Amurgul gândurilor

Pe nimic nu luneci mai repede în mormânt ca pe ritm şi pe rimă, căci versurile n-au făcut decât să
ridice lespezi pentru însetaţii nopţii.

Soarele nu numai că nu învinge întunericul, dar măreşte până la suferinţă aspiraţia nocturnă a
sufletului. De ne-ar servi azurul de pat şi soarele de pernă, sfârşeala voluptuoasă ar chema noaptea spre a-şi
îndestula nevoia de oboseală vastă.

Lumea poate exista doar pentru cei ce n-au văzut-o. Ceilalţi şi-au pierdut vederea de atâta aparenţă şi
şi-au rănit ochii într-un real minor. Spaţiul oferit de visuri n-are orizont şi astfel se întinde el generos unei
priviri plecate, spre a nu se mai opri.

Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea n-ai unde să te duci niciodată...

Natura nu-ţi iartă niciun pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului,
împânzindu-le de regrete.

Nu poţi pricepe ce înseamnă "meditaţia" dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un
îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am
început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atâtea lucruri, că
laşitatea te împinge în braţele acestei lumi.

Te căieşti de ceva ce s-a întâmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului
sau a vulgarităţii a învins reflecţia etică.

Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca şi cum marea ar fi făcută pentru oameni!
Pentru aceştia e pământul, acest amărât pământ... Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o
armonie voluptuoasă şi sfâşietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor. Aţi privit marea în momentele
ei de plictiseală? Parcă îşi agită valurile din scârbă de ea însăşi. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele
revin, revin neîncetat. Aşa păţim şi noi. Cine ne întoarce spre noi înşine, când ne sforţăm mai mult a ne
îndepărta?

Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adâncă şi tainică şi mai durabilă
ca dorinţa zvăpăiată de fericire.

…negaţia bolnăvicioasă a vieţii este în acelaşi timp omagiul ei.

N-aş vrea să-mi pierd mintea. Dar este atâta vulgaritate în a o păstra! Să veghezi inutil neînţelesul
lumii şi al lui Dumnezeu şi să extragi ştiinţa din chin! Sunt beat de ură şi de mine.

Cu cât oamenii te interesează mai puţin, cu atât devii mai timid în faţa lor, iar când ajungi să-i
dispreţuieşti, începi să te bâlbâi.

A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.

Adevărul este o eroare exilată în eternitate.

Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă, în care trebuie să trăieşti şi cu

care n-ai ce să faci.

Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii.

 A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi trans-lucid, căci teama
de trecut şi de viitor, de ce s-a întâmplat şi de ce se va întâmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale.

Sunt atâţi oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea îşi creează din
viaţă o oglindă pentru a se putea admira.

Ceea ce face oraşele mari atât de triste este că fiecare om vrea să fie fericit, iar şansele scad pe
măsura ce dorinţa creşte.

O tristeţe ce nu ştie să râdă, o tristeţe fără mască este o pierzanie ce lasă-n urmă ciuma şi, fără
îndoială, de n-ar fi râsul, râsul oamenilor trişti, societatea supunea de mult la penalităţi mâhnirile.

…nu-mi pot închipui un Dumnezeu mort care să nu-şi privească moartea.

Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are nici un rost, fiecare din noi găseşte însă unul.

Viaţa este ceea ce aş fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.

De oameni mă separă toţi oamenii.

Dorinţa de singurătate să fie oare altceva decât deghizarea poetică a egoismului?

Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.

Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.

Singurătatea-i o exasperare ontologică a fiinţei noastre. Eşti mai mult decât trebuie. Iar lumea-i mai
puţin decât ar trebui.

Un om care practică o viaţă întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.

Luciditatea înseamnă a avea senzaţii la persoana a treia.

Când ai murit lumii, ţi-e dor de tine însuţi şi-ţi consumi ce-ţi mai rămâne de trăit într-o nostalgie
neîmplinită.

Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îţi dai seama în fiece clipă de
mişcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieţii. Nu mai trăieşti în timp, ci cu
el, paralel lui.

Neputând fi în prezent, transformăm trecutul şi viitorul în prezenţe, încât nulitatea actuală a timpului
ne uşurează accesul infinităţii lui.