Taci. Nu vorbi. Să nu îndrăzneşti să scoţi un sunet. Da, tu! Plec. De tot.

Pentru
totdeauna. Îmi vreau veşnicia înapoi.
Îmi vreau clipele mele, anii mei netrăiţi înapoi. Mi se cuvin. Sunt ale mele şi
numai ale mele. Nu te mai vreau. Nici acum, nici atunci când mi se părea că te vreau, nici
azi, nici mâine ... deloc. mă vreau înapoi. Aşa cum eram eu. Nu cum vroiai tu. Uite ce ai
făcut ... aşa vroiai să fie? Viaţa asta ce mi-ai vândut-o ... nu era pentru mine. Nu o vreau.
O refuz. Refuz tot. Tot ce ţine de tine, de „noi” ...... de tot. Urăsc. Urăsc clipa de
ieri, momentul de azi şi oamenii răi. Urăsc frigul. Mi-e frig. Urăsc iarna. O urăsc, pentru
că poate fi ca mine, rece şi dură, întunecată şi aspră. Vreau să ningă. Să plâng. Să plâng
râzând. Să îngheţ odată cu fulgii ce lovesc pământul, ce îngheaţă tot, acoperă şi
transformă.
Îmi place când ninge. Că pot să mă ascund. Şi ninge mult şi des şi viscolit. E
iarnă. Iarna MEA! Doar a mea... veşnica mea iarnă. Iarna mea care te îngheaţă şi te taie....
te spulberă, la fel cum viscoleşte zăpada afară. Un viscol nebun şi crâncen. Un viscol gri.
Privesc. Privesc de după perdeaua groasă, roşie şi neagră, cum te destrami, îngheţi... te
spargi şi dispari!
Doamne ce bine e! Simt cum căldura îmi inundă sufletul, îmi aprinde obrajii, îmi
face sângele să clocotească. E sărbătoare. Ce sărbătoare?.... Sărbătoarea MEA! A mea şi
numai a mea. Şi ce e curios... nu trebuie să o împart cu nimeni. Sunt singură. Doar EU. Şi
e bine.
Mă prăbuşesc pe patul mare,mă afund în aşternuturi, îmi simt pielea caldă, fină şi
răsfăţată... Răsfăţată de atingerile moi ale aşternuturilor negre şi grele. Doar ele ştiu să mă
mângâie, să mă răsfeţe....şi-apoi să se retragă, lăsându-mă epuizată şi fericită... Sunt
singură. Ce dramă nebun de frumoasă!