Scrisorile lui Van Gogh se numără printre cele mai fascinate memorii de la sfârşitul secolului al

IX-lea. Sunt un fel de document al unei naturi umane care a dorit cu pasiune o viaţă estetică şi
morală şi s-a sacrificat pentru idealul său până la nebunie şi sinucidere. E firesc deci ca scrisorile
sale să fi contribuit şi ele într-o oarecare măsură la marea celebritate de care se bucură astăzi
artistul în lumea întreagă. Omul de pe stradă care admiră Floarea soarelui, chiar dacă nu-l
interesează nici pasiunea care l-a mistuit pe artist şi nici sacrificial său suprem, simte în vraja
acestei imagini ceva neobişnuit, unic, nemaiântâlnit. Nici Manet şi nici Cezanne nu sunt,
astăzi, atât de populari în lumea întreagă ca Van Gogh.

“Acest om ori a fost nebun, ori i-a depăşit pe toţi, dar nu exclude să fi fost şi una şi alta” – a spus
Pissaro mulţi ani după moartea lui Van Gogh.
Vincent Van Gogh s-a născut pe 30 martie 1853 la Groot-Zundert, în nordul Brabantului,
în Olanda. Tatăl său, Theodorius, a fost preot reformat. Dintre cei cinci copii ai familiei,
el a fost cel mai în vârstă. Legătura cea mai strânsă a avut-o cu fratele mai mic cu patru ani,
Theo, care l-a ajutat întotdeauna atât pe plan spiritual cât şi pe plan material.
La vârsta de şaisprezece ani, intră ca mic funcţionar în magazinul de artă Goupil, unde
îşi formează un gust corespunzător celui al clienţilor casei, adică burghez,
tradiţionalist, mediocru. Trece apoi prin diferitele sucursale ale casei, la Haga, Bruxelles, Londra,
Paris, citeşte mult şi vizitează muzee. Se îndrăgosteşte şi este respins. Iar umilinţa îl
doare atât de mult, încât situaţia sa de negustor cinstit îi devine nesuferită. Simte nevoia de
absolut şi se refugiază în religie, vrea să devină pastor protestant dar nu-şi poate termina studiile
universitare, aşa că se face predicator în Borinage – Belgia.
Descurajat de aceste eşecuri successive, devine vagabond, trăieşte în mizerie, dar întrevede
o posibilitate de salvare în pictură.
Studiază cu patimă, desenul, anatomia şi perspectiva la Bruxelles, la Haga, unde primeşte
sfaturile vărului său, pictorul Anton Mauve, iar la Anvers îl admiră pe Rubens. În martie
1886, soseşte la Paris, unde fratele mai mic, Theo, devenit şi el negustor de stampe şi de
tablouri, îl ajută să trăiască.
În atelierul Cormon, Van Gogh se întâlneşte cu Emile Bernard, apoi cu Toulouse-
Lautrec, îl cunoaşte pe Gaugain, primeşte sfaturile lui Pissaro, asistă la triumful lui Seurat!
Iată-l deci în mijlocul a ceea ce era mai viu şi mai nou în artă.
“În viaţă mă descurc fără Dumnezeu, dar ca om cu sentimente, nu pot exista fără un lucru care să
fie mai mare ca mine şi care să-mi împlinească viaţa – puterea de creaţie…” (Van Gogh).
Din acea clipă viaţa i se identifică cu pictura, intră în istorie, şi ceea ce a pictat înainte de
1886 poate fi considerat ca o preistorie a artei sale ( cel mai important tablou este Ţăranii
mâncând cartofi – 1885).
Pe 21 februarie 1888, soseşte la Arles unde este fascinate de frumuseţea naturii. În minunatul
peisaj “dramatic” a descoperit motivele “orientale”, aşa cum şi le-a imaginat potrivit picturii
japoneze. Această viziune o regăsim în Livadă înflorită sau în Ramură înflorită de migdal, precum
şi în tabloul Podul Langlois, în care perspectiva este doar sugerată.
Întâlnirea cu Gaugain (23 octombrie 1888), în ciuda faptului că a avut o influenţă negativă
asupra picturii lui Van Gogh, a avut o importanţă deosebită. Viaţa împreună s-a dovedit a fi un
chin care până la urmă a condus la un deznodământ dramatic, Gaugain a plecat, Van Gogh a ajuns
la spital.
În spital a pictat extreme de mult. Parcă ar fi încercat să uite, să înfrunte boala (halucinaţii, crize
de epilepsie) prin pictură, să se regăsească pe sine în seria autoportretelor : Autoportret cu pălărie
gri (1887), Autoportret cu capul ras (1888), Autoportret (1889), Autoportret cu urechea tăiată
(1889) etc.
Mai târziu, la sanatoriul specializat pentru boli neurologice din Saint-Remi-de-Provance se
reântoarce la temele preferate ale tinereţii sale: Semănătorul, În pragul eternităţii etc.
Auvers-sur-Oise a însemnat ultima perioadă unde a pictat Portretul dr. Gachet, Corbi deasupra
lanului de grâu – unde cerul şi pământul sunt reprezentate ca un vârtej acoperit de păsări
prevestitoare de rău.
A murit pe 29 iulie, noaptea la ora unu şi jumătate.
 “Nu fac nimic din cauză că nimeni nu-mi cumpără tablourile. Va veni o vreme când vor valora mai mult decât suma cheltuită pentru vopsea.” (Van Gogh)
Operele lui Van Gogh, nerecunoscute şi luate în derâdere de către impresionişti, dobândesc o recunoaştere uriaşă la 10 ani după moartea sa. În arta singuratică a lui
Van Gogh se pot descoperi semnele tuturor ramurilor de artă care vor urma. Împreună cu Gaugain au fost primii fauvişti. Opera lui Van Gogh i-a inspirat, printre
altele, pe Matisse, Derain, Vlaminck şi Van Dongen. Cei mai îndatoraţi însă îi sunt expresioniştii. După moartea lui Van Gogh arta şi-a dobândit independenţa, pictura
a devenit semn, gest creator. Opera lui Van Gogh este clar expresionistă. Moştenirea lui Van Gogh cuprinde aproximativ 850 de tablouri.

Camera de culcare a lui Van Gogh la Arles 1889 Ţăranii mâncând cartofi
L-a pictat în perioada în care visa să devină „pictorul ţăranilor”,
identificându-se cu mizeria, asprimea, stângăcia modelelor, accetuând forme şi
poze pentru a-şi demonstra tema, atitudine care nu este întotdeauna favorabilă
artei. Pe de altă parte nu este bine secundat nici de desenul său, greoi şi
material, nici de culoarea sa, foarte sumbră şi murdară, lipsită de energie şi
vitalitate.
Modelele sale din acea epocă erau pictorii realişti olandezi, printre
care Anton Mauve (1838-1888),Jacobus H. Maris (1837-1899), Willem Roelofs
(1882-1897). Aceşti pictori cătau preţiozitatea culorii în materie mai mult
decât în raporturi, aşa că nu-i puteau depăşi pe peisagiştii din 1830 sau pe
Courbet. Van Gogh adaugă, la ceea ce a învăţat de la ei, exagerări şi
stângăcie, astfel încât rezultatele sale sunt negative.

„De data aceasta camera mea de culcare pur şi simplu, numai că aici
culoarea trebuie să aibă rolul principal şi să dea, prin simplificarea ei, un stil
şi mai mare lucrurilor, să sugereze odihna şi somnul în genere. În sfârşit,
contemplarea trebuie să contempleze spiritul sau mai curând
imaginaţia.Pereţii sunt de un violet pal. Pardoseala e din plăci roşii. Patul şi
scaunele sunt de un galben de unt proaspăt, cearceaful şi pernele de un galben
de lamâie spre un verde foarte deschis. Plapuma roşu aprins. Fereastra verde.
Masa de toaletă portocalie, ligheanul albastru. Uşile liliachii. Şi astai tot –
nimic altceva în această cameră cu obloanele trase. Masivitatea mobilei
trebuie să mai exprime acum odihna, pe care n-o poate tulbura nimeni.
Portretele pe pereţi şi o oglindă, şi un prosop, şi câteva haine. Rama cum nu
există alb în tablou, va fi albă. Asta pentru a mă răzbuna de odihna forţată la
care am fost obligat. Voi continua să lucrez la el toată ziua de mâine, vezi însă
cât de simplă este concepţia. Umbrele şi umbrele purtate sunt suprimate, totul
este colorat cu tente plate şi simple ca şi crepoanele”(Vincent Van Gogh).

Nu e uşor de evaluat în mod obiectiv arta lui Van Gogh, în plină

dezvoltare a gustului francez, atât de reţinut, de echilibrat şi de plin de fineţe,
calităţi care-i lipseau cu totul. Totuşi, privind La Crau sau Arleziana nimeni nu
poate nega faptul că artistul a creat o armonie cromatică de un tip necunoscut
până la el, că a găsit în această armonie o nouă valoare de obiect de artă în
sine, de imagine vrednică de a fi adorată, cu o forţă expresivă care este numai
al lui. Pe de altă parte, în Livada de măslini sau în Prăpastia Van Gogh a creat
o formă nouă, toată numai de virgule, lipsită de volum, dar capabilă să
imprime imaginilor aspiraţiile sale către eliberarea de tradiţie dar şi de rău.
Pentru a ajunge la o manieră mai sintetică şi mai directă de exprimare
artistică.
Acestea sunt realizările mari, şi chiar dacă opera lui contrariază
felul nostru de a simţi şi de a gândi, nu putem să nu admirăm această operă –
operaă a unei conştiinţe care s-a consumat pentru bunătate, frumuseţe şi
libertatea fantastică. Prin atâtea erori şi suferinţe, şi prin sacrificiul propriei
vieţi, Van Gogh a reuşit să creeze câteva picturi de o perfecţiune absolută,
suficiente ele singure pentru a-i asigura gloria. Dar nu trbuie să se uite nici cât
de fecundă i-a fost opera în ipostaza ei de îndemn pentru artişti, pentru a
îndrăzni orice în lumea culorii, şi în intensificarea expresivă a formei sintetice.
În afară de arta sa, el a lăsat un mesaj care a fost primit de pictorii fovi şi
expresionişti şi este încă viu în arta mondială după 115 ani de la moartea sa

Rubrică realizată de prof. Szalay Miklos