Nimic din ceea ce făureşte omul in efemera sa existenta pe acest

pământ nu se ridica atâta la sublim , la creaţie la dăruire de sine,

jertfa si îndeplinire, pe cat este creşterea, educarea si dezvoltarea
copiilor cea mai deplina si sensibila bucurie a vieţii.
Între factorii educaţiei familia a fost şi este considerată ca factor
prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor
educaţia începe din familie motiv care l-a determinat pe Loisel sa
afirme că „ in familie si pe genunchi mamei se formează ceea ce
este mai valoros pe lume-omul de caracter”
În procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de
particularităţile de vârstă si individuale ale copilului, de faptul că
fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii
care o diferenţiază pe cea precedenta de cea următoare. După
naştere in viaţa copilului intervin transformări atât din punct de
vedere fizic cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă ca şi a
educaţiei el poate fi dirijat în direcţia dorită, întrucât organismul
are o mare putere de creştere şi dezvoltare fiind şi foarte maleabil.
Ca urmare, acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie
raţionale şi continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică
a copilului se realizează în strânsa legătură cu dezvoltarea sa fizică.
Procesul de dezvoltare nu trebuie înţeles ca o adăugire la ceea ce a
fost la naştere, ci ca o transformare calitativă ce se realizează pe
măsură ce organismul copilului creşte. În funcţie de caracteristicile
anatomo-fiziologice , părinţii pot folosi metode şi procedee
educative adecvate fiecărui copil, ei pot contribui la dezvoltarea
personalităţii acestuia. Până la vârsta de 3 ani părinţii constituie
primul exemplu, unicul model de viaţa, de comportare, cu ce mai
mare influenţă asupra copilului.
A.S Makarenko a acordat o importanţă deosebită puterii
exemplului pe care familia îl are în educaţie. „ Bazele educaţiei se
pun până la 5 ani - spunea el -ceea ce aţi făcut până la 5 ani
reprezintă 90 % din întregul proces educativ; după aceea educaţia
omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general, voi
începeţi sa gustaţi roadele căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost
pana la 5 ani”.
Pe parcursul activităţii mele didactice am încercat să cunosc
familiile copiilor condiţiile de viaţă, regimul de activitate şi odihna
raportul dintre părinţi, părinţi-copii precum si climatul familial în
general. Am încercat să conştientizez familiile de rolul şi
importanţa care o au în formarea propriilor copii. Copiii nu au
nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din
partea noastră ca părinţi. Trebuie sa le fim exemplu prin toata
activităţile desfăşurate să fim înţelegători şi preocupaţi de ei, de
ceea ce fac. Am întâlnit copii a căror părinţi erau inconsecvenţi în
exercitarea influenţelor educative - uneori prea indulgenţi, alteori
prea exigenţi, faţa de comportamentul copiilor – făcând să apară
manifestări violente ale acestora, legate mai ales de satisfacerea
unor trebuinţe organice. Prin frecventarea grădiniţei şi printr-o
bună colaborare cu familia am reuşit sa înlăturăm aceste
manifestări negative.
Chiar dacă locuim la ţară părinţii sunt foarte preocupaţi ca fiecare
copil sa beneficieze de instrucţie conform posibilităţilor sale,
antrenându-se şi ei în acest sens. Aceştia participă cu mult interes
atât la realizarea obiectivului prioritar al grădiniţei adaptarea la
regim,ul activităţii şcolare dar şi activităţilor extraşcolare.
Serbările pe care le-am organizat cu diferite ocazii au fost un bun
prilej de cunoaştere si satisfacţie reciprocă. Chiar daca uneori am
avut emoţii în procurarea costumaţiei copiilor la unele scenete
acestea s-au rezolvat datorita interesului si preocupării părinţilor.
Cu foarte multa bucurie şi satisfacţie şi-au scos din lada de zestre
costumele populare pentru a participa la concursurile judeţene
pentru preşcolari sau la realizarea proiectelor tematice.
Exemplele de dragoste de comportare delicată şi de respect ii fac
pe copii să nutrească la rândul lor dragoste şi respect la rândul lor,
faţă de fraţi şi mai târziu faţă de fraţi şi de colegi. În teoria
pedagogică, precum şi în practica educaţională, noţiunea de
dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noţiunea de
exigenţă. Actul pedagogic fie în şcoală, fie în familie, evoluează pe
cadranul dragoste – exigenţă, iubire – respect, autoritate –
încredere. Nu teama de pedeapsă trebuie să îl determine pe copil la
acţiune ci plăcerea de a îndeplini o sarcină, de a se bucura de
aprecierea celor din jur şi de a se afirma ca personalitate.
Educatoare Buta Mărioara
O dată cu intrarea copilului în şcoală, acţiunea educativă se diversifică, devenind mai
complexă. Şcolarul de clasa I învaţă sub influenţa îndemnurilor adulţilor. Dorinţa lui de a
se adapta statutului de şcolar se naşte şi datorită dorinţei de a-i bucura pe părinţi sau
măcar de a nu-i supăra şi a-şi atrage o sancţiune din partea lor.vPărinţii trebuie să devină
colaboratori activi ai învăţătorului, să devină conştienţi de răspunderea pe care o are în
faţa societăţii pentru instrucţia şi educaţia copiilor lor. Orientarea activităţii ştiinţifice,
înarmarea părinţilor cu metode şi procedee eficiente pentru educarea elevilor în familie
sau propaganda în rândul acestora este o altă direcţie a colaborării cu familia. Principalii
factori care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Pentru o
bună colaborare între aceşti doi factori este nevoie de multă comunicare din partea lor.
Părinţii nu au doar rol biologic şi obligaţia de a-i hrăni sau îmbrăca pe copii ci şi datoria
morală de a contribui activ la educaţia acestora; această sarcină nu aparţine în
excusivitate şcolii.

Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi
reguli de conduită, dar şi climatul social şi afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Acest tip de relaţie este hotărâtoare şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează
comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.

Influenţele
educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta prin
modele de conduită oferite de membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial
existent în cadrul familiei. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face
apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare masură
dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor
social şi moral.

În urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de

viaţă, încurajarea şi suportul parental continuu sunt factori determinanţi în dezvolarea
personalităţii copilului.

Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace
specifice la formarea tineretului.

Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare
ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei
ramân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.

Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga

perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul
din mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le
are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin
cele mai complexe şi fireşti mijloace.

“Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al

personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa.” (M. Golu).

Modelele de conduită oferite de părinţi – pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare –
precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale (“cei şapte ani
de acasă”) constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor
privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în
raport cu diferite norme şi valori sociale. Este recunoscut faptul că strategiile educative la
care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare
măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor,
comportamentul lor sociomoral.

Analizând situaţiile concrete în care se manifestă acţiunile educative în familie, putem

identifica mai multe tipuri de părinţi: unii înţeleg să-şi armonizeze sistemul lor de acţiuni
educative cu cele ale şcolii; alţii nu conştientizează efectele negative ale strategiilor
educative utilizate sau, şi mai grav, refuză să recunoască faptul că relaţiile lor
educaţionale cu copiii sunt deficitare. Părinţii sunt convinşi de nereuşitele educaţionale,
rezultatele slabe la învăţătură, comportamentele inadecvate sunt determinate de factori
străini familiei. Întrunirile cu părinţii, mai mult sau mai puţin organizate, trebuie să fie un
prilej de a conştientiza consecinţele imediate şi de perspectivă ale strategiilor lor
educaţionale.

Comportamentele educaţionale ale părinţilor, chiar dacă sunt bine intenţionate, pot avea
efecte negative asupra copiilor din cauza neadecvării lor la particularităţile de vârstă şi
individuale, la situaţiile concrete de acţiune, la sistemul de cerinţe adresate copiilor.

Severitatea exagerată, manifestată prin interdicţii, prin brutalitate şi prin privaţiuni de tot
felul, îşi va lăsa amprenta asupra personalităţii în formare a copilului. Ei impun copiilor
un volum mare de sarcini, interzic participarea la activităţi recreative, la jocurile specifice
vârstei şi utilizază pedepse care lezează demnitatea copiilor.

La rândul lor, părinţii superprotectori care depun eforturi exagerate pentru a proteja
copilul, pot constitui piedici în formarea şi devenirea personalităţii copilului. Aceşti
părinţi consideră că şcoala are o serie de cerinţe care depăşesc posibilităţile copilului şi
aceştia trebuie menajaţi. Apar astfel atitudini de îngâmfare, de supraevaluare a propriilor
posibilităţi, dar şi atitudini de subevaluare a copiilor, precum şi slabe posibilităţi de
adaptare la situaţii noi.

Atitudinea protectoare a părinţilor se poate manifesta şi prin limitarea excesivă a libertăţii

şi independenţei de acţiune a acestora, a iniţiativei. Părinţii devin deosebit de preocupaţi
de copil, manifestă o teamă permanentă pentru viaţa şi activitatea copilului. Copilul va
avea un comportament lipsit de acţiune şi în ultimă instanţă va avea o timiditate
exagerată.
Nu pot să nu fie amintiţi aici părinţii care, fărăr să-şi dea seama, au tendinţa de a impune
copiilor propriile exigenţe şi dorinţe, modele. Un astfel de copil îşi va constitui o platoşă,
un gen de „impermeabilitate” la dorinţele şi nevoile celorlalţi, devenind, nu de puţine ori,
incapabil de a iniţia relaţii profunde cu aceştia. În cele mai multe cazuri membrii
mediului socio-cultural în care acest tip de persoane încearcă să se integreze, îl izolează.

Şcolarul are nevoie acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în siguranţă.
Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în
raporturile cu copilul fără a da dovadă de slabiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se
ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu
se dezinteresează de ceea ce se întamplă la şcoală. Dar în acelaşi timp el are nevoie de un
cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui este
fără margini şi, totodată, să ştie că părinţii săi împărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.

Ei, copiii care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiţi de dragostea părintească. Se înalţă
vegheaţi de căldura familiei unde învaţă primele taine ale lumii înconjurătoare. Află ce
este bine şi rău, cum să se poarte frumos. Apoi în primul colectiv – grădiniţele – cunosc
regulile jocului cu alţii, bucuria victoriei sau tristeţea fără început şi fără sfârşit –
copilăria.

Părinţii şi educatorii contribuie, în strânsă colaborare, la ridicarea nivelului educativ al

elevului integrat în colectiv. Reuşita acestei acţiuni presupune însă o cunoaştere specială
a fiecărui copil. El trebuie urmărit permanent şi profund, sub toate aspectele personalităţii
lui.

Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa

activităţii comune familie-şcoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a
responsabilităţilor individuale şi colective, în concordanţă deplină cu preocupările,
interesele, deprinderile şi aptitudinile fiecărui copil.

Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la

necesitatea cunoaşterii socopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu
familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale şi diferenţiate pe care
viaţa de lev o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului
cu o singură condiţie – colaborarea cu şcoala.

Cu intrarea în şcoală (de la vârsta de 6 ani) problemele muncii de educaţie devin mai
complexe şi odată cu ele şi rolul familiei, şcoala constituind pentru copil un mou mediu
căruia trebuie să i se adapteze şi care va influenţa enorm dezvoltarea sa. O serie de sarcini
educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală (cele privind instrucţia), dar familia
rămâne implicată chiar şi în realizarea acestora ramânându-i în acelaşi timp şi multe
altele în care rolul principal îl are în continuare. Fără participarea părinţilor, efortul
educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau deformat. Aşa cum
arăta şi H.H. Stern „orice sistem de educaţie, oricât ar fi de perfect, rămâne neputincios
dacă se loveşte de opoziţia sau indiferenţă din partea părinţilor”.
Numai o colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă
maximă a muncii colective. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are
şcoala. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate
de vedere şi acţiune.

Procesul de colaborare se impune – amândoi factorii acţionează asupra aceloraşi

persoane, urmăresc realizarea aceluiaşi obiectiv (evident cu mijloace specifice) şi deci,
orice neconcordanţă, orice divergenţă, pot determina deficienţe în procesul dezvoltării
tinerei generaţii.

Colaborarea şcolii cu familia se realizează în diferite forme:

- comitetele cetăşeneşti de părinţi – sunt forme organizate de colaborare între şcoală şi

familie, constituind la perfecţionarea procesului de instruire şi educare a elevilor;
- vizitele la domociliul elevilor;
- consultaţii individuale;
- corespondenţa cu familia.

Vizitele la domiciliul elevului oferă posibilitatea de cunoaştere concretă a condiţiilor

specifice din fiecare familie şi pe această bază se pot lua, de comun acord, măsurile ce se
impunca fiind cele mai adecvate în vederea asigurării unui progres continuu în
dezvoltarea copilului. Vizitele sunt din timp planificate şi planificarea se referă la toţi
elevii clasei, nu doar la cei ce prezintă vreo problemă.

Formele colective de colaborare – adunări cu părinţii, consultaţii colective, lectorate

pentru părinţi – pot îmbrăca structuri şi pot avea conţinut variat. Astfel, adunările cu
părinţii (organizate periodic) pot fi destinate fie unui bilanţ al activităţii elevilor
(subliniindu-se contribuţia familiei, eventualele deficienţe – cu tact – şi măsurile ce se
impun a fi adoptate), fie dezbaterii unor teme psiho – pedagogice în vederea informării
părinţilor cu aspectele teoretice necesare activităţii lor practice (de pildă probleme ca:
organizarea regimului de viaţă al elevilor în familie, orientarea şcolară şi profesională,
alegerea şi dezvoltarea lecturii, etc. toate în funcţie de specificul vârstei).

Lectoratele cu părinţii includ cicluri de expuneri cu caracter pedagogic sau psihologic,

sistematic organizate (pe şcoală), asigurând comunicarea unui sistem de informaţii,
metodologii de lucru, forme de activitate, posibil de folosit în familie.

Lipsa de colaborare duce spre un eşec şi, din nefericire, cel învins este copilul, pentru
care dorim tot, pentru care visăm tot ce este mai bun.

În condiţiile social-economice actuale se manifestă două condiţii contradictorii: părinţii

sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaţi timp, nu mai au timp şi răbdare să
acorde atenţie problemelor acestora. Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată,
acţiunile educative ale celor două instituţii, şcoala şi familia, desfăşurându-se oarecum
separat. Este o sarcină şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice,
să dirijeze strategiile educative ale familiei în favoarea elevului şi mai ales să
conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală - familie este determinantă în
obţinerea performanţelor şcolare.

A creşte şi a educa un copil este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste;
aceasta nu înseamnă că ea nu impune şi raţiune, bazată pe cunoştinţe precise. Copilul pe
care noi îl creştem şi educăm nu este la fel cu toţi ceilalţi, el este unic pentru noi şi de
aceea educaţia pe care i-o dăm trebuie adaptată personalităţii lui. Ca şi o plantă, copilul
creşte diferit în funcţie de ambianţa favorabilă sau defavorabilă a mediului familial.
Această ambianţă, acest climat, poate să-l ajute sau să-l împiedice să se dezvolte normal
şi răspunderea o purtăm noi, educatorii şi părinţii lui. Copilul are nevoie să fie ajutat,
apărat, călăuzit, are nevoie să se simtă important pentru cei din jurul său. Să conduci către
maturitate o fiinţă umană nu este deloc simplu; eforturile, descurajările, slăbiciunile fac
drumul greu. Dacă pe acest drum părinţii şi copiii vor găsi sprijin din partea noastră a
educatorilor, mai târziu, peste ani, efortul ne va fi răsplătit.

O fiinţă umană bine adaptată şi flexibil adaptabilă nu doar va evolua în plan socio-
cultural, integrându-se şi manifestându-se, dar procesul va asigura şi acel confort psihic
care va determina noi retoacţiuni şi implicări optimizator-dezvoltante.vvvvvvvvÎn
dicţionarul de psihologie, aparţinand Ursulei Şchiopu, se defineşte „adaptarea⼯
span>?? pornind de la precizarea termenilor corespunzători din limba engleză – „
adaptation”, „adjustement”, din limba franceză – „adaptation” şi din germană –
„ anpassung”. Reprezintă reacţia/conduita/comportamentul ce pune organismul
şi activitatea psihică ce-l caracterizează social, in repliere suplă la condiţiile
variabile şi numeroase ale mediului in care trăieşte (acomodare). Reprezintă
totodată capacitatea psihicului de a se modifica in raport cu schimbările
intervenite in condiţiile sale de viaţă, devenind apt de a indeplini funcţiile şi
obiectivele sale (asimilare). Se poate vorbi de adaptare biologică, psihologică,
socială, toate fiind intercorelate.
Adaptarea este implicată in socializare, deşi nu se identifică cu aceasta.
Adaptarea la valorile sociale, culturale şi morale constituie un alt domeniu al
adaptării.
3. Despre adaptarea scolara
Adaptarea şcolara presupune acomodarea elevului la sarcinile pe care i le
impune procesul de invăţămant.
Criteriile de evaluare a adaptarii scolare vizeaza capacitatea elevului de integrare
in activitatea didactica si in viata comunitatii. Aceasta capacitate valorifica
urmatoarele categorii de factori favorizanti: a) reusita scolara, care reprezinta un
indicator cu o sfera mai larga decat adaptarea scolara (adaptarea scolara fiind
premisa reusitei scolare); b) acomodarea scolara la cerintele comunitatii scolare
(colectiv didactic, clasa de elevi, microgrupuri formate etc), aflate in continua
ascensiune; c) maturitatea scolara, care presupune valorificarea deplina a
nivelului de dezvoltare biologica, psihologica, sociala si culturala specific varstei
si treptei de invatamant respective; d) orientarea scolara adecvata resurselor
interne (intelectuale-nonintelectuale) si externe (cerintele familiei si ale mediului
social) existente sau aflate intr-o anumita linie de evolutie; e) (re)orientarea
scolara speciala, determinata de imposibilitatea rezolvarii pedagogice a unor
cauze obiective, instabilitate psihomotrica, tulburari comportamentalev