ÎNCERCĂRI DE TIP

1. Generalităţi

Încercările de tip se efectuează pentru a verifica dacă un anumit echipament îndeplineşte ansamblul
caracteristicilor standardizate care îi sunt asociate. Încercările de tip se efectuează pe specimene
reprezentative, identificate în conformitate cu proceduri standardizate pentru fiecare tip de
echipament supus încercării.
Încercările de tip se efectuează pe exemplare noi ale echipamentului încercat şi fac obiectul unor
rapoarte de încercare care trebuie să conţină toate detaliile prin care poate fi identificat exemplarul
încercat precum şi toate informaţiile prin care să se demonstreze că:
-încercările au fost efectuate în conformitate cu procedurile descrise în standardele specifice,
-echipamentul încercat a corespuns cerinţelor.
Caracteristicile comune tuturor echipamentelor de înaltă tensiune sunt definite în publicaţia
CEI 60694. Caracteristici specifice fiecărui tip de echipament sunt conţinute de standardele de
produs cum ar fi publicaţia CEI 60056 (sau CEI 62271-100) pentru întreruptoarele de înaltă
tensiune. În SUA sau în state din America de Sud se aplică standardul ANSI-IEEE C 37.09
Grupuri de lucru ale diferitelor comitete tehnice ale CEI1 respectiv IEEE2 sunt angajate în prezent
într-o amplă acţiunea vizând armonizarea standardelor referitoare la aparatele de comutaţie de
înaltă tensiune elaborate în cadrul fiecăreia dintre cele două organizaţii.
Conform standardelor CEI pentru un întreruptor de înaltă tensiune încercările de tip obligatorii
pentru toate tipurile de întreruptoare sunt următoarele:
încercări dielectrice,
determinarea RIV (Radio Interference Voltage) – nivel perturbator radio TV,
măsurarea rezistenţei electrice a circuitului principal,
încercare de încălzire,
încercări la curent de scurtă durată şi la valoarea de vârf a curentului admisibil,
încercări de etanşeitate,
încercări de compatibilitate electromagnetică,
încercări mecanice la temperatură ambiantă,
încercări de stabilire şi întrerupere de curenţi de scurtcircuit,
încercări de stabilire şi întrerupere de curenţi capacitivi.
Încercări specifice anumitor tipuri de întreruptoare:
verificarea gradului de protecţie,
încercări de anduranţă mecanică crescută pentru întreruptoare prevăzute să funcţioneze în
condiţii speciale,
încercări la temperatură înaltă şi joasă,
încercări la umiditate,
încercări efectuate cu eforturi statice pe bornele întreruptorului,
încercări la curent critic,
încercări pentru deconectarea defectului kilometric,
încercări pentru verificarea capacităţii de stabilire şi întrerupere de curenţi în opoziţie de
fază,
încercări de anduranţă electrică (pentru Um < 72.5 kV),
încercări pentru verificarea funcţionării în condiţii severe de formare a gheţii,
încercări la defect monofazat sau dublă punere la pământ,
încercări pentru deconectarea curenţilor inductivi mici.

1
CEI (IEC) Comisia Electrotehnică Internaţională
2
IEEE – Institute of Electrical and Electronic Engineering
2 Încercări dielectrice

Încercările dielectrice de tip sunt efectuate pentru a verifica nivelul de izolaţie al unui echipament.
Capacitatea de ţinere dielectrică se verifică pentru următoarele configuraţii:
izolaţia longitudinală (cu aparatul deschis între intrarea şi ieşirea din aparat),
izolaţia faţă de pământ cu aparatul deschis,
izolaţia faţă de pământ cu aparatul închis.
În toate cazurile încercările de ţinere se efectuează pentru verificarea comportării izolaţiei
fază-pământ a unui pol şi, pentru aparate multipolare, verificarea comportării izolaţiei între faze.
Încercările dielectrice care se efectuează pentru verificarea comportării izolaţiei echipamentelor,
urmăresc determinarea răspunsului specific al izolaţiei la următoarele tipuri de solicitări:
solicitări permanente (tensiune de serviciu, supratensiuni temporare)
încercarea se efectuează cu tensiune alternativă de frecvenţă industrială
solicitări tranzitorii
o supratensiuni de comutaţie: încercarea se efectuează cu impuls de tensiune de
comutaţie 250/2500 µs
o supratensiuni de trăsnet: încercarea se efectuează cu impuls de tensiune de trăsnet
1,2/50 µs
Echipamentul încercat trebuie să suporte diferitele tipuri de solicitări menţionate în toate condiţiile
climatice susceptibile să apară funcţie de locul în care va fi montat echipamentul.

Figura 1 Forma impulsurilor standardizate de tensiune

Tensiunile de ţinere pe care izolaţia echipamentului supus unei încercări de tip trebuie să le suporte
în condiţii specificate fac obiectul standardelor de coordonare a izolaţiei.
2.2 Încercări cu tensiune de frecvenţă industrială.
Categoria aceasta de încercări se efectuează pentru toate echipamentele având Um (tensiunea cea
mai ridicată pentru echipament) peste 1000 V. Constă în aplicarea timp de 1 minut a tensiunii
alternative având o valoare efectivă egală cu tensiunea de ţinere standardizată; încercarea se
efectuează cu izolaţia curată şi uscată sau supusă sub ploaie (debitul şi unghiul de atac al ploii fiind
deasemenea standardizate – a se vedea CEI 60060). Dacă încercarea se efectuează cu izolaţia curată
şi în stare uscată, echipamentul este declarat corespunzător daca pe toată durata aplicării tensiunii
nu a apărut nici o descărcare disruptivă. Dacă încercarea se efectuează sub ploaie şi pe durata
încercării se produce o descărcare disruptivă, încercarea se repetă în aceleaşi condiţii dar
echipamentul este declarat necorespunzător dacă se produce o nouă descărcare disruptivă.
Procedura de încercare indicată de standardul ANSI-IEEE este în linii mari aceeaşi cu excepţia
încercării sub ploaie care durează numai 10 s dar cu un debit al ploii superior celui cerut de norma
CEI (5mm/minut).
2.2 Încercări cu impuls de tensiune de trăsnet
Aceste încercări se efectuează pentru toate echipamentele indiferent de tensiunea Um, cu izolaţia
echipamentului curată şi uscată.
In conformitate cu procedura CEI ţinerea se verifică prin aplicarea unui număr de 15 impulsuri de
tensiune de trăsnet având valoarea de vârf egală cu tensiunea de ţinere standardizată. Procedura se
repetă pentru fiecare configuraţie de încercare şi pentru cele două polarităţi (pozitivă respectiv
negativă) ale impulsului de tensiune.
Pentru echipamentele cu Um>245 kV, încercarea izolaţiei longitudinale între contactele deschise, se
face urmând regulile unei încercări mixte: pe una dintre bornele aparatului se aplică tensiune de
50 Hz în timp ce pe cealaltă bornă se aplică impulsul de tensiune de trăsnet.
Un întreruptor este declarat corespunzător din punct de vedere al ţinerii dielectrice la impuls de
tensiune de trăsnet dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
din 15 impulsuri de tensiune aplicate cel mult 2 produc o descărcare disruptivă;
în izolaţia ne-autoregeneratoare a echipamentului nu se produce nici o descărcare
disruptivă.
2.3 Încercări cu impuls de tensiune de comutaţie
Se efectuează la fel cu cele la impuls de tensiune de trăsnet. Forma impulsului este însă diferită
(250/2500 µs)
2.4 Încercarea circuitelor auxiliare
Circuitele auxiliare şi de comandă, alimentate în general în joasă tensiune, sunt încercate la o
tensiune alternativă de frecvenţă industrială; durata încercării este de 1 minut. Pe durata încercării
nu trebuie să se producă descărcări disruptive.
2.5 Încercări cu tensiune pentru verificarea stării echipamentului
Aceste încercări se efectuează pentru a controla starea întreruptorului după ce acesta a suportat o
încercare de închidere, de deschidere sau de întrerupere a unui curent de defect sau după încercări
climatice sau mecanice.
Pentru Um<72 kV se efectuează o încercare cu tensiune alternativă de frecvenţă industrială; pentru
Um>72 kV verificarea stării întreruptorului se efectuează cu impuls de tensiune de comutaţie.
2.6 Determinarea tensiunii de apariţie a descărcării corona şi
RIV-ului (Radio Interference Voltage)
Descărcarea corona este o descărcare electrică autonomă care apare pe suprafaţa părţilor metalice
ale echipamentului aflate în contact cu aerul, în acele puncte în care intensitatea câmpului electric
superficial depăşeşte o valoare critică dincolo de care aerul îşi pierde proprietăţile dielectrice.
Prezenţa descărcării corona are două efecte:
este generatoare de ozon şi nitriţi (gaze cu potenţial coroziv);
curentul de înaltă frecvenţă asociat descărcării corona este sursă de perturbaţii
electromagnetice emise sub formă de unde de câmp electromagnetic.
Din aceste motive trebuie verificat faptul că tensiunea de apariţie a descărcării corona (valoarea
efectivă a tensiunii aplicate echipamentului) este mai mare decât 1,1U m / 3 . Determinarea tensiunii
de apariţie a descărcării corona se face prin control vizual; (în obscuritate descărcarea emite o
radiaţie luminoasă bogată în lungimi de undă situate în zona albastru şi ultraviolet a spectrului
vizibil care permite depistarea, prin control vizual, a punctelor în care a apărut descărcarea).
O a doua încercare urmăreşte determinarea intensităţii câmpului electromagnetic emis de
echipament la tensiunea de lucru. Încercarea, efectuată în condiţii de montaj bine precizate, verifică
cu ajutorul unui receptor (construit pe principiul unui voltmetru selectiv), nivelul câmpului
electromagnetic emis în banda frecvenţelor radio şi TV. Încercarea este obligatorie pentru
echipamentele cu Um>100 kV. În timpul încercărilor aparatul este echipat cu toate accesoriile
(condensatoare de uniformizare a distribuţiei de potenţial, inele de gardă, bornele de IT, etc.). Toate
aceste elemente influenţa nivelul perturbaţiilor electromagnetice emise.

3 Încercări mecanice şi climatice

Aceste încercări permit verificarea robusteţii unui echipament precum şi a capacităţii sale
de a funcţiona normal,
de a suporta efectele termice şi electrodinamice asociate circulaţiei curentului admisibil în
regim de lungă durată,
de a suporta efectele termice şi electrodinamice asociate circulaţiei curentului admisibil în
regim de scurtă durată,
de a-şi păstra nivelul de izolaţie nominal
şi aceasta pe toată durata de viaţă a echipamentului (considerată în general de 25 de ani).
Echipamentul este considerat corespunzător dacă:
pe durata încercărilor echipamentul funcţionează comandat şi nu funcţionează
ne-comandat,
după încercări, caracteristicile sale se situează în toleranţele indicate de fabricant,
după încercări, nici o piesă, inclusiv contactele, nu prezintă uzuri excesive.
3.1 Încercare pentru verificarea funcţionării mecanice la temperatura aerului ambiant
Încercarea comportă 2000 de secvenţe de manevre (conform tabelului 1).

Tabelul 1 – Secvenţe de manevre

Număr de secvenţe de manevre
Tensiune de alimentare
Secvenţe de manevre Întreruptor cu RAR Întreruptor fără RAR
şi presiune de lucru
Minimă 500 500
I-ta-D-ta Nominală 500 500
Maximă 500 500
D-t-ID-ta-I-ta Nominală 250 -
ID-ta Nominală - 500
D – deschidere;
I - închidere;
ID - manevră de închidere urmată imediat (adică fără o temporizare controlată) de o manevră de
deschidere;
ta - pauza impusă între două manevre succesive; este necesară pentru restabilirea condiţiilor
iniţiale şi/sau pentru evitarea încălzirii excesive a pieselor componente ale aparatului; durata
pauzei depinde de tipul de aparat încercat precum şi de regimul de funcţionare care face
obiectul încercării.
t - pauză de 0.3 secunde pentru întreruptoarele prevăzute cu RAR (Reanclanşare Automată
Rapidă); pot fi specificate şi alte durate ale pauzei de RAR.
Pentru întreruptoare destinate unor condiţii de funcţionare speciale (manevrate frecvent), probele de
anduranţă mecanică cuprind 10000 de secvenţe de manevre. Pentru aceste cazuri numărul de
secvenţe din tabelul 1 se multiplică cu 5.
Pentru întreruptoarele cu SF6 şi pentru cele cu vid, este esenţial ca pe întreaga durată de viaţă a
aparatului să se menţină o calitate corespunzătoare a mediului din interiorul camerei de stingere,
utilizat atât pentru stingere arcului electric cât şi pentru asigurarea izolaţiei longitudinale. In plus,
pentru întreruptoarele cu SF6 este important să fie evitate pierderile de gaz în atmosferă. Pentru
satisfacerea acestor cerinţe, acele părţi constructive ale întreruptorului în interiorul cărora presiunea
este diferită de cea atmosferică (mai mare pentru întreruptoarele cu SF6 şi mai mică pentru cele cu
vid), trebuie să fie etanşe şi să îşi păstreze etanşeitatea un timp cât mai îndelungat.
Pentru întreruptoarele cu SF6 sau alte amestecuri de gaze la presiuni mai mari decât cea
atmosferică, calitatea etanşărilor este evaluată prin nivelul anual maxim de pierderi; se acceptă în
general nivelul de 1% pe an din totalul volumului de gaz.
Fiecare parte constructivă a unui echipament supus presiunii unui gaz face obiectul unei încercări
de etanşeitate. Încercarea se efectuează în fabrică, la temperatură ambiantă şi la presiune nominală
a gazului. Pierderile sunt măsurate prin acumularea scăpărilor de gaz într-un volum determinat din
care gazul pierdut poate să fie recuperat după efectuarea încercării. Un detector permite măsurarea
concentraţiei gazului pe durata programată a încercării.
3.2 Încercări la temperatură joasă
Secvenţele încercării, desemnate prin litere, sunt reprezentate în figura 2.a şi vor fi explicate pe
scurt în continuare.
(a) reglajul aparatului (întreruptorul fiind în poziţia închis);
(b) măsurarea caracteristicilor la o temperatură ambiantă Ta de 20°C ± 5°C;
(c) temperatura ambiantă este scăzută până la valoarea minimă pentru care sunt garantate
caracteristicile de funcţionare (TL) şi aparatul este menţinut la această temperatură 24 de ore;
(d) se verifică etanşeitatea;
(e) întreruptorul este deschis, apoi închis, pentru a determina caracteristicile de funcţionare la joasă
temperatură;
(f) se verifică comportarea la joasă temperatură a întreruptorului şi sistemelor sale de alarmă şi
blocaj, alimentarea sistemelor de încălzire din dotarea întreruptorului fiind întreruptă pe o
durată de timp tx, indicată de constructor;
(g) întreruptorul este lăsat în poziţia deschis timp de 24 de ore;
(h) se verifică etanşeitatea;
(i) după epuizarea intervalului de 24 de ore, se efectuează 50 de manevre de închidere şi 50 de
manevre de deschidere; primele manevre sunt înregistrate în vederea determinării
caracteristicilor de funcţionare la joasă temperatură;
(j) temperatura ambiantă este ridicată la valoarea iniţială (Ta) cu o viteză de circa 10°C pe oră;
(k) după ce întreruptorul se stabilizează termic la noua temperatură ambiantă, se verifică reglajele,
caracteristicile sale de funcţionare şi etanşeitatea.

Pentru a putea realiza variaţia de temperatură încercarea se efectuează într-o cameră climatică de
dimensiuni suficiente pentru a permite instalarea a cel puţin un pol complet al aparatului (figura 3).
Figura 2 Secvenţele încercării la joasă respectiv Figura 3 Încercarea unui separator în condiţii
înaltă temperatură severe de funcţionare (cu depuneri de gheaţă)

3.3 Încercări la temperatură ridicată

Secvenţele încercării la temperatură înaltă sunt reprezentate în figura 2.b. Procedura este similară
celei prezentate în detaliu în paragraful anterior. Corespondenţa între secvenţe este indicată mai jos:

Încercare la
temperatură ridicată
k l m n o p q r s t u
Încercare la
temperatură coborâtă
a b c d e f g h i j k

Cu excepţia secvenţelor c-m şi t-j pe durata cărora temperatura are sensuri diferite de variaţie,
celelalte secvenţe coincid.

4 Încercări pentru verificarea capacităţii de conectare şi a celei de rupere a

curenţilor de scurtcircuit

Pentru verificarea capacităţii unui întreruptor de a conecta respectiv de a întrerupe un curent de

scurtcircuit, cele două standarde internaţionale (CEI/IEC 60056 şi ANSI-IEEE C 37.09.1999)
prevăd încercări diferite. Cerinţe suplimentare sunt prevăzute pentru întreruptoarele integrate
instalaţiilor sub anvelopă metalică care funcţionează cu cuva la potenţialul pământului; pentru acest
tip de întreruptoare se verifică în timpul încercărilor şi izolaţia fază-pământ respectiv cea între faze.
4.1 Aspecte generale
(A) În tabelul 2 este prezentat un sumar al încercărilor prevăzute în standardul
ANSI-IEEE C 37.09.1999 pentru verificarea capacităţii de conectare pe defect respectiv a
capacităţii de întrerupere a unui curent de defect.
Standardul cere deasemenea verificarea capacităţii întreruptorului de a închide şi de a se menţine în
poziţia închis la 100% din capacitatea sa de rupere (în engleză "closing and latch tests"). Verificarea
menţionată poate fi efectuată în timpul unei încercări din categoria TD4.
 Tabelul 2 – Lista încercărilor prevăzute de ANSI-IEEE C 37.09.1999pentru verificarea capacităţii
de conectare şi întrerupere a curenţilor de defect.
Încercări Procent din
de tip capacitatea de
Procedura de încercare
rupere
(TD)* Isc
2 simetrice (curentul întrerupt periodic sinusoidal
nu are componentă aperiodică)
TD1 10% Isc 3 deconectări
1 asimetrică (curentul întrerupt are şi componentă
aperiodică)
2 simetrice (curentul întrerupt periodic sinusoidal
nu are componentă aperiodică)
TD2 30% Isc 3 deconectări
1 asimetrică (curentul întrerupt are şi componentă
aperiodică)
2 simetrice (curentul întrerupt periodic sinusoidal
nu are componentă aperiodică)
TD3 60% Isc 3 deconectări
1 asimetrică (curentul întrerupt are şi componentă
periodică)
ciclu de manevre D-ÎD-t-ÎD sau ÎD-t-ÎD urmat de
TD4 100% Isc
3 deconectări simetrice
TD5 100% Isc 3 deconectări cu componentă aperiodică
TD6 100% Isc 1 deconectare simetrică monofazată
TD7 100% Isc 1 deconectare asimetrică monofazată
TD8 (70÷80)% Isc 3 deconectări în condiţii de defect kilometric
TD9 (90÷95)% Isc 3 deconectări în condiţii de defect kilometric
TD10 încercare de ţinere la curent admisibil de scurtă durată
(*)-acronim de la Test Duty

Anduranţă electrică a întreruptorului (fixată la nivelul de 800% din capacitatea de rupere

asimetrică), este verificată cumulând încercările de tip efectuate pe acelaşi aparat şi efectuând
încercări suplimentare (dacă acestea sunt necesare pentru a completa suma curenţilor întrerupţi până
la nivelul cerut).
Avem:
I asimetric = I simetric 1 + 2 p 2
în care p este gradul de asimetrie şi I simetric .este valoarea efectivă a componentei periodice
subtranzitorii a curentului de scurtcircuit

Pentru un grad de asimetrie p = 40%

I asimetric = 1,15 I simetric respectiv
(800% ) I asimetric = (920%) I simetric

Pentru un grad de asimetrie p = 50%

I asimetric = 1,22 I simetric respectiv
(800% ) I asimetric = (980%) I simetric
(B) Procedura de încercare trebuie să asigure încercarea aparatului în condiţiile cele mai severe
de funcţionare, în special în ceea ce priveşte durata arcului electric (cu cât durata existenţei arcului
electric în camera de stingere este mai mare, cu atât energia dezvoltată în arc şi transferată mediului
de stingere este mai importantă). In figura 4 sunt reprezentate principalele elemente caracteristice
din cinematica unui întreruptor la efectuarea unui ciclul ÎD, în care se regăseşte şi intervalul de timp
desemnat ca durată a arcului (notat pe figură cu J).

Figura 4 Momente şi durate caracteristice unui ciclu de închidere-deschidere efectuat de un

întreruptor

După cum se observă din figură, durata arcului este intervalul de timp dintre momentul separării
contactelor şi momentul stingerii arcului electric. Dacă distanţa inter-contacte nu este suficient de
mare şi/sau suflajul nu este suficient de intens, este posibil ca arcul să nu se stingă la prima trecere
prin zero a curentului care urmează momentului separării contactelor. In acest caz, procedura de
încercare trebuie să fie astfel concepută încât să permită stingerea arcului la următoarea trecere prin
zero a curentului. De regulă trebuie să se ţină seama de faptul că pentru aceleaşi condiţii impuse la
întreruperea curentului, duratele posibile ale arcului într-un dispozitiv (cameră) de stingere a unui
întreruptor, durata arcului electric variază între o valoare minimă şi o valoare maximă, plaja dintre
cele două valori fiind desemnată ca "fereastră de existenţă a arcului" sau "plajă de întrerupere".
Publicaţia CEI 60056 impune o plajă de întrerupere minimală pe care întreruptorul trebuie să o
asigure.
(C) Dacă instalaţia de încercare nu permite verificarea caracteristicilor de scurtcircuit ale unui
întreruptor, pot să fie utilizate mai multe metode separat sau combinate. Acestea sunt:
Încercări unipolare (monofazate)
Încercările se efectuează pe un singur pol al întreruptorului; pe durata încercării se aplică cea mai
ridicată valoare a tensiunii car ar fi rezultat pe durata unei încercări trifazate.
Încercări pe elemente separate
Cea mai mare parte a întreruptoarelor de înaltă şi foarte înaltă tensiune au o structură modulară
adică, întreruptoarele de un anume tip realizate pentru a acoperi o gamă de tensiuni nominale, sunt
construite prin înserierea unui număr suficient de dispozitive de stingere a arcului pe fiecare fază.
Un dispozitiv de stingere (modul) de 245 kV folosit ca element de bază, permite obţinerea unui
întreruptor pentru 420 kV prin înserierea a două module, respectiv un întreruptor de 800 kV prin
înserierea a 4 module. Capacitatea de rupere a întreruptorului complet, poate fi demonstrată prin
încercări efectuate pe un singur modul. Pentru ca încercarea să fie valabilă, este suficient ca
tensiunea aplicată modului încercat să fie egală cu tensiunea aplicată întreruptorului complet,
divizată la numărul de module înseriate şi înmulţită cu factorul de neuniformitate al repartizării
tensiunii între modulele înseriate.
Încercări secvenţiale
Pentru situaţiile în care se urmăreşte verificarea comportării unui întreruptor la TTR specificată prin
4 parametri, încercarea se poate efectua în două etape: o primă etapă constând în verificarea ţinerii
dielectrice la tensiune liniar crescătoare având panta (u1/t1), urmată de a doua etapă care constă în
verificarea ţinerii dielectrice la o solicitare cu tensiune permanentă având valoarea de vârf egală cu
(uc)-valoarea de vârf a TTR.
4.2 Încercare cu defect la borne
Pentru verificarea performanţelor unui întreruptor în cazul în care acesta trebuie să întrerupă un
defect la borne, sunt prevăzute următoarele încercări:
0 T10, T30, T60 şi T100 – simetric: se verifică capacitatea de întrerupere a unui curent de
defect fără componentă aperiodică, având valoarea efectivă egală cu 10, 30, 60 respectiv
100% din capacitatea de rupere nominală a întreruptorului. Pentru fiecare dintre curenţii de
defect menţionaţi, întreruptorul trebuie să efectueze secvenţa nominală de manevre.
O secvenţă de manevre este o succesiune specificată de manevre efectuate la intervale de timp bine
precizate. Există două variante de secvenţe nominale de manevre:
→ D – t –ÎD – t' –ÎD
cu valori uzuale t' = 3 minute şi
- t = 3 minute pentru întreruptoarele prevăzute cu reanclanşare automată rapidă3
- t = 0,3 secunde pentru întreruptoarele prevăzute cu reanclanşare automată rapidă pentru păstrarea
sincronismului
→ ÎD – t'' –ÎD cu valori uzuale t'' = 15 secunde
0 T100 – asimetric: se verifică capacitatea de întrerupere cu curent asimetric (cu componentă
aperiodică). Pentru simplificarea încercării se efectuează numai manevre de deschidere.
4.3 Încercare de închidere pe defect
Capacitatea de închidere pe defect a unui întreruptor este verificată:
0 fie în timpul încercării de la punctul 4.2 şi anume în cadrul secvenţei T100,

3
Reanclanşarea automată rapidă cu pauză de RAR de ordinul minutelor se execută în reţelele de medie tensiune în
posturile de transformare sau în staţiile fără personal, pentru a reduce durata întreruperii alimentării consumatorilor care
în acest caz ar depinde de deplasarea unui operator abilitat să efectueze manevra de închidere a întreruptorului. Aceeaşi
automatizare echipează întreruptoarele de medie şi înaltă tensiune montate pe liniile electrice aeriene, în încercarea de a
reduce durata întreruperii în funcţionare datorită defectelor pasagere În acest caz pauza de RAR este mai scurtă.
0 fie în cadrul unei încercări separate, dacă capacitatea de întrerupere se verifică printr-o
încercare monofazată.
4.4 Încercare pentru verificarea comportării la defect kilometric
Se efectuează două încercări: cu un curent de 90 respectiv 75% din capacitatea de rupere a
întreruptorului. Pe durata încercării trebuie reprodusă şi variaţia tensiunii tranzitorii de restabilire.
4.5 Încercare pentru verificarea capacităţii de întrerupere sau conectare
a unui curent capacitiv
Fiecare serie de încercări (curent corespunzător unei linii electrice aeriene funcţionând în gol, linie
în cablu funcţionând în gol, baterie de condensatoare), se compune din două secvenţe de manevre,
efectuate la 100% respectiv 10÷40% din capacitatea de rupere.
Deoarece acest tip de solicitare este foarte frecventă, trebuie efectuat un număr foarte mare de
încercări (serii de 96 până la 168 de încercări monofazate), dintre care unele se efectuează în
condiţiile cele mai severe:
0 presiune minimă a gazului în dispozitivul de stingere,
0 durata cea mai mică a arcului.