permeabilitate, plasticitate,
consistență, toate acestea în scopuri geotehnice, dar și la coeficienții hidro-fizici,
dacă avem în vedere utilizarea agricolă a unui teritoriu.

Proprietăți fizico-mecanice – au în vedere modul în care diferitele roci și depozite

superficiale neconsolidate au în alcătuire fragmente elementare de diferite dimensiuni.
Alcătuirea fizico-mecanică se referă la alcătuirea granulometrică, motiv pentru
care în anumite studii tehnice aceasta este cunoscută și sub denumirea de granulozitate.
Pentru necesitățile în scopuri agricole, alcătuirea fizico-mecanică/granulometrică =
textură, care se aplică în cazul solurilor și în cazul depozitelor superficiale pe care se
formează acesta.
! termenul de textură nu are aceeași semnificație în pedologie și în geologie, după cum
nici structura în cazul solului nu este sinonimă cu cea din geochimie.
Așadar, proprietatea fizico-mecanică cea mai importantă se referă la alcătuirea
granulometrică sau alcătuirea mecanică. Astfel, depozitele neconsolidate, cât și partea
solidă a solului conțin particule de dimensiuni variate, de la cele de dimensiuni foarte
mici (coloidale = mai mici de 0,002 mm) până la particole elementare sau fragmente de
roci de mari dimensiuni, de tipul bolovanilor și a blocurilor de rocă.
În studiile geotehnice, pentru aprecierea alcătuirii granulometrice, nu se iau în
considerație particulele în stare ionică sau în stare moleculară, dar nici particulele sau

14
fragmentele de materie organică. Putem discuta de o alcătuire granulometrică a
materialului mineral (în sens restrâns), dar și de o textură globală, ca în cazul solurilor,
când se au în vedere și fragmentele de materie organică (textură în sens larg).
Clasificările utilizate în alcătuirea granulometrică sunt extrem de diferite, în
funcție de scopul urmărit. Astfel, geotehnicienii utilizează anumite scări de valori ale
particulelor elementare, în timp ce pentru materialele de sol se utilizează alte scări.
Pentru cel din urmă caz, fiecare școală pedologică reprezentativă a adoptat o clasificare
proprie.
a) școala ruseasca și apoi sovietica – clasificarea Kacinski
b) școala germană – scara lui Thaer
c) școala americană – scară proprie de aprecieri, ca si cea germana.
În dorința de uniformizare și de interpretare corectă a rezultatelor, în lumea
științifică s-a impus o clasificare internațională adoptată încă din 1927, în cadrul unui
Congres Internațional ținut la Washington – clasificarea zecimală a lui Atterberg în care
fragmentele sunt grupate pe dimensiuni din ce în ce mai mici, ordinele de mărime fiind
stabilite din 10 în 10. Se utilizează pragul de 2 mm, care separă materialul pământos fin
cu dimensiuni mai mici de 2 mm de schelet (peste 2 mm). Astfel, în categoria scheletului
intră:
a) bolovanii sau bolovănișuri – peste 200 mm
b) pietre – 200-20 mm
c) pietriș - 20-2 mm
Necesitățile de ordin practic au impus pentru materialul pământos fin
următoarele fragmente și dimensiuni:
a) nisip – cu două componente:
 grosier – 2-0,2 mm
 fin – 0,2-0,02 mm
b) praf – 0,02-0,002 mm; s-au separat două componente:
 praf I – 0,02-0,01 mm
 praf II – 0,01-0,002;
Cauza o reprezintă acceptarea unei alte fracțiuni numită argilă fizică = praf II + argilă
(sub 0,01 mm). Acest fapt a fost necesar pentru motivul explicării comportamentului
fizic diferit al particulelor mai mici de 0,01 mm.
c) argila – sub 0,002 mm

15
 În funcție de conținutul unui material neconsolidat în diferite asemenea fracțiuni
granulometrice se stabilește granulometria, respectiv textura unui sol. Practic, este
necesară, însă, separarea fracțiunilor caracteristice scheletului prin sitarea materialului
și exprimarea valorilor în procente din masă sau din volum.
Metodele pentru determinarea alcătuirii granulometrice sunt diferite, cele clasice
presupunând metoda cernerii pentru fracțiunile de schelet și pentru cele de nisip și
metoda pipetării pentru fragmentele mai fine. Astăzi, în laboratoarele geotehnice sau
peologice se utilizează și metode moderne prin intermdiul unei aparaturi speciale de
apreciere a texturii.
Pe baza conținutului în principalele fracțiuni granulometrice se determină
alcătuirea granulometrică a materialului pământos fin, iar pentru aprecieri globale se
operează cu un parametru numit volumul edafic care cuantifică și restricțiile pe care le
induce prezența scheletului într-un anume depozit. Volumul edafic se calculează doar
pentru utilizările agricole.

Clasificarea granulometrică a solurilor și a depozitelor superficiale

În geologie, cu precădere în geotehnică și geomecanică sunt specifice clasificările

în care fracțiunile granulometrice presupun separarea mai multor categorii de
materiale, începând de la cele grosiere, precum psefitele și psamitele, pentru ca apoi să
urmeze materialele cu texturi intermediare de tipul ruditelor și glutitelor, care în
general sunt considerate materiale prăfoase și în final să se atingă și stadiul de pelite
care grupează materialele cu granulometrii fine. În pedologie și pentru scopuri agricole
se operează cu o altă clasificare, în funcție de continuturile în nisip, praf și argilă la care
se adaugă și raportul nisip fin supra nisip grosier. În funcție de aceste conținuturi ale
fracțiunilor granulometrice sunt separate grupe de clase, clase și subclase
granulometrice/texturale. Astfel, se operează cu trei grupe de clase, fiecare având în
componență câte două clase granulometrice:

1. Grupa de clasă a texturilor grosiere (G)

1.1 Nisip (N) – conținutul de nisip atinge sau depășește 63%
1.2 Nisip-lutos (U) – valorile nisipului sunt mai mari sau egale cu 56% la care se
adaugă și o proporție considerabilă de praf (max 32%)

16
 2. Grupa de clasă a texturilor mijlocii (M)
2.1 lut-nisipos (S) – în care scade ponderea nisipului și crește ponderea fracțiunii
praf, cât și a fracțiunii argiloase
2.2 lut (L) – conținuturile în cele trei fracțiuni granulometrice sunt oarecum
echilibrate
3. Grupa de clasă a texturilor fine (F)
3.1 lut argilos (T) – ponderea argilei este între 33 - 45 %
3.2 argilă (A) – fracțiunea argilă este mai mare sau egală cu 46%.
În funcție de conținutul în principalele fracțiuni granulometrice se realizează
încadrarea granulometrică a materialelor de sol sau a unor depozite superficiale.
Această încadrare se referă doar la materialul pământos fin și este specific, de regulă,
depozitelor și solurilor extracarpatice, cu excepția pietrișurilor fluviale.
Dacă, însă, depozitele superficiale se formează pe seama unor roci consolidate
sau dacă într-o anume regiune apare și un aport alohton de materiale grosiere, pentru
studiile tehnice cu caracter agricol se calculează un parametru numit volum edafic;
valorile sunt exprimate în procente din volum.

qi = conținutul de schelet al unui anume orizont sau strat (% din volum)

di = grosimea respectivului strat sau orizont (cm)
Volumul edafic se calculează pentru intervalul cuprins între 0 – min. 150 cm
(eventual 200 cm adâncime), dacă nu apare roca dură sau până la adâncimea de apariție
a rocii dure.
Din acest punct de vedere, materialele de sol se încadrează într-un volum edafic
de la foarte redus până în 10%, până la excesiv de mare, respectiv cu valori de peste
150% (7 clase). Cu cât valorile acestui parametru vor fi mai mici, cu atât restricțiile de
utilizare vor fi mai severe.

Semnificația practică (geotehnică și agrotehnică) a alcătuirii granulometrice

Alcătuirea granulometrică, în special, a solurilor și a depozitetor superficiale
prezintă o importanță deosebită, constituind principala însușire din gama celor de
natură fizică. Astfel, această însușire este, practic, o mărime fizică relativ constantă în
timp, foarte greu modificabilă prin procese naturale. Aceasta poate fi modificată doar
prin intervenția antropică (caz extrem de rar pentru România – terenuri copertate).

17
 Dpdv natural, textura se poate modifica în timp doar în cazul unor soluri prin
evoluție pedogenetică avansată. Prin procese de eluviere-iluviere se poate realiza o
sărăcire în fracțiunea argiloasă a orizonturilor superioare și o îmbogățire progresivă în
aceeași fracțiune a unor orizonturi subiacente intermediare.
Materialele și solurile nisipoase – grupează formațiuni geologice superficiale și
soluri cu texturi grosiere. Asemenea situații sunt caracteristice unor subunități de
câmpie din România, în care domină accentuat nisipurile de origine lacustră sau marină,
mai rar de origine fluvială, dar care au fost sau sunt mobilizate eolian (Câmpia Carei, C.
Nădlacului, C. Olteniei, C. Hagienilor, C. Tecuciului, aria montană – zona de la Reci,
Depresiunea BV); acestora li se adauga nisipurile din anumite sectoare și terase fluviale,
cum sunt cele ale Jiului, Oltului și Dunării, apoi de pe dreapta raurilor Buzău, Călmățui și
Ialomița; în plus, le mai întâlnim în Delta Dunării – grinduri fluvio-maritime, în zona
litorală, în special, în grindurile și cordoanele litorale (Chituc, Perișor, Sacalinul Mare,
Sacalinul Mic) sau în cazul plajelor. Pe arii mai restrânse întâlnim asemenea situații și în
cazul depozitelor nisipoase mio-pliocene din unitățile de podiș (Pod. Moldovei – D.
Fălciului, S Colinele Tutovei).
Aceste formațiuni și depozite sunt constituite prioritar din particule de cuarț
(nisipuri cuarțoase) la care se adaugă fragmente de minerale greu alterabile (silicați,
mică, carbonat).
În cazul granulometriilor grosiere/nisipoase sunt favorizate anumite procese
geomorfologice actuale, între care menționăm:
a) procese de deflație – generează eroziunea în suprafață prin vânt – eoliană;
facilitate de coeziunea foarte slabă dintre particule sau chiar de lipsa totală a
coeziunii;
b) eroziunea în adâncime pe terenurile în pantă dezvoltându-se sisteme de ogașe și
rigole, ca forme efemere, dar și ravene sau chiar organisme torențiale, care scot
din circuitul agricol mari suprafețe de teren (vezi ravenele din Pod Moldovei – S
Podisul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, D. Fălciului)

Dpdv agrotehnic depozitele și solurile în cauză prezintă o serie de avantaje

întrucât se lucrează ușor, coeziunea este slabă, iar plasticitatea și adezivitatea sunt
practic nule, în timp ce dpdv termic sunt considerate a fi depozite și soluri calde. Gama
proprietăților fizice presupune și o serie de însușiri, însă, nefavorabile, cum ar fi:

18
 a. capacitatea redusă de reținere a apei
b. ascensiune capilară relativ modestă (datorită porozității și permeabilității cu
valori mari).
Texturile nisipoase se caracterizează printr-o gamă de proprietăți chimice
nefavorabile:
a. conținut redus de materie organică
b. capacitate redusă de absorbție și schimb cationic
c. conținut mic de substanțe nutritive și de microelemente
Pentru terenurile și teritoriile cu texturi nisipoase sunt necesare o serie de
măsuri de protecție anti-erozională, terenurile fiind stabile dpdv geotehnic, dacă sunt
situate pe suprafețe plane, necesitând, însă, tehnici speciale pentru realizarea de
obiective industriale sau de altă natură.
Pentru terenurile agricole, cele mai importante proprietăți sunt cele în legătură
cu apa, întrucât prin pierderea rapidă a apei necesită irigații.
Materialele sau solurile cu texturi mijlocii – cele care prezintă în proporții
variabile, dar oarecum echilibrate cele trei principale fracțiuni granulometrice: nisip,
praf, argilă. Compoziția echilibrată determină un cumul de însușiri fizico-chimice, de
regulă, favorabile pentru toate utilizările și folosințele.
În cazul terenurilor agricole, calitățile rezultă din valorile optime ale
permeabilității, ale porozității și capilarității, ale capacității de reținere a apei, la care se
adaugă prezența materiei organice humificate, aprovizionarea cu substanțe nutritive,
absorbția și schimbul de cationi.
Solurile cu texturi mijlocii sunt cele mai favorabile, dar privite diferențiat, în funcție și de
condițiile morfo-climatice.
Sub aspect geotehnic, principalele probleme sunt legate de 2 procese geomorfologice
importante:
a. procesele de sufoziune
b. procesele de tasare
În cazul unor suprafețe plane, pe depozite cu structuri echilibrate se formează
crovuri, unele de mari dimensiuni (găvane și padine), la care se adaugă și pâlnii de
sufoziune. Pentru anumite obiective, prezența acestor procese necesită realizarea unor
lucrări sau măsuri speciale pt a preîntâmpina efectele celor 2 procese. Pe terenurile în

19
pantă pot să se întrunească condiții ale producerii eroziunii superficiale care afectează
numeroase terenuri din unitățile de deal și de podiș.
Texturile mijlocii sunt caracteristice formațiunilor și depozitelor lutoase, a celor
loessoide și în cazul loess-urilor, cât și în cazul solurilor formate pe aceste materiale.
Astfel, se remarcă pretabilitatea deosebită pentru utilizări diverse, așa cum este cazul
unităților de câmpie (tabulare, cât și în câmpiile de tranziție), dar și în unitățile
deluroase și de podiș de la nivelul unor poduri de terasă, în cazul glacisurilor, al
versanților revers de cuestă sau în cazul unor culmi și platouri interfluviale largi.
Includem în categoria texturilor mijlocii luturile, depozitele lutoase, loess-urile și
depozitele loessoide. Cea mai mare frecvență este intalnita în unitatea de câmpie.
Formațiunile geologice, materialele, solurile cu texturi fine
Texturile fine sunt condiționate de prezența argilelor care pot să aibă origini
extrem de diferite. Unele soluri și materiale superficiale pot proveni și din materiale cu
un comportament asemănător (șisturile argiloase, cu diferite varietăți de marne –
consolidare argile - sau din alte roci, cum ar fi cenușele și tufurile vulcanice, cât și dintr-
unele roci metamorfice (filite).
In aceste situații, texturile fine sunt date de prezența argilei care poate fi o argilă
primară sau o argilă secundară.
a. Argilele primare sunt cele întâlnite în depozite și formațiuni geologice depuse în
diferite medii de sedimentare (marine, lacustre, continentale – argile fluviale de
pe Bahlui).
În acest caz, argila este formată din minerale primare nealterabile sau foarte greu
alterabile, dar cu dimensiuni foarte fine (fragmente de piroxeni, amfiboli, mice, feldspați,
cuarț și silice coloidală). Acestora li se adaugă mineralele argiloase propriu-zise
rezultate în urma unor procese pedo-geo-chimice, respectiv prin procese specifice de
alterare (ex: caolin – se transformă în caolinit; clorit – clorite secundare la care se
adaugă o serie de minerale argiloase tristratificate, precum ilitul, vermiculitul,
beidellitul, montmorillonitul). Acestea se formează în medii continentale și apoi sunt
erodate și transportate, iar mai apoi depuse de către râuri în lunci, lacuri și mări.
b. Pentru soluri, componenta cea mai importantă o reprezintă argilele secundare,
rezultate în timpul proceselor de pedogeneză; prin procese de hidratare și
hidroliză o serie din silicații primari se transformă îîn silicați secundari hidratați

20
 = minerale argiloase (ex cenușe vulcanice – caolinit; alumino-silicați – illit,
montmorillonit)
Dpdv al proceselor geomorfologice actuale, materialele îîn cauză favorizează
îndeosebi procesele gravitașionale, cu precădere alunecările de teren. Acest lucru este
generat de faptul că argila reprezintă o rocă plastică, indicii de plasticitate având valori
ridicate (limita de framântare, limita de plasticitate și cea de curgere). Din acest motiv,
pe terenurile în pantă cu depozite deluviale ale versanților instabili se pot declanșa sau
reactiva alunecări de teren cu forme și dimensiuni variabile.
În România asemenea situații sunt extrem de frecvente, în primul rând în
unitatea pericarpatică. Astfel, în majoritatea sectoarelor subcarpatice, datorită
faciesurilor argilo-marnoase sunt foarte frecvente alunecările de teren de la cele simple
și superficiale, până la cele de mari dimensiuni cu grosimi apreciabile ale deluviilor de
alunecare, înregistrându-se frecvente cazuri de terenuri degradate de la nivelul
versanților sau al bazinelor de alunecare. În plus se constată și o fragmentare foarte
intensă a reliefului, cu frecvente procese de eroziune în suprafață, motiv pentru care, în
unele sectoare, se înregistrează cele mai severe degradări ale terenurilor.
Dacă avem în vedere și instabilitatea versanților și riscul deosebit sub aspect
seismic, în Subcarpații Vrancei și ai Buzăului apar cele mai complicate probleme
referitoare la amenajarea teritoriului. Situații asemănătoare apar și în Subcarpații
Moldovei (Depresiunea Tazlău-Cașin), cei Getici (Muscelele Argeșului și Câmpulungului)
sau la limita cu Podisul Piemontan Getic.
Pe locul următor se situează o parte din teritoriul și terenurile din unitățile de
podiș ale României, îndeosebi acolo unde se succed intercalațiile argilo-nisipoase.
Asemena situații sunt întâlnite, în special, în cazul marilor frunți de cuestă (fronturi de
cuestă din Podisul Moldovei – Podisul Central-Moldovenesc, N Colinele Tutovei,
Dealurile Fălciului, Pod. Sucevei sau chiar în Câmpia Colinară a Moldovei). Procese
gravitaționale și degradări severe se înregistrează și în Depresiunea Transilvaniei (în
cazul glimeelor), în jumătatea de nord a Podisului Piemontan Getic și pe suprafețe mai
mici în Dealurile de Vest.
Sub aspect geotehnic, materialele și depozitele argiloase generează o serie de
dificultăți tehnice, dar și costuri suplimentare pentru realizarea diferitelor obiective și în
general în cazul tuturor tipurilor de construcții.
Aceste probleme privesc:

21
 a. instabilitatea versanților
b. plasticitatea rocii în condiții de relief așezat
c. nivelul hidrostatic ridicat
Asemenea probleme de amenajare pe terenurile plane sunt condiționate și de
oscilațiile de volum ale materialelor argiloase. La supraumectare, majoritatea argilelor
îți măresc volumul, adică gonflează, formând în unele spații orizontale un microrelief
specific de gilgai. Dimpotrivă, la pierderea apei argilele se contractă foarte puternic, ceea
ce crează dificultăți pentru toate tipurile de construcții și nu numai.
În proiectele de amenajare teritorială trebuie să se țină cont, îndeosebi la
fenomenele de risc geomorfologic (alunecări de teren!), pentru proiectarea unor căi de
comunicație sau în cazul transporturilor speciale, dar și pentru obiectivele cu
dimensiuni mari și cu greutați foarte mari.
În plan agrotehnic, deși majoritatea proprietăților chimice sunt favorabile,
datorită însușirilor fizice majoritar nefavorabile solurile argiloase pun probleme de
valorificare intrucât sunt soluri grele și reci, se lucrează cu mari dificultăți la umidități
extreme, generând costuri foarte mari pentru lucrări sau pentru întreținerea utilajelor.
Cele mai mari suprafețe cu depozite argiloase se dispun în unitățile de câmpie,
îndeosebi în câmpiile de subsidență sau în unele sectoare ale câmpiilor de tranziție
(partea CN a Câmpiei Române). Aceste terenuri fiind situate pe suprafețe plane sau slab
înclinate nu ridică, însă, probleme de stabilitate. Ca pondere, urmează apoi treapta
deluroasă și de podiș, unde sunt însă cele mai mari dificultăți în planul amenajării
teritoriului, datorită prezenței deosebite a reliefului în pantă. Creșterea instabilității
generează recrudescența tuturor proceselor menționate anterior. În domeniul montan,
formațiuni șli depozite argiloase apar prioritar în aria flișului, cu precădere în cazul
flișului extern, unde unități morfostructurale întregi (unitatea de Audia) sunt constituite
majoritar din marne și argile cu intercalații de alte roci.
Indiferent de treapta de relief, depozite de acestă factură întâlnim în luncile
marilor râuri, în Lunca Dunării, cât mai ales în Delta Dunării.

22
 PROSPECTAREA RELIEFULUI IN VEDEREA DEZVOLTARII DURABILE

Cuvinte cheie: relieful, utilizarea terenurilor, dezvoltare durabilă

Rolul reliefului in sistemul fizico-geografic

În viziunea teoriei sistemice, cadrul natural al unei regiuni poate fi interpretat ca

un sistem natural, deschis şi dinamic. Ca orice sistem deschis presupune intrări şi ieşiri
reprezentate prin fluxuri de energie şi masă.
Întrucât este un sistem deschis, componentele sistemului presupun şi o anumită
dinamică raportată în timp pe două paliere:
 dinamica schimbării unor componente ale sistemului, pe de o parte privite la
scara sistemului geologic,
 schimbări funcţionale produse la scara timpului istoric; aceste ultime schimbări
sunt condiţionate de intervenţia antropică în sistem. Din acest motiv, toate
sistemele fizico-geografice presupun şi un anumit grad de antropizare – care este
extrem de redus în arii sau spaţii greu accesibile, eventual în cele protejate de
lege (parcuri naţionale, protejate de lege) sau când gradul de antropizare este
extrem de intens (subsistemul cu exploatări de resurse minerale şi cu o
industrializare de regulă primară).

În cadrul unui sistem fizico-geografic, relieful joacă rolul hotărâtor, fiind

componentul de bază. Relieful constituie:
 factorul suport ce se grefează pe elementele de referinţă ale factorului
geologic;
 interfaţa pt un alt component al sistemului, respectiv pentru componentul
înveliş pedologic;
 constituie şi factor de control în cadrul unui sistem natural sau fizico-
geografic, întrucât condiţionează manifestarea componentului climatic,
apoi determină particularităţile de bază ale resursei de apă şi infuenţează
semnificativ vegetaţia respectivului sistem.
Având în vedere cele două funcţii de bază (suport şi de control), relieful
condiţionează şi starea de echilibru a unui sistem. Astfel, între energia de relief şi stadiul
de evoluţie al sistemului există un raport invers proporţional. De regulă, în stadiile
incipiente de după apariţia unei unitati de relief, energia de relief este maximă, ca în

23
cazul unităţilor de orogen, în timp ce entropia 1 sistemului este minimă. Pentru ca la
finele unei etape de evoluţie, energia se rezumă la valori modeste, timp în care creşte
entropia sistemului.
Dpdv al echilibrului, relieful se află sub controlul unor forţe interne sau externe
pe baza cărora se stabileşte un anumit grad de echilibru sau de dezechilibru, in funcţie
de care se apreciază gradul de dezvoltare a respectivului sistem fizico-geografic.

Particularităţi ale reliefului şi procesele geomorfologice specifice

Orice sistem de relief ce aparţine unei unităţi morfo-structurale, se remarcă

printr-o serie de trăsături şi de însuşiri care se grupează în 3 mari categorii:
 aspecte morfometrice,
 morfografie
 tipologia reliefului.
Toate aceste 3 componente derivă din modul diferit de formare a reliefului prin
intermediul celor 2 mari categorii de forţe interne şi externe care se condiţionează
reciproc. Specificitatea şi intensitatea respectivelor forţe se traduce prin manifestarea
unor procese, în special de natură fizică, dar şi de natură chimică prin care aspectul gen
al reliefului se schimbă progresiv în timp.
Astfel, aceste procese sunt exprimate prin ceea ce numim procese geomorfologice
(PG) derulate în alte etape de evoluţie sau desfăşurate şi în prezent, ultimile fiind
considerate PG actuale. Anumite procese desfăşurate în etape anterioare generează o
categorie aparte de relief, numit relief moştenit din perioade precuaternare sau
cuaternare. În această categorie putem menţiona formarea piemonturilor din perioade
precuaternare, dar şi apariţia unor suprafeţe de nivelare (mecanismele de formare a
acestora desfăşurându-se oarecum ciclic). Astfel, apariţiile unor arii de peneplenă sunt
considerate ca aparţinând reliefului ciclic, în aceeaşi categorie intrând şi formele de
relief de tipul suprafeţelor de nivelare din Carpaţi (Borăscu, Gornoviţa).
Din categoria reliefului moştenit din perioada cuaternară, menţionăm în primul
rând glacisurile ca forme de racord înte baza versanţilor şi unele suprafeţe cvasi-
orizontale, precum şesuri aluviale, poduri de terase, trepte şi niveluri litologice. Deşi
ocupă suprafeţe relativ restrânse, îndeosebi în ariile montane, cât şi cele în zona joasă şi
de podiş, terenurile cu această formă de relief sunt printe cele mai valoaroare, deoarece
1
Măsură care indică gradul de organizare al unui sistem. – Din fr. entropie.

24
permit o utilizare extrem de variată sub aspect agricol, apoi se remarcă prin stabilitate,
motiv pt care constituie terenul predilect pt extensii de aşezări omeneşti şi construirea
unor căi de acces.
Tot din perioada cuaternară este moştenit şi actualul relief glaciar, format prin
mecanisme şi procese ale glaciaţiei pleistocene. Având în vedere poziţia majorităţii
formelor de relief prezente pe teritoriul României, acest tip de relief prezintă o valoare
peisagistică excepţională.
Dacă ne referim la specificitatea proceselor geomorfologice, formarea
piemonturilor se leagă de procese fluviale (eroziune, transport şi acumulare de natură
fluvială). În cazul reliefului glaciar s-a manifestat îndeosebi eroziunea glaciară
(exaraţia), dar şi transportul şi acumularea. În timp ce pentru relieful ciclic specificitatea
PG a diferit în funcţie de condiţiile climatice, morfoclimatele de tip tropical, sub-tropical
şi mediteranean au condiţionat mecanisme specifice pentru formarea pediplenelor, fapt
petrecut în spaţiile extra-carpatice (vezi actualele condiţii din Dobrogea de Nord), în
timp ce pentru ariile montane suprafeţele de denivelare reprezintă probabil mai mult
opera mecanismelor de formare a peneplenelor.
În categoria reliefului moştenit, relieful glaciar poate fi inclus şi în categoria
reliefului de factură climatică, deoarece a fost generat de schimbările fundamentale ale
climei de pe parcursul pleistocenului. În postglaciar, conditiile climatice s-au schimbat,
revenind la particularităţi asemănătoare celui actual. În consecinţă, PG specifice
modelării reliefului intră în categoria celor actuale.
Procesele geomorfologice actuale contribuie la modificarea progresivă a
aspectului reliefului, îmbrăcând aspecte diferite în funcţie de treapta de relief, cât şi de
specificul iniţial al reliefului.
În teritoriul carpatic, o primă categorie de procese este cea din gama procese
periglaciare. Aceste procese sunt determinate de variaţiile mari de temperatură (diurne,
lunare, sezoniere sau anuale); se manifestă prin dezagregări intense, în funcţie de
nivelul altitudinal. Datorită acestor procese apar depozite de triaj termic, precum haos
de blocuri, câmpuri de pietre sau trene de grohotişuri la baza abrupturilor.
Procesele de îngheţ-dezgheţ sunt cuantificate tot prin dezagregări intense
urmate apoi de prăbuşiri, surpări şi rostogoliri. În sezonul rece al anului, aceste procese
induc o serie de dificultăţi sau pagube, îndeosebi pt căile de comunicaţie (şosele şi căi
ferate) – Defileul Jiului, Defileul Oltului, valea Buzăului, din şi pentru şoselele de mare

25
altitudine (Transalpina - Parâng şi Transfăgărăşanul), ceea ce duce la costuri
suplimentare de înteţinere. Dpdv al aşezărilor umane, se impune evitarea spaţiului
contruit în proximitatea perimetrelor cu asemenea procese.
Procese periglaciare: mişcările superficiale de tip solifluxional . Solifluxiunea
afectează domeniul montan superior, având urmări vizibile în domeniul sub-alpin şi
alpin, dar şi în perimetrele cu pajişti secundare din etajul pădurilor boreale sau de
conifere.
 Procese periglaciare de natură clio-nivală
Pe lângă formele de relief generate, în special de tipul nişelor şi cuiburilor nivale,
aceste procese provoacă şi modificarea echilibrului hidric de la nivelul unor trepte
litologice, platouri sau versanţi, inducând şi alte PG. În afara spaţiului montan, procesele
periglaciare se manifestă şi în unităţile deluroase şi de podiş, dar cu intensităţi mult mai
mici, prin intermediul mişcărilor solifluxionale sau prin procese de tip creep. În aceste
conditii se creează anumite dezechilibre având în vedere dinamica deluviilor
superficiale.
Asemenea procese sunt specifice versanţilor cu înclinări mai mari de 10-12º, care
însă suportă şi alte categorii de procese.
 Procese de natură fluvială - reprezintă opera râurilor, iar procesele pot fi de
eroziune, transport şi acumulare.
Eroziunea fluviala este întâlnită în toate unitatile şi formele de relief, însă
intensitatea procesului scade de la altitudini mari spre cele mici. Întensitatea eroziunii
fluviale depinde esenţial de viteza de curgere a apei şi de debit. Viteza este direct
proportionala cu panta şi astfel, cele mai mari intensităţi se realizează în cursurile
superioare ale râurilor, pentru ca mai apoi intensitatea să se diminueze progresiv, fiind
o relaţie invers proporţională între eroziune şi acumulare.
Transportul de materiale depinde de aceeiaşi parametrii, însă volumul de
material transportat se raportează în primul rând la debitul râului, în timp ce
acumularea se realizează progresiv, fiind specifică tuturor treptelor specifice de
reliefului, dar volumele cele mai mari sunt specifice unitatilor joase de relief.
În plus, se realizează şi o sortare a materialelor, în funcţie de granulometrie,
primele depuse fiind fragmentele de dimensiuni mari (bolovăniş), pietriş, nisip, praf,
argilă. Dacă particulele de dimensiuni mari sunt transportate prin târâre şi rostogolire,
cele de dimensiuni mici sunt preluate chiar şi în suspensie şi transportate la mari

26
distanţe, fiind depuse chiar în mediul marin. Rezultatul proceselor fluviale, îl reprezintă
relieful fluvial, cel mai semnificativ sub aspectul utilizării teritoriului fiind relief fluvial
de acumulare (albia majoră- lunci şi terase). Ponderea acestui tip de relief creşte din aria
montană spre unităţile extra-carpatice.
Dpdv al dezvoltării durabile a unui teritoriu, sunt necesare studiile privind
riscurile hidrologice la care este supus un anumit bazin hidrografic. Astfel creşterea
exponenţială a debitelor provoacă revărsări şi inundarea unor terenuri cu utilizări
diferite. În aceste condiţii sunt nesecare lucrări specifice de amenajare, îndeosebi lucrări
de indiguire şi de amenajare hidrotehnică complexă în jonele joase, cu lunci foarte largi.
Pentru România, toate lucrările în cauză sunt vechi, prost întreţinute şi sub
dimensionate, începând de la râurile de mică anvergură până în cazul Dunării. Cea mai
eficientă cale ar fi cea a amenajării complexe în bazinele hidrografice prin măsuri de
protecţie în cele de mică anvergură sau prin lucrări hidrotehnice (pretenţii) în bazinele
hidrografice mai mari.
Eroziunea în suprafaţă - ES este exercitată de 2 agenţi: apa şi vântul. Efectele cele
mai importante se leagă de ES prin apă care acţionează pe 2 căi:
 impactul picăturilor de ploaie (pluviodenudare);
 acţiunea mecanică a apei peliculare pe suprafeţele în cauză.
Aceste procese prezintă un rol fundamental în cazul eroziunii solului, iar în
virtutea amenajării teritoriului ridică probleme în cazul utilizării agricole a terenurilor,
în special pentru terenurile arabile.
În Romania, cca 50% din terenurile arabile sunt afecatate de ES, iar cel puţin un
sfert din aceste terenuri necesită lucrări anti-erozionale. Având în vedere suprafaţa
mare de teren arabil de care dispune România, se impun măsuri de schimbare a
categoriilor de folosinţă pentru terenurile puternic şi foarte puternic erodate. Un calcul
economic simplu demonstrează că în cazul utilizării unor tehnologii moderne de cultură
producţiile se pot dubla, ceea ce presupune realizarea aceleeaşi producţii totale dacă
suprafaţa arabilă se înjumătăţeşte.
Prin utilizarea agricolă a terenurilor erodate, sunt risipite resurse financiare
importante şi se favorizează doar practicarea agriculturii tradiţionale bazată în multe
unitatea de relief pe monocultură. Pentru alte utilizări şi folosinţe, terenurile afectate de
ES nu ridică probleme deosebite dacă respectivele suprafete nu sunt afectate şi de alte
PG. Ca efecte secundare, ES provoacă aluvionarea intensă a şesurilor aluviale,

27
colmatarea puternică a cuvetelor lacustre, coluvionarea bazei versantului. În ultimul caz,
se înregistrează pierderi calitative la nivelul solului de pe versanţi, dar şi pagube
gospodăriilor rurale prin pr de colmatare.
Eroziunea exercitată prin vânt întruneşte condiţii de manifestare în unităţile de
relief joase, constituit prioritar din nisipuri, în situaţiile creşterii frecvenţei şi intensităţii
vântului. Efectul în relief îl constituie apariţia reliefului de dune, cazuri reprezentative:
Campia Olteniei, îndeosebi în C Băileşti, C Hagieni, Bărăgan – pe dreapta râului Călmăţui,
Buzău, C Tisei, C Tecuci, Depr Braşovului la Reci, în Lunca şi Delta Dunării şi în zona
litorală.
Dpdv al amenajării, 2 probleme sunt importante:
 Pentru unităţile de dune din porţiunile de câmpie se impune fixarea acestor dune.
- plantaţii pomicole ca în C Carei,
- plantaţii viticole ca în C Olteniei – Calafat, Segarcea,
- fixarea plin plantaţii forestiere – cazul dunelor din C Tecuci –
- fixarea dunelor prin alternaţa benzii forestiere cu arbuşti şi specii arboase.)
 Utilizarea naturistă a spaţiilor dunare prin:
1. Conservarea ecosistemelor naturale (rezervaţiile Reci, Hanu Conachi sau cele
din grindurile Letea, Caraorman şi Sărăturile),
2. Crearea unor spaţii de agrement ca în cazul Lacurilor din zona Calafat sau în
zonele litorale din Deltă; după cum o parte din nisipurile din zona litorală sunt
utilizate ca plaje sau pot constitui sursă de material pentru amenajarea plajelor
degradate.

Eroziunea în adâncime – EA – reprezintă un proces condiţionat de concentrarea

scurgerii pe versant. Formele de relief rezultate sunt diferite de la cele incipiente de
tipul rigolelor şi ogaşelor până la cele de mari dimensiuni de tipul ravenelor şi a
celorlalte create de torenţi.
Aceste procese ocupă suprafeţe mai mici în comparaţie cu cele de eroziune în
suprafaţă, dar efectele sunt mult mai severe. Pentru formele de tipul ravenelor, solul
este decapitat în totalitate, iar suprafeţe însemnate de teren sunt scoase din circuitul
agricol. Frecvenţa cea mai mare este întâlnită în unităţile deluroase şi de podiş, cu
precădere în cazul faciesurilor nisipoase şi a intercalaţiilor nisipo-argiloase. Asemenea
situaţii sunt întâlnite în toată aria pericarpatică unde se manifestă şi pe alte structuri
petrografice (vezi Valea Putnei.)
28
 O deosebită dezvoltare se constată în cazul formaţiunilor miopliocene din
unităţile de podiş (Pod Moldovei – Pod Bârladului). Pe suprafeţe mai mici: Podişul
Piemontan Getic, Depresiunea Colinară a Transilvaniei.
O categorie aparte aparţine formelor dezvoltate în loess şi în depozitele loessoide,
unde formele desi efemere se regenerează după fiecare ploaie cu aspect torenţial: văi cu
aspect torenţial din Dobrogea Central Sudică, terase.
Stăpânirea şi controlul acestor procese se poate realiza doar printr-o amenajare
judicioasă a teritoriului. Măsurile de diminuare a efectelor sunt însă costisitoare, de
durată, ceea ce determină costuri mari de întreţinere.
Se recomandă evitarea utilizării agricole şi împădurirea perimetrelor cu ravene
pe versant. Pentru formele de mică anvergură se recomandă nivelarea, eventual
terasarea şi aplicarea culturilor în benzi, orientate în lungul curbei de nivel. În cazul
ravenelor fund de vale, daunele sunt mult mai mari, deoarece prin eroziune regresivă
sau subminarea flancurilor sunt afectate perimetrele construite şi chiar căi de
comunicaţie. Mai mult, materialul erodat şi evacuat de pe fundul ravenei este depus sub
forma unor mari conuri proluviale care afectează aşezările rurale (Dealurile Fălciului,
Colinele Tutovei).
Alunecările de teren sunt cele mai complexe procese geomorfologice actuale.
Intră în categoria celor geomorfologice lente. Alunecările se produc într-un context
cauzal favorizant, respectiv existenţa terenurilor în pantă, apoi prezenţa unui strat de
roci plastice care facilitează apariţia patului de alunecare, la care se adaugă şi
supraumectarea depozitelor de pantă. Alunecările de teren intră în categoria hazardelor
naturale, cauzele declanşatoare fiind multiple, atât naturale, cât şi de factură antropică.
În perimetrele cu alunecări de teren, sunt prezente şi alte PG actuale, motiv pt
care perimetrele afectate se caracterizează printr-o deosebită fragmentare cu
repercursiune în degradarea foarte intensă a terenurilor; alunecările de teren sunt
întâlnite în aria montană îndeosebi în aria flişului carpatic sau în cazul depozitelor de
wildfliş2 (Rarău).
Cele mai mari probleme pun însă alunecările de teren din treapta deluroasă şi de
podiş. Aici sunt prezente în Subcarpaţi cu precădere în cei de curbură (S Vrancei, S

2
wildfliș, (engl.= wildflysch) formațiune geologică cu structură haotică, alcătuită dintr-o masă predominant argiloasă, de culoare
închisă, cu aspect de curgere submarină, în care sunt însedimentate blocuri „exotice”, de mărimi și origini diferite, constituind
olistolite, mai vechi decât masa pelitică fundamantală. Pe teritoriul României, formațiunile de w. se găsesc în zonele în care se
întâlnesc pânze de decolare (unitatea central-est carpatică), iar elementele „exotice” (olistolitele) provin din destrămarea părții
frontale a pânzelor de decolare (transilvane). V. și olistostromă.

29
Buzăului), dar şi în alte compartimente ale S Getici şi ai Moldovei. În unităţile de podiş,
ocupă suprafeţe reprezentative în Pod Moldovei, D Transilvaniei (glimee). Terenurile cu
alunecări de teren sunt extrem de instabile realizăndu-se reactivări ale unor alunecări
vechi stabilizate sau înregistrându-se alunecări noi. Stabilizarea deluviilor se realizează
natural, dar într-un timp foarte lung, în timp e lucrările de stabilizare sunt extrem de
costisitoare şi de nenumărate ori nu se justifică dpdv economic. Terenurile agricole
afectate de alunecări de teren necesită invariabil schimbarea categoriei de folosinţă.
Dacă deluviile sunt subţiri şi perimetrele afectatate sunt de mică întindere, terenul în
cauză poate fi utilizat ca pajişti naturale dacă se realizează lucrări minimale de evacuare
a excesului de umiditate spre debuşee naturale. Cel mai adesea, perimetrele cu
alunecările de ter necesită fixare cu o vegetaţie arbustivă sau chiar împădurire.
Asemenea lucrări au fost realizate în România îndeosebi în aria subcarpatică vrânceană
după anul 1950 sub auspicii ICAS3 Vrancea.
În cazul unităţilor de podiş se constată foarte multe perimetre cu terenuri
degradate îndeosebi în cazul frunţilor de cuestă. Există situaţii în care mari frunţi de
cuestă sunt împădurite (Cuesta Iaşilor – Bârnova, Mădârjac-Sineşti), dar sunt foarte
frecvente terenurile despădurite utilizate de regulă ca păşuni degradate.
Procesele de alunecări de teren determina un grad redus de dezvoltare a unei
regiuni (Regiunea de Nord-Est unde în lipsa unor resurse minerale, cât şi datorită
proastei gestiuni a resurselor naturale existente s-a ajuns la o situaţie oarecum
paradoxală, în sensul în care pe de o parte scade productivitatea naturală a unor
terenuri, iar pe de altă parte cresc costurile de întreţinere a căilor de comunicaţie fiind
necesare şi noi fonduri pt protejarea localităţilor, în special a celor rurale); – costuri
deosebite pt întreţinerea unor drumuri naţionale, aşa cum este cel de pe Valea Bistriţei,
de pe stanga Lacului Izvorul Muntelui-Bicaz. Asemenea situaţii apar şi în partea
subcarpatică: şoselele care leagă Buzău de Oneşti, în timp ce în Podisul Moldovei sunt
foarte numeroase sectoarele de drum afectate de alunecări de teren.
O altă problemă legată de dinamica versanţilor este cea din ariile urbane unde
anumite zone rezidenţiale s-au extins şi în perimetre cu alunecări de teren (Botoşani,
Hârlău, Iaşi – dreapta râului Cacaina, în cartieul Ţicău, parţial Sărărie, stanga Bahluiului
– Păcureţ şi Păcurari; potenţial la alunecare prezintă şi noile zone rezidenţiale aşa cum
este cazul Bucium – Păun).

3
Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice

30
Morfometria – element definitoriu în amenajarea teritoriale
Amenajarea teritoriului presupune existenţa unor proiecte de dezvoltare urbană
sau rurală, de dezvoltare industriala sau agricolă, proiecte cu caracter tehnico-economic,
care se realizează inclusiv pe baza datelor morfometrice ale terenului. Morfometria
reprwzinta un element definitoriu in toate proiectele de amenajare teritoriala; chiar şi
repartiţia teritoială a populatiei se realizează şi în funcţie de criteriile morfometrice. În
categoria parametrilor morfometrici termenii de referinţă sunt altimetria, declivitatea şi
expoziţia, fragmentarea reliefului, energia de relief.
Altimetria
România dispune de 3 trepte altimetrice majore caracteristice pentru unitățile de
câmpie, pentru cele de dealuri și podiș și pentru aria montană.
Astfel, treapta de câmpie, cu altitudini de sub 200m reprezintă circa 33% din
teritoriul României. În acest procent sunt incluse și unități de relief care nu îmbracă un
aspect tipic de câmpie, ci aparțin unităților de podiș. Cea mai mare parte a Dobrogei de S
(Podișul Dobrogei de S), o parte însemnată din Dobrogra centrală, suprafețe mai mici
din Dobrogra de N, apoi sudul extrem al Podișului Moldovei și cea mai mare parte a
Câmpiei Colinare a Jijiei. Pe de altă parte însă, unităților de câmpie li se atașează și
subunități care depășesc 200m, până spre 300m altitudine, respectiv câmpiile
piemontane ale Piteștilor, Târgoviștei și Ploieștilor. Această treaptă comasează cele mai
bune terenuri pentru practicarea agriculturii, întrucât beneficiază și de condiții pedo-
climatice favorabile. Procesele geomorfologice caracteristice sunt următoarele: ....
Geneza lor se leagă de regulă de procesele de acumulare în medii marine sau
lacustre cât și prin procese de acumulare și modelare eoliană, cum e cazul câmpiilor
nisipoase. Prezența pe arii mari a leossourilor și depozitelor lessoidale, determină
manifestarea proceselor de sufoziune și tasare. Formele rezultate, de tipul crovurilor,
găvanelor, padinelor și pâlniilor de sufoziune se încadrează într-o clasă de calitate
inferioară terenurilor încomjurătoare, ceea ce presupune o eficienţă economică în plan
agricol ceva mai mică. În situații particulare, această degradare naturală a terenurilor
este compensată de apariția unei resurse naturale ce poate fi însă valorificată în scopuri
terapeutice. E vorba de cazul apelor sărate și salmastre și al unor nămoluri terapeutice
din lacurile de crov. Treapta inferioară a râurilor poate fi utilizată în varii scopuri,
neexistând restricții majore decât în ceea ce privește regimul de înălțime a unor imobile
din marile metropole (ex-București). Dintre riscurile semnificative ale acestei trepte,

31
menționăm pe cel indus de seismicitate, vezi axa Buzău-București-Giurgiu-Oltenița cât și
aria joasă a Banatului. Un alt risc este cel indus de producerea inundațiilor în cazul
râurilor mari (Siret, Prut, Dunărea), mai puțin pe Olt și Argeș. Acestora li se adaugă
riscul indus de secetă în cazul utilizării agricole a teritoriului.

Treapta intermediară caracteristică dealurilor și podișurilor României este

calculată pentru ecartul altitudinal dintre 200 și 700 m care atinge un procent de circa
40% din teritoriul țării. Conform ponderii, această treaptă este cel mai bine reprezentată
dar în acest interval de altitudine intră atât subunităti de câmpie (cazul unor câmpii
piemontane), dar și unele subunități montane de talie joasă (Oaș, Berzunți, Dognecei,
Locvei) cât și periferia altor masive montane joase. Pe de altă parte, ecartul menționat
anterior nu include anumite dealuri subcarpatice înalte care culminează la 1000 m în
Măgura Odobești, apoi o parte din Măgurile Podișului Someșan și din jugul intracarpatic
cât și majoritatea dealurilor înalte din partea de E a Transilvaniei.
Această treaptă de relief este foarte bine populată, dar cu disparități regionale
(colinele Tutovei prin comparație cu aria subcarpatică prahoveană) și se caracterizează
prin apariția unor dezechilibre având în vedere dinamica și intensitatea unor procese
geomorfologice actuale. Această treaptă concentrează cele mai numeroase și mai mari
perimetre cu alunecări de teren dar și cu procese de eroziune în suprafață și în
adâncime. Alături de repartiția neuniformă a unor resurse naturale minerale se constată
diferențieri mari în planul dezvoltării economice. Spațiul geografic aferent regiunii de N-
E este și în acest caz cel mai defavorizat, chiar dacă pentru unele subunități de relief
contextul geomorfologic nu este cel mai neprielnic.
Din punct de vedere al favorabilității pentru așezările omenești se manifestă
anumite restricții în sensul în care localitățile urbane preferă pozițiile mai joase ca
altitudine, de regulă situate în lungul sau în spatele de la confluența unor râuri, o a doua
categorie fiind legate de axe de comunicație, iar cea de-a treia legată de poziția de limită
fie cu treapta de câmpie, fie cu treapta montană. Însă, din punct de vedere al texturii
urbane, orașele din această treaptă sunt mult mai complexe, iar uneori se armonizează
mult mai bine cu mediul geografic. (Sibiu, Cluj, Târgoviște, Pitești, Piatra-Neamț).

A 3-a treapta, superioara, corespunde domeniului montan, incluzând teritoriile cu

altitudini de peste 700m. Această treaptă însumează 22% din teritoriul Românesc. Dacă
însă operăm cu unități morfostructurale, domeniul montan al României presupune o

32
pondere ceva mai mare, întrucât unele arii montane au situată baza la altitudini mult
mai mici (cazul M-tilor Oașului).
Treapta montană este cea mai slab populată și se caracterizează printr-o gamă
foarte largă a proceselor geomorfologice actuale. Normal deci, popularea redusă, este
condiționată și de alți parametrii morfometrici la care se adaugă și condițiile climatice
tot mai severe, pe măsura creșterii altitudinii. Însă, în viziunea dezvoltării durabile,
domeniul montan al României este cel mai ușor de amenajat sau de planificat teritorial.
Aceasta pentru că aici sunt concentrate cele mai mari și numeroase resurse minerale,
apoi muntele deține cel mai mare fond forestier, cea mai mare parte a pajiștilor naturale
având și posibilăți de dezvoltare a agriculturii pe spații mai restrânse, dar favorabile
îndeosebi pentru zootehnie și mai puțin pentru cultura plantelor.
Zonarea spațiului montan se poate realiza și pe trepte morfometrice, întrucât
palierul de peste 1000m deține doar 10% din teritoriul țării, ceea ce semnifică și cea mai
mare pondere a pădurilor de conifere. Treapta de peste 1500m dispune de 4% din
teritoriul țării și în care sunt incluse etajele subalpin și alpin din vegetația României,
pentru ca treapta de peste 2000m, să se rezume la 1% din teritoriul național,
reprezentând domeniul alpin al teritoriului românesc, cel care ne aseamănă cel mai mult
cu Alpii și care prezintă un patrimoniu natural selectiv, foarte valoros din pct de vedere
științific și cu un remarcabil potențial turistic.
Declivitatea - reprezintă unghiul pe care îl face suprafața terestră cu orizontala.
De regulă valorile acestu parametru diferă foarte mult în teritoriu.
În treapta de câmpie, valorile sunt cele mai mici, de regulă fiind situate sub 5º.
Astfel, în sectoarele tabulare cât și în unele suprafețe din câmpiile de tranziție cât și cele
de subsidență valorile tind spre 0, întrucât domină suprafețele plane. Valori ceva mai
mari, între 3-5º întâlnim în câmpiile piemontane, în timp ce valori de peste 5º apar doar
la nivelul unor frunți de terasă, sau pe flancurile dunelor din câmpiile nisipoase. Aceste
declivități nu ridică probleme în planul amenajării teritoriale, realizându-se condiții
favorabile pentru toate tipurile de utilizare. Singurele restricții sunt legate de evoluția
avansată a unor soluri din crovuri, iar terenurile cu aceste pante din dreapta de câmpie
prezintă doar riscuri legate de unele hazarde naturale precum cutremurile sau de
prezența frecvența sau intensitatea inundațiilor din lunci și terase inundabile.
În treapta deluroasă și de podiș, valorile declivităților cresc, terenurile divers
înclinate totalizând peste 50% din teritoriu. Astfel, dintre categoriile de pantă, cea mai

33
frecvent întâlnită este cea cu valori de la 10-12º ceea ce indică apariția unor factori de
risc geomorfologic și pedologic. Astfel, toate suprafețele valorificate ca terenuri agricole
prezintă procese de eroziune în suprafață cu intensităţi diferite.
În această treaptă sunt prezente și valorile mai mari de 12º, atingând frecvent 15-
20º sau până la 20-30º în cazul versanților puternic înclinați. Asemenea situații apar în
unitatea pericarpatică în cazul dealurilor si culmilor pericarpatice. Valorile mari ale
pantei se asociază cel mai adesea cu frunțile de cuestă. În cazul acestor declivități apar
restricții funcționale, ceea ce necesită un mod aparte de utilizare a terenurilor, de regulă
fiind excluse terenurile arabile, fiind favorizată utilizarea ca pajiste naturală sau ca
pădure (ex. putem aprecia ca o utilizare corectă a teritoriului în Culmea Pleșului din
Subcarpații Moldovei sau Măgura Odobești din Subcarpatii de Curbura, unde pantele
mari sunt utlizate ca paduri, iar ca o utilizare inadecvată mentionam culmea Pietricica
Bacăului, cu frecvente pajisti degradate sau cu terenuri arabile, dar cu soluri care denotă
un stadiu avansat de eroziuni (erodosoluri si regosoluri).
În această treaptă deluroasă și de podiș sunt întâlnite și valori de pantă cu valori
sub 10º, ceea ce presupune prezența unor versanți slab-mediu înclinați, forme de relief
care grupează cea mai mare parte a terenurilor arabile. În aceeași treaptă pot să apară și
pante caracteristice treptei de câmpie cu terenuri plane sau slab înclinate ca în cazul
luncilor și treptelor de terasă și al platourilor sau culmilor interfluviale, cel mai adesea
de natură structural-litologică.
În treapta montană, sunt caracteristice cele mai mari declivități, întrucât
structurile de orogen, atît cele cutate cât și cele vulcanice se caracterizează prin
dominanța accentuată a formelor de relief de relief de tipul versanților. Astfel, în medie,
suprafețele înclinate ocupă între 75-80% din întreg teritoriul, excepție făcând
depresiunile intramontane, unde valorile sunt mai mici, uneori, întâlnindu-se și
suprafețe plane ca în cazul marilor depresiuni intramontane, considerate adevărate
câmpii intramontane (depresiunile Brașov, Giurgeu, Ciuc).
Din acest motiv, în aria montană se realizează o zonare extrem de clară a utlizării
terenului în funcție de pantă. Astfel, terenurile arabile, sunt concentrate în marea lor
majoritate în depresiuni, pajiștile naturale ocupă îndeosebi pantele slab si respectiv
moderat înclinate, în timp ce versanții moderați și puternic înclinați se leagă de prezența
formațiunilor forestiere. În domeniul montan, cele mai mari suprafețe corespund
pantelor între 15-30º, dar adesea valorile urcă până la 50-60º (defilee sau abrupturi),

34
uneori depășindu-se 70º ca în cazul unor sectoare înguste de chei sau în cazul unor
abrupturi din zona alpină.
Datorită suprafețelor restrânse cu pante reduse, în aria montană apar o serie de
restricții ce induc deficiențe la nivelul amplasării unor așezări sau a unor obiective,
adesea extensiile se realizează din lungul văilor spre depresiuni spre versanți, în
anumite cazuri suprafețele în pantă presupunând și o anumită instabilitate a
versantului. O asemenea situație s-a înregistrat pe Valea Bistriței, unde după formarea
Lacului Izvorul Muntelui, vechile vatre de sat au migrat pe versamt, îngreunând deluviile
vechi, ceea ce a condus la alunecări de teren.
În ariile montane, prezența suprafețelor în pantă ridică și probleme legate de
amenajarea unor căi de comunicație, mărind foarte mult costurile de amenajare sau de
întreținere. Lipsa tehnologiilor sau a resurselor financiare, presupune trasarea unor căi
ferate în funcție de configurația reliefului, urcând până la altitudini de peste 1000 m
(calea ferată dintre Suceva-Vatra Dornei). În cazul căilor rutiere, prezența declivităților
mari constituie un obstacol în ceea ce privește realizarea unor drumuri moderne,
România fiind practic lipsită de autostrăzi în domeniul montan.
Densitatea fragmentării reliefului – este cea mai importanta alături de pantă,
întrucât creșterea fragmetării generează o serie de dificultăți, atât din punct de vedere al
investițiilor cât și din punctul de vedere al utilizării agricole a terenului. Ca și în cazul
declivității treapta de câmpie este favorizată din acest punct de vedere, întrucât valorile
acestui parametru sunt mici, de regulă subunitare, pentru ca în sectoarele tabulare și în
ariile indoneice?,? valorile să tindă spre 0. Aceste valori nu ridică probleme în planul
amenajării teritoriale, dar apar restricții funcționale legate de precaritatea resursei de
apă.
La polul opus, se află aria montană, unde în ariile cristaline și în cele vulcanice
valorile sunt extrem de mari, ajugând până la 4-5 km/km². Astfel, fragmentare foarte
intensă presupune și valori mari ale declivității, dar și expoziții exrem de diferite, ceea ce
generează diferențieri climatice, asimetrii ale unor parametri climatici, dar și inversiuni
de vegetație, motiv pentru care în proiectele de amenajare teritorială, cei 3 factori se vor
corela în funcție de condțiile concrete de rocă și de relief. E vorba despre pantă,
expoziție și tipul de fragmentare.
În treapta intermediară de relief, valorile densității fragmentării sunt modelate,
depășindu-se frecvent km/km², ajungându-se uneori la peste 2 km/km². În această

35
treaptă se disting 2 tipuri de fragmetare, respectiv o fragmentare deluroasă, cu valori
ceva mai mari, inclusiv la nivelul energiei de relief (ex, Pod Suceava sau Pod Piemontan)
sau o fragmentare colinară, cu valori ceva mai reduse, inclusiv la nivelul energiei de
relief, așa cum este cazul cu Câmpia Colinară a Jijiei.
Energia de relief - denotă și stadiul de evoluție al unui tip anume de relief. În
funcție de modul de formare, avem de a face cu energii de relief extrem de diferite în
teritoriu. Din punct de vedere al energiei maxime, pentru România, valoarea înregistrată
este de 2544 m. Pornind de la altitudinea de 0 m, valoarea de 2544 m presupune
existența tuturor treptelor majore de relief ale uscatului.
La nivelul ariei montane, se înregistrează cele mai mari valori ale energiei de
relief. Astfel, pentru munții înalți, energia medie de relief atinge sau depășește 1000 m.
Aceste valori presupun o utilizare a terenurilor în funcție de ecosistemele adaptate
acestor parametri, idealul fiind de a nu interveni în acest sistem pentru a conserva
patrimoniul natural existent, și pentru a-l valorifica doar din punct de vedere turistic. În
cazul munților joși și mijlocii, valorile energiei de relief sunt cuprinse între 500 și
1000m, ceea ce permite și instalarea unor așezări omenești, dar de talie mică.
Majoritatea stațiunilor montane ale României sunt legate de acest interval al
energiei medii de relief, pentru obiectivele de interes turistic, tendința fiind aceea de a
amplasa aceste obiective în spații cu energie de relief cât mai mare.
În treapta deluroasă și de podiș , valorile energiei medii se reduc la sub 500 m,
fiind de regulă cuprinsă între 300-400 m pentru dealurile înalte și între 200-300 m
pentru dealurile joase de podiș. Datorită prezenței rocilor friabile și a depozitelor
superficiale neconsolidate, în această treaptă de relief, chiar dacă valorile energiei de
relief nu sunt foarte mari, combinația cu valorile declivității și cu valorile densității
fragmentării generează o serie de neajunsuri, ceea ce determină o atenție sporită în
planul amenajării teritoriale.
În acest context, se constată o serie de erori inclusiv în cazul poziționării vetrelor
de sat care astăzi necesită schimbarea amplasamentului. Dacă în perioada feudală, au
apărut numeroase sate situate de regulă pe obîrșia unor mici cursuri de apă, fiind vorba
despre terenuri fragmentate și instabile, astăzi, această poziționare a așezărilor rurale
este total deficitară (Colinele Tutovei, Pod. Bârladului etc).
În treapta de câmpie se înregistrează cele mai mici valori ale energiei de relief, în
sensul în care câmpiile piemontane prezintă valori medii între 100-150 m în timp ce

36
majoriatatea câmpiilor tabulare și de tranziție, înregistrează valori medii de sub 100, în
timp ce câmpiile joase, de subsidență au valori de sub 50 m, în unele cazuri, energia
medie de relief ajungând până la sub 10 m (Câmpia Siretului Inferior). În ultimul caz, se
înregistrează restricții severe, întrucât crește exponențial riscul la inundații, atât
datorită creșterii debitelor râurilor, cât mai ales prin ridicare nivelului freatic. Din acest
motiv, sunt foarte frecvente ariile mlăștinoase, din aceste unități de câmpie.

Morfografia - Formele de relief reprezentative şi utilitatea lor în

valorificarea spaţiului geografic
Morfografia se referă la totalitatea formelor de relief care generează un anumit
aspect dintr-o anumită unitate. Studiul morfografic a trecut în plan secund odată cu
accesul la metodologii moderne de analiză morfometrică sau privitoare la dinamica
reliefului la care se adaugă şi metodele de analiză cantitativă. Morgrafia rămâne un
domeniu de referinţă pentru utilizatori, dar şi pentru analiştii din amenajarea
teritoriului şi dezvoltare regională. Principalele aspecte ale reliefului se grupează diferit
în cazul principalelor trepte de relief ale Romaniei.
În domeniul montan, o primă categorie de aspecte morfografice se referă la
relieful de factură alpină. Aceste aspecte corespund munţilor înalţi, cu altitudini de peste
2000 m, coborând la altitudini uşor sub 2000 m, doar în N Carpaţilor Orientali,
(respectiv în N Muntilor Suhard, Ţibleş, N M. Maramureş).
Dpdv litologic, formele în cauză sunt dezvoltate îndeosebi în roci metamorfice (C
Meridionali, M Rodnei), la care se adaugă doar local roci magmatice, efusive (Călimani),
intrusive (Ţibleş) sau conglomerate (Bucegi). Elementele de relief alpin sunt opera
condiţiilor climatice severe întrucât temperatura medie anuală este negativă (0 – -2º C),
precipitaţiile sunt f mari – peste 1200, vânturile sunt intense, iar aceste caracteristici
determină procese intense de dezagregare termică, îngheţ-dezgheţ.
Relieful alpin grupează o serie de forme de relief de tipul crestelor alpine, urmate
de vârfuri montane piramidale ascuţite ce se comportă ca martori de rezistenţă
litologică, custuri, strungi, abrupturi litologice şi structural tectonice, trene de
grohotişuri la baza acestora la care se adaugă şi forme de eroziune ale reliefului glaciar
(nişe glaciare, cât şi unele sectoare ale văilor glaciare).
Formelor menţionate anterior li se adaugă şi fragmentele relativ netede sau uşor
ondulate care aparţin suprafeţei de nivelare Borăscu. Acest asamblaj de forme alpine,

37
glaciare şi ciclice generează un peisaj unic în Carpaţii româneşti, asemănător celui din
Alpi, având dpdv practic o importanţă turistică deosebită la care se adaugă şi valenţele
ştiinţifice remarcabile, luandu-se in considerare şi particularitatile vegetaţiei alpine şi
subalpine, reprezentată prin pajişti alpine şi tufărişuri cu numeroase specii endemice,
multe dintre acestea fiind relicte glaciare.
Aspecte morfografice ale munţilor joşi şi mijlocii. Configuraţia de ansamblu a
munţilor joşi şi mijlocii cu altitudini de sub 2000 m se schimbă aproape fundamental
întrucât factorii şi procesele care condiţionează aspectul reliefului se multiplică
rezultând un asamblaj în care fie domină aspectele legate de structura geologică,
tectonică şi petrografie fie se impun formele generate de factorii şi agenţii externi.
Datorită îmbinării diferite a celor 2 componente, în domeniul montan pot fi
individualizate o serie de masive montane care îmbracă un anumit specific şi prezintă
anumite particularităţi. La modul general, relieful munţilor joşi şi mijlocii este dominat
de prezenţa în proporţie de peste 75% a versanţilor. Versanţii prezintă particularităţi
morfometrice variate, dar şi aspecte diferite, ceea ce determină o diversitate remarcabilă
la nivelul peisajului, în timp ce utilizarea acestora depinde de o multitudine de factori.
Această formă de relief este definitorie în planul amenajărilor pentru sporturi de iarnă,
pentru realizarea unor căi de comunicaţie, în timp ce pentru folosinţă apar situaţii de
tipul versanţilor împăduriţi, apoi a celor cu tufărişuri subalpine, cu pajişti montane cu
caracter secundar, dar şi cu amenajări legate de prezenţa unor aşezări omeneşti sau
staţiuni de interes balneo-climateric.
Un alt element morfografic – culmile montane – situate la alt diferite, având
dimensiuni şi forme variate, dar care invariabil constituie partea superioară a reliefului
montan. În cazul unor munţi joşi sau mijlocii, culmile montane prelungi sunt marcate de
vechi drumuri păstrate în diferite masive montane (Drumul Tătarilor, Drumul
Romanilor, Drumul Hoţilor – sau drumuri din lungul Obcinei Mari, din lungul Bistriţei,
şamd). Peste nivelul culmilor se menţin în relief culmile montane ale căror
particularitati depind de unitatea morfo-structurală de care aparţin. În cazul unei
fragmentări mult mai mari a reliefului montan, rezultă un relief derivat în care lipsesc
culmile, dar apar versanţi şi vârfuri montane izolate de tipul bâtcilor, măgurilor
(Măgurile Câmpulungului de la marginea Rarăului, Bâtcile Slătioarei, Bâtca Neagră,
Bâtca Arsă din Stânişoarei, Bâtca Doamnei). Unele asemenea bâtci şi măguri constituie
puncte de belvedere, iar altele au constituit puncte de observaţie sau de control spre

38
anumite teritorii (bâtca Doamnei de lângă Piatra Neamţ care adăposteşte Petrodava prin
care se controla accesul în valea montană a Bistriţei Moldoveneşti).
Văile montane - imbracă aspecte diferite, dar facilitează accesul în interiorul ariei
montane, facilitând amplasarea căilor de comunicaţie şi asigurând spaţiul pentru
instalarea aşezărilor omeneşti (relieful de terase din lungul văilor). Văile sunt cel mai
bine populate, iar în funcţie de aspectul pe care îl îmbracă generează note specifice ale
peisajului. De multe ori în spaţiile de la confluenţe se dezvoltă mici depresiuni de tip
butonieră (Depresiune de la Vama), în timp ce în cazul sectoarelor în care traversează
roci dure, văile îmbracă aspectul de defileu – depresiunea de la Prisaca Dornei.
În lungul văilor carpatice sunt asigurate cele mai bune condiţii pentru
amenajările teritoriale deoarece pe lângă avantajele oferite de relief, se remarcă şi
bogăţia resurselor de apă. Pe lângă aceste forme majore, în peisajul acestor munţi se mai
remarcă peisajele de tip chei şi defilee unde unele defilee carpatice au şi rol de trecători
între o parte şi alta a Carpaţilor (Turnu Roşu şi Cozia- Olt, Trecătoarea de la Ciucea).
Prezenţa pasurilor carpatice situate la altitudini relativ mici de sub 1200 m facilitează
legăturile dintre anumite tronsoane carpatice sau dintre unităţi învecinat, întrucât sunt
străbătute de căi de comunicaţie (P Predeal, P Mestecăniş, P Oituz, P Pângăraţi).
Depresiuni intramontane (DI). Carpaţii româneşti sunt caracterizaţi prin
multitudinea DI existând cca 300 de depresiuni, de la cele extrem de mici (Drăgoiasa,
Glodul), până la cele mai mari din cadrul ulucului depresionar din cadrul Carpaţilor
Orientali.
În depresiuni sunt localizate principalele aşezări urbane din aria montană
(Braşov, Gheorghieni, Petroşani, etc). În DI sunt localizate şi principalel aşezări rurale,
existând sate de mari dimensiuni, cum sunt cele din Depresiunea Giurgeului (Remetea).
Depresiuni cu fundul plat deţin şi cele mai mari suprafeţe cu terenuri agricole
realizându-se şi o specializare a culturilor în functie de condiţiile pedoclimatice:
 cartof – depr Braşov,
 secară, orz, grâu în Depr Giurgeului,
 prun, măr în D Negreşti.
În concluzie, aria montană a României, prezintă cea mai diversificată gamă a
aspectelor morfografice. Deşi este cea mai puţin densă regiune a României raportată la
nr de locuitori, regiunea montană se caracterizeaza prin cele mai variate resurse ceea ce
presupune o dezvoltare echilibrată dacă se vor adopta planuri de dezvoltare regională în

39
conformitate cu potenţialul natural. Din acest punct de vedere, Romania prezintă un
potenţial de invidiat în cadrul ţărilor UE, iar dezvoltarea de perspectivă a Romaniei ar
trebui să ţină cont de imensul potenţial natural pe care îl oferă regiunea carpatică.
Pentru aceasta este necesară realizarea unei infrastructuri specifice îndeosebi legată de
transporturi. În momentul actual, domeniul montan este lipsit de aeroporturi, chiar şi
Braşovul care reprezintă oraşul cu potenţialul de dezvoltare cel mai puternic.

40