1

„Materia vietii de stat e munca, scopul muncii bunul

trai, averea, - deci acestea sunt esenţiale. De aceea se
vede care e răul cel mare : sărăcia. „

Mihai Eminescu
 2

Bugetul Uniunii Europene

1. Noţiuni introductive privind Uniunea Europeană

I.1 Premisele apariţiei Comunităţilor Europene.

În decembrie 1945 s-au pus bazele unei noi ordini monetare prin Tratatul
de la Bretton Woods, iar în 1947 a apărut GATT.
La 19 septembrie 1946, primul – ministru englez Winton Churchill a
prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea război
mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei. Ideea
unei Europe unite nu era nouă. Ea mai fusese vehiculată în diferite
împrejurări.1
Pentru început s-a concretizat prin formarea la 5 mai 1949 a Consiliului
Europei, alcătuit din zece state membre – fondatori : Belgia, Olanda,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia,
Suedia, principalul domeniu fiind cel social şi cultural.
În plan economic se remarcă lansarea de către SUA, în 1947, a planului
Marshall2 de ajutorare a statelor Europei aflate în dificultăţi economice şi
sociale la sfârşitul războiului. În legătură cu aplicarea planului Marshall, la
16 aprilie 1948 a fost înfiinţat O.E.C.C. care ulterior s-a transformat în
O.C.D.E.

1
A se vedea L. Cartou, Communaute Europeennea, Daulloz, 1991, p. 4 - 41
2
George Marshall (1880-1959) general şi om politic american; şef de stat major al armatei SUA în timpul celui de-
al doilea război mondial; secretar de stat al Departamentului de Stat 1947-1948; a iniţiat planul de ajutor al SUA,
Europei în 1953; i s-a acordat premiul NOBEL pentru pace.
 3
În cadrul unei conferinţe de presă care a avut loc la Paris la 9 mai 1950 s-a
lansat planul „Schumann” şi s-a trecut la o fază hotărâtoare a destinului
comunităţilor Europene.3 Au urmat luni de negocieri (între cele sase state)
care s-au concretizat cu adoptarea Tratatului CECO la 18 aprilie 1951, intrat
în vigoare la 25 iulie 1952 (durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani).

1.2. Evoluţii ulterioare

Ca urmare a unei activităţi politico – diplomatice, sub impulsul Franţei
şi Germaniei, s-au realizat procese importante în direcţia unificării europene,
care s-au concretizat prin adoptarea la 25 martie 1957 a Tratatului de la
Roma, care cuprinde de fapt 2 tratate :
1. EURATOMUL – prevede reglementarea în comun a producţiei materiei
nucleare, exploatarea în comun a mijloacelor de care dispun statele
membre, un schimb de informaţii şi un sistem comun de brevete şi
invenţii;
2. Tratatul privind Economia Europeană (CEE) – prevede reglementarea
următoarelor 4 libertăţi :
- libertatea de circulaţie a mărfurilor;
- libertatea de circulaţie a persoanelor;
- libertatea de circulaţie a capitalurilor;
- libertatea de circulaţie a serviciilor.
Nu toate activităţile intrau sub incidenţa acestor acorduri.
Obiectivul Tratatului de la Roma (prevăzut a fi îndeplinit într-un
termen de 12 ani de la semnarea tratatului) a constat în realizarea unui spaţiu
economic lărgit în care întreprinderile din cele6 state puteau opera în condiţii
de concurenţă loială şi reală. Reuşita implementării Tratatului a demonstrat
că obiectivele fundamentale, respectiv diminuarea tuturor obstacolelor
vamale şi crearea unei Uniuni vamale a fost finalizată cu un an mai devreme.

3
A se vedea D. Simon, „Le systeme juridique communautaire”, PUF, Paris, 1997, p 18-19
 4
În anul 1960 la Stockholm are loc o Convenţie privind înfiinţarea
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb – AELS.4
În 1973 au aderat la Comunitate : Anglia, Irlanda şi Danemarca. Grecia
a semnat Tratatul în 1979, iar Spania şi Portugalia în 1985. Austria, Suedia şi
Finlanda au devenit membre ale Uniunii la 1 ianuarie 1995.
S-au semnat acorduri de cooperare cu ţări nemembre, cel mai
important fiind Acordul de la Lome din 1989 cu 68 de state di Africa.

1.3. Evoluţii recente.

În 1986 a fost încheiat Actul Unic European care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1988. El şi-a propus să accelereze realizarea pieţei unice definite ca
„un spaţiu fără frontiere interioare în care libera circulaţie a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor” se va realiza conform dispoziţiilor din „prezentul
tratat”.
Prin Tratatul de la Maastricht (1992) se modifică Tratatul de la Roma,
Actul Unic European şi se realizează Uniunea Europeană.
Din 31 decembrie 1993 a fost realizată liberalizarea financiară, iar din 1
ianuarie 1994 a fost creat Institutul Monetar European de la Frankfurt care a
prefigurat apariţia Băncii Centrale Europene.
Fostul ECU a fost înlocuit cu EURO care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1999.

2. Instituirea Uniunii Europene

2.1. Tratatul de la Maastricht . O fază decisivă a procesului de integrare a
început odată cu semnarea de către cei 12 membri ai Comunităţii europene ,
la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei
Uniuni Europene.5 Acest Tratat a constituit o nouă etapă în procesul creării

4
Aceste state au fost : Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia.
5
Asupra gnezei Tratatului a se vedea J. Cloos. G. Reinesh, D. Vignes et J. Weyland, „Le traite de Maastricht,
genese, analyse, commentaires”, Breylant, Bruxelles, 1993, p. 37 101.
 5
unei uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei. Tratatul de la
Maastricht a cuprins şapte titluri şi trebuie remarcat că prin acest Tratat nu
au fost înlocuite, ci modificate tratatele care pun bazele Comunităţilor
Europene. După adoptarea Tratatului de la Maastricht alte 10 state au depus
cereri de adoptare : Romania, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria,
Slovnia, Estonia, Lituania, Letonia.
Obiectivele fundamentale ale Tratatului de la Maastricht constau în :
a. lărgirea obiectivelor integrării;
b. realizarea unei identităţi internaţionale ale Uniunii;
c. uniune politică şi militară;
d. politică comună în domeniul relaţiilor internaţionale de
securitate;
e. cooperare în materie de poliţie, justiţie şi afaceri interne;
f. coeziune economică şi socială;
g. cetăţenia europenă;
h. unificarea reglementărilor şi rezolvarea comună a unor aspecte
sociale, cum ar fi : protecţie socială, şomaj, sănătate, protecţia
consumatorului, mediu, cultură, sport;
i. uniune economică şi monetară şi moneda unică.
Prin Tratatul de la Maastricht se creează o Uniune Europeană fondată
pe comunităţile europene şi completată prin formele de cooperare şi politicile
prevăzute de tratat. Potrivit tratatului noua construcţie europeană se sprijină
pe trei piloni :
I. Comunităţile Europene : CECO, CEE, CEEA.
II. Politica externă şi securitatea comună;
III. Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne.
Tratatul de la Maastricht a consacrat importante evoluţii în domeniul
politicii economice şi monetare care constituie instrumentul principal al
acţiunii Statelor membre.
 6
Aşa cum s-a mai precizat prin Tratatul de la Maastricht este introdusă
o separare netă, distinctă între politica economică şi cea monetară. Politica
economică şi monetară se condiţionează reciproc, neputand să fie concepute
de sine stătător, ca factori contributivi la progresul comunităţilor.

2.1.1. Politica economică

Politica economică a Comunităţilor europene este fundamentată pe mai
multe texte ale Tratatului CE, aşa cum este modificat prin Tratatul de la
Maastricht şi, în foarte mică măsură prin Tratatul de la Amsterdam şi
Tratatul de la Nisa.
Ca principiu general art. 99 par 1 evocă imperativul pentru statele
membre de a considera politicile lor economice ca o chestiune de interes
comun şi de a e coordona în cadrul Consiliului, conform art. 99.
În al doilea rând, din dispoziţiile Tratatului rezultă că există o serie de
obligaţii de întindere şi cu efecte variabile. Una dintre aceste obligaţii este
obligaţia generală de coordonare, în cadrul unor mari orientări, care iau
forma unor recomandări, lipsite de orice forţă juridică.
În al treilea rând, în scopul de a asigura o coordonare mai strânsă a
politicilor economice şi o convergenţă susţinută a performanţelor economice
de statele membre, Consiliul va supraveghea evoluţia economică în fiecare
dintre statele membre şi Comunitate.
În al patrulea rand, o serie de alte dispoziţii din Tratat reglementează
unele aspecte financiare şi bugetare ale politicii economice comunitare,
instituindu-se unele obligaţii negative.

2.1.2. Politica monetară.

Obiectivul realizării Uniunii economice şi monetare, implică definirea şi
punerea în practică a politicii monetare a Comunităţii, această atribuţiune
fundamentală revenind Sistemului european al băncilor centrale – SEBC.
 7
SEBC va conduce operaţiunile de schimb ale statelor membre şi va
promova buna funcţionare a sistemelor de plăţi. SEBC este compus din :
Banca Centrală Europeană – BCE şi băncile centrale naţionale.
În materie de emisiune monetară, BCE este singura abilitată să
autorizeze emisiunea de bilete de bancă în cadrul comunităţii.

2.1.3. Politica socială

În chiar Preambulul său Tratatul de la Maastricht face menţiunea că
statele care au decis să instituie Uniunea europeană confirmă ataşamentul lor
la drepturile sociale fundamentale şi sunt hotărâte să promoveze progresul
economic şi social, iar la art. 2 indicat ca prin obiectiv pe care şi-l propune
Uniunea „promovarea unui progres economic şi social şi un înalt nivel de
folosire a forţei de muncă . . . prin întărirea coeziunii economice şi sociale . . „6
Atunci când este în discuţie funcţionarea pieţii comune ca un prim mijloc
de realizare a scopului politicii sociale, se are în vedere şi funcţionarea pieţii
muncii prin libera circulaţie a lucrătorilor.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a reglementat instruirea unui Comitet
al protecţiei sociale care este înfiinţat de Consiliu, după consultarea
Parlamentului, având un caracter consultativ în scopul promovării cooperării
în domeniul politicilor protecţiei sociale între statele membre şi cu Comisia.
Ca urmare a modificărilor aduse de Tratatul de la Maastricht a fost
acordată o extensiune mai mare problemelor educaţiei, formării profesionale
şi tineretului.

2.1.4. Politica privind cultura.

Între politicile şi acţiunile comunitare consacrate de Tratat
fundamentale, politica în ceea ce priveşte cultura a constituit, prin dispoziţiile
Tratatului de la Maastricht un element de absolută noutate.7

6
În fapt folosirea forţei de muncă constituie un titlu special din partea a treia a Tratatului CE
7
Precum şi în domeniul sănătăţii publice.
 8
S-a relevat necesitatea unei contribuţii comunitare în dezvoltarea
culturilor naţionale, avându-se în vedere moştenirea culturală comună a
Europei. Comunitatea şi statele membre vor favoriza cooperarea cu statele
terţe şi cu organizaţii internaţionale competente în domeniul culturii şi în
special cu Consiliul Europei.

2.1.5. Politica mediului.

În Tratatul de la Maastricht s-a evidenţiat prima dată necesitatea
protecţiei mediului înconjurător, însă în contextul obiectivului relativ la
creşterea durabilă şi neinflaţionistă.
Un accent deosebit se remarcă în această privinţă odată cu adoptarea
TMs care introduce noi aspecte şi soluţii menite să garanteze un nivel ridicat
de protecţie a mediului înconjurător în toate acţiunile ce se întreprind.
Chiar în Preambulul TMs este afirmată hotărârea statelor membre d a
promova progresul economic şi social „ . . . în cadrul . . . intensificării
protecţiei mediului înconjurător . . .”
O politică a mediului s-a concretizat, mai întâi sub forma unor
programe generale, în funcţie de care au fost adoptate programe specifice şi
măsuri executare. Pe plan instituţional au fost create comitete consultative
specializate în domenii precum gestiunea deşeurilor şi pesticidelor. În plus, au
fost adoptate programe de cercetare ştiinţifică pentru protecţia mediului în
domeniul stocării deşeurilor radioactive, evoluţiei marilor concentrări
urbane, reciclării materialelor, poluanţilor apei şi aerului.

2.1.6. Protecţia consumatorilor.

Protecţia consumatorilor face obiectul uni acţiuni specifice având în
vedere vulnerabilitatea acestor verigi economice. Protecţia consumatorilor s-a
ridicat la nivelul unei politici comunitare. Programele menţionate stabilesc un
număr de cinci drepturi fundamentale destinate să asigure protecţia
consumatorilor :
 9
a) dreptul la protecţia intereselor economice;
b) dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii;
c) dreptul la repararea daunelor;
d) dreptul la reprezentare şi participare la luarea deciziilor care-i
interesează;
e) dreptul în domeniul medicamentelor.

2.1.7. Politica externă şi de securitate a UE.

Tratatul de la Maastricht fundamentează o veritabilă uniune politică ce
presupune, cu precădere, aplicarea unei politici externe şi de securitate
comună, ale cărei obiective sunt următoarele:
- salvgardarea intereselor fundamentale, a independenţei şi valorilor comune
ale Uniunii;
- întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre sub toate formele sale;
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- dezvoltarea şi armonizarea democraţiei şi statului de drept ca şi
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cooperarea în domeniul afacerilor interne şi justiţiei, acest deziderat este
menţionat expres în capitolul al VI-lea al Tratatului asupra Uniunii Europene
(Tratatul de la Maastricht). Cooperarea se traduce în fapt prin principiul
conlucrării interguvernamentale (decizii luate în unanimitate şi slabă
implicare a Comisiei Europene ori a Parlamentului). Conform aceluiaşi
capitol sunt vizate, în ceea ce priveşte cooperarea, patru sectoare:
- armonizarea în domeniul dreptului de azil;
- armonizarea, la nivelul Uniunii Europene, a regulilor privitoare la integrare
aplicabile cetăţenilor proveniţi din state terţe;
 10
- cooperarea poliţienească pe tărâmul luptei eficiente contra criminalităţii
transfrontaliere;
- elaborarea acordurilor de cooperare în domeniul dreptului (civil şi penal).

2.2 Tratatul de la Nisa

În perioada 7- 11 decembrie 2000 la Nisa s-a organizare o conferinţă
interguvernamentală unde a fost adoptat de către cele 15 state membre ale UE
Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a
tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a altor acte conexe, tratat
semnat la 26 februarie 2001.
Prin Tratatul de la Nisa au fost introduse în TMs noi dispoziţii privind
cooperarea întărită în domeniile avute în vedere în Titlul V în discuţie,
constituind un progres, deşi prudent, în această materie, faţă de Tratatul de la
Amsterdam.8
Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească integrarea
europeană prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva
lărgirii Uniunii Europene la 27 de state membre, să lărgească legitimitatea şi
eficacitatea instituţiilor europene9 . Principalele organisme comunitare vor
suferi transformări, atât în privinţa organizării, cat şi a competnţelor.
Semnarea „Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” a
reprezentat, fără îndoială, unul din cele mai importante momente pe drumul
integrării, afirmând convingerea semnatarilor că respectul drepturilor
omului, al valorilor fundamentale, constituie regula de bază pe car se
întemeiază colaborarea statelor europene.
8
În acest sens, St, Rodrigues, Le traité de la Nice et les coopérations renforcées au sein de l’Union européenne, în
RMCUE, nr. 444, 2001, p. 15.
9
Hubert Haenel, Raport d’information fait en nom de la delegation du Senat pour l’Union Europeenne sur le Traité
de Nice, Paris, nr. 202.2000 – 2001, p. 31
 11
În ceea ce priveşte cel de-al doilea pilon al Europei, cel în materia
politicii externe şi de securitate comună, Tratatul de la Nisa a introdus cinci
noi articole în domeniul cooperării consolidate.
S-a statuat ca deciziile luate pentru punerea în aplicare a cooperării
sunt direct aplicabile numai statelor membre care participă la ele. În acelaşi
timp, statele care nu participă la o cooperare consolidată trebuie să adopte o
politică pasivă, de a nu pune obstacole în aplicarea cooperării.10
Tratatului de la Nisa i-a fost anexată, printre altele, Declaraţia privind
viitorul Uniunii Europene. Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional
al Uniunii pentru extinderea sa, dar a afirmat şi necesitatea realizării unei
dezbateri mai largi şi aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, s-a
prevăzut ca, începând cu 2001 preşedinţiile în exerciţiu ale Uniunii să
încurajeze, în cooperare cu instituţia Comisiei, cu participarea Parlamentului
European, în asociere cu parlamentele naţionale, cu mediile politice,
economice, şi universitare, cu reprezentanţii societăţii civile, ca şi cu statele
membre, dezbateri cu privire la simplificarea tratatelor, delimitarea
competenţelor, statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
după proclamarea sa de la Nisa, rolul parlamentelor naţionale în arhitectura
europeană.11

3.Evoluţii şi tendinţe în procesul economic al UE

3.1. Noţiuni introductive
Uniunea Europeană este în prezent rezultatul asocierii şi ulterior,
aderării a 15 state europene.
Având în prezent o populaţie de 374 milioane de locuitori şi dispunând
de un spaţiu economic unitar şi de o monedă unică, în curs de generalizare,
UE reprezintă cea mai mare putere comercială din lume. Prezentăm mai jos
câteva date de bază privind „forţa” celor 15 state UE :
10
Art. 44 paragraful 2 din Tratat asupra Uniunii Europene modificat prin Tratatul de la Nisa.
11
Augustin Fuerea, Drept comunitar europeanpartea generală, Bucureşti, Edit. All Beck, 2003, , p. 19
 12

1. Germania 2. Franţa
Capitala Berlin Capitala Paris
Suprafaţa 357.000Km2 Suprafaţa 544.000 km2
Nr. de locuitori 82 milioane Nr. de locuitori 58,7 milioane
P.I.B. 1853,3 miliarde P.I.B. 1223,1 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 26,9% Cota parte din 17,0 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
3. Marea Britanie 4. Italia
Capitala Londra Capitala Roma
Suprafaţa 244.000 km2 Suprafaţa 301.000 km2
Nr. de locuitori 59,0 milioane Nr. de locuitori 57,5 milioane
P.I.B. 1134,0 miliarde P.I.B. 1011,8 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 16,1 % Cota parte din 14,1 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
5. Spania 6. Olanda
Capitala Madrid Capitala Amsterdam
Suprafaţa 506.000 km.2 Suprafaţa 42.000 km.2
Nr. de locuitori 39,3 miliaoane Nr. de locuitori 15,6 milioane
P.I.B. 472,0 miliarde P.I.B. 318,3 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 6,6 % Cota parte din 4,5 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
7. Belgia 8. Suedia
Capitala Bruxelles Capitala Stockholm
Suprafaţa 31.000 km2 Suprafaţa 450.000 km.2
Nr. de locuitori 10,2 milioane Nr. de locuitori 8,8 milioane
P.I.B. 213,7 miliarde P.I.B. 202,0 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 3,0 % Cota parte din 2,9 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
9. Austria 10. Danemarca
Capitala Viena Capitala Copenhaga
Suprafaţa 92.000 km2 Suprafaţa 43.000 km2
Nr. de locuitori 9,9 milioane Nr. de locuitori 5,3 milioane
P.I.B. 88,6 miliarde EURO P.I.B. 140,0 miliarde
EURO
Cota parte din 1,3 % Cota parte din 2,0 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
11. Finlanda 12. Grecia
Capitala Helsinki Capitala Atena
Suprafaţa 338.000 km.2 Suprafaţa 132.000 km2
 13
Nr. de locuitori 5,1 milioane Nr. de locuitori 10,5 milioane
P.I.B. 105,7 miliarde P.I.B. 105,0 miliarde
EURO EURO
Cota parte din 1,5 % Cota parte din 1,5 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
13. Portugalia 14. Republica Irlanda
Capitala Lisabona Capitala Dublin
Suprafaţa 92.000 km 2 Suprafaţa 70.000 Km2
Nr. de locuitori 9,9 milioane Nr. de locuitori 3,7 milioane
P.I.B. 88,6 miliarde EURO P.I.B. 66,6 miliarde EURO
Cota parte din 1,3 % Cota parte din 1,0 %
P.I.B.-ul UE P.I.B.-ul UE
15. Luxemburg
Capitala Luxemburg
Suprafaţa 3.000 km2
Nr. de locuitori 0,4 milioane
P.I.B. 13,9 miliarde
Cota parte din 0,2 %
P.I.B.-ul UE
Sursa : EUROSTART – Oficiul de statistică al Uniunii Europene, Bruxelles, 1999.

3.2. UE – evoluţii pe „verticală” şi pe „orizontală” a integrării economice.

Principalele caracteristici interne şi internaţionale care au favorizat
includerea de noi membri in UE oferă o imagine asimetrică in raport cu
perioada de evoluţie a integrării economice.
Conform articolului 2 al Tratatului de la Roma Comunitatea avea
sarcina ca prin înfiinţarea unei Pieţe Comune şi printr-o apropiere progresivă
a politicilor economice ale ţărilor membre să promoveze în interiorul
Comunităţii Economice Europene o dezvoltare a activităţilor economice, o
expansiune continuă şi echilibrată, o creştere a stabilităţii, dezvoltarea şi
echilibrarea schimburilor economice, reducerea decalajelor dintre diferitele
regiuni, sporirea accelerată a standardului de viaţă, utilizarea cat mai
completă a forţei de muncă şi relaţii cat mai strânse între ţările membre.
Pentru atingerea acestor obiective au fost stabilite programe de
elaborare şi punere în funcţiune a uniunii vamale, politicilor sectoriale
 14
comune (politica agricolă, politica comercială, politica de dezvoltare
regională) şi a fost adoptată în 1971 privind realizarea pe tape a uniunii
economice şi monetare. Toate aceste programe s-au desfăşurat cu ajutorul
resurselor financiare provenite din fondurile comunitare, cele mai importante
dintre ele fiind :
• Fondul social european (F.S.E.), utilizat pentru reorientarea
şi recalificarea lucrătorilor comunitari;
• Fondul european pentru dezvoltare regională ( F.E.D.E.R.),
ce acordă asistenţă financiară pentru dezvoltarea unor
state;
• Fondul european pentru orientarea şi garantare agricolă
(F.E.O.G.A.) ce asigură prin secţiunea de garantare
mecanismul de intervenţie în vederea funcţionării sistemului
comunitar de preţuri la produsele agricole (preţuri
orientative, preţuri prag, preţuri de intervenţie), iar prin
secţiunea de orientare finanţează măsurile cu caracter
structural ce sunt adoptate privind dezvoltarea agriculturii
comunitare;
• Fondul european de cooperare monetară sprijină crearea
uniunii monetare şi funcţionarea sistemului cursurilor de
schimb al monedelor comunitare
O altă sursă de finanţare comunitară o reprezintă Banca Europeană de
Investiţii (B.E.I.). Ea îşi procură fondurile din capitalul subscris de ţările
membre şi din fondurile atrase prin intermediul lansării de obligaţiuni pe
pieţele de capitaluri şi le utilizează pentru finanţarea proiectelor pe termen
lung care favorizează integrarea europeană.
 15
3.3. Banca Europeană de Investiţii (BEI)
Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată la 01.01.1958 şi are
sediul la Luxemburg. BEI este instrumentul bancar al Uniuni Europene. Ea
acordă împrumuturi şi garanţii pentru finanţarea unor proiecte de investiţii
ce contribuie la dezvoltarea echilibrată a UE. In calitate de bancă, BEI
respectă principiile economice şi bancare clasice în materie de împrumuturi şi
lucrează în strânsă legătură cu celelalte instituţii financiare internaţionale. Cu
toate acestea, BEI acordă împrumuturi cu aproape aceeaşi dobândă cu care le
obţine de pe pieţele europene şi mondiale de capital (cu o majoritate de doar
0,15%).
Împrumuturile sale pot fi acordate atât organismelor publice cat şi celor
private care fac investiţii în infrastructură, energie, industrie, servicii sau
agricultură. In exteriorul UE, BEI contribuie la susţinerea politicii de
dezvoltare, putând finanţa proiecte în aproape 130 de ţări legate de UR prin
acorduri de parteneriat economic. Începând din 1990, BEI acordă
împrumuturi pentru realizarea unor proiecte prioritare în ţările central şi est
– europene candidate la aderarea la UE, inclusiv România.

3.4. Bugetul Uniunii Europene

Bugetul UE reprezintă ansamblul resurselor financiare de care acesta
dispune anual pentru îndeplinirea de către comunitate a obiectivelor stabilite
în prezent prin Tratatul de la Amsterdam (TUE + TCE). Bugetul comunitar
este limitat în valoare absolută, el reprezentând astăzi un procent de 1,27%
din produsul naţional brut (PNB) total al celor 15 ţări membre. La nivelul
anului 1999 bugetul UE se ridica la aproape 90 miliarde Euro. Sistemul de
finanţare a bugetului Comunităţilor Europene, bazat pe contribuţii naţionale,
a fost înlocuit progresiv printr-un sistem de resurse proprii format din :
 16

• prelevări agricole (sume obţinute din schimburile agricole

cu terţe ţări);
• taxe vamale prelevate în cadrul schimburilor cu state din
exteriorul CE, pa baza tarifului vamal comun;
• retete provenind din taxa pe valoarea adăugată (TVA)
percepută în statele membre (fiecare stat membru
contribuie cu 1,4 din TVA);
• o contribuţie din PNB al fiecărui stat membru.
Resursele proprii ale UR sunt percepute de către statele membre şi pus
la dispoziţia Comisiei Europene, ea fiind cea care execută bugetul comunitar.
La nivelul anului 1996, finanţarea bugetului UE repartizată pe ţări membre
arată astfel :
- Germania = 30%;
- Franţa = 17,6%;
- Marea Britanie = 10,8%;
- Italia = 12,1%;
- Spania = 6,4%;
- Olanda = 5,8%;
- Belgie = 3,8%;
- Austria = 2,9%;
- Suedia = 2,9%;
- Danemarca = 1,9%;
- Portugalia = 1,5%;
- Finlanda = 1,5%;
- Grecia = 1,5%;
- Irlanda = 0,9%;
- Luxemburg = 0,2%
Tot la nivelul anului 1996, structura pe domenii a cheltuielilor era
următoarea :
- agricultura = 48 %;
 17
- fonduri structurale = 31 %;
- cercetare = 4%;
- alt politici interne = 3 %;
- acţiuni externe = 6%;
- administraţie = 5%;cheltuieli pentru CECO = 1 %;
- Fondul European pentru Dezvoltare (FED) = 3%.

BIBLIOGRAFIE

1. Prof. univ. dr. Emil Moroianu, Drept internaţional

comunitar, Edit. Academia Brancuşi, Tg. Jiu, 2005.
 18

2. Octavian Manolache, Drept comunitar, Edit. All Beck,

Bucureşti, 2001
3. Lanoş Imre, Dana Moţiu, Dreptul comunitar al afacerilor,
Edit. Mirton , Timişoara, 2003.
4. Conf. Univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii
Europene, Edit. ACTAMI, Bucureşti, 2001.
5. Philip Hardwick. Jhon Landmead, Bahadur Khan,
Introducere în economia politică modernă, Edit. Polirom ,
Bucureşti, 2002.