Incadrata cronologic in perioada interbelica, proza lui Liviu Rebreanu (1885-

1944) se constituie din acumulari succesive in timp, incepand cu nuvelele (ale

caror teme au fost dezvoltate, uneori, in romane) si pana la marile sale creatii
romanesti: „Ion" (1920), „Padurea spanzuratilor" (1922) si „Rascoala" (1932).
In afara celor trei capodopere, Rebreanu a mai scris romanele: „Adam si Eva"
(1925), „Ciuleandra" (1927), „Craisorul" (1929), „Amandoi" (1934), „Gorila"
(1938). h1x4422hb83bbg
Dupa cum s-a observat, autorul nu mai urmeaza linia realismului traditional,
romanul „Ion" fiind „poate intaiul care nu face concesii viziunii idilizante asupra
satului" (N. Manolescu).
Cea mai importanta particularitate a romanelor lui Rebreanu este insa
deschiderea spre modern. Astfel, analiza trairilor sufletesti ale personajelor
(nelinistea, obsesia, mustrarile de constiinta), studierea instinctelor primare,
sondarea adancimilor obscure ale psihologiei colective, prezentarea gandurilor
omului aflat in fata mortii si alte trasaturi, fac din Rebreanu ctitorul romanului
romanesc modern.

De asemenea, aspiratia spre echilibru, monumentalitatea si finalurile tragice

situeaza opera lui Rebreanu in randul marii proze romanesti.
In acest context, romanului „Ion" ii revine un loc important, prin dimensiunile
simbolice ale personajului central si prin maretia linistita a curgerii vietii. infatisata
in cadente largi, de epopee.
   Tema romanului o constituie patima pentru pamant a unui tanar taran si
consecintele ei tragice.
   Titlul are sobrietatea coloanelor dorice. Numele protagonistului se arcuieste
astfel peste intreg romanul.
Structura romanului este simetrica (rotunda).
La realizarea structurii simetrice a romanului ,Jon" de Liviu Rebreanu, contribuie
mai multe elemente de compozitie:
  Titlurile celor doua parti ale romanului: „Glasul pamantului" si „Glasul iubirii".
Fiecare dintre cele doua titluri numeste o dominanta sufleteasca a personajului
principal, o porunca mai puternica decat el insusi. in scurta existenta a lui Ion,
cele doua „glasuri" se impletesc, cel dintai fiind mereu prezent; aparenta lui
„tacere" in partea ultima a romanului isi vadeste inconsistenta in scena mortii
personajului cand „...ii paru rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au
sa ramaie ale nimanui".
  Titlurile de capitol (primul fiind „inceputul", iar ultimul „Sfarsitul") care contribuie
la impresia de sfericitate a operei.
  Imaginile initiale si finale ale romanului. „Ion" incepe si se incheie cu imaginea
drumului spre Pripas. Daca in prima parte, soseaua „vine" sugerand astfel o
introducere in actiune, in ultima „ se pierde" odata cu plecarea invatatorului
Herdelea, lasand loc altei generatii.
  Hora este un alt element de compozitie care deschide si incheie romanul avand
- de fiecare data - o alta semnificatie: in primul capitol, la acest moment din viata
satului iau parte mai toate personajele antrenate in actiune; in final, ni se su-
gereaza ca, daca unii s-au stins, altii le-au luat locul, iar Timpul nepasator
acopera totul. Redus la esente, romanul prezinta momentele eternului ciclu al
existentei rurale; odata incheiat pentru un individ, ciclul continua pentru altii,
asemeni unui fluviu, fara sfarsit.
Ca si Lev Tolstoi in romanul „Razboi si pace", Rebreanu si-a organizat actiunea
pe doua planuri narative care se intretaie:
   Primul dintre acestea prezinta momente din existenta taraneasca si are drept
tema problema pamantului: in interiorul lui se consuma destinele lineare sau
dramatice ale personajelor: Ion al Glanetasului, Alexandru Glanetasul, Vasile
Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia si multe altele.
  Cel de al doilea plan narativ prezinta aspecte din viata intelectualilor satului
(reprezentati prin invatatorul Zaharia Herdelea si prin preotul Belciug) si are ca
tema problema nationala a romanilor transilvaneni.
Cele doua teme reunite in „Ion" vor fi flexionate ulterior in doua capodopere:
„Rascoala" (roman al dezlantuirii energiilor gloatei insetate de pamant) si
„Padurea spanzuratilor" (roman al dramei traite de romanii transilvaneni obligati
sa lupte, in primul razboi mondial, impotriva romanilor din Regat).
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare
amploare si diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri,
romanul are un conflict bine marcat si personaje complexe.
In romanul obiectiv naratorul este impartial (detasat) si se afla in afara actiunii.
Faptele sunt povestite la persoana a IlI-a.
Cercetarea universului operei releva ca „Ion" este o opera narativa in proza, de
mare aploare, in a carei actiune sunt antrenate zeci de personaje.
Aparut in 1920, dupa ce trecuse prin fazele manuscrise intitulate „Zestrea" si
„Rusinea", „Ion" este un roman realist in care naratorul obiectiv si omniscient
realizeaza o evocare monografica a satului transilvanean de la inceputul
secolului al XX-lea.
Alcatuit din doua parti intitulate. „Glasul pamantului" si „ Glasul iubirii" si
cuprinzand treisprezece capitole, romanul are o actiune lineara, care se
desfasoara cronologic si inglobeaza un „fluviu curgator de fapte ce se perinda
aproape fara inceput si fara sfarsit" (E. Lovinescu).
Actiunea incepe intr-o zi de duminica, atunci cand tot satul era adunat la hora, in
curtea vaduvei lui Maxim Oprea.
Scena (avand rol de expozitiunei constituie o veritabila pagina monografica, in
Pripas (ca si in alte sate ardelenesti), ritualurile fiind pastrate din vechime.
Printre tinerii aflati la hora se afla si Ion al Glanetasului, flacau harnic, dar sarac,
intrucat tatal sau isi instrainase pamanturile; iar Ion iubea cu patima pamantul,
inca de cand era copil (intriga).
Solutia pentru a dobandi ravnitele loturi, ar fi casatoria cu Ana (uratica fata a
bogatului Vasile Baciu).
inca din scena horei, Ion incearca sa si-o apropie, cu toate ca se stia dispretuit
de tatal fetei si cu toate ca Ana ii fusese sortita lui George Bulbuc (fecior si el de
oameni avuti).
Chiar si Ion isi da seama ca astfel va pierde iubirea Floricai „fata vadanei lui
Maxim Oprea, cu care se tinuse pana acuma, putin posomorata, dar mai
frumoasa ca oricand". Numai ca Florica nu avea pamantul pe care Ion si-1 dorea
cu ardoare (capitolul „inceputul").
Starnit si de impotrivirea lui Vasile Baciu, Ion incepe s-o viziteze pe Ana,
noaptea, fara stirea tatalui si este acceptat de fata (care il iubea): „Sufletul Anei
se scalda intr-o bucurie nemarginita. Uitase toate suferintele si indoielile ce i le
pricinuise Ion. Vedea numai ca acum vine mereu si-l astepta mereu mai
dragastoasa."
Cand Vasile Baciu isi da seama ca Ana este insarcinata, o bate cumplit, numai
interventia satului salvand-o din mainile omului care parea ca si-a pierdut mintile.
Pe urma, o trimite la Ion, care o primeste trufas, pentru a-si impune conditiile
(capitolul „Rusinea").
Dupa indelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a descrie alaiul
nuntasilor in cadente largi, de epopee (capitolul „Nunta").
La nunta, Ion intelege ca odata cu pamantul o va primi si pe Ana si incepe s-o
urasca.
Altfel, el traieste si o perioada de mare bucurie, facandu-si planuri legate de
pamanturile lui Baciu, pe care le si considera ale lui.
Iluziile i se spulbera insa atunci cand socrul sau isi calca promisiunea, admitand
totusi sa-i „scrie" pe numele lui cinci loturi.
In timpul acestor tratative, Ana, batuta de Vasile Baciu (care credea ca s-a
inteles cu Ion sa-1 jefuiasca), lovita crunt si de acesta din urma si batjocorita de
soacra ei, Zenobia, starneste compatimirea intregului sat.
in vara, in timp ce se afla la seceris (impreuna cu Ion si cu Alexandru
Glanetasul), Ana il naste pe Petrisor. Evenimentul - plasat in mijlocul unei naturi
solemne - devine arhetipal, iar tipatul copilului pare a fi glasul celui dintai om al
planetei.
Pe buna dreptate, romanul a fost caracterizat drept „opera unui poet epic care
canta cu solemnitate conditiile generale ale vietii, nasterea, nunta, moartea" (G.
Calinescu).
Batuta de Ion, chiar dupa botezul lui Petrisor, Ana este tot mar nefericita
(capitolul „Copilul").
in iarna, Florica se marita cu George Bulbuc - feciorul care-i fusese, initial,
harazit Anei. La nunta, aceasta isi da seama „ca Ion pofteste pe Florica" si
mahnirea care o cuprinde devine chemare a Neantului: „/ se parea ca toata
lumea, cu tot ce e intr-insa, se scufunda in niste ape tulburi, atat de murdare
incat scarba singura pluteste deasupra ei ca o iazma otravitoare, inchidea ochii si
totusi- vedea neincetat apa spre care o impingea o mana grea, ca spre un liman
care spala urmele si parerile de rau" (capitolul „Streangul ).
Actiunea capitolelor II-VI (din primul volum) si I-III (din volumul al II-lea) ocupa cel
mai mare moment al subiectului (desfasurarea actiunii).
Dupa nunta Floricai, in sufletul lui Ion se trezeste „glasul iubirii". El se
imprieteneste cu George si merge tot mai des la noua familie.
instiintata de Savista, Ana intelege adevarul. Derutata si cu mintea stinsa, ea se
spanzura.
Ramas fara mama, Petrisor se imbolnaveste din pricina proastei ingrijiri pe care
i-o acorda Zenobia, iar doctorul (chemat prea tarziu), nu-1 mai poate salva.
Surprins, intr-o noapte, in curtea Floricai, Ion este ucis de George, cu sapa
(unealta a pamantului). inainte de moarte, i se deruleaza in minte intreaga lui
existenta, in care luptase zadarnic pentru pamantul care acum avea sa devina al
nimanui (punctul culminant: capitolul „Sfarsitul").

O alta trasatura a speciei o constituie existenta a doua planuri narative: unul al

existentei taranesti si altul infatisand aspecte din viata intelectualitatii rurale.
In al doilea plan al constructiei epice, intelectualii satului (reprezentati prin familia
invatatorului Herdelea si prin preotul Belciug), traiesc aproape la fel de greu ca si
taranii: doamna Herdelea reuseste prin mari eforturi sa pastreze aparentele unui
trai mai rasarit si sa-si marite fetele (chiar daca Laura face o casatorie de
convenienta cu teologul Pintea); mobila invatatorului (cumparata in rate) este
scoasa la licitatie, din pricina neachitarii; Herdelea este mutat cu slujba si intra in
conflict cu autoritatile maghiare (care instituisera obligatia ca in scoli sa se
predea in limba maghiara).
Peste toate, Herdelea (care-si cladise casa pe un teren al bisericii) intra in
conflict cu preotul Belciug si este inspaimantat ca va ramane pe drumuri.
In final, la sfintirea noii biserici din Pripas (ridicata prin stradania preotului
Belciug), toate conflictele se sting; hora (la fel de aprinsa ca si cea care deschide
romanul) dovedeste ca Soarta si Timpul raman atotputernice (deznodamantul).
O alta trasatura a speciei o constituie existenta conflictului, element care
modifica profund evolutia personajului central.
Conflictul principal al romanului este lupta pentru pamant, intr-o lume in care
proprietatea constituie masura cu care sunt apreciati oamenii. Particularizat in
existenta personajului eponim, acest conflict devine tragic.
Drama personajului eponim.
Aparut in 1920, „Ion" este cel mai mare roman al iubirii de pamant din literatura
romana.
Personajul central al cartii este Ion al Glanetasului - figura simbolica, singulara
prin iubirea pamantului si prin drama pe care o traieste.
Complexitatea acestui personaj a dat nastere unor viziuni critice atat de diferite,
incat, din insumarea lor, se constituie o figura plurivalenta, alcatuita din putine
lumini si multe umbre, dar impresionanta prin iubirea uriasa, mitologica, pentru
pamant.
Astfel, pentru G. Calinescu. „Ion e o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a
impins-o la spanzurare, si a ramas in cele din urma cu pamant".
in termenii aceleiasi reci obiectivitati, marele critic subliniaza reductia intelectuala
a personajului, in alcatuirea caruia predomina instinctele: „Nu din inteligenta a
iesit ideea seducerii ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte
reduse".
Tudor Vianu il priveste pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale
sufletului taranesc: „lacomia de pamant si senzualitatea robusta, afirmate prin
siretenie, lipsa de scrupule, cruzime".
Se pare insa ca Eugen Lovinescu vede si partea frumoasa a acestui personaj
complex, in care autorul a dorit sa creeze „ o figura simbolica, mai mare decat
natura".
Cu toate multele lui trasaturi si atitudini negative, se cuvine sa recunoastem ca
Ion traieste o drama, ale carei proportii ii macina fiinta.
Aceasta drama provine, inainte de toate, din specificul mediului rural, in care
„Ethosul, psihologia, erosul, intreaga existenta se exprima in felul cum gandesc
oamenii, in conditii date, despre pamant" (C. Ciopraga). Apriga dorinta a lui Ion
de a avea pamant il pune in relatii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul. Acesta
ar fi conflictul exterior.
Mult mai puternic este insa conflictul interior (cu atat mai mult, cu cat setea de
pamant este convertita intr-o obsesie unica, fixata in subconstient).
Acesta provine din lupta care se da. in sufletul lui. intre cele doua ..glasuri" care
si-1 disputa pana la sfasiere.
„Glasulpamantului" se infiltreaza ca o chemare obscura, coplesitoare, de parca
sufletul lui ar fi adunat toate „glasurile" gliei din subconstientul colectiv,
transformand pamantul intr-un Urias mitologic; reprezentativa este scena in care
Ion, mergand intr-o dimineata la coasa, admira un lot cosit de curand: pamantul
„negru-galbui" care „parea un obraz mare, ras de curand" pare a fi Nepatrunsul
eminescian, intins pana la marginile Cosmosului, din somnul caruia avea sa se
zamisleasca lumea.
Din acest sentiment se naste, mai tarziu, gestul prin care Ion se apleaca si saruta
pamantul, intr-o adoratie aproape sacra:
„Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere
infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios, ca niste manusi de doliu.
Sorbi mirosul, frecan-du-si palmele. Apoi, incet, cucernic, jara sa-si dea seama,
se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul
ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...Se ridica deodata
rusinat si se uita imprejur sa nu-l fi vazut cineva. Fata insa ii zambea de o
placere nesfarsita ".
Starile sufletesti ale personajului sunt profunde si totale: fericirea care il
copleseste este atat de deplina, incat lumea se reduce la acest sentiment; de
aici, tentatia de a imbratisa „huma", de parca misteriosul glas al iubirii si-ar fi
schimbat obiectul (de altfel, intr-o fraza anterioara, pamantul era comparat cu „o
fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratan-, du-si corpul gol, ispititor").
Placerii de a simti in maini pamantul si de a-i sorbi mireasma i se adauga fiorul
care strabate fiinta si constiinta invingatorului; intr-un episod ulterior, Ion este
proiectat in fabulos („ Se vedea acum mare si puternic, ca un urias din basme
care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori").
Pe buna dreptate, E. Lovinescu 1-a caracterizat pe Ion ca pe o „figura simbolica
mai mare decat natura".
Este adevarat ca, in lumea satului transilvanean de la inceputul veacului al XX-
lea demnitatea si locul omului in colectivitate se masoara in iugare de pamant;
este la fel de adevarat ca Alexandru Glanetasul (tatal lui Ion), care-si pierduse
pamantul, devenise un nimeni comparat (in scena horei) cu „un caine la usa
bucatariei".
Pentru Ion insa iubirea de pamant reprezinta mai mult decat dorinta de a-si
depasi conditia: „Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe
cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant
mult, trebuie!"
Plasat la inceputul acestei caracterizari, instinctul iubirii pamantului devine
trasatura definitorie a personajului „stapanit", posedat aproape de aceasta
dragoste. Proportiile ei modifica dimensiunile timpului, transferandu-le in etern
(„Vesnic"). In aceste conditii, felul de a gandi si felul de a fi ale personajului,
capata amprenta stapanirii pamantului: auzind ca Florica se marita, Ion se simte
frustrat, „ca si cum cineva i-ar fi furat cea mai buna si mai mare delnita de
pamant"; tot asa, dupa ce 1-a inselat pe Vasile Baciu, luandu-i pamanturile, Ion
umbla pe ulita, cu pasii mai mari si cu genunchii indoiti (de parca ar fi devenit mai
greu!).
„Glasul iubirii" constituie cel de-al doilea instinct al lui Ion si va conduce la a doua
drama a lui: casatoria cu Ana, renuntarea la Florica. Traind intr-un mediu in care
casatoria bazata pe interes se practica (la fel se insurase si Vasile Baciu), Ion isi
impune s-o accepte pe uratica Ana: „Ma molesesc ca o baba neroadal Parca n-
as mai fi in stare sa ma scutur de calicie! Las ca-i buna Anuta!"
Intelegand insa ca, odata cu pamanturile, o primise si pe . Ana, Ion o uraste; de
aici, incep bataile, nepasarea la suferinta .Anei, vorbele urate. Nici macar
moartea Anei nu-1 misca, singura lui grija fiind copilul (Petrisor), pentru ca el
reprezenta pamantul, legatura cu zestrea celei ce-i fusese sotie.
Odata potolit „glasul pamantului", sufletul lui este luat in stapanire de celalalt
„glas"; se imprieteneste cu George (devenit sot al Floricai) si incepe s-o viziteze
pe tanara nevasta.
Surprins intr-o noapte, in curtea lui, de catre George, Ion este ucis, in mod
simbolic, cu sapa. in ultimele clipe de viata, prin mintea lui Ion, se deruleaza
momente ale existentei sale trecute, aceasta enumerare tragica incheindu-se tot
cu „glasul pamantului": „si-i paru rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile
lui au sa ramaie ale nimanui".
Trasaturi ale romanului traditional
Fresca a lumii transilvanene de la inceputul veacului al XX-lea, romanul „Ion", de
Li viu Rebreanu intruneste multe caracteristici ale romanului traditional.
Astfel, lumea infatisata este una exterioara, veridica, inspirata chiar din realitatea
imediata.
Timpul este cronologic, iar evenimentele au o succesiune dictata de ritmul
existentei rurale.
Personajul eponim este reprezentativ si simbolic, autorul infatisandu-1 in toata
complexitatea sa.
Naratorul este omniscient, omniprezent si obiectiv, relatarea facandu-se la
persoana a IlI-a.
In acelasi timp, analiza unor instincte primare, prezentarea gandurilor omului
aflat in fata mortii sau a unor trairi launtrice constituie largi deschideri spre
modern.
Curentul literar in care se incadreaza romanul este realismul.