Timpul meu pierdut în mâinile tale....

anii mei scurşi printre pleoapele

tale....nopţile mele ascunse în sărutul tău. Atingeri ,şoapte, gusturi, tăceri, cuvinte
amestecate şi idei spulberate....învălmăşite în praful dintre noi, şi în distanţa nebănuit de
mare,verde şi pustie. Miroase a verde, miroase a ceaţă, a pustiu şi durere. Război. Asta
simt. Duc un război cu mine....cu mintea mea, cu sufletul, inima şi tot restul fiinţei mele.
Un război ce trebuia să fie de fapt al tău. Pentru tine. Şi pentru nopţile în care îmi
cutreieri visele, speranţele şi gândurile. Tresar când te văd. Suspin când nu te pot atinge.
Plâng şi urlu de durere că nu eşti tu. Că nu ai fost şi că nu vei fi. Lângă mine. Un secol de
aşteptare se aşterne...oare mai poţi să înduri? Să sughiţi şi să trăieşti? Fără mine. Eu fără
tine....tu....singur. Eu goală pe dinăuntru şi neagră şi tristă, tu pustiit ca de-o văpaie
fierbinte ce îţi lasă semne pe piele, răni pe trup şi pelin în suflet. Promisiuni aiurea şi
vorbe turnate cu prea mare repeziciune în paharul vieţii mele, în bolul viitorului, în sticla
trecutului şi în lingura din prezent. Ceai negru. Preferatul nostru. Al meu....ceaiul meu
negru, cu gustul lui amar şi tare....ca şi toate întrevderile cu tine,ca toate clipele noastre,
tari şi vii, puternice şi totuşi prea slabe...un ceai negru...o jumătate de cafea amară. Ceaiul
meu negru....o jumătate de măsura a sentimentelor ce-au fost, sunt şi vor să vie. Cafeaua
ta amară...oare despre asta era vorba? Îmi povesteai într-o noapte târzie şi rece de
noiembrie câtă plăcere îţi face fiecare cafea amară din zorii zilelor tale....tu m-ai văzut,
gustat, simţit şi m-ai dorit ca pe o cafea mult prea amară...pe când eu...eu....te-am gustat
doar ca pe un ceai negru...dar totuşi...preferatul meu. Fără jumătăţi de măsură aş zice
acum, deşi....eu pentru tine am fost mai mult decât o măsură întreagă, o ceaşcă mult prea
plină, iar tu pentru mine o supradoză de ceai negru. Iubesc ceaiul negru. Iubesc
supradozele...iar tu ai devenit supradoza mea. Dar eu....oare am fost eu cândva cafeaua
aceea amară din dimineaţa primei noastre clipe? Din zorii primelor noastre veri?...mi-ar
plăcea....of Doamne cât mi-ar mai plăcea....iar alături...un pachet mare şi proaspăt de
ţigări, şi o ceaşcă plină ochi cu lapte. Un lapte alb, pur şi dulce, proaspăt şi fin, ca pielea
ta, ca surâsul meu din dimineaţa primei noastre zile de vis....cu părul ciufulit şi ochii
limpezi, plini de viaţă, speranţe, vise şi ganduri .... care s-au împrăştiat pe podeaua rece,
udă, neagră, la fel ca şi cafeaua ta amară, plină de griji, mânjită cu compromisuri,
minciuni, speranţe deşarte, lupte şi renunţări. Am renunţat....la ce? Am renunţat la mine,
la cafeaua ta neagră şi amară şi la surâsul tău fierbinte din prima şi ultima noastră
dimineaţă. Poate pe altădată. Poate pe niciodată. Poate acum.