Ovidiu Moceanu Literatura Romana Veche

CUPRINS
I. Probleme generale
1. Periodizare....................................................................................... 7
2. Literatura română veche, obiect de studiu ....................................... 8
3. Primele atestări .............................................................................. 10
4. Între două lumi .............................................................................. 12
5. Influenţa bizantină ......................................................................... 12
6. Efectele ocupaţiei turceşti asupra Balcanilor................................. 14
7. Rolul Bisericii în literatura şi cultura noastră veche ...................... 15
8. Limbile folosite pe teritoriul românesc în Evul Mediu.................. 18
9. Continuitatea scrierii pe pământ românesc .................................... 21
II. Literatura română în secolele al XIV-lea – al XVI-lea
1. Contextul cultural .......................................................................... 22
2. Literatura religioasă în limba slavonă............................................ 27
2 a. Manuscrise............................................................................... 28
2 b. Tipărituri ................................................................................. 30
3. Literatura laică în limba slavonă.................................................... 32
3 a. Cronica lui Ştefan cel Mare .................................................. 33
3 b. Călugării cronicari de limbă slavonă....................................... 37
3 c. Începuturile istoriografiei în Muntenia.................................... 42
3 d. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ... 45
4. Surse istorico-literare despre Mihai Viteazul ................................ 54
5. Începuturile scrisului în limba română .......................................... 59
5 a. Mărturii despre folosirea limbii române .................................. 60
5 b. Scrisoarea lui Neacşu ............................................................ 62
5 c. Textele rotacizante................................................................... 64
5 d. Un întemeietor: DIACONUL CORESI ......................................... 71
5 e. Palia de la Orăştie.................................................................. 77
6. NICOLAUS OLAHUS ........................................................................ 78
5
III. Începuturile literaturii artistice româneşti
(secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea)
1. Contextul cultural........................................................................... 82
2. Literatura religioasă........................................................................ 89
2 a. VARLAAM .............................................................................. 90
2 b. UDRIŞTE NĂSTUREL ............................................................... 94
2 c. SIMION ŞTEFAN ..................................................................... 96
2 d. DOSOFTEI ............................................................................... 98
2 e. Biblia de la Bucureşti ......................................................... 104
2 f. ANTIM IVIREANUL ................................................................ 105
5. Marii cronicari moldoveni ........................................................... 111
3 a. GRIGORE URECHE ............................................................... 113
3 b. MIRON COSTIN ..................................................................... 129
3 c. ION NECULCE ...................................................................... 148
4. Cronicarii munteni...................................................................... 158
4 a. Letopiseţul Cantacuzinesc .................................................. 159
4 b. RADU HRIZEA POPESCU ........................................................ 161
4 c. RADU GRECEANU ................................................................... 165
4 d. Anonimul Brâncovenesc ..................................................... 166
4 e. Stolnicul CONSTANTIN CANTACUZINO ................................... 168
5. Alţi cronicari................................................................................ 170
5 a. NICOLAE COSTIN ................................................................... 170
5 b. RADU TEMPEA ...................................................................... 171
6. NICOLAE MILESCU SPĂTARUL .................................................... 172
IV. Dimitrie Cantemir ..................................................................... 175
V. Cărţile populare ......................................................................... 190
Bibliografie ................................................................................................. 202
6
I.
PROBLEME GENERALE
1. Periodizare. 2. Literatura românească veche,

obiect de studiu. 3. Primele atestări. 4. Între două
lumi. 5. Influenţa bizantina. 6. Efectele ocupaţiei
turceşti asupra Balcanilor. 7. Rolul Bisericii în lite-
ratura şi cultura noastră veche. 8. Limbile folosite
pe teritoriul românesc în Evul Mediu. 9. Conti-
nuitatea scrierii pe pământ românesc
1. Periodizare
Literatura veche este literatura epocii prefeudale şi feudale, de la
primele manifestări ale scrisului în limba slavonă sau română până la
sfârşitul secolului al XVIII-lea. Istoricii noştri au stabilit ca an de
raportare, de trecere de la o epocă la alta, anul 1780, când Gheorghe
Şincai şi Samuil Micu publică prima gramatică tipărită a limbii româ-
ne (Elementa linguae daco-romanae sive valachicae), moment de
afirmare deplină a spiritului Şcolii Ardelene. Desigur, în trecerea de la o
epocă literară la alta, nu se pot stabili limite rigide. Totuşi, din raţiuni
metodologice, vorbim despre epoca premodernă (1780-1830), moder-
nă (perioada paşoptistă şi a marilor clasici), despre literatura începu-
tului de secol (de fapt, literatură postromantică), literatura interbelică,
literatura contemporană (ca literatură scrisă după al doilea război).
Sintagma literatură actuală indică literatura ultimilor ani.
Cum se poate observa, criteriile se schimbă de la un moment literar
la altul şi trebuie să acceptăm, ca nişte convenţii inofensive, delimitări
mai mult sau mai puţin specific literare. Problema periodizării a
suscitat multe discuţii, fără să se ajungă la o opinie unanim acceptată.
7
LITERATURA ROMÂNĂ VECHE – OVIDIU MOCEANU
S-au exprimat, în acest sens, Nicolae Iorga, Ovid Densusianu,

Nicolae Cartojan, Sextil Puşcanu, G. Călinescu ş.a. Soluţiile propuse
nu pot cuprinde complexitatea fenomenului literar, cu atât mai mult a
fenomenului literar vechi. E perioada cea mai lungă din literatura
noastră. În cele din urmă, chiar şi tratatul de Istorie a literaturii ro-
mâne, editat de Academie, a recurs la prezentarea pe secole a litera-
turii noastre vechi, procedeu discutabil, fiindcă trecerea de la un secol
la altul nu are în sine nici o importanţă literară. Cu volumele II şi III,
se încearcă o schimbare a criteriului, în favoarea unei perspective din
interiorul faptelor literare.
2. Literatura română veche, obiect de studiu

Literatura veche a fost obiect de studiu pentru mulţi dintre istoricii
noştri literari, unii dând în acest domeniu cărţi de referinţă: Gh. Cardaş
(Istoria literaturii româneşti de la origine până în zilele noastre,
1938); Gh. Adamescu (Istoria literaturii române, 1913); N. Cartojan
(Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, 1940-1945); G. Căli-
nescu (Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
1941); Nicolae Iorga (Istoria literaturii româneşti, vol. I-III, 1925-
1933); G. Ivaşcu (Istoria literaturii române, vol. I, 1969); Sextil
Puşcariu (Istoria literaturii române, Epoca veche, 1930); Al. Piru
(Istoria literaturii române, vol. I-II, 1970); Ion Rotaru (O istorie a
literaturii române, vol. I-III, 1971-1987) ş.a.1
1
Pentru probleme legate de statutul istoriei literare ca ştiinţă, precum şi
pentru chestiuni de metodă, v. Nicolae Manolescu, Istoria critică a
literaturii române, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1990. În introducere,
autorul reia datele unei discuţii mai vechi despre raportul dintre cultură şi
literatură în abordarea literaturii vechi. Confuzia între literatură şi cultură,
arată N. Manolescu, a dominat multă vreme cercetarea literară. Nicolae
Iorga este exemplul cel mai elocvent: “Şi nimeni n-a comis identificarea
literarului şi a culturalului într-un mod mai elocvent decât Iorga, pentru
care adevăratele monumente sunt doar acelea ale trecutului, reprezenta-
tive în cel mai înalt grad pentru sufletul neamului, şi faţă de care valorile
de artă pură, aşa zicând estetice ale prezentului sunt simple capricii,
8
O contribuţie deosebită la cunoaşterea literaturii noastre de început

au avut-o cercetătorii manuscriselor româneşti, autorii ediţiilor critice.
Ioan Bianu publică mai multe volume sub titlul Catalogul manu-
scriptelor româneşti (1907-1931), operă continuată de G. Ştrempel şi
colectivul său de colaboratori. Remarcăm activitatea lui Ioan Bogdan
de reeditare a vechilor cronici (Cronici atingătoare la istoria româ-
nilor, 1895 şi Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, 1891),
studiile lui P.P. Panaitescu (printre altele, începuturile şi biruinţa
scrisului în limba română, 1965), Dan Horia Mazilu, Doina Curti-
căpeanu, Ion Gheţie, Eugen Negrici, Elvira Sorohan ş.a.
O problemă mult discutată în legătură cu textele vechi este cea a
literarităţii. Este sau nu literatură cronica lui Ureche sau Costin? Sunt
sau nu literatură Didahiile lui Antim Ivireanul? Paginile vechi
interesează doar pentru ceea ce s-a numit “expresivitatea invo-
luntară”?2 Răspunsul îl dă, poate, Nicolae Manolescu, în Istoria
critică a literaturii române: “Nu e nimic mai fascinant decât să
priveşti în puţul timpului şi să cauţi originile.”3
Multe din paginile literaturii vechi au şi alte virtuţi, nu numai
farmecul începutului de drum. Textele dominate de expunerea faptelor
istorice (cronicile), textele religioase, paginile “cărţilor populare” ates-
tă o preocupare conştientă pentru expresivitate, originalitate, calităţi
definitorii ale literaturii de totdeauna. Ele marchează momentele
naşterii conştiinţei literare la noi, poate fenomenul cel mai interesant
de urmărit în epoca veche.
Literatura epocii feudale (de până la secolul al XVI-lea şi după
aceea, când se afirmă scrisul în limba română) aduce în atenţia citito-
rului o anume sensibilitate, o mentalitate specifică. În ciuda graniţelor
dintre provincii, denotă unitate de teme, motive, idei, acţiune, având
un rol foarte important în păstrarea conştiinţei unităţii de neam. De
articole de lux pe care şi le oferă o societate tot mai nesăbuită şi mai

înstrăinată”. (Op.cit., p. VII).
2
Sintagma a dat titlul unei cărţi pe această temă (E. Negrici, Expre-
sivitatea involuntară, Bucureşti, Cartea Românească, 1977).
3
Op.cit., p. 30.
9
altfel, ideea unităţii de origine etnică, de limbă e una din primele mari
idei impuse de această literatură.
3. Primele atestări
Primele atestări literare şi culturale se leagă de folosirea limbii
slavone pe teritoriul românesc. Până la Scrisoarea lui Neacşu (1521)
şi Textele maramureşene, nu dispunem decât de semnalări despre
folosirea unei alte limbi decât cele din cancelariile domneşti (slavona,
latina şi greaca), limba română.
Este greu de fixat, nu numai în literatura noastră, un an, poate chiar
un secol de început. Acumulările în domeniul limbii, contextul istoric,
factorul individual determină fluxuri şi refluxuri, ale căror cauze, de
cele mai multe ori, nu pot fi controlate, influenţate. Unii, cum arăta G.
Călinescu, ar fi tentaţi să considere cuvintele Torna, torna, fratre actul
de naştere a limbii române, considerându-le tot atât de importante ca
Jurământul de la Strasbourg (842) pentru limba franceză sau Carta
Capuană (960) pentru limba italiană.4 Cuvintele au fost consemnate
de Cronograful bizantinului Theophanes, care descrie o bătălie cu
avarii în Munţii Balcani (587). La luptă participă şi populaţia din
nordul Dunării iar Theophanes înregistrează amănuntul demn de luat
în seamă că au fost rostite în limba părintească. Apropiate de latină,
cuvintele fac totuşi dovada unei alte limbi care se vorbea în spaţiul de
unde veneau soldaţii respectivi.
Informaţii despre limba română şi poporul român se găsesc în iz-
voare ruseşti (Povestirea vremurilor de demult), maghiare (Cronica
anonimă, Legenda Sfântului Gerard, Diploma cavalerilor ioaniţi
din 1247), slavo-bulgăreşti ş.a. Sfântul Gerard, episcop de Cenad,
prelat catolic mort pe la 1047, povesteşte că a auzit, în timp ce trecea
prin Banat, cântecul jalnic al unei femei ce învârtea râşniţa. Era un
cântec popular, desigur, ale cărui cuvinte, foarte apropiate de limba
latină, pe care prelatul o cunoştea foarte bine, rămân neînţelese.
4
G. Călinescu, op.cit., p. 7. Opinia la care face aluzie Călinescu a fost
susţinută de Gheorghe Şincai, Alexandru Philippide ş.a.
10
Aceasta reprezintă prima informaţie despre existenţa creaţiei populare

în limba română.
În secolul al X-lea, într-un glosar latin şi într-o inscripţie slavonă,
apar primele cuvinte româneşti. La Bucov, lângă Ploieşti, au fost
descoperite inscripţii în limba slavonă cu caractere chirilice, datând
din secolul al X-lea. La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul
secolului al XIII-lea, este copiat, probabil în Transilvania, un Triod –
Penticostar în limba slavonă. Păstrat la Sibiu, este cel mai vechi
manuscris copiat la noi. Tot din această perioadă, datează un frag-
ment din Apostol, scris, probabil, în Moldova pe pergament şi decorat
cu ornamente grafice.5
Un document important pentru susţinerea continuităţii românilor
pe teritoriul Transilvaniei îl constituie răspunsul trimis regelui Arpad,
în limba latină, la începutul secolului al X-lea, de către Menumorut,
stăpânitor al Bihariei (Ţara Crişurilor). Textul se găseşte în Cronica
Notarului Anonim (Cronica Anonimă) şi consemnează afirmarea
independenţei formaţiunilor medievale româneşti din aceste locuri.
Au circulat în secolele XIV, XV, XVI còpii după traducere slavonă
a Cronografului lui Manasses, provenind de prin anii 1331-1340.
În timpul lui Ştefan cel Mare, s-au redactat, în limba slavonă,
Analele moldoveneşti (Cronica lui Ştefan cel Mare), care povestesc
evenimentele din Moldova începând cu anul 1359. Cronicarii au
cunoscut, se pare, aceste pagini şi le-au folosit. Grigore Ureche începe
povestirea “cursului anilor” cu acelaşi an.6 El popomeneşte în paginile
5
V., pentru detalii, Literatura română. Dicţionar cronologic. Coordo-
natori I.C. Chiţimia şi Alexandru Dima, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979.
Triod – carte bisericească ortodoxă care cuprinde cântările din Postul
Mare, compuse pentru această perioadă numai din trei ode în loc de nouă.
Penticostar – carte de cult în care se prezintă rânduiala slujbelor în cele
50 de zile dintre Paşti şi Rusalii.
Apostol – parte a Noului Testament care cuprinde Faptele Apostolilor
şi Epistolele lor.
6
În literatura noastră veche şi în comentariile despre ea, se folosesc termeni
care desemnează acelaşi tip de operă:
Letopiseţ: din slavă (letopisici, “descrierea cursului anilor”);
11
introductive ale letopiseţului despre “letopiseţul nostru”, despre “leto-

piseţul nostru cel moldovenesc” care “aşa de pre scurt scrie”, iar
Miron Costin, în Predoslovia la De neamul moldovenilor, men-
ţionează că n-a văzut letopiseţul unui anume Eustratie logofătul,
scriere care nu s-a păstrat.7
4. Între două lumi

Izolaţi de popoarele latine din cauza maghiarilor, care până la
începutul secolului al XI-lea au fost păgâni, din cauza slavilor, ro-
mânii au fost nevoiţi să accepte în biserică liturghia slavonă, iniţiată
de fraţii Chiril şi Metodiu. Ruperea de cultura zonei latine a avut
consecinţe foarte importante asupra limbii noastre. Influenţa apuseană
va avea loc mai ales prin literatura şi cultura din Transilvania, favori-
zând pătrunderea ideilor Renaşterii şi ale Reformei, cu consecinţe
foarte importante pentru evoluţia scrisului românesc.
5. Influenţa bizantină
Literatura bizantină, sub influenţa căreia se situează începuturile
noastre culturale, avea câteva secole când încep să se afirme litera-
turile din Occident. După căderea Romei sub barbari şi împărţirea
Imperiului Roman (la anul 395), Imperiul Roman de Răsărit şi-a
continuat existenţa mai bine de un mileniu, cu capitala la Con-
stantinopol.
Cronică: din greacă (chronos, “timp”);

Anale: din latină (annales);
Cronograf: prezentare a istoriei generale (universale), “de la zidirea
lumii” (provine din greacă: chronos = “timp” şi graphi, “scriere”. Scriere
specifică literaturii bizantine.
7
V. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Texte stabilite, studiu
introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967,
p. 70.; Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Opere, ediţie critică,
cu un studiu introductiv, note, comentarii şi variante, indice, glosar de
P.P. Panaitescu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1958, p. 242.
12
Până în secolul al VII-lea, avea un caracter roman: împăratul era

roman, armata, administraţia, marina, legislaţia, structura statului erau
romane. După secolul al VII-lea, când nordul Peninsulei Balcanice e
cucerit de slavi, limba de stat devine greaca.
Domnii români trimit emisari la Constantinopol pentru a stabili
legaturi cu acesta. La 1359, Nicolae Alexandru, organizând mitropolia
Ungro-Vlahiei, cerea de la Patriarhia Constantinopolului să-i trimită
un mitropolit subordonat ei. Domnitorii români îşi trimiteau copiii să
studieze la Bizanţ. De exemplu, unul din fiii lui Mircea cel Bătrân şi-a
făcut ucenicia la curtea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea (1425-
1448), iar un nepot al lui Mircea, Dan, a luptat în armata bizantină
împotriva turcilor, fiind răsplătit pentru aceasta.
Nicolae Cartojan, din Istoria căruia preluăm informaţiile din
aceste pagini, arată că, în Bizanţ, “Literatura greacă era – alături de
Sfânta Scriptură şi de sfinţii părinţi – baza educaţiei tineretului în
şcolile Bizanţului” şi că “bibliotecile bizantine cuprindeau toate
comorile scriitorilor antici.”8
Întemeietorii principatelor române au iniţiat legături cu Bizanţul,
deşi acesta se afla dincolo de lumea slavă din sudul Dunării. Erau
legături pe temeiuri religioase, dar şi politice. Mitropoliţii bizantini
veniţi la noi erau formaţi, în general, la Muntele Athos, foarte puternic
centru religios al acelei vremi şi au întărit legăturile principatelor cu
Muntele Athos. Multe documente dovedesc sprijinul acordat de dom-
nitorii români mănăstirilor de la Sfântul Munte, de multe ori prădate
de piraţi. Alexandru Basarab şi fiul său, Vlaicu-Vodă, au rezidit mă-
năstirea Cutlumus. Mare binefăcător acestei mănăstiri a fost, de ase-
menea, Neagoe Basarab. Aşa se explică de ce, la sfinţirea Mănăstirii
Curtea de Argeş, ctitorie a acestui voievod, au participat toţi egumenii
Athosului.9
8
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. I, Bucureşti,
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1940, p. 8.
9
Iată că, peste secole, recunoştinţa obştii nu s-a stins. Arhimandritul Iosif,
stareţul Mănăstirii Xiropotamu, a venit în România în fruntea unei de-
legaţii de aghioriţi, aducând Lemnul Sfânt din Crucea Mântuitorului, care
se păstrează la această Sfântă Mănăstire. Procesiunea s-a desfăşurat între
13
Căderea Constantinopolului a dus la aşezarea turcilor în răsăritul

Europei. În 1939, Bulgaria intrase sub stăpânire turcească. Ocuparea
Balcanilor de către turci a declanşat un seism puternic pentru cultura
popoarelor creştine. “Izolaţi de latinitatea catolică a Occidentului prin
ortodoxismul nostru, arată N. Cartojan10, noi continuăm să vieţuim din
frământările unei culturi formate în plin Ev Mediu şi care la
începuturile culturii modeme se stinsese.” Aşa se va explica păstrarea
unor caracteristici medievale în literatura şi cultura noastră până
târziu, la începutul secolului al XIX-lea, când legăturile cu Apusul, tot
mai puternice, vor determina o schimbare radicală a mentalităţilor.
6. Efectele ocupaţiei turceşti asupra Balcanilor

Ocuparea Balcanilor de către turci a adus sfârşitul literaturii
bizantine. Ea însă se va menţine în atenţia publicului prin copieri,
traduceri, prelucrări. Au fost foarte cunoscute operele cronografilor
(Constantin Manasses), textele apocrife, literatura patristică (ilustrată
de mari nume, ca Sf. Vasile cel Mare, Grigore de Nissa, Sf. Ioan
Hrisostomul, Grigore de Nazianz ş.a), literatura dogmatică (Gr. Pala-
mas, N. Cabasilas ş.a.). Poezia religioasă bizantină a stârnit admiraţia
lumii creştine. Sfântul Romanos (Roman Melodul) este, în opinia unui
călugăr francez, “cel mai mare dintre poeţii noştri creştini.”11 Omile-
24 iunie 1992 şi 11 iulie 1992 şi a trecut prin localităţi ca Alba Iulia,

Galaţi, Buzău ş.a. Părintele stareţ, într-un interviu acordat publicaţiei
“Vestitorul” (an IV, 1992, nr. 77, 1-31 august, p. 4 şi urm.), arată că, pe
lângă scopul de a întări evlavia credincioşilor români, a dorit ca “această
procesiune să se constituie şi într-un gest de recunoştinţă faţă de
evlaviosul popor român pentru sprijinul material pe care l-au dat în multe
rânduri domnitorii şi binecredincioşii români de altădată Mănăstirii
Xiropotamu, ca de altfel şi multor altor mănăstiri aghiorite într-o perioadă
în care Muntele Athos se confrunta cu multe probleme.”
10
Op.cit., p. l6.
11
Edmond Bouvy, Études préparatoires au pélerinage eucharistique de
Jérusalem, Paris, Boeme Presse, 1893, p. 226; v. şi Poètes et mélodes,
Nîmes, 1886, p. 347.
14
tica bizantină îşi păstrează şi azi virtuţile, punând în lumină “puritatea

învăţăturilor evanghelice”, “înălţimea dogmei şi moralei creştine.”12
Comorile Bizanţului iubitor de artă au fost distruse de ocupanţi,
cărturarii au fost nevoiţi să ia drumul exilului, îndreptându-se spre
Italia sau Franţa, unde au avut un rol important în trezirea interesului
pentru antichitatea greco-latină.
În provinciile româneşti, încă independente, pribegii au fost primiţi
cu ospitalitate, mai ales că unii dintre voievozii noştri erau înrudiţi cu
dinastii sârbeşti şi bulgăreşti (spre exemplu, Ştefan cel Mare, prin
Maria de Mangop). Emigraţia din sudul Dunării a întărit influenţa
slavonă. Slavii au adus manuscrise, icoane, odăjdii, aére13, călugării au
contribuit la întemeierea unor mănăstiri sau la organizarea vieţii
monahale în cele existente.14
7. Rolul Bisericii în literatura şi cultura noastră veche

Rolul benefic al Bisericii în evoluţia literaturii şi culturii noastre
vechi nu poate fi negat sau ignorat. “Poporul românesc, afirmă Şt.
Ciobanu, a putu ieşi din haosul istoriei la luminişurile civilizaţiei
mulţumită unei culturi. Această cultură s-a născut şi s-a închegat sub
umbra ocrotitoare a Bisericii noastre.”15 Cuvântul românesc cu virtuţi
12
N. Cartojan, op.cit., p. 10.
13
Aér – văl, de obicei împodobit cu chipul lui Iisus mort, cu care se acoperă
vasele liturgice.
14
Pentru detalii în legătură cu influenţa bizantină şi slavă, de consultat N.
Cartojan, Op.cit (capitolul introductiv), Ştefan Ciobanu, Istoria lite-
raturii române vechi, Chişinău, Hyperion, 1992 (v. şi ediţia din 1989, la
Ed. Eminescu), cap. Cultura bizantină şi română (p. 36-52), Literatura
slavă la români (p. 53-97). De asemenea, Sextil Puşcariu, Istoria
literaturii române. Epoca veche, ed. a III-a, Sibiu, 1930 şi D. Russo,
Elenismul în România. Epoca bizantină şi fanariotă, Bucureşti, 1912.
15
Ştefan Ciobanu, op.cit, p. 34; v., în acelaşi sens: Nicolae Iorga, Istoria
bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, Vălenii de
Munte, 1908; D. Stăniloae, Rostul Ortodoxiei în formarea şi păstrarea
fiinţei poporului român şi a unităţii naţionale, în “Ortodoxia”, an XXX
(1978), nr. 4, p. 584-603; N. Vornicescu, Scrieri patristice în Biserica
15
literare s-a născut în paginile cărţilor religioase şi a coborât în istorie

să depună mărturie despre o spiritualitate inconfundabilă.16 Sentimen-
tul religios străbate paginile primilor noştri cronicari, acelaşi sentiment
îl animă pe cel mai umil dintre copişti.
Literatura românească veche îşi are originea în viaţa bisericească.
Mănăstirile (“focare de cultură”, cum le numeşte N. Cartojan17) au
favorizat copierea de manuscrise, tipărirea de cărţi religioase. În mă-
năstiri se scriu cronici, funcţionează şcoli, se păstrează documente de
limbă slavonă şi română.
Creştinismul a fost atestat la noi în perioada romană. Poporul
român s-a născut creştin, aşa cum o arată cuvintele din terminologia
bisericească rămase în fondul principal de cuvinte: biserică, Dum-
nezeu, păgân, lege, înger, cruce ş.a.18, toate de origine latină.
Istoricul Eusebiu (256-340) ne spune că Sfântul Andrei, primul din
cei 12 apostoli ai Domnului, fratele lui Simion Petru, a propovăduit în
ţinuturile din jurul Mării Negre, devenind, după martiriul său, patronul
oraşul Constantinopol şi al Patriarhatului Ecumenic.19 Aşadar, nu
întâmplător cea mai veche vatră monahală de la noi se află în partea de
sud a Dobrogei, între vechiul Tomis şi Silistra (Durostorom). Primul
călugăr şi organizator de mănăstiri în Scythia Minor, despre care avem
cunoştinţă, este Audius, originar din Siria, exilat de împăratul Con-
stanţiu (337-361).
În ultimele decenii, s-au descoperit în Dobrogea ruinele a peste 30
de biserici paleocreştine din secolele II-IV. La Niculiţel a fost dată la
iveală, în 1971, o basilică cu martirion şi se cunosc numele a patru din
Ortodoxă Română până în secolul al XVII-lea, Craiova, 1983, p. 23 şi

următoarea şi, de acelaşi autor, Primele scrieri patristice în literatura
română. Sec. IV-XVI, Craiova, Scrisul Românesc, 1992.
16
V. articolul nostru Literatura creştină românească: un fir neîntrerupt,
în “Vatra”, an XXIII (1993), nr. 3 (264), martie, p. 3.
17
Op.cit, p. 17.
18
Nicolae Iorga, op.cit., p. 13.
19
Pentru informaţii despre activitatea misionară a Sfântului Andrei, v. Petru
Diaconu, Din istoria sfinţilor poporului român, Bucureşti, 1992, p. 3-5.
Sfântul Andrei e sărbătorit la 30 noiembrie.
16
cei şase martiri îngropaţi aici.20 La Basarabi, nu departe de Constanţa,

într-un ansamblu monahal datând din secolul al IX-lea, s-au păstrat
inscripţii şi simboluri creştine străvechi.
E necesar să precizăm aceste lucruri pentru că s-au exprimat opinii
eronate cu privire la momentul primirii creştinismului de către populaţia
vechii Dacii. Creştinismul n-a fost adus la noi de slavi, ei au găsit pe
aceste locuri o organizare bisericească solidă, realitate confirmată de
documente. Merită menţionat, în acest context, numele unuia dintre
primii mari oameni de cultură de pe meleagurile noastre: Niceta (sau
Nikita) de Remesiana (n. 338). Episcop de Dunăre, Sfântul Niceta a fost
evocat de Sfântul Paulin de Nola în termeni extraordinari, impresionat
de darurile sufleteşti ale românului. Niceta de Remesiana este autorul
imnului Te Deum Laudamas, cântat la marile sărbători creştine.21
Cunoaştem azi activitatea unuia dintre călugării emigranţi, după
victoria turcilor la Câmpia Mierlei: Nicodim. Sub Vlaicu-Vodă, s-a
ocupat de zidirea mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, unde şi-a arătat
priceperea de fost stareţ la Athos. Din această vreme se păstrează cel
mai vechi document intern, actul de danie al lui Vlaicu către mănă-
stirea Vodiţa.
Mănăstirile aveau biblioteci foarte bogate pentru vremea aceea. La
început, se copiau manuscrise în limba slavonă, funcţionau şcoli de
slavonie, se învăţa arta caligrafiei, desenului (miniaturii), legătoria de
cărţi şi manuscrise, broderia. Caligrafii aveau mare trecere, fiindcă,
până la apariţia tiparului, copiau şi răspândeau manuscrisele necesare
desfăşurării serviciului divin. Însuşi Nicodim copiază şi ornamentează
o Evanghelie (1405), care s-a păstrat până azi.
20
Ieromonah Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească. Sec. IV-
XX, Bucureşti, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al Bisericii Româneşti,
Bucureşti, 1982, p. 48.
21
După o vizită la prietenul său în localitatea Nola (Campania, Italia),
Sfântul Paulin îi spune la despărţire: “Fericit pământul şi fericite popoa-
rele la care vei ajunge acum plecând de la mine.” Pământul şi popoarele
se aflau de o parte şi de alta a Dunării. Citat după Vieţile Sfinţilor, vol. I,
Bucureşti, Arhiepiscopia Romano-Catolică, 1983, p. 275.
17
Organizarea vieţii bisericeşti după modelul Sfântului Munte a fost

introdusă şi în Moldova de ucenicii lui Nicodim. Grigore Ţamblac,
trimis de Patriarhie la Suceava în timpul lui Alexandru cel Bun, va
întemeia Mitropolia Moldovei.
Din bibliotecile mănăstirilor ne-au parvenit nu numai cărţi reli-
gioase, ci şi colecţii de legi, romane populare (Varlaam şi Ioasaf,
Alexandria), Esopia, cronici (Letopiseţul de la Putna, Cronica de
la Bistriţa), imnuri religioase, hărţi hagiografice, literatură dogmatică
şi ascetică.
Mulţi dintre slujitorii Bisericii erau şi oameni de cultură. De nu-
mele lor se leagă momente foarte importante de afirmare a scrisului în
limba română. Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei, Antim Ivireanul
păstoresc viaţa spirituală a românilor, se îngrijesc de tipărirea cărţilor
în limba română şi dau cuvântului românesc strălucire artistică (în
proză sau versuri).
Viaţa Bisericii era viaţa mirenilor, care au văzut în lăcaşurile de
cult, mai fastuoase sau mai modeste, cetăţi ale identităţii naţionale.
Oricâte explicaţii s-ar găsi despre cauzele primelor traduceri în limba
română, nu poate fi ignorată grija Bisericii pentru viaţa spirituală a
omului de rând, pentru accesul acestuia la mesajul cărţilor sfinte.
8. Limbile folosite pe teritoriul românesc în Evul Mediu

Acestea sunt, în primul rând, limbi de cancelarie. Ne referim,
desigur, la limbile de comunicare în scris până în secolul al XVI-lea,
când se impune limba română. Latina, ca limbă oficială, e folosită mai
ales în Transilvania, dar se recurge la ea şi în Muntenia şi Moldova în
relaţiile diplomatice cu ţările Apusului. Radu Grămăticul scrie, de
exemplu, în latină Memoriul lui Vlad Ţepeş către Matei Corvin.
Există şi o încercare de înfiinţare a unei şcoli latine la Cotnari, pe
vremea lui Despot-Vodă.
Nicolaus Olahus, renumitul umanist de origine română, prieten cu
mari învăţaţi din Apus, scrie în limba latină. În limba greaca, vistier-
nicul lui Mihai Viteazul, Stavrinos, închis la Bistriţa după moartea
voievodului, compune un poem despre marele domnitor.
18
S-au redactat documente şi în polonă, germană, italiană, rusă. În

arhivele Braşovului, Sibiului, se păstrează multe pagini în limba ger-
mană despre viaţa medievală a acestor oraşe.
Limba slavonă, cel mai des folosită până în secolul al XVI-lea, a
fost adoptată ca limbă oficială de stat. Ea s-a fixat ca limbă oficială de
cult datorită activităţii fraţilor Chiril şi Metodiu.22 Ea a fost utilizată şi în
Transilvania, fiindcă sunt multe cărţi în slavonă care provin de aici.23
Adoptarea limbii slavone a avut loc, cum s-a stabilit, înainte de
secolul al XI-lea şi a devenit cu timpul un element de rezistenţă
ortodoxă faţă de “papistaşi” şi faţă de musulmani. Ea nu a fost
niciodată limba poporului de rând, ci a boierilor şi clerului şi va fi
înlocuită în secolul al XVI-lea cu limba româna, după momentul
textelor rotacizate şi, mai ales, după ce Coresi începe să publice masiv
în limba română. Prima perioadă a epocii vechi (sec. X-XVI), ca
urmare a predominării limbii slavone, a fost numită epoca slavonă.
Slava veche (bisericească) a fost limba în care au tradus Chiril şi
Metodiu textele bisericeşti din greceşte în veacul al IX-lea şi care s-a
răspândit ca limbă religioasă şi de cultură la popoarele slave.
La noi, consecinţă a legăturilor cu populaţia din sudul Dunării,
slavona bisericească va avea nuanţă bulgărească sau sârbă.24
22
Originari din Tesalonic, dintr-un mediu greco-slavo-valah, au urmat studii
la Constantinopol. Patriarhul Ignatie le-a încredinţat misiunea la slavi, în
care scop au alcătuit, pe la 855, “alfabetul bisericesc pentru slavi”,
orientat după literele greceşti. Au folosit apoi acest alfabet pentru a tra-
duce principalele cărţi bisericeşti după textele bizantino-ortodoxe, nece-
sare creştinării slavilor. Ucenicii lor au ajuns în Polonia, Cehia, Rusia,
activitatea fraţilor Chiril şi Metodiu căpătând caracter de ctitorie a lite-
raturii naţionale pentru toţi slavii. De aceea au fost numiţi “apostoli ai
slavilor”. Ucenici au ajuns şi în Ardeal, unde au fost numiţi “apostoli ai
schieilor”. V. Istoria bisericească universală, vol. I, Bucureşti, Ed.
Instit. Bibl...., 1975, p. 346.
23
V. Octavian Şchiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval,
Cluj, Dacia, 1978.
24
Sunt folosiţi ca sinonimi termenii slavă şi slavonă. Există, totuşi, nuanţe.
Slava veche e limba traducerilor lui Chiril şi Metodiu (sec. IX-XI ), iar
slavona, limba slavă (bisericească şi literară) care s-a dezvoltat din slava
veche în Rusia, Serbia, Bulgaria. Ea a fost influenţată de limba română.
19
V. Slava veche şi slavona românească, coordonator P. Olteanu, Bu-

cureşti, 1975, p. 15.
20
9. Continuitatea scrierii pe pământ românesc

Niciodată scrisul, ca mijloc de comunicare, nu a fost uitat pe pă-
mântul românesc. Păstrarea cuvintelor latineşti ca “a scrie”, “carte”,
“scriptură” ş.a. dovedeşte că între epoca romană, de unde provin mul-
te inscripţii, şi cea slavonă s-a folosit scrierea. Se semnalează o ezitare
în adoptarea unui alfabet până la apariţia alfabetului chirilic. La Ba-
sarabi (Constanţa), s-au găsit inscripţii cu caractere runice, pe lângă
cele slavone.25 Inscripţii greceşti provin din Banat, din tezaurul de la
Sânicolaul Mare.26
25
Runic – care foloseşte rune (litere vechi germanice şi scandinave).
26
Aron Denusuşianu sugera, în a sa Istorie a limbei şi literaturei române
(1885), că scrierile religioase din secolele XVI-XVII sunt importante şi
pentru cunoaşterea limbii din secolele anterioare: “...Limba depusă în ele
nu este limba celor doi secoli, 16 şi 17, după cum se crede în general, ci
unele cuprind limba din secolii anteriori” (p. 129).
21
II.
LITERATURA ROMÂNĂ ÎN SECOLELE AL

XIV-LEA – AL XVI-LEA
1. Contextul cultural. 2. Literatura religioasă în

limba slavonă. 2 a. Manuscrise. 2 b. Tipărituri. 3.
Literatura laică în limba slavonă. 3 a. Cronica lui
Ştefan cel Mare. 3 b. Călugării cronicari de limbă
slavonă. 3 c. Începuturile istoriografiei în Muntenia.
3 d. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Teodosie. 4. Surse istorico-literare despre
Mihai Viteazul. 5. Începuturile scrisului în limba
română. 5 a. Mărturii despre folosirea limbii ro-
mâne. 5 b. Scrisoarea boierului Neacşu. 5 c.
Textele rotacizante. 5 d. Un întemeietor: Diaconul
Coresi. 5 e. Palia de la Orăştie. 6. Nicolaus
Olahus.
1. Contextul cultural
În această perioadă, fenomenul cultural cu importante consecinţe
pentru spiritualitatea românească ţine de organizarea învăţământului
românesc. Consolidarea formaţiunilor statale de sine stătătoare a oferit
cadrul propice preocupărilor culturale, pentru că a adus stabilitate
politică, fie ea şi relativă. Viaţa culturală se desfăşoară, în general, în
mănăstiri, dar şi la curţile voievodale şi boiereşti. Pericolul turcesc, tot
mai ameninţător, determină un mod adecvat de acţiune din partea
conducătorilor. Voievozii sunt conştienţi că numai o putere centra-
lizată, o comunitate bine organizată, unită, pot face faţă primejdiei.
Astfel că un rol foarte important în viaţa principatelor româneşti îl va
avea stabilirea de alianţe cu vecinii. În vremea lui Ştefan cel Mare,
22
atacurile polonilor şi maghiarilor determină cultivarea alianţelor cu

slavii şi ruşii, ceea ce va duce la întărirea slavonismului. Necesitatea
cunoaşterii limbii slavone determină înfiinţarea şcolilor de limbă
slavonă pe lângă mănăstirile Neamţ, Putna, Tismana, Cozia, Vodiţa,
Govora etc. În târguri, şcolile funcţionează pe lângă biserici. Pe lângă
biserica Sfântului Gheorghe cel Vechi din Bucureşti, funcţiona la anul
1576 o şcoală de pregătire a preoţilor. Din anul 1581 provine un
document scris de Lucaci, care semnează “ritor şi scolastic”. În
vremea aceea, retorica se bucura de mare cinste şi era înţeleasă ca
disciplină menită să formeze priceperea de a redacta acte, hrisoave şi
chiar de a compune poezie. Se pare că Lucaci era dascăl la o şcoală
superioară, nu o şcoală obişnuită, care pregătea preoţi, cântăreţi de
biserică, dieci de cancelarie.
Cu secolul al XVI-lea, se poate vorbi şi de un învăţământ în limba
română. Extinderea folosirii limbii române în scris a impus înfiinţarea
de şcoli.1 “Sărbeşte şi latineşte, spunea diacul Oprea în 1570, nu
trebuie să ştie decât cărturarii (preoţii, dascălii, diecii)”.2 Prima
şcoală românească a luat fiinţă, se pare, în Şcheii Braşovului, inau-
gurată o dată cu biserica de aici (în secolul al XIV-lea), pentru ca în
1597 să-i fie ridicată o clădire de piatră, după ce a fost adăpostită în
chiliile bisericii Sfântului Nicolae.3 Un cercetător4 emite ideea, spri-
jinit pe documente papale de la sfârşitul secolului al XII-lea, că exista
în acest secol o şcoală de omiletică în Şcheii Braşovului.
Se înregistrează încercări de organizare a unui învăţământ în limba
latină. Schola latina de la Cotnari a fost înfiinţată de Despot-Vodă în
spiritul Renaşterii italiene, după luna noiembrie a anului 1561. L-a
adus ca organizator pe Johannes Szomerus. Este prima şcoală cu un
1
V. Al. Surdu, Şcheii Braşovului, Bucureşti, Ed. Şt., 1992 (cap. Şcoala şi
cultura, pp.183-187); V. Oltean, Întâia Şcoală Românească din Şcheii
Braşovului, Braşov, 1981.
2
Apud I. R. Mircea, Contribuţii la istoria culturii Şcheilor din Braşov,
“Cumidava”, an V (1971), p. 697.
3
I. Al. Işa, Biserica Sfântul Nicolae şi muzeul din Şcheii Braşovului,
Sibiu, 1977, p. 13 şi V. Oltean, op.cit., p. 12.
4
V. Oltean, ibidem.
23
plan judicios întocmit. Iniţiativa lui Despot-Vodă (originar din Creta,

om instruit, adept al ideilor umaniste, cu studii de medicină) se asocia
cu încercarea de a organiza întreaga Curte în spirit renascentist. Sco-
pul activităţii şcolii era învăţarea limbii latine. Elevii studiau trei ani
gramatica, un fel de curs inferior, apoi treceau la studiul retoricii şi
dialecticii. Studiul limbii latine, pe care elevii urmau să o vorbească în
mod curent, era însoţit de predarea unor cunoştinţe de religie, astro-
nomie, biologie, cronologie, aritmetică, geografie şi fizică.5
După înlăturarea lui Despot de către Tomşa (1563), şcoala şi-a în-
cetat activitatea. Totuşi, pe la 1588, când un grup de cărturari catolici
vizitează Moldova, Petru Şchiopul îi îndeamnă să meargă la Cotnari
ca să distrugă cuibul de protestanţi. În 1599, un episcop străin în vizită
prin Moldova notează existenţa unei şcoli de gramatică la Cotnari.
Înfiinţarea de şcoli a avut consecinţe benefice asupra culturii. Nu-
mărul cunoscătorilor de carte a crescut, se creează, puţin câte puţin, un
public care ştie să aprecieze “plăcuta şi de folos zăbavă” a cititului,
cum ar spune Miron Costin.
Mulţi dintre fiii boierilor şi ai orăşenilor merg în aceste secole la
universităţile medievale din Cracovia, Praga, Viena. La Universitatea
Jagellonă din Cracovia, după cum arată documentele, erau înscrişi,
între 1405 şi 1503, 21 de studenţi moldoveni veniţi din diferite loca-
lităţi: Baia, Hârlău, Iaşi, Suceava, Siret, Roman, Bacău.6
Cu toate greutăţile întâmpinate, cultura şi literatura română din
Transilvania acestei perioade cunosc momente foarte importante de
afirmare. Transilvania este leagănul biruinţei scrisului în limba româ-
nă, atât în ce priveşte lucrările originale, cât şi traducerile sau tipări-
turile. Scrisoarea lui Neacşu plasează Braşovul în sfera începuturilor
scrisului în limba română; în Braşov, după cum am văzut, funcţionau
şcoli vechi, la început de slavonie, apoi de română; Coresi tipăreşte în
limba română la Braşov cărţile care vor impune o anumită formă a
5
V. Ştefan Bârsănescu, Schola latina de la Cotnari. Biblioteca de Curte
şi proiectul de Academie al lui Despot-Vodă, Bucureşti, 1967.
6
Apud Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1964,
p. 259.
24
limbii literare. În Maramureş, se traduc primele texte în limba română

la cumpăna dintre veacul al XV-lea şi al XVI-lea,
Venirea maghiarilor şi saşilor în Transilvania a dus la formarea
unor centre foarte puternice din punct de vedere economic şi cultural:
Braşovul, Clujul, Sibiul ş.a. În aceste centre, în primul rând, se vor
afirma o serie de curente religioase, social-politice, filozofice, şi ca
urmare a legăturilor mai strânse cu viaţa spirituală a Apusului.
Husitismul, luteranismul şi calvinismul îşi fac simţită prezenţa mai
ales în Transilvania şi Moldova. Ideile lui Jan Hus (1369-1415), ca şi
ale celorlalţi reformatori, au avut ecou: desfiinţarea iobăgiei, abolirea
privilegiilor feudale, înlăturarea fastului bisericesc, întoarcerea la sim-
plitatea vieţii primilor creştini. Husiţii duceau luptă antifeudală, dar şi
pentru susţinerea serviciului divin în limba poporului. Ideea naţiona-
lizării serviciului divin i-a determinat pe unii cercetători (aşa cum vom
vedea) să considere că traducerea textelor maramureşene s-a făcut sub
influenţa husitismului.
Idei apropiate de husiţi aveau luteranii. Luteranismul, mişcare
iniţiată de Martin Luther (1483-1546) prin afişarea în 1517 la Wit-
tenberg, a celor 95 de teze, care marchează începutul Reformei, a avut
iniţial drept scop reformarea bisericii catolice în spiritul luptei an-
tifeudale.
Din luteranism se vor desprinde mişcări mai radicale: sacramen-
talismul, antitrinitarismul, calvinismul.7 Luteranismul pătrunde în
Transilvania timpuriu, în 1519, la doi ani după afişarea celor 95 de
teze, prin negustorii saşi şi tineretul ce frecventa universităţile ger-
mane. La început, se creează un centru luteran la Sibiu, apoi, după
stabilirea lui Johannes Honterus la Braşov, centrul luteranismului se
mută aici. Susţinerea ideii traducerii textelor în limba poporului şi a
desfăşurării serviciului divin în aceeaşi limbă i-a îndreptăţit pe unii
cercetători să afirme că traducerea textelor rotacizante s-a făcut sub
influenţă luterană.
7
Calvinismul, fondat de francezul Jean Calvin (1509-1564), s-a răspândit
în special în Belgia, Olanda, Ungaria şi Elveţia. În 1549 se uneşte cu
mişcarea elveţianului Urlich Zwingli (1484-1531), formând Biserica
Reformată.
25
Ideile Reformei determină crearea câtorva colegii prestigioase în

Transilvania. Se cunosc cazuri când au fost admişi la aceste şcoli şi
români, cu condiţia să accepte Reforma.
În 1581, la Cluj, cu ajutorul iezuiţilor, Ştefan Báthory înfiinţează o
universitate cu trei secţii: filozofie, drept, teologie. Universitatea a-
ceasta va fi sprijinită mai târziu de Mihai Viteazul. Se consemnează
existenţa unor şcoli româneşti pe lângă mănăstiri sau biserici, chiar în
localităţi mai puţin importante, cum ar fi: Ieud, Peri, Vad, Prislop.
Un impact considerabil asupra evoluţiei literaturii noastre va avea
mişcarea umanistă.8 Umanismul românesc, cum bine remarcă Dan
8
O notă definitorie a umanismului o constituie preocuparea oamenilor de
litere din secolele XV-XVI pentru studierea limbilor clasice (greaca, dar
mai ales latina) şi reînnoirea spiritului textelor semnificative din literatura
antică, traducerea acestora şi a altora, noi, în viaţa activă. Se opune dog-
maticii teologice şi promovează cercetarea ştiinţifică, studiul izvoarelor
istorice, critica filologică. Idei umaniste au apărut mai întâi în Italia, unde
s-a format mai devreme o burghezie care a urmărit înlăturarea feudalităţii.
Umanismul lansează idei cu puternice ecouri în viaţa umanităţii. Omul
deplin nu era un ideal abstract al Antichităţii, ci posibil de realizat. În
centrul vieţii umane se situează interesul pentru cunoaştere. Nobleţea nu e
obţinută automat, prin naştere şi avere, ci aptitudini, cunoaştere, muncă.
Omul e liber şi trebuie să-şi manifeste libertatea de gândire. Petrarca şi
Boccaccio în Italia, Clément Marot şi Fr. Rabelais în Franţa, iată câţiva
autori care introduc o optică nouă asupra perfecţiunii morale, luând ca
model Antichitatea. Tipului medieval al perfecţiunii i se opune o fiinţă ale
cărei disponibilităţi se manifestă în mai multe planuri. Montaigne, Pico
della Mirandola, Th. Morus, Erasm din Rotterdam, Melanchton (Ger-
mania), Bonfini (Ungaria), Jan Kochanowski (Polonia) ilustrează tipul de
umanism erudit, şcolit la izvoarele filozofiei, ştiinţei, filologiei antice.
Elita intelectuală a timpului a găsit locul unde să-şi expună ideile: uni-
versităţi, colegii, şcoli. Arta tipografică, în plin avânt, le va răspândi
ideile. Ideea universalismului cultural îi făcea pe umanişti să se simtă “o
republică a cărturarilor”, alcătuită din cetăţeni ai tuturor popoarelor şi le
dădea posibilitatea să lucreze pentru noua cultură ce lua naştere în
Europa. Cei mai mulţi, cum remarca G. Ivaşcu (Istoria literaturii ro-
mâne, p. 55), au două patrii: aceea în care s-au născut şi Europa. Peregri-
nările umaniştilor dintr-o ţară în alta, corespondenţa lor, relaţiile pe care
26
Horia Mazilu,9 “a fost o zidire complexă şi complicată, realizată în

timp, cu participarea mai multor straturi”. Întoarcerea spre Antichitate,
specifică umanismului european, va avea corespondent la noi în
căutarea identităţii naţionale. Problema latinităţii limbii şi romanităţii
poporului nostru va reveni obsedant în scrierile cronicarilor, dar şi la
învăţaţi ca Nicolaus Olahus sau Dimitrie Cantemir.
Cartea în limba română, mai ales cea tipărită, va juca un rol foarte
important în afirmarea conştiinţei unităţii de neam.
2. Literatura religioasă în limba slavonă

Literatura slavo-română, adică literatura scrisă la noi în limba sla-
vă, are şi azi un statut bizar. Cercetarea istorico-literară a manifestat
două atitudini faţă de această literatură, uneori opuse: ignorarea com-
pletă, pentru că nu este scrisă în limba română, sau acordarea unei
atenţii prea mari. Istoricii literaturilor slave nu se ocupă de studierea
ei, pentru că este creaţia unui popor latin, unii istorici români o privesc
cu mari rezerve sau chiar o scot din câmpul atenţiei lor. “Faptul de a
se fi scris în Evul Mediu românesc în mai multe limbi, spune Nicolae
Manolescu10 referindu-se nu numai la textele slavone, nu ne îndrep-
tăţeşte să socotim respectivele texte ca aparţinând literaturii române
(...) Ele nu sunt româneşti nici în conţinut, nici în formă”. Se aduce ca
argument scrisul în latină al lui Olahus, pe care îl menţionează istoriile
le caută şi le întreţin impun un nou tip de cultură, care prinde rădăcini în

ţara unde găseşte condiţii prielnice.
Umanismul românesc are trăsăturile generale ale curentului: folosirea
limbilor clasice ca limbi de cultură (N. Olahus în Transilvania, Miron
Costin, Nicolai Milescu Spătarul, D. Cantemir), preocuparea filologică şi
cunoaşterea istoriei prin izvoare controlabile (marii cronicari, D.
Cantemir), cultivarea erudiţiei (Nicolai Milescu, D. Cantemir, Stolnicul
Constantin Cantacuzino, Udrişte Năsturel). Sub aspect literar, datorăm
umanismului cea dintâi mare realizare a liricii româneşti (Psaltirea în
versuri a lui Dosoftei), naşterea conştiinţei literare.
9
Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, Minerva, 1984, p. 98.
10
Op.cit., p. 7.
27
literare româneşti, în comparaţie cu Ponticele şi Tristele lui Ovidiu,

pe care nu le includem în literatura română.
Că literatura în limba slavonă nu trebuie ignorată, dar şi că nu
constituie marea literatură prin care s-a exprimat sufletul românesc nu
mai încape îndoială. P.P. Panaitescu stabilea o similitudine între folo-
sirea limbii slave la noi şi a limbii latine în Apus: “Limba slavă, ca şi
cea latină, era fixată în scris, pe când limbile populare nu puteau încă
să fie folosite ca instrumente ale exprimării în scris”.11
Cărturarii care scriu în limba slavonă nu se mulţumesc cu copieri
de manuscrise, cărţi. Au creat opere originale, adresându-se celor care
cunoşteau slavona. Creaţia lor păstrează stilul bizantin, caracteristicile
stilului bizantino-slav, de fapt, din scrierile cunoscute la noi.
Literatura religioasă în limba slavonă este alcătuită din manus-
crise şi tipărituri.
2 a. Manuscrise
Cel mai vechi dintre autorii de scrieri religioase, despre care avem
informaţii, a compus nişte imnuri în cinstea Maicii Domnului. “Filotei
monahul, fost mare logofăt al lui Mircea Voievod” nu este altul decât
Filos, pe numele de mirean, logofăt al Valahiei, într-adevăr, în 1394.12
În Moldova, se semnalează o carte de cântări religioase, scrisă în 1514
de Eustatie, protopsalt la Mănăstirea Putna. De interes s-au bucurat şi
predicile lui Grigore Ţamblac. A fost trimis în Moldova de Patriarhia
de Constantinopol la cererea lui Alexandru cel Bun ca să organizeze
Mitropolia. Grigore Ţamblac rămâne figura cărturărească cea mai
luminoasă a secolului al XV-lea. Fost ucenic al lui Eftimie, patriarh al
Bulgariei, a avut o activitate intensă la Sfântul Munte, ajungând, după
şederea în Moldova, mitropolit de Kiev. În Moldova a ţinut mai multe
predici, din care s-au păstrat 21, despre cinstirea unor sfinţi, despre
viaţa monahală, milostenie, săraci ş.a. La porunca lui Alexandru cel
11
P.P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ed. îngrijită de
Silvia Panaitescu. Prefaţă, note şi bibliografie de Dan Zamfirescu, Bucu-
reşti, Minerva, 1971, p. 98 şi urm.
12
Apud P.P. Panaitescu, op.cit., p. 18.
28
Bun, scrie Viaţa Sfântului Ioan cel Nou în anul 1402. De altfel,
literatura hagiografică, în acest timp, începe a beneficia de o lungă
tradiţie, accentuată şi de impunerea mişcării isihaste. S-a păstrat textul
original al Vieţii Sfântului Ioan cel Nou, important şi pentru descri-
erea atmosferei porturilor de la Marea Neagră. Ioan cel Nou fusese
negustor, trăia pe la începutul secolului al XIV-lea. Autorul descrie
Trebizonda, port la Marea Neagră în Asia Mica, de unde era originar
acest negustor, omorât de tătari pentru credinţa lui creştină în Cetatea
Albă. După strămutarea moaştelor la Suceava, a fost cinstit ca protec-
tor al Moldovei. Aşa se explică faptul că un succesor al lui Grigore
Ţamblac la egumenia Mănăstirii Neamţu, Teodosie, inspirându-se din
opera înaintaşului, scrie, în 1534, Cuvânt panegiric al sfântului şi
cinstitului mare mucenic Ioan cel Nou.
Controversa care îl opune pe Grigore Palamas, un promotor al
isihasmului, altor teologi, va determina apariţia unei bogate literaturi
panegirice.13
Aceste vieţi descriu uneori, cum s-a văzut şi din scrierea lui Grigore
Ţamblac, împrejurări istorice, constituind izvoare documentare foarte
preţioase. Dintr-o evocare a Sfântului Nicodim, cunoaştem activitatea
fondatorului mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, care, în 1405, a copiat o
Evanghelie, împodobind-o cu viniete şi miniaturi. Din vremea lui
Mircea cel Bătrân datează şi Viaţa şi traiul preacuvioasei maicii
noastre Filotheea, ale cărei moaşte au fost aduse la Argeş. Vistierul
Simion Dedulovici alcătuieşte Lauda lui Mihail Mărturisitorul, fost
episcop al Sinadelor, ale cărui moaşte se aflau la Târgovişte.
13
V. Dan Horia Mazilu, op.cit., pp. 172-175.
Scrierea hagiografică rememorează momente importante din viaţa unui
sfânt, care ilustrează virtuţile sale. Tipicul a fost impus de Simion
Metafrastul (sec. X). Panegiricul este un “cuvânt de laudă”, al cărui scop
este să preamărească faptele celui evocat.
Isihasm: termenul vine de la isihia, “liniştire”. Isihasmul promovează
căutarea desăvârşirii întru credinţă, trăirea intensă a Rugăciunii inimii. V.
Dan Horia Mazilu, op.cit., p. 43 şi urm., despre isihasm şi p. 198 şi urm.
despre zbornicele slavo-române care conţin scrieri isihaste. De asemenea,
V. Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română,
Bucureşti, Ed. Scripta, 1992 (reia vol. VIII al Filocaliei, Bucureşti, 1979).
29
Neagoe Basarab îi cere lui Gavriil protul (mai marele mănăstirilor

athonite) să scrie o carte despre patriarhul Nifon. Viaţa patriarhului
Nifon (asupra căreia vom reveni într-o altă secvenţă) se constituie
într-o adevărată cronică a începutului de secol XVI.
În Moldova se cunoaşte un cărturar, Moise Filozoful, despre care
se crede că a scris o Viaţă a lui Daniil Sihastrul.
O formă interesantă a literaturii medievale o constituie epistolele în
limba slavonă schimbate între ierarhii Bisericii. Ele au un caracter
dogmatic sau moralizator, abordează probleme ale credinţei. De multe
ori erau copiate în zbornice şi ajungeau să fie cunoscute unui public
mai larg. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea datează cores-
pondenţa patriarhului Eftimie de Târnova (care este şi autorul evocării
sfintei Filotheea) cu mitropolitul Antim al Ţării Româneşti sau cu
Nicodim. O scrisoare a episcopului Vasile din Roman (1484) trimisă
mitropolitului de Moscova a fost copiată într-un manuscris rusesc.
2 b. Tipărituri
Apariţia tiparului a impulsionat copierea şi răspândirea cărţilor de
cult. Invenţia lui Johannes Gutenberg (1400-1468), deşi data de pe la
1440, a pătruns târziu în provinciile româneşti. Slavii erau interesaţi
de tipar, pentru că, după invazia turcilor, au fost nimicite vechile
manuscrise copiate cu atâta trudă în mănăstiri. Călugărul Macarie va
aduce tiparul la noi (refugiat din Cetinie) şi va realiza prima tipăritură
pe pământ românesc.14 Ocrotit de domnitorul Radu cel Mare, Macarie,
a cărui tipografie se afla la Târgovişte sau Mănăstirea Dealu (lângă
Târgovişte), va tipări un Liturghier (1508), apoi un Octoih (1510) şi
un Evanghelier (1512). Liturghierul este prima carte tipărită pe
teritoriul ţării noastre.
14
Despre Macarie avem puţine date. Se ştie că pe la 1483 supraveghea la
Veneţia tipărirea unui Liturghier slav. Principele muntenegrean, căsătorit
cu o nobilă veneţiană, îl va sprijini pe Macarie să instaleze la Cetinie, în
mănăstirea construită de tatăl său, o tipografie. Invazia turcilor va pune
capăt unui început frumos (tipărise un molitvelnic, un octoih, o psaltire) şi
îl va determina să se refugieze în Muntenia.
30
În epilogurile acestor cărţi, se menţionează că tipărirea lor a fost

patronată de domnii Munteniei pentru “a umple bisericile cu cărţi”.
Aceste cărţi erau foarte aşteptate şi au avut o largă circulaţie, exem-
plare găsindu-se în diferite zone ale ţârii (la Hunedoara, un liturghier;
la Roman, un evanghelier).
La împlinirea a 450 de ani de la tipărirea primei cărţi la noi,
Academia Română a hotărât republicarea ei într-o ediţie facsimilată
(1961), cu un studiu introductiv semnat de P.P. Panaitescu. Cerce-
tătorul demonstrează că aceste cărţi s-au tipărit la noi, şi nu la Veneţia,
cum greşit considerau unii.
Activitatea lui Macarie va fi continuată, după mai bine de trei de-
cenii, de câtre Dimitrie Liubavici, care scoate în 1545 prima carte în
tipografia sa, un Molitvelnic. Până în 1549, mai tipăreşte un Evan-
ghelier, un Apostol şi un Triod – Penticostar. Sunt amintiţi, în acti-
vitatea tipografică intensă de mai târziu, sub îndrumarea lui Coresi,
călugărul Moise şi ucenicii săi, Oprea şi Petre, Radu Filip, Rădoi ş.a.
Oprea va prelua tipografia după moartea logofătului Dimitrie
Liubavici.15
Cu Triodul – Penticostar din 1549 se încheie cea de a doua etapă
în tipărirea cărţilor pe teritoriul ţării noastre. Arta tipografică va găsi
în Coresi unul din cei mai mari meşteri. Coresi nu va fi un simplu
meseriaş îndemânatic, ci un adevărat întemeietor: tipăreşte primele
cărţi în limba română.
Interesant de menţionat că, în prefaţa Octoihului din 1556, prima
carte tipărită de Coresi la Braşov, el va menţiona numele lui Oprea,
dovadă că s-a iniţiat în tipografia lui Liubavici, îi cunoştea pe meşterii
de acolo şi că avea sentimentul continuării operei lor.
15
Se observă atenţia acordată cărţii bisericeşti.
Octoih – carte bisericească destinată cultului ortodox, în care sunt cu-
prinse cântările din fiecare zi a săptămânii (cântate uneori pe opt glasuri);
fiecare cântare din cele opt.
Molitvelnic (sau molitvenic) – carte de rugăciuni, slujbe, pentru diferite
împrejurări.
31
3. Literatura laică în limba slavonă

Literatura laică în limba slavonă a fost discutată, în general, în
raport cu naşterea cronicii româneşti. În secolul al XV-lea, s-au scris,
probabil, cronici atât în Ţara Românească, în Transilvania, cât şi în
Moldova. S-au păstrat însă numai cele din Moldova: cronicile despre
Ştefan cel Mare, cu diferitele lor variante, continuate în secolul al
XVI-lea de călugării Macarie, Eftimie, Azarie.
Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, dar şi alţii, erau de părere că naşterea
cronicii moldoveneşti s-a produs independent de lucrările redactate în
aceeaşi limbă (slavonă) în Bulgaria, Serbia, Rusia. Adevărul e că nu
poate fi rupt acest fenomen de fenomenul general al evoluţiei istorio-
grafiei slavone. Au existat şi păreri că primele noastre scrieri istorice
au avut ca model cronografele bizantine (V. Grecu). P.P. Panaitescu
demonstrează că autorul primei cronici moldoveneşti a avut ca modele
cronicele vecinilor slavi.16 Aduce următoarele argumente:
– s-au păstrat manuscrise care cuprind lucrări de istoriografie
bulgară, sârbă, rusă, care au circulat la noi şi, evident, l-au
influenţat pe cel ce a redactat;
– titlul lucrării urmează modelul slav, nu bizantin;
– înşirarea numelor în cronică se face după criteriul genealogic, nu
cronologic, ca în scrierile bizantine;
– adesea s-a păstrat câte un zbornic în care, alături de textul istoric
scris pe pământ romanesc, se găsesc şi unele texte scrise în ţările
vecine. De exemplu, în zbornicul care cuprinde Letopiseţul ano-
nim al Moldovei, se află o cronică a lui Constantin Manasses
tradusă în bulgara medie, iar în zbornicul care cuprinde Leto-
piseţul de la Putna se află o cronică bulgară din secolul al XV-
lea.
Trei probleme s-au pus în legătură cu cronicile slave din secolul al
XV-lea:
16
V. Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de I.
Bogdan. Ed. revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1959, pp. 41-43, 53-55, 76-69.
32
– raportul dintre cronicile moldoveneşti şi prelucrările lor (polo-

nă, rusă, germană);
– timpul când s-a început scrierea cronicilor;
– locul scrierii.
Concluzia la care a ajuns P.P. Panaitescu în legătură cu raportul
dintre diferite variante (căci aşa le putem numi) ni se pare cea mai
pertinentă: “Rezultă în chip lămurit din comparaţia acestor cronici că
ele au avut un prototip comun, care a fost o cronică din care derivă
toate elementele comune”.17 Cea mai veche versiune şi cea mai apro-
piată de prototip este Letopiseţul anonim, cunoscut o vreme şi sub
titlul dat de I. Bogdan de Letopiseţul de la Bistriţa.18
3 a. Cronica lui Ştefan cel Mare

În ce priveşte timpul scrierii, se admite că letopiseţul unic al
Moldovei a fost scris în vremea lui Ştefan cel Mare. De aceea, când ne
referim la prototip, ni se pare potrivit să folosim titlul Cronica lui
Ştefan cel Mare.
În ce priveşte locul scrierii cronicilor, cele mai multe discuţii le-a
iscat Cronica lui Ştefan cel Mare. I. Bogdan (loc.cit.) credea că
primele cronici s-au scris în mănăstiri (Bistriţa, Putna). Dar cercetările
au dovedit (mai ales P.P. Panaitescu) că sunt cronici de Curte, nu
mănăstireşti. Primul letopiseţ al Moldovei s-a scris la curtea dom-
nească, deoarece prezintă multe date referitoare la domnia lui Ştefan
cel Mare. Există o disproporţie între spaţiul acordat epocii de până la
Ştefan şi cel al domniei sale (2 pagini, comparativ cu 12). La un
moment dat se fac referiri la un cutremur, când partea dintr-un zid s-a
dărâmat. Dacă autorul s-ar fi găsit la Bistriţa sau Putna, n-ar fi ştiut că
domnitorul stătea la masă în acel moment. Se fac referiri la anumite
momente ale zilei, se preiau expresii ale domnitorului, pe care nu le
putea reţine decât cineva din apropierea lui. Unele fragmente
17
Ibidem, p. X.
18
I. Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti,
1895, pp. 3-78. Titlul nu se susţine, pentru că, aşa cum demonstra P.P.
Panaitescu (op.cit., p. 2 şi urm.), nu s-a scris la Mănăstirea Bistriţa.
33
corespund inscripţiilor de pe zidurile mănăstirilor ridicate de Ştefan

(pisanii). Citirea cronicii duce la concluzia că e vorba de o lucrare
alcătuită din porunca domnitorului, care voia să arate intenţiile sale atât
în interior, cât şi în exterior. În paginile destul de sărace în momente de
literatură ale acestor scrieri, impresionează lupta pentru apărarea ţării şi
eforturile de centralizare a puterii într-un moment foarte dificil din
istoria naţională.
Dacă ar fi fost o cronică mănăstirească, Macarie, din secolul al
XVI-lea, care continuă Cronica lui Ştefan cel Mare, nu ar mai fi
precizat acest lucru. Macarie, cronicarul oficial al lui Petru Rareş,
cronicar de curte, n-ar fi continuat o cronică mănăstirească.19
Originalul Cronicii lui Ştefan cel Mare s-a pierdut. Au ajuns
până la noi câteva copii: Letopiseţul anonim al Moldovei (numit,
fără temei, de I. Bogdan, Letopiseţul de la Bistriţa sau Cronica de
la Bistriţa), Letopiseţul de la Putna (cu două variante), Cronica
moldo-germană, Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo-rusă.20
Letopiseţul anonim al Moldovei, cum se poate observa din
compararea cu celelalte variante, reprezintă forma cea mai sobră şi
mai demnă de încredere. Relatează evenimente petrecute între 1457 şi
1507, mai pe larg, referirile la perioada 1359-1457 fiind cu totul
sumare.
Letopiseţul de la Putna I are ca titlu Povestire pe scurt despre
domnii Moldovei şi relatează evenimente de la întemeiere (1359)
până în 1526. Pe o copie se află însemnarea: “Această scriere a scris-o
Isaia din Slatina”. E vorba de autorul copiei, nu al letopiseţului, căci
19
În Evul Mediu românesc s-au scris trei feluri de cronici: cronici de curte,
mănăstireşti şi boiereşti.
20
Filiaţia acestor cronici este sugestiv prezentată de P.P. Panaitescu în
Cronicile slavo-române…, op.cit., p. 54:
Cronica lui Ştefan cel Mare (prototipul)
- Letopiseţul anonim
- Cronica moldo-germană
- Letopiseţul de la Putna I
- Letopiseţul de la Putna II
- Cronica moldo-polonă
34
originalul provine de la Putna, cum o dovedesc numeroasele note

despre mănăstire.
Letopiseţul de la Putna II povesteşte evenimentele până la 1518.
De menţionat ca acest letopiseţ descrie şi lupta de la Codrii Cos-
minului.
Cronica moldo-rusă începe cu o legenda despre originea moldo-
venilor, asemănătoare cu cea pe care Simion Dascălu o va introduce în
copia după letopiseţul lui Ureche. “Romanii noi”, adică românii, ar fi
venit în Ardeal şi l-ar fi rugat pe Vladislav, “craiul Ungariei”, “să nu-i
împingă la legea latină şi să le dea voie să-şi ţie legea creştinească
grecească şi să le dea pământ pentru trai”. Iar craiul “i-a primit cu
voie bună şi le-a dat pământ în Maramureş, între râurile Mureş şi
Tisa”, apoi “au trăit aici şi şi-au luat femei unguroaice din legea
latină, trecute la legea lor creştină, până în ziua de azi”. Urmează
povestirea despre Dragoş şi întemeierea ţării Moldovei, cu concluzia,
lesne de stabilit, că moldovenii sunt de origine maghiară...
Cronica moldo-polonă, redactată pe la 1565, prezintă istoria Mol-
dovei între 1352 şi 1564 după un manuscris provenit de la Putna.
Autorul nu s-a mulţumit cu o simplă traducere a textului, ci l-a schim-
bat şi chiar completat. Adaugă şi nişte texte, scurte, despre ţinuturile
din Moldova dregătorii, oaste, judecăţi.
Cronica moldo-germană, scrisă în germana medievală, are un
titlu în limba latină (Cronica breviter scripta Stephani dei gratia
voyvoda Terrarum Moldannensium necnon Vlachyensium) şi, îna-
inte de titlu, însemnarea datei când a fost scrisă: 28 aprilie 1502.
Aceasta este, desigur, data copierii.
S-a pus problema cum a ajuns cronica internă în Germania, ca să
fie posibilă copierea. Se pare că a fost dusă de o solie (1501) trimisă la
doctorul Hartman Schedel, pe vremea când Ştefan era bolnav de dia-
bet şi resimţea efectele rănii primite la Chilia. Doctorul era preocupat
de istoria ţărilor din Est şi chiar publicase o carte în care vorbea şi de
Valahia (Liber Chronicarum, 1493). H. Schedel a copiat cronica pu-
să la dispoziţie de solia moldovenească, traducând-o.
35
E foarte apropiată de Letopiseţul anonim,21 din multe puncte de

vedere. Pe 22 de file, hârtie veche, de la sfârşitul secolului al XV-lea, se
povestesc evenimentele, în ordine cronologică, de la răsturnarea lui
Petru Aron Vodă şi urcarea pe tron a lui Ştefan (1457) până în anul
1499 (înfrângerea lui Malcoci). Trebuie să ne imaginăm interesul aces-
tui doctor pasionat de istorie care consemna în Liber Chronicarum
că este greu să scrii despre Valahia din lipsă de izvoare documentare
(“difficillimum esse provinciarum Walachiae descriptionem”).
Cronica oferă multe ştiri pe care nu le găsim nici în variantele
interne ale Cronicii lui Ştefan cel Mare. Ea vorbeşte despre un ostaş
pe nume Purice, evocat şi de Neculce în O samă de cuvinte, pune în
lumină nouă figură a lui Ştefan, forţa extraordinară a caracterului său,
geniul militar.22
După Letopiseţul anonim, ne dăm seama ce era Cronica lui
Ştefan cel Mare. Ea începea cu legenda despre Dragoş, când, “cu
voia lui Dumnezeu, s-a început Ţara Moldovei”. Lista domnilor, cu
multe greşeli, conţine date eronate. Ne aflăm departe de scrupulozita-
tea marilor noştri cronicari. Evenimente importante pentru viaţa ţării
sunt uitate: lupta cu polonii din Codrii Crasnei (1450), când ţara a fost
salvată printr-un efort uriaş de la cotropire, luarea Cetăţii Chilia sub
Alexandru cel Bun, înfiinţarea Mitropoliei Moldovei ş.a.
Deşi chipul lui Ştefan domină paginile, totuşi nu vom întâlni un
portret, ca, mai târziu, la Grigore Ureche, nici judecăţi proprii asupra
evenimentelor. Expunerea de fapte este socotită suficientă.
Dumnezeu îl ocroteşte pe “robul său, Ştefan”. Domnitorul apare ca
un instrument al voinţei lui Dumnezeu de a îndruma istoria pe un anu-
21
Letopiseţul anonim a fost descoperit de I. Bogdan în Biblioteca Clubului
bulgar din Tulcea. Tot el a descoperit şi Letopiseţul de la Putna I În
Biblioteca Academiei Teologice din Kiev. Letopiseţul de la Putna II a
fost descoperit la Petersburg, într-un codice din Biblioteca Imperială.
Cronica moldo-germană a fost descoperită de profesorul universitar
Olgierd Górka de la Universitatea din Lwów, cercetând Arhivele Bi-
bliotecii de Stat din München, într-un Codex Latinarum.
22
Despre atitudinea polonofilă a autorului, v. studiile lui I. C. Chiţimia,
Cronica lui Ştefan cel Mare, “Cercetări literare”, III, 1939, p. 228; P.P.
Panaitescu, Contribuţii…, op.cit., pp. 71-73, 125-153.
36
me făgaş iar Ştefan se sileşte să împlinească voia Lui: “a biruit Ştefan

voievod, din mila lui Dumnezeu şi a luat schiptrul Moldovei”; după o
luptă “a poruncit mitropoliţilor şi episcopilor săi şi tuturor preoţilor
să mulţumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost lui dăruit de Dum-
nezeu cel preînalt, Savaoth, care se odihneşte pe heruvimi”; “s-a îm-
plinit gândul lui Dumnezeu cu Ştefan voievod”; “a biruit Ştefan
voievod, din mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul puternicului Savaoth
Dumnezeu”. La “făgetul Cozminului”, cum spune autorul anonim,
Ştefan “a luat ajutor pe Dumnezeu cel prea înalt şi l-a lovit”, apoi
“din mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile preacuratei Maicii Dom-
nului şi cu rugăciunea sfântului şi slăvitului mare mucenic şi izvorâtor
de mir, Dimitrie, a biruit...”
Înşirarea numelor oştenilor căzuţi pentru ţară impresionează. Lec-
tura acestor pagini relevă absenţa preocupărilor artistice. Literatura
are, încă, doar funcţionalitate politică sau diplomatică.
3 b. Călugării cronicari de limbă slavonă

Cronica lui Ştefan cel Mare a fost continuată de trei călugări mol-
doveni, care vor scrie în limba slavonă: Macarie, Eftimie, Azarie.23
Cronicile lor nu au avut ecou deosebit în istoriografia noastră, pentru
că autorii nu au dovedit detaşarea necesară scrierii istoriei ţării. Ei
scriu din dispoziţia unui domnitor şi încearcă să ordoneze faptele în
funcţie de “aşteptările” acestuia sau ale anturajului lui.
MACARIE a fost discipolul episcopului Ţării de Jos, Teoctist. Nu
trebuie confundat cu Macarie tipograful. A ajuns egumen al Mănăstirii
Neamţ la 1525, apoi a fost înălţat (1531) de Petru Rareş în scaunul
episcopal de Roman. A murit în 1558.
Macarie scrie, cum însuşi mărturiseşte, din porunca lui Petru
Rareş: “urmând porunca domnească a lui Petru, adică cel ales, cel
cumplit pentru duşmani, fiul lui Ştefan voievod cel Viteaz, şi a marelui
său logofăt, chir Teodor”. Scopul scrierii cronicii e “să nu fie acope-
23
I. Bogdan publică textele cronicilor lor în vol. Vechile cronice moldo-
veneşti înainte de Ureche, Bucureşti, 1891 şi în vol. Cronice inedite…,
v. supra.
37
rite în mormântul uitării lucrurile ce s-au întâmplat în vremile şi

stăpânirile trecute şi care au ajuns până la noi”.
Începe să scrie în 1542, evocând faptele de la moartea lui Ştefan
până în 1541. După un răgaz de zece ani, reia relatarea până la 1551,
încât au apărut două versiuni: prima, până la 1541, continuată de
Eftimie, şi a doua, până la 1551, continuată de Azarie.
Macarie începe cu prelucrarea unei versiuni a Letopiseţului de ia
Putna cum o dovedesc informaţiile despre Putna, care relata fapte
până la 25 septembrie 1525, când moare Petru, fiul lui Bogdan cel
Orb. El vorbeşte despre “scriitori care înaintea noastră s-au arătat
iubitori de învăţătură [...] se vede iubitori de bine”. A avut ca model
Cronograful lui Mansses. Preocupările de stil găsesc uneori expresie
ciudată: “După sfârşitul pomenitului şi preaslăvitului în vitejie, Ioan
Ştefan voievod, a primit schiptrul domniei rodul şoldurilor sale,
Bogdan voievod, dând soarele atunci anii de şapte ori o mie şi iarăşi
încă zece şi al doilea fiind în curgere, la a doua din calendele lui
iulie” (i.e. 7012 – 1504, iulie 2). Descriind războaiele lui Petru Rareş,
foloseşte fragmente preluate din cartea lui Manasses care înfăţişau
războiul troian şi-i atribuie lui Rareş calităţile lui Ahile. Câteva portre-
te atrag atenţia: Bogdan cel Orb, Ştefan cel Tânăr, Petru Rareş, Iliaş şi
Ştefan, fiii lui Rareş.
“Smeritul” autor (cum se caracterizează) păcătuieşte prin inadec-
varea perspectivei narative. Câteodată, întâlnim imagini surprinzătoare:
“să golim râul cu lingura”, “nesaţiul, mama invidiei”, “sfinţit cu unt-
delemnul binecuvântării”, “câmpurile care erau acolo le-a făcut strat
de trupuri” ş.a. Prezenţa “vocii narative” se face simţită prin asemenea
fraze: “Mă covârşeşte durerea şi stoarce lăcrămi din ochii mei”, “Dar
să iau iarăşi povestirea de la început” ş.a. O invocaţie îi va fi creat
autorului senzaţia evocării unei epopei: “Ce şi cum s-au întâmplat, vino,
cuvânt, şi vesteşte povestirea şi cele vrednice de amintit”.
EFTIMIE continuă versiunea cronicii lui Macarie de până la 1541. I
s-a dat poruncă de câtre “binecinstitorul şi viteaza mlădiţă a ortodo-
xiei, domnul Ioan Alexandru Voievod”, să scrie “pe scurt, pentru ca
nici acestea să nu fie acoperite în adâncimile uitării, cu trecerea
anilor”. Au existat dificultăţi în identificarea autorului. S-a crezut, la
38
un moment dat, că este episcopul de Radăuţi de la 1552, apoi că ar fi

egumenul Mănăstirii Neamţ din 1553, dar se pare că un al treilea
Eftimie, de asemenea egumen, dar al mănăstirii Căpriana, a împlinit
porunca lui Alexandru Lăpuşneanu.24
Eftimie începe relatarea cu urcarea pe tron a lui Petru Rareş (1541)
şi o încheie cu anul 1553, când Lăpuşneanu hotărăşte zidirea mă-
năstirii Slatina. Evocă pe Petru Rareş, pe Iliaş (Mahmet, cum îi
spune), pe Ştefan, celălalt fiu al lui Rareş, iar în ultima secvenţă, ca o
apoteoză, pe “Alexandru voievod cel Viteaz şi cel Nou” (se fereşte să-l
numească Lăpuşneanu). Dacă Macarie avea doar rezerve faţă de Iliaş
(“îngâmfatul”, “un om cu inimă moale şi cu suflet slab”) şi critică
deprinderile lui, Eftimie dă drumul verbului otrăvit, aşa cum vor face
mai târziu unii cronicari munteni. Iliaş este “cel pervertit şi ademenit”
“idol al necredinţei şi prieten cu diavolul”, “fiul şi moştenitorul
diavolului ucigător de oameni”, “voia să ascundă firea lui de fiară cu
făţărnicie şi blândeţe, căci era un lup îmbrăcat în piele de oaie”, “cel
urât de Dumnezeu” ş.a.m.d.
Celălalt fiu al lui Rareş, Ştefan, îşi face de asemenea de râs
înaintaşii, cum ştim din cronica lui Ureche. Eftimie întăreşte culorile,
şi aşa întunecate: “...acest murdar băutor de sânge era plin de mânia
femeiască, precum şi de cea bărbătească şi s-a murdărit pe sine în
toate faptele necuviincioase, făcea desfrânări şi jafuri, omoruri şi
lăcomie şi alte necuviinţe asemănătoare, căci era aspru şi chinuitor
rău, pe mulţi a omorât cu multe şi deosebite chinuri”.
Din paginile lui Eftimie, apare un portret al lui Lăpuşneanu total
diferit de ceea ce cunoaştem din letopiseţul lui Grigore Ureche.
Voievodul este “oştean viteaz şi înţelept”, “ca o stea strălucitoare de
la miază-noapte”, “stetea de vorbă cu toţi cu blândeţe şi bunăvoinţă şi
cuvânta cu măsură aleasă şi cu modestie şi cu linişte şi cu facere de
bine”, oamenii veneau de peste tot “ca să se îndulcească cu vederea
feţei lui, a bunătăţii şi blândeţii şi frumuseţii şi ca la icoana lui
24
Opinia este susţinută de P.P. Panaitescu, Cronica lui Eftimie, în
Cronicile slavo-române..., op.cit., pp. 106-109 şi G. Mihăilă, Cronica
egumenului Eftimie, în Literatura română veche (1402-1647), vol. I,
Bucureşti, Ed. Tineretului, pp. 191-192.
39
Hristos” ş.a.m.d. Acumulările de epitete produc un efect opus celui

dorit de autor, cititorul devine suspicios. Să observăm însă că “şcoala
portretului” face deja tradiţie. Portretul pamflet şi portretul encomion
ţin de o “retorică a insistenţei”, care generează imaginea pleonastică,
de suprasaturaţie stilistică. Dan Horia Mazilu îl numea “întâiul pam-
fletar din literatura română”.25
Pasajul care încheie cronica, eliberat de atitudine arbitrară, relevă
virtuţi narative. Drumul voievodului către locul ales pentru zidirea
unei mănăstiri (Slatina), nelipsit de peripeţii, care i se par autorului
semne malefice (“previcleanul şi cel ce urăşte binele, diavolul, nu era
bucuros să-l rabde”), capătă semnificaţii mitice.26
AZARIE este ultimul cronicar de limbă slavonă. Se cunosc puţine
date despre el. Scrie din porunca lui Petru Şchiopul: “alcătuire din
porunca lui Petru voievod cel Bătrân, care a fost ca un izvor de
adevăr, revărsând un râu de apă a gândirii şi adăpând inimile noastre
cu înţelepciune, pe care totuşi nu am gustat-o până la săturare”. A
fost ucenicul lui Macarie, pentru care a avut o mare admiraţie:
“Acestea au fost scrise de mine cel umil, deşi am rămas în urmă cu
vrednicia faţă de părintele, izvor de cuvinte alese şi darnic în po-
vestire bogată...”. La moartea lui Macarie exclamă: “Vai ce strălucitor
luceafăr a apus!”
Ca şi celelalte cronici, şi aceasta are o valoare scăzută din punct de
vedere istoric, pentru că deformează faptele. Ioan Vodă cel Viteaz (cel
Cumplit, după expresia lui Hasdeu, preluată de la Azarie) e înfăţişat ca
o fiară setoasă de sânge boieresc.
25
Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, op.cit., p.
318.
26
Domnitorul vrea să treacă râul Moldova şi “calul său s-a împiedicat şi a
căzut cu voievodul în apă, căci râul era şi umflat. Dar domnul a sărit pe
un al doilea cal şi a pornit neabătut către locul dorit de dânsul şi ca om
cuminte a înţeles că a fost fapta diavolului şi n-a băgat-o în seamă întru
nimic, ci privea cu ochi veseli şi mergea bărbăteşte şi cu suflet uşor şi a
ajuns la locul ales şi arătat de Dumnezeu şi dorit de dânsul ca loc pentru
a-şi zidi mănăstirea şi hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu...”
(Cronicile slavo-române..., p. 125).
40
Redactată între anii 1574-1577, cronica va continua cea de a doua

parte a cronicii lui Macarie, ducând relatarea evenimentelor până la
1574. Îi prezintă pe Petru Rareş, Ştefan Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,
Despot-Vodă, Ioan Vodă “cel Cumplit”, Petru Şchiopul ş.a.m.d.
Spre deosebire de un Ureche sau Costin, Azarie, “blocat între laturile
stranei sale, este complet opac la semnificaţiile unor întâmplări şi eve-
nimente cărora, fie direct, fie indirect, le fusese martor, la înţelesurile
vremurilor prin care trecea ţara...”27 Deformarea perspectivei vine din
impactul dintre pagina cu caracter panegiric şi realitatea istorică. Obiş-
nuit, ca şi înaintaşii săi, cu disjuncţia netă dintre bine şi rău, dintre
virtute şi păcat, sfinţenie şi nesfinţenie, Azarie abordează din aceeaşi
perspectivă o realitate mult prea complicată pentru puterea lui de
analiză. Cazul cel mai izbitor rămâne al lui Ioan Vodă Armeanul, “robul
aurului” (iată-l pe cel însetat de arginţi, în opoziţie cu cel sfânt!), care
“de la început răcnea ca un leu să lingă sângele boierilor nevinovaţi,
căci avea nărav de ucigaş şi sângele i se părea mustul cel mai dulce”.
De altfel, autorul ne avertizează că urmează să ne prezinte “povestirea
despre negreaţa mai neagră decât corbul”. Pamfletul nu se naşte,
aşadar, în opera cronicarilor munteni; exista, deja, o “tradiţie” a ceea ce
am putea numi “portretul în cărbune”. Explicaţia acestei atitudini o dă,
mânios, autorul: “s-au umplut temniţele de călugări legaţi şi se goleau
mănăstirile şi le-au luat toate veniturile...”
Despot-Vodă ţinea sfetnici luterani şi pentru aceasta sfârşitul său
este relatat cu satisfacţie. Tomşa, care-l elimină, apare ca “frumos la
înfăţişare, viteaz, cu mâini puternice şi piept vârtos”, dar simpatia
scade în favoarea “sfântului” Alexandru Lăpuşneanul, care “a stins
tăciunele ce răspândea fumul credinţei celei rele şi a ascuns iarna
întunecată a necuraţilor de luterani, făcând să înflorească primăvara,
adică – precizează candid autorul – bunăstarea bisericilor”. Petru
Şchiopul, care îl înlătură pe Ioan Vodă, din dispoziţia căruia scrie
Azarie, este “bărbat de neam bun si iubitor de bine, frumos, cu suflet
luminat, milostiv în apucături, foarte darnic, urând nedreptatea, bun
faţă de săraci şi judecător drept...”
27
Dan Horia Mazilu, op.cit., p. 335.
41
După cum s-a putut observa, autorii celor trei cronici rămân
indiferenţi la viaţa din jurul lor, preocupaţi de efecte minore. Zbuciu-
mul contemporanilor, cu problemele lor foarte grave, domnitori, boieri
şi popor de rând, nu încape în fraza lor, mai mult sau mai puţin
meşteşugită. Deformarea perspectivei produce impresii stranii, iar
seninătatea naraţiunii, care pune pe acelaşi plan căderea unui domnitor
de pe cal cu o luptă pentru apărarea ţării de invazie străină, lasă
impresia că autorul rătăceşte într-o lume ale cărei sensuri îi scapă.
Aura de sfinţi cu care îşi îmbracă domnitorii preferaţi trădează păcatul
nesincerităţii, căci ştiau adevărul, fapt dovedit de nepotrivirile dintre
relatările comune despre anumiţi domnitori.
3 c. Începuturile istoriografiei în Muntenia

Se situează în secolele XV-XVI. Nu avem la îndemâna texte ori-
ginale, ci numai traducerile incluse în compilaţiile din secolul al XVII-
lea, astfel încât e greu să facem aprecieri asupra limbii şi stilului auto-
rilor. Totuşi, măcar în treacăt, trebuie să ne reţină atenţia pentru impli-
caţiile pe care le vor avea mai târziu in opera cronicarilor munteni.
Pentru istoria veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea, autorii scrierilor
din secolul al XVII-lea au recurs la izvoare străine, legende, inscripţii
(mai ales mănăstireşti). Efortul de centralizare a statului feudal are loc
in Muntenia mai târziu decât in Moldova, ceea ce ar explica apariţia
mai târzie a cronicii aici. Probabil că primele pagini se vor fi scris în
acelaşi context, din aceleaşi nevoi (lupta pentru evitare fărâmiţării şi
menţinerea puterii voievodale), în vremea lui Radu cel Mare şi
Neagoe Basarab.
În secolul al XV-lea, singura lucrare cu caracter istoric, în limba
slavonă, este Povestire despre Dracula Voievod.28 Pe o copie, aflată
28
A fost tradusă în româneşte o dată cu editarea originalului slavon de către
Ioan Bogdan, Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui,
Bucureşti, 1896. O altă ediţie în româneşte este dată de A. Smochină,
Elemente româneşti în naraţiunile slave asupra lui Vlad Ţepeş, Iaşi,
1939. V. şi Cronicile slavo-române..., p. 197 şi urm. În Rusia, editată
începând cu 1860.
42
in Rusia, se găseşte însemnarea că Povestirea a fost scrisă în 1486, la

nouă ani după moartea lui Vlad Ţepeş. Originea, viaţa, accidentele
biografice, domnia l-au făcut cunoscut pe Vlad Ţepeş în întreaga
Europă (domn în 1448, 1456-1462, 1476). Ne dau o idee despre aceste
ecouri scrierile care au apărut chiar în timpul vieţii lui (germane,
ruseşti). Autorul Povestirii în slavonă a folosit textul cu anecdotele
germane despre “Dracul vodă”. Povestirile germane au fost scrise de
un sas din Transilvania, contemporan cu Vlad Ţepeş şi conţin ştiri
defavorabile domnitorului, explicabile prin faptul că saşii au avut mult
de suferit din cauza lui. Unele sunt preluate şi din textul slavon, al
cărei autor se afla în momentul redactării in Ungaria, după câte se
poate deduce: “Iar pe al treilea fiu (al lui Vlad, n.n), mai în vârstă,
Mihail, l-am văzut tot aici, la Buda”.
Autorul, român ortodox, îl dojeneşte pe Vlad pentru că a trecut la
catolicism. El preia din anecdotele germane nouă (textul lui conţine
19), dar manifestă intenţia de a se afla mai aproape de realitatea
istorică. Un loc foarte important îl acorda luptei împotriva turcilor.
Domnitorul îl răsplăteşte pe cel viteaz rănit pe partea anterioară a
corpului, dar îl pedepseşte pe cel laş, rănit la spate fiindcă a fugit din
faţa duşmanului. “Cine se gândeşte la moarte acela să nu meargă cu
mine”, spune domnitorul (anecdota II). Sultanul se temea de el. Solilor
turci care nu-şi scot turbanele, fiindcă, spun ei, “astfel de obicei are
stăpânul nostru şi ţara noastră”, le întăreşte obiceiul “cu un cui mic
de fier” (anecdota I). Umorul sinistru e răzbunarea pentru prostie, le-
ne, nesocotinţă. Pe vagabonzi şi neputincioşi îi scapă de griji după ce
le oferă un ospăţ şi porunceşte să se dea foc casei în care se aflau
(anecdota V). Dialogul foarte expresiv, inserat relatării despre o perso-
nalitate istorică, înfăţişată prin ceea ce spune “gura lumii”, creează
autenticitatea şi e de închipuit impactul asupra cititorului din vechime,
obişnuit cu alt tip de scrieri. Domnitorul făcea dreptate şi-i pedepsea
cumplit pe cei care nu erau cinstiţi (c. VIII, despre femei; VII, despre
negustori ş.a.): “şi aşa de mult ura răul încât, dacă cineva făcea un
rău, furt sau tâlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, nici unul
dintre aceştia nu rămânea viu”; aceasta, indiferent ce rang avea.
43
E foarte ironic, îşi bate joc de duşmani. După ce i-a prădat ţara, îi
oferă sultanului locul său. Foarte inteligent, îi pune în încurcătură pe
străini.
Se narează şi scene de o cruzime gratuită, care vor fi determinat
fabulaţiile de mai târziu (XVI, unde ni se povesteşte că, fiind în închi-
soare la Buda, chinuia păsări, şoareci, nemaiputând ucide oameni).
Ceea ce s-a scris in Muntenia secolelor XV şi XVI ni s-a transmis

prin compilaţiile din Letopiseţul Cantacuzinesc, Cronica Bălenilor.
Din analiza lor rezultă că au existat două cronici distincte, una pentru
anii 1521-1586 (fără prea multe date precise, consemnând doar rolul
unor boieri în viaţa politică a acelor vremi) şi a doua pentru perioada
1582-1593, mai scurtă, dar cuprinzând precizări şi date surprinzătoare.
Amândouă au fost redactate în limba slavonă, apoi au fost traduse în
limba română, dacă avem în vedere exprimările greoaie, calcurile
după limba originală.
La începutul secolului al XVI-lea, se scrie (între 1517, anul sfinţirii

mănăstirii Curtea de Argeş şi 1521, anul morţii lui Neagoe Basarab) o
lucrare cu caracter hagiografic şi istoric, redactată în limba greacă,
apoi tradusă: Viaţa patriarhului Nifon (sau, cu un titlu mai apropiat
de cel original, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon). Prin caracteristicile
de conţinut şi stil, aparţine epocii slavone din literatura noastră.
Nifon a fost demnitar al Bisericii din Constantinopol. A părăsit
oraşul din cauza turcilor şi a venit în Ţara Românească la rugămintea
lui Radu cel Mare ca să organizeze viaţa bisericească de aici. După un
conflict cu domnitorul, e nevoit să părăsească ţara şi să se retragă,
bătrân şi neputincios, la mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos,
unde moare în 1508. Scrierea a fost alcătuită la solicitarea lui Neagoe
Basarab de către Gavril protul. Domnitorul fusese în tinereţe ucenic al
lui Nifon şi avea o deosebită consideraţie pentru fostul său dascăl.
Gavril protul a venit în ţară în fruntea egumenilor de la Sfântul Munte
când s-a făcut sfinţirea bisericii de la Curtea de Argeş, la invitaţia
domnitorului.
Pe lângă notele biografice, în lumina hagiografiei, găsim în text
(mai scurt decât originalul care nu s-a păstrat) istoria a patru domni:
44
Radu cel Mare (1495-1508), Mihnea Vodă cel Rău (1508-1510), Vlad
al V-lea (1510-1512) şi Neagoe Basarab (1512-1521).
Gavril protul se dovedeşte un bun cunoscător al istoriei. Dacă
Odobescu nu ar fi avut la îndemână paginile sale nu ar fi putut
reconstitui epoca lui Mihnea Vodă cel Rău. De fapt, numai domnia lui
Radu cel Mare care-l adusese pe Nifon în ţară, are legătură directă cu
viaţa patriarhului. Celelalte pagini se referă la evenimente de după
această domnie, Gavril protul rezervând un spaţiu special lui Neagoe
Basarab, domn evlavios, îndrăgostit de frumos, artă, dreptate, bine.
Îndată ce a ajuns la domnie, Neagoe Basarab “făcu judecată şi drep-
tate între oameni”. Se descriu ctitoriile acestui domnitor, între care
străluceşte Curtea de Argeş. Autorului i-au reţinut atenţia şi alte mă-
năstiri din ţară, cum ar fi Cozia: “plină de toate bunătăţile, cu munţi
mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi
multe împrejurul ei (...). Acolo cură piatră pucioasă şi tot pământul
împrejurul ei este pământ roditor, care şi noi am văzut cu ochii noştri
acel loc şi i-am zis pământul cel făgăduit”.
3 d. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

Cea mai importantă operă în limba slavonă rămâne Învăţăturile
lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Este o lucrare cu carac-
ter testamentar şi de iniţiere, menită să pregătească omul deplin,
capabil să se conducă şi să conducă. Tocmai de aceea, aria de cuprin-
dere a povăţuirilor pe care Neagoe le dă fiului său e foarte largă, tra-
versând planuri diverse şi făcând accesibile coduri diverse. Ea ne
apare ca un document, din multe puncte de vedere: religios, istoric,
politic, moral, militar ş.a
Învăţăturile... au ridicat câteva probleme, foarte discutate de-a
lungul timpului: dacă Neagoe Basarab este într-adevăr autorul, în ce
limbă a fost scrisă opera, raportul dintre variante (versiuni), structura
iniţială a textului ş.a.29 În opoziţie cu majoritatea cercetătorilor care s-au
exprimat asupra autenticităţii, D. Russo a formulat, în 1906, teza că
29
Pentru discuţia asupra paternităţii, v. studiul introductiv al lui Dan Zam-
firescu şi G. Mihăilă la ed. din 1970 şi 1971, precum şi ed. 1996.
45
Învăţăturile... nu aparţin domnitorului, ci unui călugăr, aducând ca

argument faptul că au fost inserate prea multe pasaje teologice, copiate
de presupusul călugăr din literatura teologică bizantină. P.P. Pana-
itescu a reuşit într-o vreme ca, reluând punctul de vedere al lui D.
Russo, să impună o rezervă faţă de această mare carte a literaturii
noastre vechi, socotită, până la intervenţiile unor cercetători ca I.C.
Chiţimia, G. Mihăilă ş.a., o simplă compilaţie. O mulţime de cerce-
tători au pledat pentru autenticitatea Învăţăturilor...: Al. Lepădatu,
Sextil Puşcariu, V. Grecu, Şt. Ciobanu, G. Călinescu, Virgil Cândea, I.
Bogdan, P. Olteanu, N. Iorga ş.a.. Astăzi, mai ales după ediţia din
1970 cu studiul introductiv şi notele lui Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă,
problema ne apare pe deplin lămurită în favoarea autenticităţii. Învă-
ţăturile..., demonstrează Dan Zamfirescu, au fost scrise la curtea
voievodului, de către domnitor sau cu ajutorul unui secretar, care a
fost însă îndeaproape îndrumat. Structura cărţii, al cărei material se
organizează în principal în jurul temei religioase şi didactice, nu
trebuie să trezească suspiciuni. Abundenţa referinţelor la textul biblic,
la scrierile teologice se explică prin faptul că Neagoe poseda o foarte
bogată informaţie în acest sens, ca fost ucenic al lui Nifon. Cartea
constituie un îndreptar de credinţă pentru un mirean destinat să-şi ducă
viaţa, nu într-o mănăstire, ci într-un context de viaţă laică, nu numai
complicat, ci chiar periculos. De fapt, acesta a fost unul din aspectele
care au declanşat controversa în jurul autenticităţii: cui se adresează,
de fapt, cartea ? Lui Teodosie sau, prin intermediul acestui nume, ori-
cărui alt tânăr aflat în faţa confruntării cu experienţele fundamentale
de viaţă?
E greu de crezut că un călugăr ar fi putut atinge, ca urmare a expe-
rienţei specifice de viaţă, accentele profunde ale paternităţii responsa-
bile, aşa cum le exprimă această modalitate de transmitere a experi-
enţei adunate de-a lungul anilor, în confruntări cu probleme, situaţii de
care tatăl vrea să-şi ferească fiul. Dacă nu am fi cunoscut autorul cărţii
Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea..., eseul mai pronunţat
teologic l-am fi atribuit unui călugăr? Cantemir dovedeşte o stăpânire
perfectă a tuturor aspectelor de credinţă puse în discuţie.
O vreme s-a crezut că Învăţăturile au fost scrise în limba română.
Aceasta până în 1904, când P. Lavrov descoperă la Sofia versiunea
46
slavonă şi demonstrează că aceasta este versiunea originală.30 Ma-

nuscrisul slavon nu este complet. Versiunea românească, cea mai
întinsă, se găseşte la Cluj (Filiala Bibliotecii Academiei), datează din
secolul al XVII-lea şi a fost tipărită pentru prima dată în 1843 de Ion
Eclesiarhul.31 Versiunea greacă, copiată şi poate chiar tradusă de
Manuil din Corint, înainte de 1530, se află într-un singur exemplar la
mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos şi a fost publicată, cu tradu-
cerea, în 1942, de V. Grecu.
Pentru a înţelege, în semnificaţiile complexe propuse, mesajul aces-
tei cărţi, trebuie să reţinem momentul existenţial al elaborării: partea de
sfârşit a vieţii, când se impune, înainte de “ marea trecere”, un popas, o
privire spre ce a fost, un “rezumat”, un testament. Căci, s-a observat mai
puţin acest lucru, Învăţăturile sunt, înainte de toate, Marea Confesi-
une, rostire fundamentală despre adevărurile vieţii care simte adierea
stingerii. Pasajele confesive se concentrează în “cuvintele de învăţătu-
ră”, în “scrisori”, în “rugăciuni”. “Răstimpul alcătuirii, afirmă Doina
Curticăpeanu, a oferit şansa împărtăşirii limpezirilor fundamentale în
legătură cu viaţa şi moartea, la care putea ajunge un domn, în acelaşi
timp un om de înzestrare deosebită din secolul al XVI-lea (...) Învă-
ţăturile lui Neagoe Basarab se constituie în tulburătoare răspunsuri,
folosind argumentele unor texte de mare autoritate şi, mai ales, de
incontestabilă frumuseţe literară”.32 Încercarea de a interpreta Învă-
ţăturile din acest unghi este mai veche. C. Noica, în Pagini despre
sufletul românesc, analiza “tensiunea creată de întâlnirea dimensiunii
30
A fost publicată de P.P. Panaitescu în Cronicile..., op.cit.
31
O prezentare a ediţiilor, în studiul introductiv al lui Dan Zamfirescu la
ediţiile citate.
32
Doina Curticăpeanu, Fortuna labilis din “Învăţăturile lui Neagoe
Basarab”, “Steaua”, 1971, nr. 5 (mai); reluat în Orizonturile vieţii în
literatura veche românească (1520-1743), Bucureşti, Ed. Minerva,
1975, pp. 30-34.
În ce priveşte motivul foarte răspândit, v. şi Dan Horia Mazilu, Un motiv
literar celebru (vanitas vanitatum) şi pendantele sale, în vol. Litera-
tura română îm epoca Renaşterii, op.cit, pp. 238-246.
47
eternului cu cea a istoricului” în stările pe care le trăieşte acest autor

de la începutul veacului al XVI-lea.33
Iniţial, Neagoe Basarab avea în vedere pe doi din fiii săi, Petru şi
Teodosie, dar, după moartea lui Petru, i se adresează numai lui Teo-
dosie. Jelirea fiului pierdut, dar şi a altor “coconi” (Ioan şi Anghelina)
ar trebui să fie argumentul forte în susţinerea autenticităţii. Lucrarea
era împărţită în două mari părţi, la care s-au adăugat Scrisoarea către
oasele maicii sale şi Rugăciune la ieşirea sufletului. Până la apariţia
ediţiei din 1971, pe baza prelucrărilor din secolul al XVIII-lea, cei
care au reeditat la început cartea (Ioan Eclesiarhul, în 1843, şi N.
Iorga, în 1910, de exemplu) au stabilit 11 părţi. Studiul textului, re-
stabilit după criterii ştiinţifice în 1971, după mulţi ani de căutări, oferă
o imagine oarecum diferită de cea avută în vedere de comentariile
anterioare.
Cele două mari părţi ale textului nu au raţiuni diferite de existenţă,
sunt unite prin concepţie, filozofie de viaţă, procedeele retorice.
Cuvântul întâi din partea întâi stabileşte cu claritate punctul din care
pornesc şi la care ajung toate consideraţiile: “Iubitul mieu fiu, mai
înainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre
Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi
ziua şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul”. Partea întâi pare un
Testament Vechi expus totuşi prin grila concepţiei creştine. Nu în-
tâmplător, paginile sunt dominate de pilde, istorioare, personaje, pre-
luate din Vechiul Testament: Saul, Solomon, Ilie, Roboam, Ahav
(Agav), Absalom, David ş.a. Partea a doua, dominată de mesajul nou-
testamentar, începe cu pledoaria pentru cinstirea icoanelor şi continuă
cu învăţături pentru anume situaţii de viaţă: părinţi şi copii, domni şi
33
C. Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, 1943 (Ce e etern
şi ce e istoric în cultura românească), v . şi ed. 1991, Bucureşti, Ed.
Humanitas, din care cităm (pp. 6-34). V. şi Bisericuţele noastre, pp. 41-
45. C. Noica abordează din perspectivă filozofică (o filozofie a sufletului
românesc). V. şi consideraţiile lui E. Papu, care se exprimă despre “cel
mai de seamă scriitor psihologic din literatura noastră veche” (“Învăţă-
turile lui Neagoe Basarab” în contextul Renaşterii), “Luceafărul”,
1971, nr. 4, 23 ian.
48
supuşi, viaţa de Curte, judecăţi, cinstirea obiceiurilor ş.a. Este un

îndreptar, un cod condiţionat de “frica şi dragostea de Dumnezeu”.
Şi din partea întâi, şi din a doua se desprinde imaginea celui ales să
conducă destinele unei colectivităţi. Domnul este “unsul lui Dum-
nezeu” şi învăţăturile pe care le transmite sunt învăţăturile Fiului din
împărăţia pământească, avîndu-L ca model de-a pururi pe Fiul din
Împărăţia Cerească. Spune Neagoe: “Vezi, iubitul mieu, pre împăratul
cel mare, care ne-au iubit şi ne-au făcut şi pre noi împăraţi pre
pământu, ca şi pre sine, şi-i iaste voia să fim şi în cer; şi dacă vom
vrea noi, vom fi, numai să facem bine şi vom fi împăraţi şi vom
împărăţi în veci”.34 Dobândirea celeilalte Împărăţii, a Cerurilor, Mân-
tuirea, rămâne ţinta vieţii tuturor oamenilor, chiar dacă unuia i s-a dat
să fie “noroadelor şi oamenilor biruitor mai mare şi poruncitoriu”. S-a
vorbit mai puţin, din pricini care azi par de neînţeles (şi nu ne referim
numai la comentariile din ultimele decenii), despre cel mai profund
strat al Învăţăturilor, cel al urcuşului isihast către desăvârşire. Există
în această carte o arzătoare dorinţă de desăvârşire şi poate acesta este
aspectul cel mai impresionant: mântuirea, prin desăvârşita grijă pentru
propria fiinţa şi pentru ceilalţi, e accesibilă; bineînţeles, dacă viaţa
omului, indiferent în ce rang se află, împlineşte poruncile. De aceea,
Neagoe se adresează nu numai fiului său, ci şi altora care “vor fi în
urma lui de Dumnezeu unşi”, îi are în vedere pe toţi “boiarii săi, pre
cei mari şi pre cei mici”, pe “alţi domni” şi se îndreaptă “cătră pa-
triiarşi, cătră vlădici, cătră episcopi, cătră boiari şi cătră egumeni,
cătră bogaţi şi cătră săraci”. Nu puterea politică temporară, nu bogă-
ţia, corupătoare, nici măcar cinul bisericesc nu-ţi conferă superioritate
morală. Pentru aceasta trebuie să lupţi fără încetare, până în ultima
clipă a vieţii. Tatăl îi arată Fiului treptele desăvârşirii: “Că, mai întâi
de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi
plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia
34
Imaginea Domnului ca fiu, rânduit în lume să-i înveţe pe oameni, să-i
conducă, să-i îndrepte pe calea bună, revine (v. p. 128). De altfel, numele
Mântuitorului – Christos – înseamnă “Uns”. În Vechiul Testament, se
ungeau cu untdelemn, ca semn al înzestrării cu puterea harului divin,
regii, arhiereii, profeţii. Christos este împăratul, arhiereul, profetul.
49
face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste,
şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe
omul că nu este departe de Dumnezeu”.35
Elogiul milei, omeniei, dreptăţii cunoaşte accente unice, nu numai
în literatura noastră veche laică. Fiul trebuie pregătit pentru dobân-
direa desăvârşirii aici, în această lume, nu în cea izolată a unei mă-
năstiri. De aceea îl leagă pe domn de supuşii săi aceleaşi ţeluri, încât
sfaturile lui Neagoe pot fi sfaturile oricărui părinte către fiul său.
Prima parte, alcătuită din pagini cu caracter parenetic,36 reia is-
torioare din Vechiul Testament, la care se adaugă o prelucrare după
Panegiricul lui Constantin cel Mare de Eftimie (patriarhul Târnovei),
un comentariu al pildei nunţii fiului de împărat din Noul Testament, o
dezvoltare după două predici ale lui Ioan Hrisostomul şi repovestirea
romanului Varlaam şi Ioasaf.37
Partea a doua a Învăţăturilor ne apare mai unitară. Cele 13 ca-
pitole alcătuiesc, după părerea lui Hasdeu “un tractat separat, un ce
35
C. Noica (loc.cit., p. 15 şi urm.) comenta fascinat acest pasaj, “care poate
fi dintr-un tratat ascetic, dar care exprimă, revelator ca un poem, sensi-
bilitatea în acelaşi timp religioasă şi filozofică a unui cuget românesc din
veacul al XVI-lea”. Aceeaşi notă elevată în elogiul minţii, semnificativ
pentru înţelegerea urcuşului isihast: “Mintea este avuţie şi comoară ne-
trecătoare, care nu se cheltuieşte pe dreptăţile sufletului şi ale trupului
înaintea atotţiitorului împărat. Mintea este viaţa prietenilor şi împăcare
fraţilor. Mintea trează este prieten mult mai cinstit împăraţilor şi dom-
nilor decât toată avuţia şi bogăţia lor cea multă. Un bărbat înţelept
mulţime de oameni stăpâneşte, iar un bărbat nebun şi făr’ de minte mul-
ţime de oameni pierde (...) cum zice proorocul: Cinstiţi înţelepciunea, ca
să împărăţiţi în veci.”
36
Parenetic: 1. care îndeamnă la dobândirea virtuţii, moralizator, educativ,
de îndrumare morală (gr. paraineo = “a sfătui”, “a îndemna”); 2. care se
referă la naş, la botez (fr. parrain = “naş”).
37
Pentru comentariul fiecărei prelucrări, v. Dan Zamfirescu, Studiu intro-
ductiv, ed. 1971, pp. 31-41. Distinge, în interiorul primei părţi, trei teme
care grupează paginile: 1. tratat de teologie, “pentru uzul şefilor de stat”; 2.
“lecturi morale şi pedagogice” cu caracter istoric (pentru că se referă la
personaje din Vechiul Testament); 3. “texte cu caracter moral, anistoric”
(parabola nunţii fiului de împărat, despre iertarea greşelilor etc.).
50
întreg şi complet”.38 Autorul dă fiecărui capitol un titlu, care anunţă

tema tratată. Izvoarele se subordonează acestei teme, se fac trimiteri la
ele: “zice Scriptura”, “cum zice Efrem Sirul” etc.
Capitolul I (Pentru cinstea icoanelor) are structură de eseu teologic
care se naşte dintr-o predică. Autorul îi îndeamnă pe toţi, boieri şi popor
de rând, să cinstească icoanele (ceea ce ne aduce aminte de praznicul
Duminicii Ortodoxiei şi de disputele teologice din secolele VIII-IX), să
cinstească pe Maica Domnului, să nu fie desfrânaţi, să nu se ia după cei
care neagă divinitatea lui Iisus, să se ridice prin tot ce fac deasupra
grijilor trecătoare, patimilor, să dovedească pocăinţă, pentru că Domnul
a dat puterea de a înfrânge pe diavol nu numai apostolilor, ci “o dede
tuturor celor ce le iaste voia să să spăsească şi carii vor să urmeze lui
şi să umble după poruncile lui”.39
Capitolul al III-lea este un cuvânt de umilinţă, după ce Neagoe
alcătuise o predică (în cap. al II-lea, despre “frica şi dragostea lui
Dumnezeu”) adresând o carte (scrisoare) “cătră chiar vlădica Macarie
şi cătră alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi şi cătră tot clirosul,
cându au îngropat a doao oară în mănăstire la Argeş, oasele mume-si
doamnei Neagăi, şi ale coconilor lui, Petru voevod şi Ioan voevod şi a
doamniei Anghelinii”. Vom întâlni rareori în literatura noastră un
discurs funebru de o asemenea intensitate a trăirii durerii.40 Lamen-
taţia, sprijinită de evocări tulburătoare, pe imagini cu puternică rever-
beraţie, capătă accente patetice: “Iar la aducerea oaselor tale, eu,
pentru păcatele mele, iar nu putui veni la tine, ca să mă satur de dorul
tău, ci am trimis în locul mieu pre iubitul mieu Teodosie şi pre dragele
mele cocoane (...) Dar, de vreme ce eu n-am fost harnic nici întâi, nici
acum să viu la tine, să mă satur de vederea ta, şi încă am mai trimis,
o, maica mea, şi pre fiul mieu Petru şi pre Ioan şi pre fie.mea
Anghelina, că şi aceea au fost din oasele tale, cum suntu şi eu (...)
38
V. Arhiva istorică a României, tom II, partea a II-a, p. 112.
39
Pentru comentariul fiecărui capitol, v. acelaşi studiu al lui Dan Zam-
firescu, op.cit.
40
N. Iorga a avut ideea de a tipări un volum care să cuprindă această lite-
ratură, impresionantă: Cuvântări de înmormântare şi pomenire (din
veacul al XVI-lea până la 1850), Vălenii de Munte, 1909.
51
Deci te rog, maica mea, să nu-ţi pară rău, nici să gândeşti că doar n-
am trimis eu pre fiii miei, pre Petru şi pre Ioan şi pre fie-mea
Anghelina la tine. Că am trimes! Iar de nu mă vei crede, iată că am
trimes şi coruna lui Petru, şi surgiucul lui, şi diadelele. Pentru aceia,
cu multă umilinţă şi cu mare jale şi dor grăiescu şi cătră tine, fiul
mieu Petru, că tu erai stâlparea mea cea înflorită, de carea pururea
să umbrea şi să răcorea ochii miei de înflorirea ta; iar acum
stâlparea mea s-au uscat şi florile ei s-au veştijit şi s-au scuturat, şi
ochii miei au rămas arşi şi pârliţi de jalea înfloririi tale”.41
Următoarele capitole expun pilde (IV), dau sfaturi despre rapor-
turile cu supuşii (VI), comportarea în anumite situaţii cum ar fi
petrecerile (VII), arta militară (VIII), judecăţile (IX), îndeamnă la milă
(X), să renunţe la legea talionului şi să nu fie “pizmătareţi” (XI),
povăţuiesc pe cei care caută desăvârşirea prin credinţă.
O menţiune specială se cuvine pentru capitolul al XIII-lea, Rugă-
ciunea lui Io(an) Neagoe Voevod care au făcut la eşirea sufletului
său cătră Domnul Nostru Iisus Hristos... După cuvântul solemn (un
testament, de fapt) din capitolul precedent, surprinzător pentru liniştea
şi luciditatea cu care autorul îşi priveşte sfârşitul, întâlnim aici o
etopee. În Antichitate şi în literatura bizantină, etopeea era o scriere în
care autorul îşi închipuia ce ar spune cineva într-o împrejurare despre
sine. Aici, Neagoe Basarab, prin rugăciune, se transpune în momentul
când ar cuvânta, fiind el însuşi pe patul morţii. Mai mult decât o
etopee, capitolul are structura unui psalm mai dezvoltat (cum este
Psalmul 118 al lui David) şi chiar începe ca mulţi psalmi: “Miluiaşte-
mă, Iisusul mieu cel dulce şi Dumnezeul mieu, miluiaşte-mă! Că tu
eşti înviiarea şi viaţa mea! (...) Şi văzuiu, Dumnezeul mieu, ceasul
morţii mele apropiindu-se...” E un cuvânt de pocăinţă, prin spo-
vedanie: “Dar acum, cu ce faţă mă voi arăta eu înaintea Dumnezeului
mieu şi cu ce îndrăzneală voi căuta la tine, când eu, Doamne, sunt
Înaintea Ta viţa cea pustie şi smochinul cel sterpu? Eu, Doamne, sunt
zidirea Ta. Spurcat-am, Doamne, zidirea Ta, spurcatu-o-am şi am
întinat casa Ta, şi n-am cuvinte curate să rog pre mila Ta cea multă,
nici poci rădica ochii miei, Doamne, în sus, să văzu înălţimea ceriului
41
Stâlpare: “ramură verde”; pizmătareţ: “care ţine minte răul”.
52
Tău. (...) Că păcatele mele eu nu le poci socoti, că suntu ca stelele

ceriului şi ca năsipul mării, care am făcut eu înaintea Ta, Stăpânul
mieu”.
Alte pasaje sunt adevărate acatiste: “Bucură-te, stăpână, Fecioară
Maria, Născătoare de Dumnezeu, sprijinitoarea şi ajutătoarea cea
grabnică a creştinilor şi roagă pre Dumnezeu pentru mine. Bucură-te,
cinstită şi făcătoare de viaţă cruce, după care au izvorât viaţă a toată
lumea! Bucuraţi-vă, toate puterile cereşti, îngerilor, mai marii înge-
rilor şi rugaţi-vă pentru mine!” În prelungirea discursului funebru din
capitolul al III-lea, Neagoe, cerând iertarea şi mila celor rămaşi în
viaţă, jeleşte, dar nu pentru că se desparte de lume, ci pentru că nu ştie
unde îi va merge sufletul (“şi n-are cine să-i ajute, făr’ numai ce să
nădăjduiaşte acum spre mila lui Dumnezeu”) şi fiindcă îi este milă de
durerea pe care o provoacă moartea lui: “Că mie multă milă mi-au fost
de voi şi de feciorii voştri. Ci dar vă va învăţa Dumnezeu şi pre voi să
vă fie milă de sufletul mieu şi de coconii mei...”
Cel ce se tânguie nu era oarecine, ci un domnitor. Cu atât mai
semnificative pentru mesajul acestei cărţi sunt ultimele pagini, care
produc o privire în oglindă a vieţii de altădată prin interogaţiile
adresate sufletului leneş: “n-ai crezut niciodată că vei să mori (...), ci
ca un făr’ de moarte şi ca un orbu ai greşit lui Dumnezeu”.
Până la Oda (în metru antic) a lui Eminescu, nu vom întâlni
cuvinte mai sfâşietoare pe această temă.
Dar Învăţăturile oferă şi sfaturi pentru situaţii concrete, de aceea
constituie un document şi din alt punct de vedere. Atrag atenţia
îndrumările pentru vreme de război (care i-au folosit lui N. Bălcescu
în elaborarea studiului său Puterea armată şi arta militară la
români, 1844). Trebuie evitat războiul pe cât e cu putinţă, chiar cu
riscul de a oferi daruri duşmanului. Dacă nu poate fi evitat, trebuie
purtat cu demnitate. Nu este de acord cu războaiele de cotropire: “Nu
fireţi ca pasărea ceia ce să cheamă cucu, care-şi dă oaole dă le
clocescu alte pasări şi-i scot pui, ci fiţi ca şoimu şi vă păziţi cuibu
vostru” (cap. VIII). Se dau sfaturi despre aşezarea oştilor pe câmpul de
luptă, de aceea cartea devine un prim tratat de artă militară în aceste
pagini. Se arată locul liniilor de bătaie, al domnului şi boierilor, al
diferitelor odrasle boiereşti. Pierderea unei bătălii nu trebuie să fie un
53
prilej de deznădejde, pentru că, după retragerea într-un loc prielnic,

poate urma o luptă care să aducă victoria.
În carte se împletesc multe izvoare, aşa cum au relevat comen-
tatorii ei. Au fost identificate scrieri patristice şi părţi din Biblie (în
special Cartea I şi a doua a lui Samuel, Cartea Regilor, Cartea a doua a
cronicilor), Cuvântările lui Ioan Gură de Aur, Umilinţa lui Simion
cel Nou, Scara lui Ioan Scărarul, Dioptra lui Filip Solitaru, Omiliile
lui Ioan Zlataust, Cuvintele lui Efrem Sirul, lucrări hagiografice şi
cărţi populare ca Varlaam şi Ioasaf, Alexandria, Fiziologul, Că-
lătoria Maicii Domnului la munci, Legenda Sfintei Cruci ş.a.
În epocă existau scrieri asemănătoare, destul de cunoscute: Învă-
ţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, Învăţăturile
lui Constantin Porfirogenetul către fiul său Romanos, Învăţăturile
cneazului rus Vladimir Monomah către fiii săi ş.a. Despre arta de a
conduce scria în acelaşi timp şi florentinul Nicolo Machiavelli
(Principele).
Învăţăturile sunt o carte complexă, sinteză originală de spiritua-
litate românească, ale cărei semnificaţii nu s-au stins. Actualitatea
ei nu se adresează clipei, duratei, ci veacurilor.
4. Surse istorico-literare despre Mihai Viteazul

Personalitatea lui Mihai Viteazul a stârnit un puternic ecou în
epocă. Domnia sa , scurtă, dar bogată în fapte măreţe a fost evocată nu
numai de români ca Teodosie Rudeanu, ci şi de străini: Stavrinos,
Ştefan Samosközy, Petru Grigorovici Armeanul.
Un merit deosebit îi revine lui Teodosie Rudeanu, logofătul lui
Mihai. Când Mihai pleacă în campania din Moldova, el rămâne
conducătorul Ardealului, ceea ce arată încrederea de care se bucura în
ochii domnitorului. Cronica lui Teodosie nu s-a păstrat decât în
traduceri incomplete sau în prelucrări incluse în alte lucrări. Se pare că
prima operă a fost redactată de predecesorul lui Teodosie (sau
Tudosie, cum întâlnim în unele referinţe), dinainte de septembrie 1596
când este numit logofăt, de un anume Chisar, mare logofăt. Silezianul
Baltazar Walter, care se afla la Târgovişte în 1597, publică doi ani mai
târziu, în limba latină, la Görlitz, o prelucrare intitulată Scurtă şi
54
adevărată descriere a faptelor săvârşite de Ion Mihael, voievodul

Ţării Româneşti. Autorul mărturiseşte că a scris având în faţă o
versiune polonă tradusă “după un scurt text alcătuit în limba română
la curtea din Târgovişte de dumnealui logofătul şi aprobat de însuşi
domnitorul”. Mare logofăt la 1597 era Teodosie Rudeanu.
S-a pus întrebarea de ce se afla Baltazar Walther la Târgovişte în
acea vreme. N. Bălcescu consideră că a fost chemat de voievod ca
dascăl pentru fiul său Pătraşcu. Dan Simonescu crede că făcea parte
dintr-o solie şi că voia să arate Apusului înfăptuirile lui Mihai.42
Traducerea pe care o foloseşte fusese făcută în poloneză de Andrei
Taranovski. Îşi publică scrierea înainte de sfârşitul domniei lui Mihai,
în 1599. Prin urmare, povestirea faptelor nu acoperă în întregime
domnia lui Mihai Viteazul. La început relatează împrejurările în care a
scris cronica şi a publicat-o. Despre Alexandru Vodă, predecesorul lui
Mihai, spune că a adus ţara într-o stare jalnică, îngăduind prezenţa
masivă a turcilor şi punând mari biruri. Nelegiuirile vor fi pedepsite de
Mihai. El e înfăţişat la început ca ban al Craiovei în cuvinte care ne
amintesc de portretul făcut de N. Bălcescu: “vestit prin frumuseţea
armonioasă a trupului şi statura lui mândră, era vrednic de lauda cea
mare, de dragoste de ţară”. De altfel, N. Bălcescu citează, în Românii
supt Mihai Voievod Viteazul, frecvent cronica lui Walther.
Alexandru urmăreşte prinderea lui Mihai, înspăimântat de renumele
lui, dar acesta fuge în Ungaria, apoi la Constantinopol şi, sprijinit de
grecul Iane, ajunge în 1593 domn. Dorinţa lui cea mai mare de a lupta
pentru creştinătate se înfăptuieşte, încercând să scoată ţara din mizerie.
Luptele lui sunt descrise cu atenţie. Sfârşitul cronicii arată eveni-
mentele de dinaintea celor din Ardeal şi Moldova, care vor culmina cu
unirea celor trei provincii. Se acordă un spaţiu mai mare prezentării
luptei de la Călugăreni. Cronica demonstrează că Mihai duce un
război sfânt şi trebuie sprijinit de străinătate şi de familiile boiereşti.
Rivalităţile dintre familiile boiereşti trebuie să înceteze în faţa luptei
42
Dan Simonescu, Cronica lui Baltazar Walther despre Mihai Viteazul
în raport cu cronicile interne contemporane, în vol. Studii şi ma-
teriale de istorie medie, vol. III, 1959, p. 7; v. şi Dan Zamfirescu,
Literatura română veche, antologie, op.cit., p. 40 şi urm.
55
comune împotriva păgânilor. Sunt amintiţi boierii care au luptat cu

cetele lor alături de Mihai: Baba Novac, Farcaş, Cocea, comandantul
cazacilor. Nu sunt menţionaţi alţi boieri, cum ar fi Buzeştii, care nu
erau sub comanda directă a lui Mihai. Aceasta dovedeşte că Teodosie
a scris cronica din porunca domnitorului şi el i-a menţionat pe cei care
se aflau în apropierea domnitorului.
Pentru a sugera vitejia românilor în lupta cu turcii, se povestesc
două episoade semnificative, cum ar fi cel cu prizonierul turc. Văzând
mica oaste românească, ar fi exclamat: “Dacă turcii ar şti una ca
aceasta, numai caii şi ar fi de ajuns să calce în picioare oastea ta”.
Cronicarul reia cuvintele impresionante ale domnitorului: “N-am cru-
ţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viaţă, ci
am făcut război foarte mult timp, cu sabia în mână, însumi, fără să am
cetăţi, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră în care
să mă retrag, ci abia una singură pentru locuinţă”. Un episod de le-
gendă aruncă o lumină specială asupra personalităţii domnitorului:
“Earu doi cerbi domestici, care au făcut câteva drumuri împreună cu
domnul şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului lor, luau parte şi
la lupte şi expediţii, fără teamă, mergând înainte, fie alături de el; nu-i
înspăimânta nici vuietul bombardelor, nici trăsnetul tunurilor, ci,
ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc”. Cronicarul sugerează,
ca şi legenda de mai târziu a înfruntării călăului, inserată de Bălcescu
în cartea sa, că marele voievod era ocrotit de pronia cerească.
În Letopiseţul Cantacuzinesc, de mai târziu, se păstrează o cro-
nică a lui Mihai Viteazul, care nu constituie, se pare, o prelucrare după
cea a lui Teodosie Rudeanu. Între această cronică şi cea al lui Walther
se pot stabili elemente comune, explicabile prin folosirea aceleiaşi
surse de informare. N. Iorga consideră că, în compilaţia care este
letopiseţul, ar fi vorba de o altă cronică, scrisă de cineva din familia
Buzeştilor, numită Cronica Buzeştilor.43 E, într-adevăr, un text cu
caracter independent, care a suscitat discuţii în ce priveşte autorul, şi
43
Vezi N. Iorga, Cronicile muntene, Bucureşti, 1899, p. 48 şi urm.; şi
Istoria literaturii române, sec. XVIII, vol. II, pp. 605-609. O reluare a
discuţiilor în Literatura română veche, op.cit., vol. II, pp. 83-85 (prefaţă
la textul Cronica Buzeştilor, pp. 85-114).
56
are titlul: Istoria lui Mihai-Vodă sin Pătraşcu-Vodă, carele au

făcut războaie cu turcii pentru creştinătate. Întrucât s-a demonstrat
că aparţine unui boier din familia Buzeştilor (N. Iorga, Al. Piru, N.
Cartojan ş.a), s-a numit Cronica Buzeştilor.44 Se dau date despre
memrii familiei Buzeştilor, pe care Walther, cum s-a arătat, nu le înre-
gistrează, după cum nici Teodosie Rudeanu. Astfel că se impune să
acceptăm ideea că existau două cronici despre Mihai Viteazul în lima
română, una preluată de Walther şi cealaltă de Letopiseţul Canta-
cuzinesc, care mergea cu relatarea evenimentelor până la 1600.
Alte izvoare istorico-literare despre marele voievod:
1. Un memoriu al lui Mihai adresat marelui duce Cosimo de
Toscana. A fost descoperit la Florenţa, în arhiva rămasă de la
duce. Ducele îl ajută pe Mihai. Memoriul a fost redactat la
sfârşitul lui 1600 pe baza cronicii lui Rudeanu, dacă avem în
vedere amănuntele oferite despre luptele purtate.
2. Memoriul adresat împăratului Rudolf la 17 ianuarie 1601. A
fost prezentat personal împăratului în intervalul 25 dec. 1600-
martie1601, când Mihai s-a aflat la curţile din Viena şi Praga
pentru ajutor. Se cuvine menţionat şi acest memoriu, ca şi celă-
lalt, pentru că e o adevărată cronică a domniei de până atunci.
3. Petru Grigorovici Armeanul a folosit o cronică, în misiunile
sale, care povestea evenimentele între 1592-1598. Petru Grigo-
rovici, de meserie zugrav de biserici, originar din Liov, a fost
ajutat de Mihai, apoi, datorită cunoştinţelor sale de limbi stră-
ine, l-a făcut emisar al său, logofăt şi comandant de armată. A
avut misiuni la împăratul Rudolf şi arhiducele Maximilian.
Scrierea sa oferă mai multe date decât a lui Teodosie Rudeanu,
dar textul nu s-a păstrat independent. A fost tradus în latină de
autor, traducere preluată de cronicarul maghiar Ştefan Samos-
közy din Transilvania, care o intercalează în cronica sa, speci-
ficând provenienţa.
4. Poemele lui Stavrinos şi Gheorghe Palamad.
44
Despre autor, v. şi Dicţionarul literaturii române de la origini până la
1900, Bucureşti, Ed. Academiei, 1979, p. 247.
57
Stavrinos scrie Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihai

Voievod. “Singur eu am scris aceasta, spune autorul, din propria mea
voinţă / Acolo, în Transilvania, la cetatea Bistriţei, / Am stat şi am
scris-o noaptea, la lumina stelelor”. Apropiat al domnitorului, care l-a
numit vistier, relatează, în versuri, cu multe amănunte, despre luptele
lui Mihai. Lucrarea constituie un izvor de mare importanţă, de aceea a
şi fost folosită de Letopiseţul Cantacuzinesc, care preia, uneori cu-
vânt cu cuvânt, informaţiile oferite.
Poemul s-a bucurat de mare popularitate. Stavrions începe cu
descrierea suferinţelor poporului român, ridicarea la luptă sub condu-
cerea lui Mihai, care şi-a propus “să treacă pe toţi turcii prin sabie”.
Lupta de la Călugăreni e văzută ca o izbândă strălucitoare. Intrigile
turcilor, sprijiniţi de boieri, nu izbutesc să neutralizeze planurile dom-
nitorului. Stavrinos se opreşte şi asupra victoriilor repurtate cu tătarii
şi ungurii. Mihai apare ca un reprezentant al poporului român şi al
întregii creştinătăţi. Sfârşitul tragic al domnitorului e plâns în versuri
de elegie populară.
Stavrinos a avut imitatori pe Gheorghe Palamed şi Matei al Mirelor,
autori ai unor cronici rimate. Traducerea poemului său s-a făcut târziu
(1837, de către Teodor Eliat).
Nu au avut ecou deosebit scrierile celor doi.45 Matei al Mirelor a
oferit, totuşi, material documentar Letopiseţului Cantacuzinesc şi
Cronicii Bălenilor, pentru perioada 1602-1618.
45
Pentru Matei al Mirelor, Mihail Moxa şi Stavrinos, discuţii şi texte în
Literatura române veche, op.cit. vol. II, pp. 226-247, 250-259, 186-225.
Gh. Palamed a scris Istoria cuprinzând toate faptele, vitejiile şi
războaiele prea strălucitului Mihai Vodă, domnul Ţării Româneşti,
Transilvaniei şi Moldovei, până în ziua morţii sale. Autorul a trăit la
curtea cneazului Vasile de Ostrov, în Polonia, şi acolo şi-a scris poemul,
la 1607. Scrierea nu a fost cunoscută nici măcar de N. Bălcescu, care nu o
citează în cartea sa. A fost tradusă în limba românnă abia în 1905 de către
O. Tafrali.
Matei al Mirelor dă sfaturi, în cronica sa ritmată, să nu-i persecute ro-
mânii pe greci, iar grecilor le recomandă să se poarte bine cu pământenii,
să trăiască în pace unii cu alţii. El a văzut mişcări antigreceşti în timpul
lui Şerban Vodă.
58
Cronicile inspirate de domnia lui Mihai Viteazul au importanţă în

evoluţia scrisului românesc din următoarele puncte de vedere: pun la
dispoziţie informaţii verificabile despre epocă, sunt primele cronici în
limba română (din păcate, originalele nu s-au păstrat) şi, faptul cel mai
important, semnalează sfârşitul istoriografiei în limba slavonă.
5. Începuturile scrisului în limba română

Când au început românii să folosească limba română în scris?
Răspunsul nu a fost simplu de dat, nici nu este, pentru că în-
tâmplări de tot felul au făcut să nu avem la îndemână primele texte
româneşti, despre care există atestări, textele de până la Scrisoarea lui
Neacşu (1521) şi tipăriturile coresiene. Multă vreme s-a crezut că
textele rotacizante, ale căror pagini se păstrează, în parte (după cum se
ştie, primele texte literare în limba română), ar data din secolul al XV-
lea sau chiar de mai înainte. Problema datării textelor rotacizante a
stârnit controverse, nestinse nici azi, pe care le vom studia în paginile
ce urmează.
Cele mai vechi scrieri româneşti păstrate în original până azi nu
sunt anterioare secolului al XVI-lea. După Scrisoarea lui Neacşu,
avem ştiri despre o Evanghelie şi un Apostol (1532) în limba română,
despre Catehismul luteran (1544) tipărit la Sibiu şi Evangheliarul
slavo-român, de asemenea tipăritură de la Sibiu (1551-1553).46
Al. Rosetti considera că “trebuie să se fi scris româneşte întotdeauna,
sporadic şi pentru nevoi particulare”,47 idee care s-a impus de apro-
ximativ un secol, dar sprijinită doar de ipoteze şi mărturii indirecte.
46
V. Ion Gheţie, Începuturile scrisului în limba română. Contribuţii
filologice şi lingvistice, Bucureşti, Ed. Academiei, 1974, p. 9 şi Ion
Gheţie şi Al. Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, cap. Cele mai vechi ştiri despre
scrierea limbii române, p. 117 şi urm.
47
Al. Rosetti, Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986, p. 430. V. şi părerile lui Al. Lambrior sau A.D.
Xenopol, la p. 9 din cartea lui I. Gheţie: “românii au scris în toate
timpurile limba lor” (Al. Lambrior); limba română a fost întrebuinţată “la
scrierea unor acte private” (A.D.Xenopol).
59
5 a. Mărturii despre folosirea limbii române

Ştiri despre folosirea limbii române în comunicarea orală provin
din secolul al XI-lea (Legenda Sfântului Gerard) şi se leagă de
creaţia populară. Ele se înmulţesc în secolele următoare, odată cu cele
care confirmă şi folosirea limbii române în scris. Viaţa a impus folo-
sirea limbii materne în raporturile dintre oameni. După adoptarea alfa-
betului chirilic, exista un instrument care putea fi utilizat în redactarea
actelor, învoielilor, scrisorilor ş.a.
Evident, nu e posibil să fixăm o dată când românii au început să
scrie în limba lor. După cum s-a constatat, o serie de acte redactate în
alte limbi au fost concepute iniţial în limba română. Două documente,
unul din vremea lui Ştefan cel Mare sunt semnificative. În 1484 sul-
tanul Baiazid dădea unor negustori poloni un salvconduct48 “idiomate
valavhico scriptus”, adică scris în limba valahă. Chiar dacă s-a dovedit
că nu era vorba de limba română, ci de italiană, important e de reţinut
că se ştia de existenţa unei limbi valahe. Jurământul lui Ştefan cel
Mare către regele Poloniei la Colomeea (1485) se păstrează cu această
notă: “haec inscriptio ex valachico in latinum versa est”.
Cercetătorii noştri şi-au pus întrebarea, după publicarea Scrisorii
lui Neacşu (1900, de către N. Iorga), dacă s-a scris în limba română,
cu alfabet latin sau slavon, înainte de această dată. Există argumente
pentru un răspuns afirmativ dar nu au importanţa care li s-a atribuit,
cum bine arătau Ion Gheţie şi Al. Mareş.49 Cea mai veche informaţie
în acest sens ar trimite la epoca papei Inocenţiu al IV-lea (1243-1258)
şi este în legătură cu evenimentul traducerii liturghiei în limba ro-
mână. Or, acest fapt se situează, totuşi, mai târziu. Într-o scrisoare
datată 21 martie 1396 sau 10 apriliev1397, adresată municipalităţii
Sibiului, episcopul Transilvaniei cerea ca solul regal ce urma să fie
trimis în Ţara Românească să fie însoţit de un “bărbat chibzuit şi
destoinic, cunoscător al graiului românesc”. În Descrierea Moldovei
48
Salvconduct: document care acorda cuiva liberă trecere pe un teritoriu
străin sau într-o zonă de război.
49
Originile scrisului..., op.cit., p. 117 şi urm. V. această pagină şi pentru
discutarea fiecărei afirmaţii. De asemenea, v., în acelaşi sens, Al. Rosetti,
op.cit., p. 430.
60
(Despre literele moldovenilor), D. Cantemir afirmă că, înainte de

sinodul de la Florenţa (1439), care a determinat o reacţie împotriva
catolicilor în Moldova, românii au scris cu litere latine şi că numai din
vremea lui Alexandru cel Bun ar fi folosit alfabetul slavon, domnitorul
şi mitropolitul de atunci, porniţi împotriva papistaşilor, iniţiind “această
barbarie care stăpâneşte acum Moldova”. N-a rămas fără urmări
această opinie, dar, acum, în ce priveşte adoptarea alfabetului, lucru-
rile sunt clare; ceea ce spune D. Cantemir este o exagerare. Într-o
scrisoare expediată braşovenilor, boierul muntean Dragomir Udrişte
(la 1482-1492) se adresează cu “bunilor (i cestitem)”, nu cu “dobrem
(i cestitem)”, cum ar fi fost normal într-o corespondenţă în limba
slavonă. De asemenea, în registrele de socoteli ale Sibiului, pe anul
1495, la 30 septembrie, se consemnează că s-a plătit unui preot român
bani pentru redactarea unor scrisori în “aceeaşi limbă” (adică
română).
Desigur, dintre aceste semnalări, cele mai valoroase sunt cea refe-
ritoare la Dragomir Udrişte şi cea din registrele Sibiului. Ele dovedesc
că devenise o obişnuinţă comunicarea în limba română.
Până la adoptarea alfabetului latin (1860), românii au folosit alfa-
betul chirilic. Dar, cum vom vedea, se înregistrează cărţi, documente
din vechime redactate în limba română cu alfabet latin.
Lui I. Bogdan i se datorează prima încercare de a fixa epoca în care
a început scrierea cu alfabet chirilic. Lucrarea De la cine şi când au
împrumutat românii alfabetul chirilic (1900)50 realizează un studiu
comparativ al scrierii cu alfabet slavon şi al scrierii bulgare şi ajunge
la concluzia că alfabetul chirilic a fost întrebuinţat pentru scrierea
limbii române “în secolul al XIV sau cel mai degrabă la sfârşitul
secolului al XIII-lea”. Opinia sa, contestată de unii, rămâne, cu corec-
tări de vigoare, valabilă, concluzia acceptată fiind că în a doua jumăta-
te a secolului al XIII-lea se fixează o tradiţie grafică românească.51
Despre scrierea cu litere latine (ca şi despre folosirea limbii române
în scris), avem numai atestări indirecte, una chiar foarte veche. În
1453, istoricul italian Flavio Biondo, adresându-se regelui Alfons al
50
Apud Ion Gheţie, Înceuturile..., p. 10.
51
Discuţia asupra problemei, la Ion Gheţie, ibidem, p. 13.
61
Siciliei, vorbeşte despre români: “Şi acei daci ripensi sau valahi din
regiunea Dunării îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor
romană, pe care o lasă să se vadă din vorbirea lor, pe aceşti creştini
care, după obiceiul catolic, vin în fiecare an să viziteze Roma şi
bisericile apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit
vorbind în aşa chip, încât cele ce ei le rosteau, după obiceiul
neamului lor, aveau o mireasmă de limbă latină ţărănească şi puţin
gramaticală”.52 În ce regiune locuiau aceşti români? Aşa cum s-a
demonstrat, românii respectivi erau din Banat, nu din Ţara Româ-
nească, şi trecuseră la catolicism.
Cel mai vechi text cu litere latine, în limba română, rămâne cel
indicat de I. Gheţie,53 Cartea de cântece, tipărită la Cluj în tipografia
lui Gaspar Heltai (1571-1575), sub influenţa mişcării reformate.
Important de observat că traducătorul cărţii se sileşte să apropie
grafica limbii române de limba latină. De aceea unii au văzut în
aceasta o primă încercare de etimologie. Un efect al preocupărilor în
acest sens este şi faptul că în Palia de la Orăştie (1582), tipărită de
cărturari din Caransebeş, Lugoj şi Hunedoara, apare pentru prima dată
cuvântul român (cu o, nu cu u).
Textul rugăciunii Tatăl nostru, scris de Luca Stroici cu litere la-
tine (1594), constituie o apariţie izolată în secolul al XVI-lea, dominat
de slavonism. Boierul moldovean, care îşi făcuse instrucţia în Polonia,
iscălea cu litere latine şi folosea acest alfabet în corespondenţă.
În secolul următor, numărul textelor în grafie latină creşte.
5 b. Scrisoarea lui Neacşu

Scrisoarea boierului Neacşu, cea mai veche dovadă originală de
scriere românească ajunsă până la noi, face parte din seria de 120 de
scrieri neliterare din secolul al XVI-lea în limba română. Celelalte
52
Apud Şt. Bârsescu, Pagini scrise din istoria culturii româneşti (sec. X-
XI), Bucureşti, 1971, p. 10. La Ion Gheţie, ibidem, p. 21.
53
Op.cit., p. 24 şi urm. (în Începuturile...). V. şi Originile..., op.cit., p. 165
şi urm. V., pentru “imaginea” limbii române în Occident, cartea lui
Eugenio Coşeriu, Limba română în faţa Occidentului, Cluj, Ed. Dacia,
1993.
62
scrieri, care atestă folosirea limbii române în texte literare, sunt cărţi
religioase sau “cărţi populare”. În timpul domniei lui Mihai Viteazul,
limba română începe să fie folosită în cancelariile domneşti, căci din
acest timp avem cele dintâi acte domneşti de cancelarie în Muntenia.
Se scrie româneşte la sfârşitul secolului al XVI-lea în toate ţinuturile
româneşti, Muntenia, Moldova, Transilvania.
Boierul Neacşu din Câmpulungul Muscelului îi scrie lui “jupan
Haneş Begner” ca să-i dea ştiri despre mişcările turcilor şi pregătirile
lor pentru atacarea Ardealului şi Braşovului. Formulele iniţiale şi
finale sunt în limba slavonă: “Mudromu i plemenitomu i cestitomu i
bogom darovanomu jupan Hanăş Begner ot Braşov mnoga zdarovie
ot Neacşu ot Dlăgopole” (Înţeleptului şi de neam şi cinstitului şi de
Dumnezeu dăruitului jupân H.B. din B. multă sănătate de la N. din
Câmpulung); încheierea: “i Bogu te veseli” (şi Dumnezeu să te vese-
lească). S-au mai păstrat în text cuvinte slavone: “ipac” (iarăşi), “za”
(despre). Dar limba scrisorii este curată, expresivă, foarte apropiată de
limba de azi. Rămâne greu de crezut că o limbă se naşte dintr-o dată,
peste noapte, în capul unui boier cuprins de spaimă: “Ipac să ştii cum
se-au prinsu neşte meşteri den Ţaringrad cum vor trece acele corăbii
la locul cea strimtul ce ştii şi Domnia Ta. Ipac spun Domniei Tale de
lucru lu Mahamet beg, cum amu auzit de boiari ce suntu megiaşi şi de
ginere-miu Negre: cum i-ai dat împăratul slobozenie lu Mahamet beg,
pre io [“unde” < “ubi”] i va fi voia pren Ţeara Rumănească, iară elu
să treacă. Ipac să ştii Domnia Ta că are frică mare şi Băsărabă de
acelu lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre... şi
aceste cuvinte să ţii domnia ta la tine, să nu ştie umini mulţi”.
Frapează intimitatea, specifică stilului unei scrisori. Neacşu a
reuşit să dea scrisorii sale caracter intim şi personal. Pare o şoaptă
prietenească această frază, într-un sfat de taină: “Eu spui domnietale,
iară domnia ta eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domnia ta la tine...”
Înmulţirea textelor neliterare din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea atestă pătrunderea scrisului românesc în cele mai diverse
sectoare ale vieţii sociale (administrativ, politic, juridic). Autorii
acestor texte, ca şi boierul Neacşu, dovedesc o deprindere a scrisului
neobişnuită pentru nişte începători, ceea ce duce la concluzia unei
63
practici îndelungate.54 Ei sunt: Petru Şchiopu (cele mai multe texte),

Mihai Viteazul, banul Mihalcea, Ieremia Movilă, logofătul Teodosie,
preoţi, boieri.
5 c. Textele rotacizante
Numite şi textele maramureşene, fac parte din seria textelor
literare din secolul al XVI-lea. Textele literare ajunse până la noi din
acest secol, în limba română (sau bilingve), sunt manuscrise şi tipări-
turi, cărţi bisericeşti (Psaltiri, Apostol, Cazanii) sau cărţi populare.
Studiul textelor rotacizante a generat o literatură extrem de bogată,
unele probleme nefiind nici până azi pe deplin lămurite. Oricare ar fi
opinia unui cercetător sau a altuia, un fapt rămâne de domeniul evi-
denţei, după părerea noastră: aceste texte au fost traduse înaintea tipă-
riturilor coresiene.
În secolul trecut, au fost găsite, în diferite locuri din ţară, cele mai
vechi texte traduse în limba română: Codicele Voroneţien (care cu-
prinde Faptele Apostolilor şi trei epistole soborniceşti, una a aposto-
lului Iacov şi două ale lui Petru), Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voro-
neţeană, Psaltirea Hurmuzachi. Originalele acestora s-au pierdut,
până la noi au ajuns doar copii târzii, de pe la jumătatea veacului al
XVI-lea. Toate copiile sunt caracterizate prin particularitatea rota-
cismului: transformarea lui n intervocalic în r în cuvintele de origine
latină (lumină > lumiră, cenuşă > ceruşă ş.a.)
Codicele Voroneţean a fost descoperit de profesorul Grigore Creţu
la Mănăstirea Voroneţ, în 1871. Textul a fost publicat la Cernăuţi, în-
soţit de un glosar şi de un studiu, de către I.G. Sbiera (1885)
Psaltirea Scheiană a fost proprietatea lui Gh. Asachi, de unde a ajuns
în biblioteca de la Scheia a lui D. Sturdza, un mare bibliofil. În 1884, D.
Sturdza Scheianu a dăruit-o, o dată cu biblioteca lui, Academiei.
După numele autorului acestui gest de mare generozitate, Ioan
Bianu a numit-o Psaltirea Scheiană. Cuprinde Psalmii lui David şi
54
Despre autori, repartiţie geografică a textelor, conţinutul lor, v. Ion Gheţie
şi Al. Mareş, op.cit., pp. 178-180. De asemenea, pentru studiul filologic al
textului Scrisorii lui Neacşu, v. Aurel Nicolescu, Observaţii asupra
limbii scriitorilor români, Bucureşti, Ed. Albatros, 1971, pp. 17-30.
64
cântările adăugate după psalmi (Cântarea lui Moise, Rugăciunea

Anei, mama lui Samuil, Rugăciunea Sfintei Fecioare ş.a.). A fost
copiată, cum se poate observa din grafie, de trei copişti diferiţi.
Psaltirea a fost publicată pentru prima dată de I. Bianu în 1889, iar
mai târziu şi de I.A. Candrea (1916), care o însoţeşte de un foarte
serios studiu filologic. Încercările de datare a Psaltirii pe baza unei
criptograme din text au eşuat. Data a fost citită în cinci feluri (1482,
1514, 1515, 1575, 1585), din cauză că unele litere au fost deformate.
Psaltirea Voroneţeană, găsită de Simion Florea Marian în 1882,
la Mănăstirea Voroneţ, a fost cumpărată de acelaşi D. Sturdza şi dona-
tă Academiei. Manuscrisul Psaltirii păstrează şi originalul slavon,
ceea ce poate duce la concluzia că a fostă folosit ca manual.
Psaltirea Hurmuzachi a luat numele după al istoricului bucovi-
nean Eudoxiu Hurmuzachi, iniţiatorul colecţiei de documente istorice
de la Academia Română. I.A. Candrea a studiat-o şi a ajuns la con-
cluzia că e vorba de o traducere independentă de celelalte două psaltiri
şi că textul “nu este copia unui manuscris anterior, ci însuşi autograful
traducătorului din slavoneşte”.55
Multe discuţii s-au purtat pentru lămurirea cauzelor care au deter-
minat traducerea textelor maramureşene, fixarea locului şi timpului.56
Rotacismul şi prezenţa unor cuvinte cu circulaţie restrânsă (adămană,
“camătă”; fugliu, “prizonier”; a gilălui, “a urî” ş.a., de origine ma-
ghiară) au determinat acceptarea, de către cei mai mulţi cercetători, a
ideii că locul traducerii trebuie considerat Maramureşul şi nordul
Transilvaniei.57
55
Apud N. Cartojan, op.cit., p. 51. V. studiul lui I.A. Candrea, “Psaltirea
Scheiană” comparată cu celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea şi al
XVII-lea traduse din slavoneşte, Bucureşti, 1916 (vol. I, studiul, vol. II,
textul, glosar, note), pp. L-LVII.
56
O sistematizare a teoriilor găsim la I. Gheţie (op.cit., pp. 30-43) şi I.
Gheţie şi Al. Mareş (op.cit., pp. 23-57).
57
Iată câteva propuneri de localizare: Maramureş (N. Iorga, 1904; I.A.
Candrea, 1916; Al. Rosetti, 1926, 1944; N. Cartojan, 1940; Şt. Ciobanu,
1941; P.P. Panaitescu, 1965); Moldova (I. Bianu, 1904); M. Gaster
(1891), propune sudul Transilvaniei (ca şi N. Drăganu, 1938); Moldova –
Muntenia (I. Bărbulescu, 1928); sudul Dunării (I.G. Sbierea, 1885) ş.a.
65
În precizarea timpului traducerii s-a pornit de la limba textelor şi

de la elemente ca vechimea hârtiei, filigranele58 imprimate. Ele au in-
dicat particularităţi dintr-o perioadă mai veche decât tipăriturile lui
Coresi. Hârtia pe care este scrisă Psaltirea Hurmuzachi a fost fabri-
cată între1500-1515, deci poate constitui un indiciu preţios în sta-
bilirea unei certitudini. Localizarea şi datarea diferă de la cercetător la
cercetător, în funcţie de cauzele pe care le consideră determinante în
declanşarea procesului de traducere.59 Avea dreptate Ion Gheţie când
afirma că teoriile formulate în acest sens nu abordează întotdeauna
problemele de critică textuală pe care le ridică cele patru texte rota-
cizante în totalitatea lor (datare, localizare, filiaţie, curent cultural) şi
că puţine îşi întemeiază aserţiunile pe dovezi ferme, controlabile.60
Există în acest domeniu un fenomen de inerţie care ar consta în
reluarea fără discernământ a unor ipoteze emise odinioară, devenite
58
Filigranele sunt mărci de fabrică imprimate pe hârtia pusă în circulaţie de
“morile de hârtie”. Se pot identifica: o ancoră (semnul fabricilor de hârtie
din Veneţia la începutul secolului al XVI-lea), un mistreţ (fabrici de hârtie
din Silezia, unde asemenea fabrici funcţionau încă din 1491), o coroană
pe un trunchi cu rădăcini (Braşov; din 1546 exista fabrica de hârtie Hans
Benckner şi Johan Fuchs), o stemă cu o coroană şi o cruce, o vulpe şi
două săgeţi încrucişate (fabrica lui Fuchs de la 1549) ş.a. Un studiu al
tuturor filigranelor a realizat S.M. Briquet, Les filigranes, t. I, Paris,
1907.
59
În stabilire timpului traducerilor, trebuie să se facă: a) datarea copiilor; b)
datarea originalelor. V. Ion Gheţie, op.cit., p. 64.
Pentru datarea còpiilor (selectiv), s-au propus: sec. al XV-lea (A. Den-
susianu, 1895; M. Şesan, 1939); 1505-1525 (I.G. Sbierea, 1885); 1500
(G. Pascu); a doua jumătate a sec. al XV-lea (O. Densişianu, 1898; P.P.
Panaitescu, 1965); prima jumătate a sec. al XVI-lea (I.A. Candrea,
1916) ş.a.
Datarea originalelor (selectiv): sec. X-XII (I. Ieşan, 1912); sec. XII-XIII
(I.G. Sbierea, 1885); sec. al XIV-lea (I. Bărbulescu, 1928); sec. al XV-lea
(I.A. Candrea, 1901; N. Iorga, 1904); a doua jumătate a sec. al XV-lea (I.
Bianu, 1889; P.P. Panaitescu, 1965); prima jumăatte a sec. al XVI-lea (I.
Creţu, 1891; O. Densuşianu, 1914; Al. Rosetti, 1926, 1944); a doua
jumătate a sec. al XVI-lea (M. Gaster, 1891) ş.a.
60
Op.cit., p. 25.
66
locuri comune, dar, prin aceasta, arogându-şi dreptul de a fi certitudini

şi ignorând progresele din domeniul filologiei şi limbii.
Ion Gheţie (loc.cit.) consideră că numai trei teorii “alcătuiesc an-
sambluri coerente şi unitare, în care punctele de vedere să nu fie
numai afirmate, ci şi demonstrate”.61 Prima în ordine cronologică îi
aparţine lui N. Iorga (1904). Savantul consideră că originalele acestor
texte au fost redactate în Maramureş (poate şi în Transilvania vecină)
sub influenţa unor mişcări culturale care se orientau împotriva dogmei
“limbilor sfinte”. Aceasta nu se putea produce decât sub influenţa
husitismului. Teoria sa a fost argumentată filologic mai târziu de I.A.
Candrea (1916). Afirmaţia lui N. Iorga că “românii se făcuseră husiţi
pe un cap” nu se susţine, constituie o exagerare. Pe de altă parte,
husitismul s-a manifestat cu mai mare intensitate la începutul secolului
al XV-lea, or e sigur că textele datează de la sfârşitul secolului al XV-
lea sau începutul secolului al XVI-lea.
Următoarea teorie, a influenţei luterane, a fost lansată de Ovid
Densuşianu şi aprofundată ulterior de Al. Rosetti. Al. Rosetti e de
părere că textele s-au tradus în Maramureş şi aduce noi dovezi în acest
sens (termeni de origine maghiară, cu circulaţie doar în această zonă).
Din Germania, prin saşii care se duceau după mărfuri şi studenţii care
urmau cursurile universităţii din Wittenberg, ideile lui Luther au ajuns
în Maramureş şi nordul Ardealului. Într-adevăr, Reforma cerea
introducerea limbilor naţionale în Biserică. Luther traduce Biblia în
limba germană în 1543. În 1539, limba franceză e declarată limbă
oficială în Franţa. La noi, în 1559, Hans Benkner, judele Braşovului,
destinatarul din 1521 al Scrisorii lui Neacşu, pune să se citească, la
Braşov, Catehismul în româneşte, tradus mai demult, tipărit în 1544
61
Ibidem, p. 25. În ce priveşte curentele culturale, autorul grupează pe cauze:
bogomilism (I. Sbierea, 1885); husitism (N. Iorga, 1904, S. Puşcariu, 1910,
1920; N. Drăganu, 1914, 1924; I.A. Candrea, 1916; I. Bianu, 1930);
luteranism, calvinism (O. Densuşianu, 1904; Al. Rosetti, 1926, 1944; N.
Drăganu, 1938); catolicism (I. Bărbulescu, 1900, 1928); curentul naţional
(A.D. Xenopol, 1896; I. Bianu, 1914; M. Şesan, 1939; Şt. Ciobanu, 1941;
P.P. Panaitescu, 1965); curentul naţional, cu influenţe externe (T. Palade,
1915; P. Olteanu, 1964).
67
şi retipărit de Coresi pe la 1559. Am putea trage concluzia, în spiritul

acestei teorii, că momentul când reforma lui Luther începe să se
răspândească în Transilvania (1519) şi anul primei tipărituri româneşti
a diaconului Coresi (1559) indică limitele pentru datarea traducerii
primelor cărţi în limba română. Dar textele luteriene apar după 1540 şi
e de presupus că exemplul lor nu putea fi urmat de îndată, ceea ce ar
plasa intervalul de traducere cu câteva decenii mai târziu.
Între cei care găsesc cauze externe traducerilor se află şi I. G.
Sbiera, care crede că traducerea s-a făcut sub influenţa mişcării bogo-
milice,62 în sudul Dunării, prin secolul al XIII-lea. Ilie Bărbulescu şi
Moses Gaster susţin influenţa catolicismului.
Ioan Bianu, T. Palade, Milan Seşan, Şt. Ciobanu, P.P. Panaitescu
aduc în discuţie cauzele interne. T. Palade şi P. Olteanu (mai recent)
sunt de părere că traducerea se datorează cauzelor interne (necesitatea
instruirii viitorilor preoţi), dar admit şi favorizarea de către curentele
culturale şi religioase iniţiate în străinătate.
Cartea lui P.P. Panaitescu Începuturile şi biruinţa scrisului în
limba română (1965) concentrează argumentele teoriei cauzelor in-
terne. Autorul susţine că traducerea s-a efectuat la sfârşitul secolului al
XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea (1498-1520) pe pământul
Maramureşului, în cadrul mişcării de emancipare a Bisericii româneşti
de sub jurisdicţia episcopului ucrainean de Muncaci. Luând în consi-
derare că filioque este semnul catolicismului, P.P. Panaitescu pune
traducerea pe seama luptei pentru autonomie a bisericii cnejilor mara-
mureşeni din familia Drag, cu centrul la Peri, împotriva tendinţelor de
acaparare a episcopiei slavo-rutene din Muncaci. Criza a ţinut şapte
ani (1491-1498), sfârşindu-se prin despărţirea Bisericii ortodoxe mara-
mureşene de cea episcopală din Muncaci. Autorul consideră că a
trecut sub jurisdicţia Bisericii catolice din Transilvania, care ar fi
permis traducerea cărţilor în limba română. E greu de admis însă că
Biserica aceasta ar fi îngăduit o asemenea întreprindere. Şi, pe de altă
parte, ar fi fost nevoie de aprobarea celui mai înalt for catolic tran-
silvănean, care nu exista la vremea aceea. De asemenea, aşa cum au
62
Bogomilism: doctrină creştină eretică, răspândită în secolele X-XV, cu
caracter antifeudal, iniţiată, se pare, de preotul bulgar Bogomil (Bogumil).
68
demonstrat şi alţii, prezenţa lui filioque în Psaltirea Scheiană poate fi

pusă şi pe seama influenţei luterane.63 Dacă luăm în considerare
factori de ordin istoric şi religios, apare ca logică ipoteza că traduce-
rile s-au făcut la începutul secolului al XVI-lea. Până în acest moment,
administraţia maghiară nu pătrunsese în Maramureş. În fruntea no-
bilimii locale şi a Bisericii, se impun familiile Drag şi Balc, româneşti,
pană în 1514. După înfrângerea răscoalei din acest an, posibilitatea
traducerii în limba română scade. Maramureşul intră într-o perioadă
de decadenţă. Aceasta înseamnă că traducerile pot fi mai vechi de
1514. Perioada cuprinsă între anul 1498, când încetează conflictul,
Biserica română afirmându-şi independenţa, şi anul 1514 ar fi fost,
într-adevăr, propice traducerii acestor texte în limba română.
Limba textelor rotacizante are caracter arhaic şi dialectal. E o lim-
bă obositoare, cu multe elemente lexicale şi sintactice străine. Studiul
limbii a dus la concluzia că ar fi două straturi lingvistice: unul, mai
evoluat, care poartă amprenta copistului (provenit, se pare, din sud-
estul Ardealului) şi unul mai vechi. Stratul mai nou nu păstrează
rotacismul, cade n intervocalic (întâiu), e folosit j în loc de g (joc) ş.a.
Stratul mai vechi se caracterizează prin rotacism: lumiră, gerure, tire
(tine), rugăciure etc. Rotacismul era o caracteristică a limbii române
vorbite în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în nord-estul Transivaniei,
în Maramureş.
Alte caracteristici: j se pronunţă ğ: gioc, giude, gios; z se pronunţă
dz: dziuă, Dzeu; oa se pronunţă o: nopte, totă, morte.
63
Despre toate aceste teorii, v. sursele de mai sus. Al Rosetti trece în re-
vistă, în scurte prezentări, studiile mai importante (Istoria limbii româ-
ne, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pp. 665 şi urm.).
Problema prezenţei lui filioque în Psaltirea Scheiană, discutată de Milan
Şesan. Combătut de Al. Rosetti, susţinător al teoriei luterane. Nu este,
spune Rosetti, numai semnul catolicismului. Un studiu publicat în 1925
(Filioque din “Psaltirea Scheiană”, în “Grai şi suflet”, vol. II, 1925, p.
153 şi urm., reluat în 1947, în Mélanges de linguistique et de philologie)
demonstra că luteranii admiteau filioque şi că el figurează în cărţile de
slujbă ale saşilor din Transilvania. V. şi discuţia despre Catehismul
Marţian, pp. 679 şi urm.
69
Unele particularităţi, identificabile şi azi în ţinuturile respective,

păstrează aspecte fonetice, lexicale, morfologice mai apropiate de
limba latină decât de limba vorbită acum: e precedat de r s-a păstrat:
remâne, rebda, reotate; n urmat de i în hiat s-a păstrat: întâniu,
spuniu, vulponiu.
Forme morfologice mai apropiate de limba latină: pluralul substan-
tivelor din latină terminate în -ora se formează cu -ure: fapture;
perfectul simplu are formă veche: feciu (lat. feci), zişu (lat. dixi), ven-
remu (lat. venimus).
În ce priveşte lexicul, se întîlnesc multe cuvinte latineşti, azi nemai-
folosite: agru (lat. agrum), ariră (lat. arenam, “nisip”), auă (lat. uvam,
“strugure”), gintu (lat. gentem, “neam”), păsa (lat. passare, “a merge”),
vărgură (lat. virgulam, “virgo”, “fecioară”) ş.a.
Textul abundă în traduceri şi calcuri slavone. Ex.: plod purtători
(omugoditori), lege călcătoriu, dulce vrere (blagoslovenie), ş.a.
Tot slavonisme sunt construirea dativului cu prepoziţia a şi lipsa
prepoziţiei pe la acuzativ. Se pare că traducătorii nici nu cunoşteau bine
limba din care traduceau. Din originalul slavon au rămas netraduse
titluri, capitole sau cuvinte pe care traducătorii nu le-au înţeles, ori nu
le-au găsit corespondentul românesc: aspidă, “şarpe cu privire veninoa-
să”; bezaconie, “fărădelege”; inie, “brumă”; a ogodi, “a plăcea”; ona-
gru, “asin sălbatic”; pamente, “amintire”; stepenă, “treaptă”; vasilisc,
“balaur fantastic care ucide cu privirea”; zăbleală, “fereastră” ş.a.
Sunt prezente maghiarismele: adămană, “camătă”; bărat, “prie-
ten”; a celui, “a înşela”; tar, “sarcină”; tăroasă, “însărcinată”;
târnaţ, “prispă” ş.a.
Limba textelor maramureşene nu are virtuţi literare deosebite, ci
importanţa începutului de drum. În paginile acestea vechi, cele mai
vechi pagini literare în care îşi face drum limba română, se află izvorul
virtuţilor de mai târziu. Tipăriturile şi traducerile lui Coresi n-ar fi
fost, poate, posibile fără ele. Aceste “prime şi timide zări de lumină”,
cum le numea N. Cartojan, au constituit fermentul benefic pentru cu-
rentul literar din secolul următor. Pe de altă parte, “într-o vreme în
care tradiţia şi prejudecata nu admiteau în Biserica Răsăritului ortodox
alte limbi liturgice decât slavona şi greaca, aceste prime şi timide zări
de lumină în pâcla slavonismului înseamnă începutul unei munci grele
70
şi lungi de trei veacuri, care va duce însă la naţionalizarea serviciului

divin”.64
Celelalte texte literare sunt, în general, contemporane cu tipăriturile

coresiene. Unele sunt religioase, canonice sau apocrife, altele cărţi de
înţelepciune (Floarea darurilor) sau rugăciuni. Între apocrife, să reţi-
nem Apocalipsul Apostolului Pavel, Apocalipsul Maicii Domnului
(cu circulaţie deosebită, de obicei alături de alte două texte – Epistola
Domnului nostru Iisus Hristos şi Visul Maicii Domnului), Moartea
lui Avraam, păstrate în Codicele Sturdzan la Biblioteca Academiei.65
5 d. Un întemeietor: DIACONUL CORESI

Indiferent care sunt opiniile cercetătorilor noştri în legătură cu
Coresi, activitatea sa şi consecinţele acesteia, el ne pare azi ca un
întemeietor. Că nu a fost un simplu meşteşugar, că tipăriturile sale n-au
apărut din simple interese economice, ale lui sau ale altora, nu mai
încape îndoială. După Neagoe Basarab, diaconul Coresi rămîne per-
sonalitatea cea mai fascinantă din secolul al XV-lea. Personalitatea lui,
în jurul căreia s-au purtat atâtea discuţii, pare azi fixată într-o imagine
acceptată, nu departe de adevărul istoric, verificabil prin documente.
N. Cartojan are meritul de a a fi cristalizat această imagine66 şi puţine
date se mai pot schimba în lumina unor cercetări mai recente. Coresi a
tipărit în limba română şi slavonă, a primit şi onorat comenzi fără să
ţină seama de religia sau naţionalitatea solicitantului. În primii ani a
avut sprijinul primarului Braşovului, Benkner, proprietarul unei fabrici
de hârtie, preocupat de propaganda protestantă printre români, nu
numai de aspectul comercial al relaţiei cu tipograful, apoi, într-o
vreme, se interesează de activitatea lui calvinii, români si maghiari. N.
Cartojan observa în ultima perioadă a activităţii sale o “întoarcere spre
64
N. Cartojan, op.cit., p. 53.
65
O prezentare a acestor texte, cu toate problemele referitoare la ele (datare,
studiu filologic ş.a.) fac Ion Gheţie şi Al Mareş, op.cit., cap. Texte
populare, pp. 360-400.
66
Op.cit., pp. 55-63.
71
ortodoxie”, deoarece cărţile româneşti tipărite sunt curat ortodoxe, ba

chiar se tipăresc şi cărţi în limba slavonă.
Un cercetător îl situează pe Coresi, nu fără temei, “între umaniştii
români”67 şi-i compară activitatea cu a lui J. Sommerus, G. Heltai, N.
Olahus, Honterus. Cărţile lui Coresi au produs o renaştere a vieţii spi-
rituale romaneşti, limba scrisă a căpătat circulaţie naţională, prin aria
de răspândire a cărţilor multiplicate. Dar, mai presus de aceasta,
Coresi, în prefeţe şi postfeţe, face din preocuparea pentru limba naţio-
nală, pentru forma si funcţionalitatea în viaţa comunităţii, o activitate
constantă.
Cine a fost Coresi?
Prea puţine lucruri se ştiu despre el. Se pare că se trage dintr-o
familie de greci. Al. Odobescu punea numele său în legatură cu
familia Coressios din Chios. Unele documente vorbesc de un Coresi
(între 1527-1544) grămăticul, diacul sau piseţul, care întocmeşte mai
multe acte la 1538 în Bucureşti şi Târgovişte, cetăţile de scaun ale
Ţării Româneşti. Alt Coresi este logofăt şi ajunge înstărit. În anii la
care trimit documentele, familia Coresi apare ca împământenită.
Diaconul, a cărui activitate se desfăşoară între 1557-1583, este, du-
pă toate aparenţele, grămăticul, diacul de la cancelaria domnească. D.
Simonescu şi P.P. Panaitescu îl consideră pământean de prin părţile
Târgoviştei, un meşteşugar instruit la tipografia lui D. Liubavici. De
altfel, în prima carte tipărită la Braşov, îşi zice ot Târgovişte . N. Iorga
susţine că a venit la Braşov odată cu grupul de boieri care au fost
alungaţi de Mircea Ciobanul (totuşi o dată prea târzie pentru începutul
activităţii sale), alţii sunt de părere că saşii luterani din Braşov l-ar fi
adus pentru tipărirea cărţilor de care aveau nevoie. P. P. Panaitescu
demonstrează că diaconul a venit aici cu învoirea bisericii muntene,
chemat de comunitatea din Schei.68
Activitatea din Braşov începe cu tipărirea Octoihului mic în
slavonă în 1557, ajutat de Oprea logofătul, fostul ucenic al lui Dimitrie
67
Traian Vedinaş, Coresi, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985, pp. 36-51.
68
P.P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1965.
72
Liubavici. Menţionarea numelui lui Oprea şi Liubavici indică faptul că

diaconul a învăţat arta tipografică la Târgovişte.
După acest prim moment, se întoarce la Târgovişte, unde tipăreşte
din poruncă domnească în 1558, cu zece ucenici, o carte de artă tipo-
grafică în slavonă, Triodul-Penticostar. Revine la Braşov, unde se
stabileşte definitiv.
În 1559 tipăreşte Catehismul, prima tipăritură în limba română.
Activitatea sa se va încheia în 1583, cu un Evangheliar slavon.
Catehismul din 1559 era o carte menită studiului în şcolile româ-
neşti. O astfel de şcoală funcţiona pe lângă Biserica “Sfântul Nicolae”
din Schei. Cât de importantă trecea în ochii contemporanilor această
carte o demonstrează cronicarii saşi Simion Massa şi Marcus Fuchs,
care consemnează evenimentul, anume că la 12 martie 1559 primarul
Braşovului, J. Benkner, şi ceilalţi senatori au reformat Biserica valahi-
lor propunând catehismul spre citire şi învăţare.
În răstimp de aproximativ 20 de ani, Coresi a tipărit toate cărţile de
cult creştin mai importante:
1559 – Catehism (Întrebare creştinească)
1561 – Tetraevangheliar
1563 – Apostolul (Lucrul Apostolesc)
1564 – Cazania (numită şi Cazania I) sau Tâlcul Evan-
gheliei; Molitvenicul
1570 – Liturghierul
1570 – Psaltirea
1577 – Psaltirea slavo-română
1570-1580 Pravilă
1581 – Evanghelia cu învăţătură
Catehismul are o prefaţă în care se arată că s-au nevoit “neşte
creştini buni şi scoaseră cartea den limba sârbească pre limba
rumânească, cu ştirea măriei lu crai şi cu ştirea episcopului Savei,
ţărâiei ungureşti”. S-a luat ca exemplu (inexact) traducerea evan-
gheliilor “den limba ovreiască pre limba grecească”. Scopul tradu-
cerii în limba română a fost “să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumâni
creştini”. Coresi şi-a dat seama că această carte va fi primită cu re-
ticenţă, de aceea îşi ia măsuri de precauţie invocând cuvintele sfân-
73
tului Apostol Pavel: “cum grăieşte şi sfântul Pavel apostol cătră corin-
teni, 14 capete: «În sfânta besearecă, mai bine e a grăi 5 cuvinte cu
înţeles, decât o mie de cuvinte neînţelese în limba străină»”.69 Se
adresează sfinţilor părinţi, vlădicilor, episcopilor, preoţilor să nu “să-
duiască”, pentru că “nu e într-însele alte nemică, ce numai ce-au
propoveduit sfinţii apostoli şi sfinţii părini”. Totuşi, cartea e un ames-
tec de ortodoxism şi luteranism. Tetraevangheliarul din 1561 şi
Apostolul din 1563 pun problema raportului textelor coresiene cu
textele maramureşene, ca şi Psaltirea tipărită în 1570. Studiind a-
ceastă problemă, Ion Gheţie reiterează argumente pro şi contra unei
filiaţii,70 dar majoritatea cercetătorilor admit concluzia lui N. Cartojan:
“textele rotacizante au trecut din mână în mână şi prin còpii s-au
răspândit din sat în sat şi din ţinut în ţinut până ce în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, în sudul Ardealului, au fost puse în tipar de către
diaconul Coresi”.71
Al Rosetti realizează un studiu comparativ al textelor şi găseşte
texte identice, asemănătoare, dar şi divergente, datorate dorinţei de
precizie şi expresivitate a lui Coresi.72 Există şi rezerve în legătură cu
dependenţa tipăriturilor coresiene de manuscrisele maramureşene (Ion
Gheţie, loc.cit.), dar e un fapt de domeniul evidenţei că atunci când
Coresi începe să traducă masiv în limba română şi să tipărească şi-a
dat seama că operaţiile acestea vor cere mult timp şi efort. El şi meş-
terii lui ştiau că circulau în manuscris traduceri ale cărţilor religioase
în limba română. Coresi nu s-a sfiit să folosească, pentru a menţine un
anumit ritm de lucru în tipografia sa, chiar traduceri maghiare ale unor
texte, aşa cum s-a dovedit.
69
V. Texte româneşti din secolul al XVI-lea. Coord. Ion Gheţie,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1982, p. 101; pentru alte texte coresiene, v.
Literatura română veche, op.cit., vol. I, pp. 298-303 (Epilogul
Tetraevangheliarului, 1561; Epilogul Tâlcului Evangheliilor, 1564;
Predoslovia Evangheliei cu învăţătură, 1581).
70
Începuturile..., op.cit., p. 110 şi urm.
71
Op.cit., p. 53.
72
Op.cit., p. 683 şi urm.
74
Însemnătatea activităţii diaconului Coresi se vede nu numai din

multiplicarea în româneşte a cărţilor. N-a vrut să facă o lucrare for-
mală din aceasta. Textele în circulaţie conţineau multe forme dia-
lectale, ca atare nu puteau fi preluate aidoma, trebuiau prelucrate,
pentru ca ele să fie înţelese. Dacă nu ar fi făcut acest lucru, ar fi
înlocuit obstacolul limbii străine cu obstacolul dialectal. E vizibilă din
întreaga sa activitate preocuparea pentru limbă, ceea ce denotă o
conştiinţă evoluată. Această preocupare va fi transmisă secolului ur-
mător şi avea dreptate Tr. Vedinaş să urmărească ideile coresiene la
Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul.73
Limba cărţilor sale conţine multe greşeli, totuşi el are conştiinţa că
se adresează tuturor românilor şi că acestora trebuie să li se ofere un
instrument ales de comunicare în scris. Aceleaşi stări de conştiinţă,
exprimate, le vor trăi şi cronicarii.
În epilogul Tetraevangheliarului, Coresi reaminteşte cuvintele
apostolului Pavel. Ideile din predoslovia Cazaniei (1564) ni-l arată
preocupat de accesibilitatea mesajului evanghelic.
Activitatea lui Coresi se va resimţi de pe urma propagandei cavine.
Maghiarii adoptă pe la începutul secolului al XVI-lea calvinismul,
străduindu-se să-i atragă şi pe români de partea lor prin tipărirea
cărţilor sau, pe cale oficială, prin introducerea normelor calvine în
Biserica ortodoxă. Coresi va accepta ajutorul material oferit de Forro
Miklós şi va tipări Cazania (1564), apoi Molitvenicul. În prefaţa
cărţii sale expune idei apropiate de ale calvinilor: “acolo în biserică să
se spue sfânta Evanghelie în limba pre care grăiescu oamenii, să
putem înţelege noi, mişelame”. Neobişnuit este atacul împotriva celor
“răi” din ierarhia bisericească. Menirea bisericii, spune Coresi, este de
a-i lumina pe cei săraci, “mişelamea”, nu să stea de partea celor mari
şi puternici. Introducerea limbii materne în biserici este justificată din
acest punct de vedere. Se face pentru cei de jos, căci “cum vor putea
popii carei nu ştiu (tâlcul, n.n.) de ce nu înţeleg sfânta scriptură să
înveţe mişelamea?”
Liturghierul şi Psaltirea din 1570, deşi au fost comandate de
Pavel Tordasi, un calvin, nu conţin idei calvine. Psaltirea aceasta re-
73
Op.cit., pp. 167-176.
75
prezintă prima psaltire tipărită în limba română, păstrată până în zilele

noastre.74 Coresi îşi dă seama de importanţa demersului său: “Dacă
văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu îi limba lor,
numai noi rumânii n-avem, şi Hs. zise, Mathei 109, cine ceteaşte să
înţeleagă, şi Pavel apsl. încă scrie la Corinth, 155, că întru besearecă
mai vârtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc ca şi alţii să
învăţ, decât untunearec de cuvinte neînţelese într-alte limbi”. Aceeaşi
preocupare pentru înţelegerea cuvintelor în care se face comunicare va
dovedi şi Psaltirea slavo-română din 1577 (cu o reluare în 1589 de
către Şerban Coresi). S-a dovedit că aceste psaltiri au la bază textul
rotacizant al Psaltirii Scheiene.
Din Pravila lui Coresi, tipărită, se pare, între 1570-1580, nu se mai
află decât 12 foi într-un codice din Ieud.75
Evanghelia cu tâlc (cu învăţătură), numită şi Cazania a II-a
(1581), e autentic ortodoxă. În Predoslovie, se menţionează că ma-
nuscrisul slavon a fost primit din partea arhimandritului Serafim din
Târgovişte: “Şi cu voia mitropolitului Serafim noi o detem diaconului
Coresi…”, spune Luca Hirschel, judele Braşovului, pe cheltuiala că-
ruia se publică. Sunt pomeniţi ca ajutoare ale lui Coresi la tipărire
popa Iane şi popa Mihai. Aceasta demonstrează interesul Bisericii
pentru opera lui Coresi. Consemnăm atacuri împotriva Reformei (aşa
cum arată şi P.P. Panaitescu): “Creştinii trebuie să se ferească pentru
a nu se amistui [amesteca] de oarece eresure”.
Cazania aceasta, ca şi Psaltirea, e o tipăritură reprezentativă. Se
observă un progres net în ce priveşte claritatea limbii. Vocabularul e
mai bogat.
74
Se pare că e a doua Psaltire tipărită de Coresi. I. Bianu şi Nerva Hodoş
semnalează în Bibliografia românească veche (1508-1830), tom I,
Ediţiunea Academiei Române, 1903, p. 52 şi urm., că ar mai fi publicat
una, în 1568, dar că nu s-a păstrat. V., pentru informare, Psaltirea slavo-
română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din
1589. Text stabilit, introd. şi indice de Stela Toma, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1967, p. 7.
75
V. Manuscrisul de la Ieud. Text stabilit, studiu filologic, studiu de limbă şi
indice de Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1977.
76
Activitatea diaconului Coresi e cea mai rodnică din perioada la

care ne referim. Predosloviile si postfeţele sale expun idei valoroase
pentru acea vreme, care vor duce la fundamentarea limbii noastre lite-
rare. Cartea, raspândită în mii şi mii de exemplare, va cunoaşte o
circulaţie fără precedent în spaţiul românesc. Prin Coresi, ea se impu-
ne ca un instrument obişnuit de lucru în şcoli, biserici, se creează o
altă mentalitate despre valoarea scrisului în limba română şi a
scrisului, în general.
5 e. Palia de la Orăştie
Datată 1582, este o tipăritură foarte importantă din mai multe
puncte de vedere.76 Vede lumina tiparului pentru prima dată o tradu-
cere în limba română a Vechiului Testament.
Cuprinde primele două cărţi ale Bibliei: Bitia (Facerea) şi Ishodul
(Ieşirea). Coresi tipărise principalele cărţi de cult, care interesau mai
mult viaţa Bisericii, dar nu reuşise să traducă şi să tipărească Vechiul
Testament. Obligaţia aceasta şi-a luat-o episcopul Ardealului Mihail
Tordaşi, ajutat de Ştefan Herce, “propovăduitorul Evangheliei” în
Sebeş, Efrem Zacan, dascăl în Sebeş, Moise Peştişel, “propovăduitorul
Evangheliei” din Lugoj şi Archirie, protopopul Hunedoarei. Totul s-a
facut cu sprijinul şi cheltuiala lui Francisc Geszty (“Gesti Frenţi”),
comandantul militar al Hunedoarei.
Traducerea şi tipărirea se datorează propagandei calvine, dar nu se
găseşte nici o aluzie la aceasta în cuprinsul ei. În prefaţă se arată că
traducătorii au iniţiat publicarea cărţii văzând cum “toate limbile înflo-
resc întru cuvintele sfinte ale lui Dumnezeu” şi că “numai noi românii
nu le avem pre limba noastră”. Cuvintele amintesc de afirmaţiile lui
Coresi. Traducătorii arată în continuare că “cu mare muncă scoasem
den limbă jidovească şi grecească şi sărbească pre limbă românească”.
Multă vreme au fost crezute aceste afirmaţii, dar Iosif Popovici şi
76
V. ed. îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968.
77
Mario Roques (1913)77 au dovedit că s-a recurs la o traducere după

textul maghiar al Vechiului Testament (o traducere a lui Gaspar
Heltai, din 1551, făcută la Cluj), căruia i s-a adăugat şi un text latin.
De tipărire s-a ocupat Şerban, fiul lui Coresi, şi Marian Diacul.
Traducerea se distinge prin frumuseţea şi vioiciunea limbii. Ocupă
un loc de primă importanţă în istoria cărţii noastre vechi. N. Cartojan
vede în ea o sinteză a veacului al XVI-lea: “Traducătorii au ştiut să
folosească frământările unui veac de muncă literară pentru a nimeri
cuvinte expresive, care deşteaptă imaginaţia şi mişcă simţirea”.78
Ea încheie veacul al XVI-lea, care va fi zguduit, spre sfârşit, de
schimbările, războaiele din toate provinciile, de luptele pentru libertate
ale lui Mihai Viteazul.
Demn de relevat rămâne un fapt: se foloseşte pentru prima oară
cuvântul român, nu rumân. Şerban şi Marian, meşterii tipografi spun:
“Dându în mâna noastră ceaste cărţi, cetind şi ne plăcură şi le-am
scris voo, români, şi le citiţi”.
6. NICOLAUS OLAHUS
Nicolaus Olahus (10 ianuarie 1493, Sibiu-17 ianuarie1568) este
unul din cei mai mari cărturari din veacul al XVI-lea.
Era originar din Muntenia, coborâtor din Drăculeşti, cum el însuşi
mărturiseşte într-o scrisoare. Se înrudea cu Vlad Ţepeş şi Mihnea
Vodă cel Rău. Acesta din urmă s-a folosit de serviciile diplomatice ale
lui Ştefan Olahus, tatăl lui Nicolae, în refugiul său de la Sibiu. Tatăl
lui Nicolae era fiul Marinei, sora lui Iancu de Hunedoara. Matei
Corvin, vărul lui Ştefan, i-a oferit chiar tronul Ţării Româneşti, dar a
refuzat, în favoarea scaunului de jude crăiesc în Orăştie (la 1504).
Nicolaus Olahus studiază la Sibiu, Orăştie şi Oradea. La vârsta de
17 ani ajunge aprod la curtea lui Vladislav al II-lea (1510), dar pără-
seşte viaţa de curtean pentru cea ecleziastică, fiind “catolic din
77
Iosif Popovici publică un studiu în “Analele Academiei Române”, vol. 33,
1911; Mario Roques publică un studiu la Paris despre Palie. (Palia < gr.
palea = “veche”).
78
Op.cit., p. 65.
78
leagăn”, cum afirmă biografii.79 Va deveni preot. În 1522 va fi secretar

episcopal la Pecs şi canonic la Strigoniu. În 1526 este adus la Curte ca
secretar şi consilier al lui Ludovic al II-lea şi al reginei Maria. După
înfrângerea de la Mohács, Ludovic al II-lea moare. N. Olahus înso-
ţeşte pe regina Maria în exil. Ea va deveni în 1531 regentă în Ţările de
Jos. În anii petrecuţi la Bruxelles, Olahus, prin cultura şi poziţia sa la
Curte, se arată un adevărat mecena al filozofilor şi scriitorilor uma-
nişti. Relaţiile sale cu scriitori din diferite ţări ale Europei, cu profesori
de la Universitatea din Louvain, ca Erasm de Rotterdam, au fost foarte
fecunde. După 1538, când are loc pacea de la Oradea între Ferdinand
de Habsburg şi Ioan Zapolya, revine în Ungaria, dar situaţia de aici îl
determină să se întoarcă la Bruxelles până în 1542, când, la stăruinţele
lui Ferdinand, acceptă să-i fie secretar şi cancelar. Ferdinand îl va
numi episcop de Zagreb (1543) apoi de Agria (1548). În 1548, primeş-
te diploma de înnobilare, cu titlul de baron imperial, prilej să se rea-
mintească originea românească, înrudirea cu familia Drăculeştilor, cu
Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin: “Încât pentru neamul tău, aşa
ne-am înştiinţat… că tu eşti din cei mai bătrâni părinţi ai neamului
românesc, având tată pe Ştefan Olahus, bărbatul cel viteaz, pe al cărui
timp erau încă unii din familia ta prinţi Daciei Munteneşti, ce este
acum patria românilor...”80 În 1553 ajunge mitropolit de Strigoniu şi
primat al Ungariei. După ce Strigoniu este ocupat de turci, N. Olahus
se duce la Tyrnava (Trnava), ocupându-se de organizarea învăţămân-
tului de aici, fondând un seminar şi un internat, oferind profesorilor o
bază materială şi o situaţie legală, care să-i ferească de abuzuri. În
1562 urcă pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sociale, datorită meri-
telor sale excepţionale: regent al Ungariei. Moare la 17 ianuarie 1568,
la Tyrnava, lăsând prin testament o parte din averea sa instituţiilor
culturale create.
Nicolaus Olahus a fost un om de vastă cultură. Cunoştea mai multe
limbi: româna, maghiara, greaca, german, latina, franceza. A scris în
79
C. Albu, I.S. Firu, Srudiu intrroductiv la Umanistul Nicolaus Olahus,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 7.
80
Apud Şt. Pascu, De la umanism la iluminism, “Steaua”, an XLIV
(1993), nr. 3-4 (martie-aprilie), p. 9.
79
limba latină, opere istorice şi poetice. G. Ivaşcu îl consideră “primul

poet român de limbă latină”.81
Prima sa lucrare istorică, Hungaria, a fost terminată în 1536. Din
cele 19 capitole ale acestei monografii scrise la cererea reginei Maria,
opt sunt consacrate Daciei. Ştiri despre români se înregistrează nu
numai aici (v. corespondenţa). Olahus este primul român care afirmă
în scris unitatea de neam., de origine şi de limbă a românilor din cele
trei provincii. El arată că “valahii” erau cea mai veche populaţie din
Transilvania, ţinut a cărui frumuseţe o evocă nostalgic. Îşi sprijină
afirmaţiile pe inscripţii, vestigii antice, trăgând concluzia despre limba
românilor transilvăneni: “Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost odi-
nioară romană, ca unii care sunt coloni romani, în vremea noastră se
deosebeşte foarte mult de aceea romană, dar multe din vorbele lor pot
fi înţelese la latini”.82
A doua lucrare istorică, Atila, a fost scrisă pentru a-i încuraja pe
cei înfrânţi la Mohács. Informaţii autobiografice se cuprind în
Chronicon, lucrare istorică despre evenimentele dintre 1464-1558. Un
foarte bogat material în acest sens cuprind scrisorile, un capitol al
operei surprinzător prin varietatea temelor abordate, materialul de
viaţă expus.83 Adresându-se diferitelor personalităţi politice, eclezias-
tice din epocă, el îşi dezvăluie preocupările, tipice umanismului.
Corespondenţa cu Erasmus (29 de scrisori) rămâne un document spiri-
tual al umanismului european. Un cercetător reliefa în corespondenţa
lui N. Olahus “valori de tip occidental” suprapuse peste straturi ale
culturii Orientului.84 El este un antemergător într-o serie de intelectuali
de mare forţă care conştientizează relaţia Occident-Orient şi încearcă o
sinteză. Spătarul Milescu va face acelaşi lucru, iluminat de aceleaşi
idei. Despre tipologia umană caracteristică unui anumit timp îi va scrie
unui prieten: “Îmi aduc aminte că tatăl meu, care era născut din
81
Istoria literaturii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969, p. 28.
82
Apud Traian Vedinaş, op.cit., p. 42.
83
N. Olahus, Corespondenţă cu umaniştii batavi şi flamanzi, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1974.
84
Călin Manilici, O valoare de tip occidental, “Steaua”, nr. cit. supra, pp.
6-8.
80
sângele lui Dracula, voievodul Valahiei, mi-a povestit odată că a

preferat să se mulţumească cu o situaţie modestă în Transilvania,
unde s-a refugiat în timpul regelui Mihai, ca să nu fie ucis de Dracula
însuşi pentru domnie, decât să rămână în patrie pentru un rang înalt.
Regele Matei i-a propus de mai multe ori să-l aducă înapoi, dacă ar
vrea, cu armata, şi să-l ridice în scaunul voievodului Valahiei. Ce a
răspuns el? Nu! Şi nu din frică sau slăbiciune, ci pentru că prefera să
trăiască în pace, ca un simplu particular, până la bătrâneţe, decât să
domnească în ţara sa un an.”
Opera poetică a lui N. Olahus este modestă: poezii ocazionale,
epitafe, epigrame, elegii, o satiră. Au fost adunate sub titlul Carmina.
Cu Nicolaus Olahus începe literatura exilului românesc.
81
III.
ÎNCEPUTURILE LITERATURII ARTISTICE

ROMÂNEŞTI
(SECOLELE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-LEA)
1. Contextul cultural. 2. Literatura religioasă. 2 a.

Varlaam. 2 b. Udrişte Năsturel. 2 c. Simion Ştefan. 2
d. Dosoftei. 2 e. Biblia de la Bucureşti. 2 f. Antim
Ivireanul. 3. Marii cronicari. 3 a. Gr. Ureche. 3 b.
Miron Costin. 3 c. Ion Neculce. 4. Cronicari
munteni. 4 a. Letopiseţul Cantacuzinesc. 4 b.
Radu Hrizea Popescu. 4 c. Radu Greceanu. 4 d.
Anonimul Brâncovenesc. 4 e. Stolnicul Constantin
Cantacuzino. 5. Alţi cronicari. 5 a. Nicolae Costin. 5
b. Radu Tempea. 6. Nicolae Milescu Spatarul
1. Contextul cultural
Secolul al XVIII-lea formează o perioadă unitară în istoria feudală,
cunoscută ca epoca regimului nobiliar. Ea cuprinde, de fapt, eveni-
mentele de la formarea statului unitar sub Mihai Viteazul până la
instaurarea domniilor fanariote. La 1780, se poate vorbi de semnele
unei alte epoci istorice.
În secolul al XVII-lea, lupta pentru putere dintre diferite partide
boiereşti, atât în Moldova cât şi în Muntenia, ia forme violente. Nu ne-
ar interesa aceste fapte aici, dacă nu ar fi avut consecinţe pentru evo-
luţia literaturii noastre. Câteva familii boiereşti se bucură de încrede-
rea turcilor, controlează puterea, aducând la conducere domni care să
le apere interesele. Istoria Moldovei e sfâşiată de luptele dintre Cos-
tineşti, Cupăreşti şi Cantemireşti iar a Ţării Româneşti de luptele
82
dintre Cantacuzini şi Băleni. Ca urmare, apar cronicile boiereşti, care,

în cele mai multe cazuri, înregistrează fapte istorice, relatează eve-
nimentele din perspectiva unei grupări.
În Transilvania, după răscoala de la Bobâlna, după războiul ţără-
nesc al lui Gh. Doja, mişcările revendicative devin cu totul izolate.
Românii transilvăneni, în ciuda tururor opreliştilor, reuşesc să-şi im-
pună individualitatea etnică, să-şi păstreze limba şi cultura. Transilva-
nia iese, după pacea de la Karlovitz (1699), de sub stăpânire turcească
şi devine provincie austriacă, habsburgică. Noii stăpâni menţin rân-
duielile feudale stipulate prin Unio trium nationum (sec. XV),
Aprobatele şi Compilatele (sec. XVI).
Puterea Imperiului Otoman scade în acest secol, mai ales după ase-
diul Vienei (1683). Revoltele împotriva lor se vor înmulţi. Unii domni
(D. Cantemir) caută aliaţi, conştienţi că apusul Imperiului Otoman nu
e departe.
Între provinciile româneşti se menţin legături trainice, nu numai în
plan cultural. Pătrunderea limbii române în viaţa politică şi culturală,
proces început în secolul al XVI-lea, impunerea ei ca limbă principală
de comunicare sunt fapte caracteristice perioadei. Limba română devi-
ne limba cancelariei, a actelor oficiale, în limba română se scriu
cronici, opere literare, se oficiază cultul. Se traduc şi se tipăresc cărţi
de cult în limba română. Monumentul cel mai impunător în această
privinţă este Biblia de la Bucureşti (1688), prima traducere integrală a
“Cărţii cărţilor”, sinteză a câtorva veacuri de eforturi culturale. Cărtu-
rarii acestei epoci sunt personalităţi de primă mărime ale literaturii, ale
culturii noastre. Ei au conştiinţa că se adresează unui public mai larg,
ştiutor de carte, de aceea se înregistrează în această perioadă ceea ce
am putea numi naşterea conştiinţei literare româneşti. Apar primele
opere cu “intenţii artistice”,1 în care “strădania ritoricească”2, “ritu-
alul cuvântului şi al inteligenţei”3 sunt semne certe ale unei alte înţele-
geri a paginii scrise, a rostului ei în orizontul de aşteptare al cititorului.
1
E. Negrici, Expresivitatea involuntară, op.cit., p. 41.
2
D. Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească
(1520-1743), op.cit., p. 182.
3
D. Curticăpeanu, ibidem.
83
Dorinţa lui Antim Ivireanul impresionează: “Aş pohti aceste cuvinte să

le întinz ca o masă desfătată, puind în loc de bucate, cu multe feliuri
de bunătăţi drese, cuvâtul cel de bună vestire, şi în loc de băutură
veselitoare, să dreg în păharul pre înţeleptelor capetelor voastre
cuvântul cel de mare bucurie… ca să putem îndulci cu ospăţul vor-
belor inimile şi auzirile celor ce vor asculta şi ospăta sufleteşte.”4
Miron Costin (Viaţa lumii, dar nu numai), Dosoftei, D. Cantemir,
Ion Neculce ş.a. sesizează că “scrisoarea iaste un lucru vecinic” şi că
şi în limba română se găsesc resurse ale literarităţii. Operele poetice,
în primul rând, au “făurit o epoca nouă şi au înălţat la o altă vârstă
spirituală cultura românească”, cum bine observa E. Negrici, impu-
nând atenţiei literatura de creaţie.5
Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt secolele afirmării depline
a umanismului românesc. Trebuie să precizăm de la început că uma-
nismul românesc nu renunţă la viziunea teocentrică, ceea ce îl indi-
vidualizează. Chiar atunci când abordarea se face din perspectiva lite-
raturii laice, are în vedere o anume dimensiune metafizică a existenţei.
În Transilvania, cum se arăta, umanismul a pătruns mai devreme dato-
rită contactelor cu lumea catolică, italiană sau germană. În Moldova şi
Ţara Românească, tradiţia şi cultura bizantină aveau să-şi impună
prezenţa în manifestările umaniste. Încă din secolul precedent, al XVI-
lea, cărturarii români s-au arătat interesaţi de cultura apuseană, citeau
în latină sau italiană. Se cunosc numele unor Luca Stroici, dregător
moldovean, sau Petru Cercel, domn al Ţării Româneşti (1583-1585).6
Pentru domnitorii români cu iniţiative culturale, crearea unor şcoli
în care să se predea şi limbile clasice constituie un punct important în
programul lor de redresare a unor provincii încercate de războaie,
răscoale, frământări sociale şi politice în deceniile anterioare. Matei
Basarab înfiinţează Schola graeca et latina la Târgovişte în 1646,
după ce o vreme limba de predare fusese slavona. Vasile Lupu ctito-
4
Apud Orizonturile..., cit., supra.
5
Op.cit., p. 44.
6
Pentru aspecte de amănunt, v. Virgil Cândea, Raţiunea dominantă.
Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj, Dacia, 1979, pp. 9-
32, 327-350.
84
reşte la Iaşi în 1640 o şcoală pe lângă Biserica “Trei Ierarhi”, după

modelul colegiului din Kiev si cu ajutorul lui Petru Movilă, mitropolit
al Kievului, frate de domni români.
În şcoli, limba de predare e limba română. Învăţământul se adresa
în mod special celor cu dare de mână, dar se poate vorbi şi de exis-
tenţa unor şcoli săteşti, cea mai veche fiind la Rădăşani (Suceava). O
şcoală de acest fel funcţiona şi la Câmpulung Muscel, înfiinţată de
Radu Năsturel în 1669. Constantin Brâncoveanu va înfiinţa şcoala de
la “Sfântul Sava”. Când, în 1746, Constantin Mavrocordat hotărăşte să
nu mai acorde funcţii fiilor de boieri care nu ştiu carte, numărul
elevilor creşte. În 1725, Grigore Ghica restaura şcoala de pe lângă
Biserica “Trei Ierarhi” şi ia iniţiativa să se înfiinţeze în fiecare capitală
de ţinut câte o şcoală domnească. Anii de după 1700 aduc şi în Tran-
silvania un reviriment al învăţământului. Actul de la 1701 a permis
românilor să-şi deschidă şcoli la Făgăraş, Alba Iulia, Haţeg şi le-a des-
chis porţile gimnaziilor catolice şi românilor. S-au acordat burse
pentru institutele teologice din Roma, Viena, Târnavia, Agria. Cea mai
vestită dintre şcolile vremii este cea de la Blaj, deschisă în 1754 sub
conducerea lui Petru Pavel Aaron. Avea trei secţii: şcoală primară,
gimnaziu şi seminar teologic.
Unii tineri, mai înstăriţi, frecventează şcoli apusene. Constantin
Cantacuzino, viitorul stolnic, va studia la Padova, întorcându-se în ţară
cu o întinsă informaţie culturală.
În operele umaniştilor români, revin câteva idei care îi individua-
lizează. Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu, Miron Costin, Constantin
Cantacuzino, Dimitrie Cantemir sunt preocupaţi de originea latină a
poporului român, de statutul limbii române ca limbă romanică, bogată
în resurse expresive, capabilă să exprime adevăruri înalte şi să servească
scopuri artistice. Pentru folosirea în scris a “limbii de obşte”, înţeleasă
de toţi, şi înlocuirea limbii slavone militase în secolul al XV-lea Dia-
conul Coresi iar Mitropolitul Simion Ştefan arăta, în 1648, că acele
cuvinte sunt bune “care le înţeleg toţi”. Nobleţea limbii române, care
devine limba predilectă de comunicare, a fost dovedită de Dosoftei prin
Psaltirea în versuri, de Miron Costin, care se şi exprimă pe această
temă. În introducerea la poemul Viaţa lumii arată că a scris opera “mai
mult să vază că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce
85
să chiamă stihuri. Şi nu numai aceasta, ce şi alte dăscălii şi învăţături

ar putea fi pre limba românească”.
În operele umaniştilor români întâlnim ideea înnobilării prin virtuţi
şi cultură. Umaniştii italieni credeau în capacitatea omului de autoper-
fecţionare. “Ne-am născut în stare de a fi ceea ce vrem să fim”, spunea
Pico della Mirandola.7 La noi, Miron Costin elogiază învăţătura,
lectura, cultura. Nu este, spune el, “alta, şi mai frumoasă, şi mai de
folos în toată viiaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”.
Idealul desăvârşirii umane, încrederea în capacităţile raţiunii uma-
ne se exprimă în opere ca Despre raţiunea dominantă, traducere a
lui Nicolae Milescu Spătarul, şi Divanul sau gâlceava înţeleptului cu
lumea, cartea lui Dimitrie Cantemir despre cearta dintre Suflet şi Trup
/ Înţelept şi Lume. Divanul… rămâne una din cele mai impresionante
cărţi ale trecutului nostru literar, din păcate nu îndeajuns studiată până
acum. Desăvârşirea umană nu poate fi înţeleasă fără căutarea mân-
tuirii, într-o lume atât de plină de ispite, care încearcă să-l abată pe om
de la scopul suprem al vieţii sale, idee care ne aduce aminte de me-
sajul Învăţăturilor lui Neagoe Basarab, de elogiul minţii din pagi-
nile acestei cărţi. Mesajul Divanului… nu este unul laic, cum crede
Virgil Cândea,8 pentru că elogiul înţelepciunii, al raţiunii conducă-
toare, care trebuie să strunească rătăcirile trupului vine din literatura
patristică.
Ideea de patrie, de sacrificiu ca datorie faţă de patrie, cultul pentru
gloria strămoşilor domină paginile cronicarilor noştri. Ei evocă luptele
pentru apărarea ţării, îi ceartă pe domnii lipsiţi de patriotism. Prin
scris, ei înţeleg să lupte pentru afirmarea adevărului despre originea
limbii şi poporului român, drepturile istorice ale românilor, apărarea
demnităţii neamului lor. Grigore Ureche, ne spune Miron Costin lău-
dându-i “osârdia”, “a făcut de dragostea ţării letopiseţul său”. Despre
sine declară că a alcătuit letopiseţul, în ciuda dificultăţilor care s-au
ivit, pentru că “a lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul
acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere”. Responsabilitatea
faţă de propriul scris n-a fost mai expresiv exprimată decât la Miron
7
Apud V. Cândea, op.cit., p. 26.
8
Ibidem, p. 27.
86
Costin: “Eu voi da sama de ale mele, câte scriu” (De neamul mol-
dovenilor).
În ultimul timp, s-a discutat despre existenţa unui baroc literar
românesc, caracteristic secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, suprapus
manifestărilor umanismului. Dan Horia Mazilu analizează barocul în
operele lui Udrişte Năsturel, Varlaam, Miron Costin, Dosoftei,9 ajun-
gând la concluzia că predominarea problemelor legate de istoria
poporului e o caracteristică a epocii, nu numai la noi: “Patriotismul
manifest al slujitorilor condeiului din această parte a Europei, lipsită
de liniştea dătătoare de prosperitate a Apusului, poate fi socotit, pe
drept cuvânt, o dominantă a stării de spirit din epocă, o marcă distinctă
a umanismului care se naşte în această epocă”.10
În secolul al XVII-lea, dezvoltarea învăţământului este favorizată
de o nouă epocă în evoluţia tiparului, cu consecinţe în plan cultural,
mai ales în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Împrejurările
politico-istorice explică de ce de la ultima carte imprimată de Şerban
Coresi (Liturghierul, 1588) până la tipărirea Molitvenicului din
Câmpulung (1635) a încetat activitatea tiparniţelor româneşti în toate
provinciile. În introducerea Molitvenicului, care se datorează, după
cum s-a demonstrat, lui Udrişte Năsturel, se arată că s-au împuţinat
cărţile şi că aceasta se datorează “deselor năvăliri şi împresurări ale
diferitelor popoare”. Cartea era o necesitate, aşa cum arată prefaţa:
“În întreaga mea ţară e foamete şi sete. Nu însă de pâine şi apă, ci de
hrană şi adăpare sufletească.”11 De la Câmpulung Muscel, tipografia
înfiinţată cu sprijin de la Kiev (Petru Movilă), se mută la Govora,
unde începe seria scrierilor româneşti cu Pravila din 1640. De
menţionat că, în fruntea Molitvenicului, Udrişte aşază câteva versuri
slavone, reluate şi în Pravila de la Govora, cele dintâi versuri din
literatura noastră, sub titlul La prealuminata stemă a milostivilor
9
V. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura românească din secolul al
XVII-lea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975.
10
Ibidem, p. 89.
11
Apud Ioan Bianu şi Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, t.
IV, Bucureşti, 1944, p. 184 şi urm.; V. Cândea, op.cit., p. 36.
87
domni Basarabi. Vor fi traduse la publicarea Evangheliei învă-

ţătoare (1644), tipărită la Mănăstirea Dealu.12
În Moldova, tot cu sprijin de la Kiev, Varlaam va tipări Cazania în
1643, care începe cu un “Cuvânt împreună către toată seminţia ro-
mânească.”
În Transilvania, la Alba Iulia, se înfiinţează o tipografie pentru căr-
ţile româneşti, destinată în primul rând acţiunii de prozelitism calvin
în rândurile românilor, dar se publică şi o carte cu caracter ortodox,
cum este Noul Testament, una din cele mai importante cărţi din acest
secol (1648).
Se înregistrează în această vreme o creştere a numărului cărţilor
pentru şcoli, apar chiar manuale. În 1726, se tipăreşte la Râmnic
Întâie învăţătură pentru tineri, un fel de abecedar, care va cunoaşte
mai multe ediţii. Tot la Râmnic, în 1749, apare Bucoavnă pentru
învăţarea pruncilor, iar la Iaşi, în 1755, Bucovar sau începere de
învăţături.
Se publică şi cărţi de legi: Pravila de la Govora (1640), În-
dreptarea legii (1652), Capete de poruncă (1714, de către Antim
Ivireanul).
Bibliotecile particulare încep să îşi arate importanţa. Miron Costin,
Stolnicul Constantin Cantacuzino, D. Cantemir, N. Mavrocordat ş.a.
dispun de sute de volume.
12
V., pentru toate problemele legate de cele dintâi versuri din literatura
noastră, cap. Udrişte Năsturel din vol. Literatura română veche (1402-
1647), op.cit., vol. II, pp. 270-179. Cităm din traducerea inclusă în
Evaghelia învăţătoare (1644), Stihuri la Stema Domniei ţării Româ-
neşti, neam casei Băsărăbească: “Ceastă ţară corbu-ş poartă întru
pecetea ei, / fericit acum se-au adaos peceţii / Scut la pieptul corbului cu
un semn ca acela / om den jeţiu şezându-ş toiag laudă acela. / Mare neam
băsărăbesc cu aceasta semnează, / că marea acelor isprăvi toţ să-i vază.”
Aşadar, versuri în slavonă: Molitvenic (1635), Pravila (1640), Anto-
loghion (1643); apoi traducerea din 1644 în limba română.
88
2. Literatura religioasă
Literatura religioasă din secolul al XVII-lea şi prima jumătate a
secolului al XVIII-lea a avut rolul decisiv în afirmarea limbii române
literare. Cartea religioasă, nu cronica, a fost locul frământărilor artistice
cu repercusiuni asupra unui public mai larg. Cronicile româneşti au fost
publicate foarte târziu, rămânând cunoscute unui public restrâns, în vre-
me ce tipăriturile religioase, atât prin numărul tot mai mare de exem-
plare cât şi prin folosirea lor în viaţa Bisericii, au impus o anumită
formă a limbii române. De altfel, primele preocupări pentru statutul
limbii române, expresivitate etc. se înregistrează în predosloviile cărţilor
de cult (Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei ş.a.). Înlocuind limba sla-
vonă, cartea de cult dovedeşte că limba poporului nu este cu nimic mai
prejos decât orice alt mijloc de comunicare. Traducerile de cărţi religi-
oase aduc în cultura noastră adevărate monumente, din toate punctele de
vedere: Cazania lui Varlaam (1643), Noul Testament de la Bălgrad
(1648), al lui Simion Ştefan, Biblia de la Bucureşti (1688), încununare a
eforturilor învăţaţilor români, clerici şi laici, de traducere a “Cărţii
cărţilor” în limba română.
Literatura noastră de imaginaţie pe teme religioase se îmbogăţeşte
cu traduceri ale unor apocrife care circulau în epocă, ale unor cărţi de
înţelepciune sau de îndrumare morală creştină (cum era Urmarea lui
Hristos). Legendele creştine, apocalipsele au un puternic ecou în rân-
dul credincioşilor. În aceste secole, se răspândesc colecţii de “vieţi ale
sfinţilor” şi de învăţături primite de la nevoitorii întru credinţă. Pate-
ricurile (Patericul egiptean, Patericul de Sinai ş.a.) expun învăţături
adunate de călugări despre viaţa celor mai vestiţi pustnici, însoţite
uneori cu date despre viaţa obştilor mănăstireşti din care făceau
parte.13 Aşa cum arată Părintele D. Stăniloae, în ţările române isi-
hasmul şi spiritualitatea filocalică se introduc încă din secolul al XIV-
lea, aşa încât atunci când, în secolul al XVIII-lea, călugărul Paisie vine
în Moldova, găseşte o viaţă monahală autentică, în linia unei tradiţii
nepărăsite, viaţă isihastă (de sihaştri), însufleţită de Rugăciunea lui
13
V. cap. Literatura religioasă, în Şt. Ciobanu, Istoria literaturii române
vechi, ed. 1992, pp. 297-318.
89
Iisus. Aceasta a făcut ca, în creaţia teologică românească, să se

menţină linia veche patristică, prin Varlaam, Dosoftei, D. Cantemir, în
timp ce “teologia greacă şi rusă a oscilat între influenţa catolică şi cea
protestantă”.14 Scrierile isihaste româneşti (între care cele ale lui
Vasile de la Poiana Mărului) dovedesc puterea trăirii dreptei credinţe.
Apărarea credinţei a determinat apariţia unor scrieri polemice pe
teme religioase. Nicolae Milescu scrie Manual sau stea răsăriteană,
care străluceşte în Apus (1667) şi lămureşte felul în care lucrează
harul, ca energie necreată, prin sfintele daruri în liturghia ortodoxă.
Varlaam alcătuieşte Răspunsul împotriva catehismului calvinesc
(1645), surprins de devierile de la dreapta credinţă a reformaţilor.15
De un interes aparte sunt scrierile care dezvoltă pericope evan-
ghelice, explică, fac operă hermeneutică. În această împrejurare se
naşte primul povestitor român, cum a fost numit Varlaam, şi s-a creat
unul din momentele cele mai importante în oratoria religioasă prin
Didahiile lui Antim Ivireanul.
2 a. VARLAAM (?-1657)
Publică în 1643 Carte românească de învăţătură duminecele
preste an şi la praznicele împărăteşti şi la svânţi mari.
Numele mirenesc al lui Varlaam era Vasile Moţoc. A fost egumen
al Mănăstirii Secul (prin 1610), duhovnic al lui Miron Barnovschi şi
sol al acestuia la ruşi. Mitropolit între 1632-1653, candidează la sca-
unul Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol (1639).
Are un rol important în aducerea tiparului în Moldova (când fusese
sol, în 1628, îl vizitase şi pe Petru Movilă). În tipografia înfiinţată, a
putut scoate multe din cărţile sale, printre care: Cazania din 1643,
Şapte Taine ale Besearecii (1644), Paraclisul Născătoarei de Dum-
14
D. Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, Bucureşti,
Ed. Scripta, 1992, p. 6. Părintele explică originea cuvântului sihastru din
isihast.
15
În acelaşi an, se va tipări, cu acelaşi scop, Mărturisirea Ortodoxă (1645)
a lui Petru Movilă, răspuns al Bisericii din Răsărit provocate de apariţia la
Geneva (1633) a unei confesiuni ortodoxe cu tente calvinizante aparţi-
nând patriarhului Chiril Lucaris.
90
nezeu (1645), Răspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645).

Ultima carte este prima lucrare polemică religioasă şi se pare că a fost
publicată la Mănăstirea Dealu, când Varlaam se afla într-o solie în
Ţara Românească şi a găsit la Udrişte Năsturel catehismul calvinesc.
În 1618 avea tradusă din limba slavonă Leastviţa (Scara) lui Ioan
Scărarul, o scriere cunoscută în epocă.
Cazania16 lui Varlaam, cea mai importantă lucrare a sa, cuprinde
74 de predici şi se deschide cu câteva versuri, primele versuri româ-
neşti tipărite, Stihuri la stema domniei Moldovei: “Deşi vedzi
cândva sămn groaznic / Să nu te miri când să arată puternic, / Că
puternicul puterea-l închipuiaşte / Şi slăvitul podoaba-l schizmeşte. /
Cap de buăr şi la domnii moldoveneşti / Ca puterea aceii hieri să o
socoteşti / De unde mari domni spre laudă ş-au făcut cale / Decolo şi
Vasilie vodă au ceput lucrurile sale. / Cu învăţături ce în ţara sa
temeluieşte / Nemuritoriu nume pe lume şie zideşte”.
Cazania a fost alcătuită din porunca lui “Vasilie voievod” iar
autorul “dăruieşte acest dar limbii româneşti”. Are două prefeţe şi
propune pagini de proză artistică în limba română. Prima prefaţă se
intitulează semnificativ Cuvânt împreună cătră toată seminţia
românească şi e alcătuită în numele lui Vasile Lupu. Autorul afirmă
străduinţa de a scrie pentru toţi românii, indiferent în provincie se află,
cât şi să folosească o limbă aleasă. A doua prefaţă, Cuvânt cătră
cetitoriu, arată motivele care l-au îndemnat să traducă şi să publice
cartea: “limba noastră românească n-are carte pre limba sa”. Se
plânge de “lipsa dascălilor şi a învăţăturei”, de faptul că şi învăţătura
care mai este se pierde, fiindcă “acuma nice atâta nime nu învaţă”.
Se precizează în continuare că e nevoie “sieşi pe limba sa ca să
înţeleagă fieşcine”. Observăm idei foarte apropiate de ale lui Udrişte
Năsturel. Varlaam este cel dintâi prelat care are curajul să pună des-
chis problema folosirii limbii române în Biserică, afirmând că slavona
16
Cazanie: 1. predică prin care se explică un pasaj din Evanghelie; 2. carte
care cuprinde predici sau povestiri cu privire la textele evanghelice.
Paraclis: 1. capelă în interiorul unui cimitir, într-o clădire, lângă o biseri-
că.; 2. slujbă religioasă de laudă şi invocare a Sfintei Fecioare Maria, a lui
Iisus, a unui sfânt; 3. rugăciune.
91
nu mai era înţeleasă de popor. G. Ivaşcu compară Cazania cu Biblia

lui Luther în ce priveşte rolul ei în cultura română,17 iar N. Iorga
remarca : “În această operă masivă, cu groasa slovă ceteaţă, de tăietură
galiţiană, este desigur o parte originală, dar stilul este al autorului:
Varlaam a lăsat toată învăţătura câtă o ştia şi o putea şti şi a vorbit pe
înţelesul ţeranilor săi”.18
Cazania este o carte de omiletică în primul rând (partea I şi o
secvenţă din partea a II-a), liturgică (predicile sunt însoţite de evan-
gheliile respective) şi hagiografică (povesteşte vieţi ale sfinţilor).
Omiliile lui Calist n-au fost singurul izvor al Cazaniei. Chiar autorul
spune în predoslovie că e “din multe scripturi tălmăcită”. Izvoare mul-
tiple, greu de identificat. Găsim şi legenda sfântului Ioan alcătuită de
Grigore Ţamblac, dar şi preluări din paginile lui Eftimie, patriarhul
Târnovei, sau Matei al Mirelor şi Sinaxarele lui Maxim Margunios.
Cele peste 1000 de pagini reprezintă forma cea mai îngrijită a limbii
române din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Cele trei com-
poziţii în versuri ating sonorităţi şi ritmuri surprinzătoare pentru în-
ceputul de drum. Iată stihuri la începutul părţii a doua, unde se
povestesc vieţi de sfinţi: “Valuri multe rădică furtuna pre mare / mai
vârtos gândul omului întru lucru ce are, / Nu atâta grija şi frica
începutului, / cât grija şi primejdia sfârşitului”.
Paginile de proză se remarcă prin varietatea modalităţilor dis-
cursului. Varlaam trece de la pasajele de exegeză religioasă la pasaje
narative, într-un stil sfătos, mlădiat după cerinţele accesibilităţii. “Mo-
ralistul creştin, spune N. Manolescu, vorbeşte pe înţelesul tuturor,
presărând explicaţiile cu întrebări retorice şi cu îndemnuri, fără nici un
savantlâc, dar obţinând tocmai de aceea probabil un mare efect
emoţional”.19
Iată o mostră: “Cu adevăr să veseleaşte Dumnezeu de pocăinţa
păcătoşilor, iară dracii să scârbesc. Şi numai cât gândeaşte păcătosul
să se scoale din păcate şi să să întoarcă la pocăinţă, atâta-l tămpină
Dumnedzău cu mila sa şi-l cuprinde cu agiutorul său. Deci ce te
17
Istoria literaturii române, op.cit., p. 149.
18
Apud N. Manolecu, op.cit., p. 33.
19
Ibidem, p. 34.
92
părăseşti, păcătoase? Ce te leneşti? Ce aştepţi? Fost-ai soţ feciorului

celui curvariu când au fost în păcate? Fii-i soţ ş’acum când să
pocăiaşte. Scoală şi tu din păcatele tale, părăseşte şi tu faptele cele
reale, suspină, lăcrămadză şi tu ca dânsul. Destulu-ţi iaste cât ai
petrecut în răutăţi. Agiunge-ţi cât ai făcut voia diavolului. Întoarce-te
acum bine de unde ai eşit rău. Apropie-te cătră Dumnedzău, cela ce
nu iubeaşte perirea păcătosului. Cadzi cătră mila lui, că de mult te
aşteaptă”.
Prin felul cum organizează materialul faptic în relatarea unor în-
tâmplări, Varlaam este primul nostru povestitor. Acest titlu de glorie
i-l dau episoadele din viaţa sfinţilor, istorisiri care creează o lume pusă
în mişcare de forţa invincibilă a sufletului însetat de credinţă. Cititorii
şi ascultătorii vor fi savurat legende ca acelea despre Sfântul Nicolae
sau Sfântul Mucenic Tiron, ucigător al unui balaur. N. Manolescu
arată că asemenea relatări capătă extensiuni de nuvelă şi-l consideră
pe Varlaam “precursor al lui Neculce”20. Un precursor este Varlaam şi
al lui Creangă prin uşurinţa cu care mânuieşte vorbirea directă şi in-
directă, prin efectele create cu resurse ale oralităţii. Unele pasaje
amintesc de basmele populare, ceea ce ne determină să credem că,
înainte de Dosoftei sau Neculce, şi-a dat seama de importanţa acesteia
pentru literatura cultă. Varlaam dezvăluie o anumită sensibilitate în
faţa lumii, o mânuire cu dexteritate a resurselor lexicale ale limbii ro-
mâne, aşa cum se poate observa din următorul fragment: “Când pe-
treace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului
doru-l ochii şi orbesc; iară dacă iase la văzduhul curat şi la vreme cu
senin, de să plimbă pre lângă izvoară de ape curgătoare, atunci sântu
mai veseli ochii şi mai curaţi şi sănătate dobândesc din văzduh curat.
Aşea şi noi, fraţilor, dacă intrăm în fumul păcatelor...”.
20
Ibidem, p. 35: “Extraordinară este, spune N.M., povestea alungării lui
Simeon din mănăstire şi readucerea lui, în urma unui vis al arhiman-
dritului. Detaliile psihologice şi de tot felul sunt cu deosebire izbitoare.
Ca şi dialogurile, probabil primele din proza noastră. Înainte de Neculce,
nimeni n-a scris în româneşte o nuvelă comparabilă cu aceasta a lui
Varlaam.”
93
Se întâlnesc în Cazania lui Varlaam câteva teme de circulaţie în

literatura veche (de exemplu, fortuna labilis) sau care vor fi reluate în
etapa literară următoare, cum este legenda turturelei rămasă fără soţie
şi care “de jele nicedănăoară nu să pune să şadză pre creangă verde,
ce tot pre uscată, şi altă soţie nu mai cearcă”.
Liviu Onu21 consideră Cazania “o sinteză a normelor limbii ro-
mâne literare din epocă”. Fraza se desfăşoară liber, cu naturaleţe, mult
deosebită de fraza greoaie din manuscrisele şi tipăriturile româneşti
ale secolului anterior. Varlaam face eforturi să fie pe înţelesul tuturor.
Pentru prima dată slavonismele sunt mai rare, ba chiar evitate. O
limbă mult apropiată de limba actuală, dar cu anumite particularităţi
fonetice (hire, giudeţ, gios, dziuă etc.) sau ezitări (hiecărui, dar şi
fiecărui; fiecine).
Cazania lui Varlaam a avut o circulaţie foarte întinsă. Când, în
1644, se tipărea la Mănăstirea Dealu Evanghelia învăţătoare, se
preiau texte din cartea lui Varlaam. Chiriacodromionul (tipărit la
Bălgrad, 1699) o reproduce pur şi simplu. Astfel, Cazania a contribuit
la fixarea anumitor norme ale limbii literare, a oferit un model de
limbă respectat în toate mediile cărturăreşti ale epocii, în toate pro-
vinciile româneşti.
2 b. UDRIŞTE NĂSTUREL (1596-1657)

E unul din cei mai mari cărturari ai secolului al XVII-lea. Mărturii
contemporane îl prezintă ca “iubitoriu de învăţături şi socotitoriu
credinţei ceii direpte”, având o bibliotecă unde se găseau şi “cărţi
noao”22. Activitatea sa reflectă, cum observă V. Cândea, “agonia
slavonismului cultural în Ţara Românească”23, dar şi o nouă orientare,
deschisă achiziţiilor culturale celor mai recente. Dan Horia Mazilu,
21
În secvenţa din Istoria literaturii române, op.cit., Bucureşti, Ed. Aca-
demiei, p. 367.
22
Varlaam, în Predoslovia la Răspunsul împotriva catehismului calvi-
nesc; V. Ioan Bianu şi Dan Simonescu, op.cit., supra, p. 192.
23
Op.cit., cap. Umanismul lui Udrişte Năsturel şi agonia slavonismului
cultural în Ţara Românească, pp. 33-78.
94
care îi dedică o monografie24, distinge între preocupările de limbă

slavonă şi cele de limbă română, specifice unei a doua etape din
creaţia sa. Încă din 1625 îl întâlnim la cancelaria domnească, unde
scrie acte în numele domnitorului şi îi susţine proiectele culturale. Se
pare (sunt demonstraţii convingătoare pe această temă) că predos-
loviile cărţilor în limba română sau slavonă de după 1635 îi aparţin,
deşi apar sub numele lui Matei Basarab. Cultura slavonă a lui Udrişte
a fost explicată prin studii făcute la Kiev. Cunoştea limba latină, fapt
dovedit de traducerea în slavonă a cărţii atribuite lui Thomas a Kempis
Imitatio Cristi (Mănăstirea Dealu, 1647). În predoslovia acestei cărţi,
vorbeşte de “multa şi fierbintea dragoste pentru limba românească sau
latinească, nouă vădit înrudită”. Preocupare literară dovedeşte tra-
ducerea în limba română a romanului popular Varlaam şi Ioasaf.
Activitatea sa literară a început cu cele 12 versuri în limba slavonă
publicate în fruntea Molitvenicului de la Câmpulung (1635), retipărite
în Pravila din 1640. De altfel, avea, după cum o demonstrează şi
celelalte cărţi, obişnuinţa de a scrie versuri (epigrame).
Prima carte în limba română este Evanghelia învăţătoare (1644),
care cuprinde şi cele 6 versuri în limba română, alcătuite sub influenţa
celor ale lui Varlaam. De un interes aparte pentru bogăţia de idei este
predoslovia Penticostarului din 1649.25 Ni se descoperă un autor de
mare forţă intelectuală, informat, cunoscător de filozofie, geografie,
istorie, literatură. Sunt amintite, într-o desfăşurare de erudiţie, numele
lui Platon, Aristotel, Aristofan, Homer, Suetoniu, Strabo ş.a. Predoslo-
via la Evanghelia învăţătoare din 1642, a cărei traducere aparţine, se
pare ieromonahului Silvestru (deşi e atribuită de unii lui Udrişte26),
dovedea aceleaşi calităţi. “Primul stihuitor cult din literatura noastră”
rămâne un reprezentant de prim ordin al umanismului românesc.
24
Udrişte Năsturel, Bucureşti, Ed. Minerva, 1974.
25
Epigrama adresată d-nei Elina, soţia lui Matei Basarab, şi traducerea
Predosloviei se găsesc în cartea lui Virgil Cândea, cit. supra, pp. 70-77.
26
Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, op.cit., p. 195 şi urm. Analizează
opera “primului stihuitor cult din literatura română” (p. 72 şi urm.), pre-
cum şi ipoteza traducerii pentru prima dată în limba română a Învăţă-
turilor lui Neagoe Basarab şi a Vieţii patriarhului Nifon (pp. 269-282).
95
2 c. SIMION ŞTEFAN (?-1656)

Mitropolit al Transilvaniei, tipăreşte pentru prima dată în limba
română Noul Testament (1648), la Alba Iulia, “izvodit, cum spune
precizarea de pe foaia de titlu, cu mare socotinţă den izvod grecescu şi
slovenescu, pre limbă rumănească cu îndemnarea şi porunca den-
preună cu toată cheltuiala a măriei sale Gheorghe Racoţi”. Nu este
singura carte tipărită de Simion Ştefan, fiindcă în 1651 scoate o
Psaltire. Noul Testament pregăteşte, din multe puncte de vedere,
traducerea integrală a Bibliei. Cele două predoslovii pun probleme
foarte importante pentru istoria limbii şi literaturii noastre. Predos-
lovia cătră Măriia Sa, craiul Ardealului laudă încuviinţarea dată de
conducătorul de atunci al provinciei pentru tipărirea cărţii. Scopul lui
Gh. Rákóczy I era atragerea românilor la calvinism, el însuşi fiind
calvin. Predoslovia cătră cetitori a reţinut atenţia prin câteva idei noi.
La început se fac precizări despre actul traducerii şi dificultăţile pe ca-
re le-a presupus. Traducerea a fost începută de ieromonahul Silvestru,
originar din Ţara Românească, dar, săvârşindu-se din viaţă, a fost
continuată de cărturari anonimi, care nu s-au mulţumit să preia textul,
ci 1-au “posleduit” (verificat), au consultat izvoade “greceşti, sârbeşti
şi latineşti”, s-au ţinut mai aproape însă de izvodul grecesc, “ştiind că
Duhul Sfânt au îndemnat evangheliştii şi apostolii a scrie în limbă
grecească Testamântul cel nou, şi cartea grecească iaste izvodul
celorlalte”27. Autorii arată că o serie întreagă de cuvinte n-aveau co-
respondent în limba română şi, prin urmare, le-au adoptat întocmai,
deci au recurs la împrumutul de cuvinte, cale de îmbogăţire a limbii
viabilă şi azi: “iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodu grecescu,
văzând că alte limbi încă le ţin aşia, cumu-i sinagoga şi poblican şi
gangrena şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt, noi
încă le-am lăsat greceaşte, pentru că alte limbi încă le-au lăsat aşia”.
Ultimul alineat al Predosloviei cătră cetitori a fost îndelung co-
mentat de către cercetătorii trecutului nostru literar, pe bună dreptate.
27
Cităm din ediţia scoasă după 340 de ani (1988) la iniţiativa episcopului de
atunci al Alba Iuliei, Emilian. Cuvânt înainte de episcopul Emilian şi un
Studiu introductiv de Florica Dimitrescu.
96
Într-o formă concentrată, expresivă, se prezintă idei care dovedesc o

conştiinţă fermă despre unitatea de limbă şi neam, orientare sigură în
dificultăţile pe care le presupunea evoluţia limbii în acel moment:
“Aceasta însă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate
ţărâle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip. Pentru-
aceaia cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă tot grăind un lucru
unii într-un chip, alţii într-alt chip, au veşmânt, au vase, au alte multe
nu le numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca
banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţărâle, aşia şi
cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi; noi derept aceaia
ne-am silit den cât am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi,
iară să nu vor înţeleage toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia
ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de şi-au amestecat cuvintele cu
alte limbi, de nu grăescu toţi într-un chip”.
Deci traducătorii observă că limba română prezintă diferenţieri
dialectale, explicabile prin influenţele exercitate de limbile cu care au
venit în contact cei “răsfiraţi”, dar că se impune necesitatea de a
realiza o variantă a limbii care să fie înţeleasă de toţi, fiindcă numai
aşa mesajul paginilor sfinte va putea fi primit. Limba scrisă trebuia să
devină unitară, reperul la care se raportau diferitele variante regionale,
mai mult sau mai puţin îndepărtate de trunchiul comun. Întâlnim aici,
prin sugestiva comparaţie a cuvintelor cu banii, o primă exprimare
despre limba literară, ca limbă normativă.
“Principiul circulaţiei cuvintelor”, expus mai târziu de B.P.
Hasdeu, îşi are aici originea28. Sextil Puşcariu asemăna această
predoslovie cu prefaţa Bibliei tradusă de Luther în germană, prin care
s-au pus bazele limbii literare unitare germane29. Traducătorii Noului
Testament pun problema neologismelor, a împrumuturilor de cuvinte
şi, nu numai atât, oferă soluţii judicioase în text. Cele 24 de pre-
doslovii la cărţile Noului Testament, în care se dau explicaţii despre
cărţile respective, sunt adevărate exegeze biblice, sugestive pentru
nivelul intelectual foarte înalt al traducătorilor. “Sumele” (rezumatele)
28
Dr. Antonie Plămădeală dezvoltă ideea în Dascăli de cuget şi de simţire
românească, Bucureşti, 1981, p. 92.
29
S. Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1930, p. 106.
97
din fruntea fiecărui capitol, glosele, explicaţiile dovedesc o conştiinţă

modernă a editării textului. Florica Dimitrescu remarca faptul că prin
explicarea unor cuvinte în glose avem “începutul unui dicţionar de
sinonime în special şi al unuia explicativ în general, cu unele etimo-
logii ale limbii române”30.
Traducerea realizată la Alba Iulia rămâne o piatră de hotar în lite-
ratura noastră. Nici una din traducerile ulterioare nu va ignora acest
monument de limbă românească. Biblia de la Bucureşti îi va prelua
textul, chiar şi trei predoslovii, de asemenea Biblia de la Blaj (1795),
Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia lui Şaguna (1856), care
reproduc în mare parte textul Bibliei de la Bucureşti.
Sunt texte care nu au cunoscut traduceri înainte (Apocalipsa), dar
care dovedesc aceleaşi virtuţi literare.
2 d. DOSOFTEI (1624-1693)
“Ctitorul poeziei lirice româneşti”31 creează cel mai important mo-
ment de versificaţie cultă din literatura noastră veche. Versurile “la
stema ţării” erau caracteristice începutului şi dovedeau o modestă
realizare artistică, necum o conştiinţă poetică. Psaltirea în versuri
(publicată în 1673, dar rod al unui efort îndelungat; manuscrisul era gata
prin 1670) impune o conştiinţă poetică. preocupată de resursele poetice
ale limbii, dovedind o stăpânire modernă a imaginarului poetic.
Dosoftei s-a născut într-o familie de origine aromână. Se numea,
înainte de a se călugări, Dimitrie Barila. În 1649, îl găsim între că-
lugării Mănăstirii Probota, apoi ajunge episcop de Huşi (1658), de
Roman (1659), în 1671 mitropolit, dar e nevoit să fugă în Polonia, de
unde va reveni în 1675. Ion Neculce îl evocă în letopiseţ: “Acestu
Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de
mazâl; pre învăţat, multe limbi ştie; elineşte, latineşte, sloveneşte şi
altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un
miel. În ţara noastră pe-această vreme nu este un om ca acela”.
30
Florica Dimitrescu, Importanţa lingvistică a “Noului Testament de la
Bălgrad”, în ed.cit., 1988, p. 72.
31
E. Negrici, op.cit., p. 45.
98
În 1686, pleacă în Polonia odată cu retragerea lui Ioan Sobieski şi

nu va mai reveni în Moldova. Moare în 1693.
Opera sa, foarte bogată, denotă o conştiinţă umanistă. Ctitoreşte ti-
parniţe, înnoieşte cultul, promovează cultura şi literatura în limba
naţională, îmbogăţeşte teologia, istoria, filologia, dar renumele i-1 va
aduce poezia. Publică, printre altele, Preacinstitul Acatist şi Paraclis
al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (1673), Dumnezeiasca
liturghie (1679), Molitvenicul de înţăles (1681), Octoihul (1683),
Parimiile de preste an (1683), Vieţile sfinţilor (1682-1686).
Prin Psaltirea în versuri, Dosoftei ne oferă “întâiul monument de
limbă poetică românească”32. Transpunerea în versuri a psalmilor şi pe
muzică se datorează reformaţilor. Iniţiativa a avut-o Clément Marot,
acesta fiind imitat în ţările unde reformaţii aveau adepţi, cum ar fi
Polonia. Dosoftei a avut în vedere, desigur, traducerea psalmilor fă-
cută de Jan Kochanowski în 1579, care, în nici un secol, cunoscuse 15
ediţii. Ioan Bianu, editorul din 1887 al Psaltirii în versuri, făcea apro-
pieri între cei doi în ce priveşte ritmul, rima, unele imagini poetice. E
de precizat însă că în tălmăcirea lui Dosoftei psalmii recreează textul
biblic33, că însuşi autorul vorbeşte despre impulsul interior pe care l-a
simţit, fiind cartea “plină de rugă şi plină de tainele cele mari a lui
Dumnezeu”. S-au întâlnit, aşadar, două sensibilităţi poetice, a vechiu-
lui şi noului psalmist, pe fondul aceleiaşi puternice credinţe şi
dispunând de resurse poetice inegalabile.
Dosoftei a scris mult mai multe versuri decât cele din Psaltire,
risipite prin Viaţa şi petrecerile sfinţilor. Molitvenicul de-nţăles,
Parimiile34 preste an, Paraclisul Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu. Convenţionale sunt Stihurile la luminatul herb a Ţării
Moldovei şi Domnii Ţării Moldovei aşezate în fruntea Psaltirii. În
32
N. Manolescu, op.cit., p. 13.
33
Pentru documentare în ce priveşte raportul cu psalmii lui Kochanovski, v.
Dosoftei, Opere, vol. 1, Versuri, ediţie critică de N.A. Ursu, studiu
introd. de Al. Andriescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. XXIII şi urm.
34
Parimie: proverb, maximă, pildă, învăţătură;
Parimiar: carte bisericească în care sunt cuprinse fragmente din Pro-
verbele lui Solomon şi alte fragmente din Vechiul Testament.
99
schimb, în strofa VI din Paraclis, ne întâmpină versuri eminesciene:

“O, prealuminat nuor, / A lui Dumnezeu Maică, / Pre ceia ce ne luptă
/ Le dă durere multă, / Cu svânta ta direaptă / Vestită de putere. / Pre
cei din grele scârbe / Le fii, Fecioară, dvorbă, / Pre cei din strâm-
bătate / Îi apără şi scoate. / Dezleagă-i din greşele / Pre carii ţî să
roagă, / Că svinţia-ta, Doamnă, / Câte vei ţî să poate”. Ritmuri grave
şi de mare evlavie străbat cuvintele rugăciunii versificate a Sf. Simeon
Noul Teolog: “Lă-mă-n lacrămile mele, cu dânse mă curăţeşte, /
Iartă-mi, Doamne, de greşele şi mila ta-m dăruieşte. / Ştii mulţimea de
tot răul, ştii-mi şi ranele mele, / Loviturile de multe le vez şi-m ştii şi
credinţa, / Şi-ncă-m vez şi nevoinţa, şi-m auz şi de suspinuri”.
Meritul lui Dosoftei este de a fi fructificat toate resursele limbii
române din acel moment. “Până la Budai-Deleanu şi la Eminescu,
afirmă cu justeţe N. Manolescu, nimeni nu va mai face la noi un efort
la fel de considerabil întru constituirea unei limbi poetice”35. Versul
devine, pentru prima dată, un meşteşug care se cere stăpânit, căutarea
cuvântului celui mai potrivit, mai expresiv, solicită un efort serios,
uneori timp îndelungat.
Dosoftei a preluat termeni şi imagini din limba populară, a calchiat
din alte limbi, a creat termeni noi, a impus o topică şi ritmuri care dau
farmec aparte lirismului său, sfidând greutăţile începutului. Rima e
atât de bogată, încât este greu să găsim un alt exemplu până la
Eminescu, care să-şi facă din rimă, cum spunea G. Ibrăileanu despre
marele poet, “un scop şi un lux”.
Dosoftei rimează verbe cu substantive sau cu adverbe, o parte de
vorbire cu un grup de părţi de vorbire, substantive proprii cu sub-
stantive comune ş.a.m.d., foloseşte ingambamentul, piciorul metric de
două silabe sau trei silabe (amfibrah, dactil, anapest), patru silabe
(peonul). Toate aceste aspecte au fost studiate de M. Dinu36, care a
ajuns la concluzii foarte interesante despre efortul tehnic al autorului.
Acest efort a dus la o anume calitate a scriiturii, care oferă o gamă
foarte largă a calităţilor: suavitate, grotesc, muzicalitate, plasticitate,
35
Op.cit., p. 13.
36
M. Dinu, Ritm şi rimă în poezia românească, Bucureşti, Ed. Cartea
Românească, 1986, pp. 108 şi urm., pp. 325 şi urm.,
100
solemnitate, grandios. Pamfletul şi rugăciunea, bucuria şi tristeţea,

râsul şi plânsul stau între copertele aceleiaşi scrieri şi înfăţişează
tabloul viu al stărilor umane, uneori contradictorii.
Bucuria cântării aduse Domnului, mai calmă sau mai aprinsă, e
umbrită uneori de deznădejde, de lamentaţie. Psalmul 23: “A Ta este,
Doamne, lumea şi pământul, / Ce le-ai împlut singur dintâi cu cu-
vântul. / Şi toate din lume de tine-s făcute, / Şi i-ai dat podoabă de
năroade multe. / I-ai pus aşezarea pre mări şi pre ape, / I-ai făcut
temeiul tare, să nu-l sape. / Doamne, -ntr-al tău munte cine să să suie
/ Şi-n locul tău cel svânt odihna să-şi puie?” Psalmul 46: “Limbile să
salte / Cu cântece nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie, /
Lăudând pre Domnul, / Să cânte tot omul” Psalmul 47: “Domnul este
mare, / Lăudat şi tare. / Mai cu de-adins este / Lăudat cu veste / De-a
lui bunătate, / În svânta cetate / Din măgura svântă, / Ce stă fără
smântă (sminteală)”.
Spovedania, smerenia în faţa Domnului creează imagini neîntâlnite
în textul biblic. Ele sunt savuroase prin concreteţea, brutalitatea arghe-
ziană, de “flori de mucigai” a metaforelor: “Dar eu ce sunt, Dumnezău
svinte? / Că om sunt, să mă iei aminte, / Ce-s un vierme şi fără de
treabă, / Ca omida ceea ce-i mai slabă”; şi, din acelaşi psalm: “De la
Tine să nu fiu departe, /ce-m dă agiutori la greutate. / Că nu-i nimi să
mă folosească, / Fără Tine, nice să mă crească. / Giuncii şi cu taurii
mă-mpresoară, / Cu căscate guri să mă omoară, / Ca leii ce apucă şi
zbiară, / Cu gurile rânjite pre hiară. / Şi ca apa fui vărsat afară / Şi
oasele mi să răşchirară. / Inima-n zgău (uter, pântece, piept) mi să
veştezeşte, / Ca o ceară când să răstopeşte. / Mi-i vârtutea ca hârbul
de sacă, / Limba-n gingini lipită să neacă. / Şi m-ai lăsat, Doamne, -n
ţărna morţii / Şi câinii mă-ncungiură cu toţii” (Psalmul 21). Setea de
Dumnezeu a fiinţei, trup şi suflet, se exprimă în aceeaşi linie
convulsivă: “Cât de multe ori ce te doreşte, / Trupul, mişelul, se
schimoseşte, / Ca-n pustii dese şi-nsecetate / Fără de apă şi necăl-
cate” (Psalmul 62). De altfel, lupta cu sine a omului, între “hirea
omenească” şi “hirea dobitocească”, se traduce în imagini dure, fie în
ordine fizică, fie în ordine morală: “O, Dumnezău svinte, tu mă scoate
/ De pohoi de apă, toi de gloate, / Ce-m vine la suflet, şi de gloduri /
Ca pâcle adânce, fără poduri” (Psalmul 68). Viziunile terifiante (ca
101
în Psalmul 77) cuprind întregul cosmos, când mânia Domnului se

revarsă asupra fiilor lui Efraim: “Apele stă cu sânge-nchegate, / Şi
fântânele toate-ncruntate. / Le-au prăvălit izvoarăle-n sânge, / Să
n-aibă-a bea-n sete ce-i stânge. / Muşte câneşti le-au trimis să-i pişce,
/ Şi-ntr-aşternut broaşte să le mişce / Cu gândacii i-au sterpit de
poame, / Cu lăcuste i-au băgat în foame / şi cu omida le-au făcut
scumpete / Şi viile le-au întors în sete”.
Tema perisabilităţii vieţii revine şi în psalmi. Ea trebuie să în-
demne la virtute, la credinţă, pentru că ele salvează sufletele: “Cela ce
ai bogăţie / Să nu stai în semeţie (...) Ceia ce nu-ş fac pre lume / De
bunătăţ s-aibă nume, / Ce folos este de cinste / Omului fără de minte, /
Ce-ş dă firea omenească / Pre firea dobitocească, / De merge fără
sfială Pre calea cea de sminteală?” (Psalmul 48).
Inflexiunile populare ies în evidenţă în mulţi psalmi. Se produce şi
prin aceasta o autohtonizare, ca în Psalmul 53: “Că să rădicară /
Asupră-mi păgânii / Şi cu toţ streinii, / De mă-mpresurară” sau în
Psalmul 97: “Cântaţ Domnului în strune, / În cobuz de viersuri bune /
Şi din ferecate surle / Viersul de psalmi să urle, / Cu bucin de corn de
buor, / Să răsune până-n nuor, / La-mpăratul denainte, / Că ni-i Domn,
ca de nainte / Marea cu unde să salte, / Să rădice valuri nalte”.
Autohtonizarea imaginii poetice a fost observată de E. Negrici37,
care leagă acest fenomen interesant de obsesiile prozodice ale lui
Dosoftei, preocupat de crearea atmosferei adecvate. Palestina apare în
psalmii lui ca un ţinut bântuit de ierni scitice, munţii adăpostesc bouri,
râurile bogate, cu bulboane, traversează ţinutul etc. De fapt, peisajul
respectiv e imaginea poetică sufletească a unei realităţi, destinată
transmiterii unui anume mesaj, autorul fiind preocupat nu de supra-
punerile cu peisajul originar al psalmilor, ci de echivalenţa în profun-
zime a trăirii stărilor de credinţă şi comuniune cu Domnul. Or, tocmai
prin aceste aspecte, Dosoftei depăşeşte ipostaza de simplu traducător,
preocupat de echivalenţe lexicale, semantice.
Unii psalmi ai lui Dosoftei şi azi memoraţi, au rămas cântări
bisericeşti; “La apa Vavilonului, / Jelind de ţara Domnului, / Acolo
37
Op.cit., p. 48. “Dosoftei, spune E. Negrici, nu se conforma vocabularului
psalmilor biblici, ci regulilor prozodice” (p. 47).
102
şezum şi plânsăm / La voroavă ce ne strânsăm”(Psalmul 136). Fără

îndoială că accesibilitatea acestor imagini, asociată cu anumite calităţi
ale ritmicii, rimei vor fi avut ecou. Distanţa enormă dintre alte traduceri
ale Psaltirii (Psaltirea Scheiană: “Acie corabiele noată, zmăul cesta ce
fapt-ai se bată-şi giocu d-insul”, text reluat şi de Coresi38) şi traducerea
lui Dosoftei apare limpede în Psalmul 97: “Peste luciu de genune / Trec
corabii cu minune. / Acolo le vine toană / De fac chiţii gioc şi goană”
(chit, “balenă”). Faptul poetic cel mai important este că Dosoftei nu se
lasă dominat de forţele diferitelor niveluri ale limbajului, le supune, într-
o încordare fără precedent, să exprime convulsiile adâncurilor sufleteşti,
dar şi luminile, strălucirile edenice.
S-a remarcat că Dosoftei foloseşte şi sugestii, imagini din alte părţi
ale Sfintei Scripturi, nu numai din Psalmii lui David. De exemplu,
pasajul din Facere (v. 20-25) e dezvoltat astfel: “Oile şi boii, toate de
sub soare, / Dobitoc sălbatec de câmp şi de luncă / Jigănii sirepe, ce
strică ş-apucă, / Păsările toate, ce sunt sburătoare / De vânt şi de apă
ce-s înotătoare, / Pre chiţii cei mari, pre tot feli de peşte, / Şi-n tot ce-i
în mare el oblădeşte” (Psalmul 8; a se compara cu v. 7 şi 8 din acelaşi
psalm al lui David şi versetele indicate din Facere pentru a observa că
textul lui Dosoftei e mai aproape de al Facerii). Starea de extaz în faţa
minunilor creaţiei divine e sporită cu reluări din alte pagini ale Bibliei,
ca în Psalmul 73: “Tu ai dat fântână apătoasă / În pustie din piatră
vârtoasă. / Cându-ţ era oştile-nsătate, / Le-ai adăpat cu părău de
lapte”.
Cântarea poetică nu l-a îndepărtat pe Dosoftei de textul biblic, de
spiritul lui, oricâte libertăţi şi-ar fi luat. Apare ca evident faptul că nu
răspândirea textului în rândul cititorilor a fost scopul principal, ci
crearea unor stări specifice de trăire a credinţei. Acest lucru era posibil
doar prin intermediul poeziei. De la început, după cum observăm,
38
Pentru o serie de aspecte, v. Studiul introductiv al lui Al. Andriescu la
ed.cit. Se studiază textele în comparaţie cu versete din Vechiul Testa-
ment sau din Psalmii lui David în traducere modernă pentru a reliefa
originalitatea autorului. Compară cu alte psaltiri de dinainte şi din secolul
al XVII-lea (spre ex., Psaltirea Scheiană) şi subliniază virtuţile poetice
ale versurilor lui Dosoftei.
103
poezia îşi fixează statutul pe fundamentul problemelor esenţiale ale

existenţei umane. Înţelegerea rostului omului în univers, căutarea
răspunsurilor la problemele specifice care frământă viaţa omului îşi
găsesc în psalmi o exprimare şi azi surprinzătoare, proaspătă. Dosoftei
va inaugura o formulă poetică foarte apreciată de marii noştri creatori.
Psalmul, ca specie literară distinctă, se va desăvârşi în literatura noas-
tră prin Al. Macedonski (Psalmi moderni), Lucian Blaga, Ion Minu-
lescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Tudor Arghezi şi alţii. În creaţia
lui Dosoftei se află modelul dialogului cu divinitatea. Forţa cuvântului
poetic îl înalţă pe om la demnitatea de fiinţă întrebătoare.
2 e. Biblia de la Bucureşti (1688)

Prima traducere integrală a Bibliei tipărită în limba română re-
prezintă o sinteză a eforturilor de traducere de aproape două veacuri în
toate provinciile româneşti, un moment de limbă română de primă
importanţă în secolul al XVII-lea.
Operă monumentală, Biblia de la Bucureşti a fost tradusă în
timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (e tipărită chiar în anul morţii
sale) de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, îndrumaţi de stolnicul
Constantin Cantacuzino. Nu se cunosc cu siguranţă toţi colaboratorii.
E pomenit în Predoslovie Gherman de Nissa şi “acei dascăli ştiuţi
foarte bine den limba elenească”, precum şi “alţii care s-au întâmplat”.
Traducătorii n-au făcut operă de pionierat, ci de desăvârşitori,
pentru că aveau la îndemână o serie de texte, deja de mare autoritate în
epocă. În primul rând, Noul Testament de la Bălgrad al lui Simion
Ştefan, apoi, pentru Vechiul Testament, Palia de la Orăştie (1582) a
lui Şerban Coresi, Evangheliarul lui Coresi (1561), precum şi alte
texte însoţite de comentarii. Ştefan Ciobanu39 studiază raportul cu
aceste texte şi aduce în discuţie, ca şi alţi cercetători, textul traducerii
făcute de Nicolae Milescu Spătarul în anii 1661-1664, când se afla la
Constantinopol, text nepăstrat, dar despre care vorbeşte un manuscris
(“un izvod scris cu mâna pre care l-au fost prepus Nicolae Spatariul
moldovean dascăl şi învăţat în limba rumânească”). O dovadă a folo-
39
Op.cit., pp. 308 şi urm.
104
sirii traducerii făcută de spătar Vechiului Testament este şi include-

rea unui text cu caracter filozofic atribuit lui Josephus Flavius,
Raţiunea dominantă (în Biblie, A lui Iosip la Macavei carte. Pen-
tru sângurul ţiitoriul gând), tradus de N. Milescu.
Traducătorii au comparat textele pe care le-au avut la dispoziţie şi
au ales variantele cele mai izbutite, au confruntat cu textele greceşti şi
slavoneşti pentru a obţine o limbă accesibilă, expresivă. Se înlătură
arhaismele, slavonismele, pasajele narative capătă cursivitate, iar
fraza, muzicalitate inconfundabilă. Iată un pasaj din Facere: “De-nce-
put au făcut Dumnezău ceriul şi pământul. Iară pământul era nevăzut
şi netocmit. Şi întunearec zăcea deasupra preste cel fără de fund. Şi
duhul lui Dumnezău să purta deasupra apei. Şi zisă Dumnezău să să
facă lumină. Şi să făcu lumină...”. Pasajul e un poem al genezei.
Textul Bibliei de la Bucureşti foloseşte elemente lexicale şi forme
gramaticale accesibile cărturarilor din toate provinciile. Acest fapt şi
circulaţia foarte mare, datorată prestigiului de care s-a bucurat, au avut
consecinţe asupra procesului de modelare a limbii noastre literare în
veacul următor. Ca şi în Noul Testament de la Bălgrad, traducătorii
s-au lovit de dificultăţile lipsei de corespondenţe pentru anumiţi ter-
meni. Au lăsat aceşti termeni aşa cum au fost găsiţi, contribuind astfel
la îmbogăţirea limbii prin neologisme: “încăş având pildă pre tălmă-
citorii latinilor şi slovenilor, precum aceia aşa şi ai noştri le-au lăsat,
precum să citesc la cea elinească”.
Biblia de la Bucureşti s-a impus ca text de referinţă în traducerile
ulterioare, cu toate deficienţele semnalate la un secol de Samuil Micu,
care iniţiază şi publică o nouă traducere, la nivelul exigenţelor unei
alte etape din evoluţia limbii noastre.
2 f. ANTIM IVIREANUL (1660-1716)

Este unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai oratoriei religioase
la noi. Contemporan cu Bossuet (Paris), cu Ilie Miniat (Veneţia,
Constantinopol), cu Hrisant Notara (Ierusalim), el ridică, prin Didahii,
omilia, predica, la rang de eseu teologic, operă de artă literară.
Didahiile sunt sărbători ale cuvântului românesc, fără egal în litera-
tura noastră veche, fiindcă autorul stăpâneşte toate elementele
105
registrului oratoric: solemnitatea, persuasiunea, familiaritatea, ridica-

rea în abstract, coborârea în concretul exemplului, pilda, exaltarea ş.a.
Originar din Georgia, devenit în 1705 episcop de Râmnic, iar între
1708-1716 mitropolit al Ţării Româneşti, Antim a fost chemat în ţară
de Constantin Brâncoveanu pentru desăvârşirea politicii sale culturale
(pe la 1690). Domnitorul îl pune să tipărească Învăţăturile lui Vasile
Macedoneanul către fiul său Leon (1691), apoi, devenind egumen al
mănăstirii Snagov, tipăreşte 14 cărţi în limba română, greacă şi
slavonă. Ajunge foarte preţuit de domn şi popor. În 1708, după moar-
tea mitropolitului Teodosie, e ridicat în scaunul de mitropolit al ţării.
Se ştie că în vremea lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brânco-
veanu se încearcă introducerea limbii greceşti în biserică. Tipărirea la
Râmnic şi Târgovişte a unor cărţi religioase în româneşte a avut darul
să contracareze tendinţa: Antologhion (1705), Molitvenic (1706,
1713), Octoih slavo-român (1706), Octoih (1712), Liturghier
(1713), Catavasier (1714)40, Ceaslov (1715) ş.a.
Ca mitropolit, Antim a dovedit calităţi deosebite de păstor al
credincioşilor şi de orator. “De n-aţi ştiut până acum, spune mitro-
politul, şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am
treabă cu toţi oamenii câţ sunt în Ţara Rumânească, de la mic până la
mare şi până la un copil de ţâţă din păgâni şi din cei ce nu sunt de o
lege cu noi, căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc
sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare, şi de gâtul meu spânzură
sufletele voastre”. Ura pe turci, care asupreau şi această a doua patrie
a lui, precum şi pe cei care, din interese meschine, acceptau jocul lor.
A susţinut participarea alături de Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir
la lupta antiotomană (1711). Acest lucru nu convenea domnitorului,
care cultiva o atitudine vag neutră. Conflictul dintre mitropolit şi
40
Catavasie: primul imn dintr-o cântare a unui canon despre pogorârea lui
Iisus în infern.
Catavasier: carte de ritual ortodox care cuprinde catavasii; prin extindere,
rugăciunile şi cântările vecerniei, utreniei, liturghiei etc.
106
domn, alimentat şi de intrigile duhovnicului domnului (care urmărea

scaunul de mitropolit), va izbucni şi va avea consecinţe foarte grave.41
Două sunt titlurile care reprezintă opera originală a lui Antim
Ivireanul: Chipurile Vechiului şi Noului Testament (1709) şi Didahii
(“predici”). Chipurile... înfăţişează genealogia domnului nostru Iisus
Hristos, ce urcă până la Adam. Textul e însoţit de o dedicaţie pentru
domnitor, miniaturi, desene, care dovedesc talentul autorului.
Sunt 28 de Didahii, predici ţinute în timpul lui Constantin Brânco-
veanu şi Ştefan Cantacuzino, la Bucureşti şi Târgovişte, în duminicile
şi sărbătorile mai importante42. Predicile au fost apropiate de N. Iorga
de cuvântările lui Ilie Miniat şi Hrisant Notara.43 Există unele inter-
ferenţe, care se datorează folosirii aceloraşi izvoare, în primul rând
Vechiul şi Noul Testament. Antim Ivireanul demonstrează că posedă
o cultură întinsă prin citarea unor filozofi ca Aristotel, Democrit,
Anaximandru, Hesiod ş.a. Sfera strict teologică e depăşită, Antim
improvizând, după pilda lui Ioan Gură de Aur şi Theophilact. Recurge
şi la cărţile populare, cum sunt Alexandria şi Fiziologul. Predicile
sunt foarte interesante, mai ales prin trimiterile la viaţa contemporană,
dar şi prin elementele lirice. Antim doreşte să mişte sufletele, să le
trezească, să învioreze conştiinţele, de aceea elaborează cu atenţie.
41
Domnitorul îl acuză (24 de capete). Se păstrează două scrisori de răspuns,
în care se dezvinovăţeşte cu demnitate. Relaţiile se vor restabili, dar
suspiciunea va rămâne. Domnia lui Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului,
va duce la întemeierea unei mănăstiri dedicată tuturor sfinţilor, actuala
mănăstire Antim (1715). Mavrocordat, primul domn fanariot, îl destituie
pe Antim (pentru atitudinea împotriva turcilor), îl dă pe mâna unor ostaşi
ca să-l ducă la Athos, dar pe drum e măcelărit de aceştia (sept. 1716), din
ordinul domnitorului, desigur.
42
Didahiile (cuvânt grecesc) au fost publicate pentru prima dată în 1886 de
Ioan Bianu, dar până la 1915 cunosc patru ediţii (1888, 1895, 1911,
1915). Cea mai bună ediţie este cea din 1962 a lui Gabriel Ştrempel, care
se va ocupa şi de ediţia critică de Opere, apărută în 1972 la Ed. Minerva.
43
Florin Faifăr (v. Prefaţă la Antim Ivireanul, Didahii, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1983, p. 227), demonstrează că N. Iorga greşeşte, pentru că, de
exemplu, predicile lui Ilie Miniat au fost publicate în 1718, după moartea
lui Antim.
107
“Meritul cel mai mare al lui Antim, arată N. Manolescu44, a fost acela
de predicator. El începe de fiecare dată fără ocolişuri, stabilind rapid
contactul cu auditoriul său: întreabă şi se întreabă, reaminteşte, porun-
ceşte, cicăleşte, ceartă sau blestemă; e când blajin, când vehement,
când mânios şi batjocoritor, când insinuant, ameninţă, dar şi seduce;
captează atenţia prin profeţii temerare, dar şi printr-o smerită recu-
noaştere a propriei nevrednicii; lirismul învăpăiat merge mână în mână
cu «tâlcuirea închipuirilor»”.
Antim denunţă defectele trupeşti şi sufleteşti, sesizează contrastele
sociale, lăcomia de avere şi de funcţii, prigoana celor mai slabi,
zavistia, pârele. “Când mergem să ne ispovdim, spune mitropolitul, nu
spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru
creştinului şi bem sângele şi bem sudoarea feţei cu lăcomiile şi
nesaţiul ce avem; ci spunem că am mâncat la masa domnească
miercurea şi vinerea peşte şi în post raci şi untdelemn şi am băut vin”.
Antim nu cruţă pe nimeni, nici boieri, nici preoţi, vinovaţi de starea de
necredinţă în rândul celor de jos. Din predici, ca şi din cronicile mun-
tene, apare tabloul unei societăţi zguduite de comploturi boiereşti,
zugrăvit, bineînţeles, în legătură cu un episod noutestamentar potrivit
zilei în care ţinea predica. “Nu spunem, zice mitropolitul folosind
pluralul persoanei întâi, strâmbătăţile ce facem totdeauna, clevetirile,
voile vegheate, făţăriile, vânzările şi pârile ce facem unul altuia, ca
să-l surpăm din cinstea lui; ci zicem: am face milă, ci nu ne dă mâna,
că avem nevoi multe şi dări, şi avem casă grea, şi copilaşi can gloată
şi oameni mulţi cari să ocrotesc pe lângă noi”. Păcatul pârei i se pare
cumplit şi-i sfătuieşte pe preoţi ca de va veni cineva la spovedit şi va
avea acel păcat să fie lipsit de sfânta taină şi chiar să i se interzică
intrarea în biserică.
De fapt, defectele pe care le înfierează predicatorul nu sunt numai
ale vremii de atunci. Tocmai de aceea, citite azi, predicile sale rămân
în multe privinţe actuale, actualitatea lor hrănindu-se din continua
luptă cu răul din existenţa umană. Antim anatemizează înjurăturile:
“Ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi,
de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de
44
Op.cit., p. 38.
108
prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele

sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim înşine legea?!” E de
observat aici ironia enumerării, care ne dă idee despre cunoaşterea
realităţii umane a vremii.
Registrul disponibilităţilor expresive ale lui Antim Ivireanul este
foarte colorat. Indignarea şi violenţa de limbaj contra păcatelor
întâlnesc totdeauna mila, înţelegerea duhovnicească din îndemnul spre
îndreptare, din speranţa în perfectibilitatea fiinţei umane ori stau
alături de pasaje de un lirism intens, cum este cel al laudei Sfintei
Fecioare: “Aleasă iaste ca revărsatul zorilor pentru că au gonit
noaptea şi toată întunerecimea păcatului şi au adus în lume ziua cea
purtătoare de viaţă. Aleasă iaste că iaste izvor carele cu curgorile
cereştilor bunătăţi adapă sfânta biserică şi tot sufletul creştinesc.
Aleasă iaste că iaste chiparos carele cu nălţimea covârşeşte ceriurile
şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea.
Aleasă iaste, că iaste crin, ca măcar de au si născut între mărăcinii
nenorocirii cei deobşte, iar nu şi-au pierdut niciodată podoaba
albiciunii. Aleasă iaste că iaste nor carele n-au ispitit nici o greime a
păcatului”.
Predica lui Antim Ivireanul urmează un tipic anume: introducerea
în subiect şi formula de adresare (cu smerenie şi umilinţă creştină), o
propunere către atenţia ascultătorilor; exordiul, adică dezvoltarea pe
baza maximelor, principiilor evanghelice, aspectelor din realitate;
tratarea sau descifrarea tâlcurilor; încheierea, cu îndemnuri şi sfaturi
creştineşti de înlăturare a păcatelor din viaţa proprie. Mânuirea re-
gistrelor se face cu desăvârşire. Multe pasaje sunt adevărate poeme în
proză. Antim foloseşte metafora, comparaţia (luna e “stăpână a mă-
rii”, imagine regăsită mai târziu la Eminescu), interogaţia retorică,
antiteza, repetiţia, dialogul, ironia. Patriarhul vorbeşte de “urechile
inimilor noastre”, “mreaja învăţăturii”, “undiţa cuvintelor” ş.a.,
găseşte imagini plastice pentru a-şi sublinia ideea (apostolii Petru şi
Pavel sunt comparaţi cu Soarele şi Luna). Cuvintele trec pentru prima
dată printr-un proces de resemantizare, ca să poată exprima ceea ce
trebuie să ajungă la corpul sufletesc (la “urechile inimilor”) să
impresioneze şi să convingă. Iată cum dezvoltă Antim o imagine, de
incontestabilă poezie, când vorbeşte despre Marele Mucenic Dimitrie
109
“izvorâtoriul de mir asupra cutremurului”, la “octomvrie 26”: “Lumea

aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au
oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile între valuri sunt împărăţiile,
crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, poliţiile, supuşii,
bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce călătoresc şi se află
în nevoe. Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile cele ce ne
supără totdeauna. Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele
să întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce
orbesc ochii, tunetile ce înfricoşează toată inima vitează sunt întâm-
plările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările vrăj-
maşilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile,
robiile, dările cele grele şi nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne
încungiură, pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază
răbdarea”. Antim ia din Sfânta Scriptură un pasaj în interiorul
căruia introduce forţa poetică a metaforei şi găseşte, ca urmare, sen-
suri la care cititorul / ascultătorul nu s-ar fi gândit. El concepe faptul
evocat (cum este cel anterior pasajului citat, când apostolii rătăcesc pe
mare şi se sperie de furtună cerând ajutorul Domnului) ca fapt de viaţă
fundamental, prin intermediul căruia se exprimă voinţa lui Dumnezeu.
Există un sens dincolo de gesturi, întâmplări, fapte, pe care noi trebuie
să-l desluşim. Eugen Negrici, în Antim. Logos şi personalitate
(1971)45, vorbeşte de o anumită “schemă” a persuasiunii: un sistem de
referinţă (personaj religios, eveniment sacru, înfăţişate într-o lumină
izvorâtoare de pilde morale); agresiunea (întoarcere spre public, con-
fruntându-l cu faptul, personajul, evenimentul); sfătuirea în duh
creştin şi, apoi, rugăciunea.
Se remarcă în acest sens predica de la Duminica Floriilor (Cuvânt
de învăţătură şi umilinţă la Duminica Floriilor) şi cea de la
Duminica Vameşului şi Fariseului. În prima predică, spre exemplu,
Antim vede în cele trai învieri săvârşite de Iisus (a fiicei lui Iair, a
fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr) cele trei trepte ale învierii noastre
din păcat: sufletească, trupească şi spre mântuire.
45
E. Negrici, Antim. Logos şi personalitate, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971,
p. 171.
110
Antim realizează demers hermeneutic, având ca exemplu desluşirile

pe care le făcea Mântuitorul când tâlcuia ucenicilor, apostolilor, anumite
pilde, parabole. Rareori însă vom mai întâlni o asemenea îmbinare între
accesibilitatea cuvântului său, arta literară şi sentimentul comunicării
duhovniceşti cu cei cărora li se adresează. Antim coboară predica din
zona speculaţiei teologice în sufletul mulţimii.
S-a vorbit, şi pe bună dreptate, de geniul lingvistic al lui Antim.46
5. Marii cronicari moldoveni

Sunt contemporani cu Varlaam, Udrişte Năsturel, Simion Ştefan,
Dosoftei, Antim Ivireanul. Îndreptându-şi atenţia spre faptele istorice
din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, au avut de întâmpinat
dificultăţi specifice când au început să le povestească în limba română.
Ei produc ruptura cu naraţiunea istorică în limba slavă. În paginile lor,
limba română se dovedeşte la fel de expresivă ca oricare altă limbă de
circulaţie în acea vreme. Literatura religioasă din această vreme a do-
vedit capacitatea limbii noastre de a exprima mesajul sfintelor scrip-
turi, când, începând cu Coresi, s-a trecut la traducerea masivă a
textelor sacre, a dovedit posibilităţi de expresivitate surprinzătoare în
paginile cu caracter original, când un Dosoftei sau Antim Ivireanul
exploatează virtuţile poetice ale cuvântului românesc.
N. Manolescu47 făcea o comparaţie între cronicari şi scriitorii bise-
riceşti. El releva lipsa de tradiţie în scrierea de cronică în limba
46
I. Negoiţescu. Antim Ivireanul, “Argeş”, an IV (1972), nr. 7, p. 4.
“Geniul lingvistic” al lui Antim este ilustrat de varietatea neaşteptată a
figurilor retorice: antiteza, anafora, antifraza, catacreza, epanolepsa, meto-
nimia, prozopopeea, metagoga, asindetul, chiasmul, enumeraţia, analogia
ş.a. Efectele generate de aceste mijloace sunt analizate şi de E. Negrici în
Figura spiritului creator, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1978, cap.
Euforia noviciatului, pp. 25-48.
Asemănarea Sfinţilor Apostoli cu Soarele şi Luna duce la formulări ca:
“Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filozofii să aibă luna. Şi
întâi zic cum că luna iaste podoaba nopţii, asemănătoare soarelui şi
stăpână mării”.
47
Loc.cit., pp. 43 şi urm.
111
română. Vorbind de Grigore Ureche, despre care Kogălniceanu

spunea că e “cel mai vechi cronicar cunoscut al Moldovei”, a cărui
operă “a slujit de urzeală tuturor cronicarilor următori”,48 remarca
“natura specială a efortului pentru a crea istoriografia în limba
română”. Într-adevăr, slujitorii Bisericii aveau de continuat un efort,
multe texte fiind traduse deja în acea vreme, dar atenţia lor era
solicitată îndeosebi de domeniul subtilităţilor limbii române. Ei, în
comparaţie cu cronicarii, vor fi “mai artişti”, fiindcă au ajuns mai
repede la o anumită experienţă stilistică. O comparaţie între psalmii lui
Dosoftei şi versurile lui Miron Costin din Viaţa lumii (scrise cam în
acelaşi timp) este edificatoare, după cum şi cea între o descriere din
cronică şi una de aceeaşi natură din Didahiile lui Antim Ivireanul.
Secolul al XVII-lea e secolul luptei cu necunoscutele formei în care să
se exprime cugetul românesc. Există un teren pregătit pentru Varlaam
sau Simion Ştefan? Desigur. Era aşteptarea ieşirii cuvântului românesc
în Biserică. În secolul al XVII-lea, el ajunge atotbiruitor. Toate
eforturile scriitorilor bisericeşti se orientează spre obţinerea acestei
izbânde. Lăudabilă este unitatea lor de acţiune în această privinţă,
după cum lăudabilă este străduinţa cronicarilor da a-şi pune tot
talentul, cultura, experienţa în slujba scrierii istoriei româneşti. Lite-
ratura noastră n-a uitat niciodată cele două izvoare; credinţa şi istoria.
Opera cronicarilor a fost cunoscută mai târziu de un public foarte
larg, de aceea n-a existat posibilitatea de verificare prin reacţia citi-
torului. Ei au avut de înfruntat şi această realitate. Totuşi ştiu că sunt
utili, pentru că datorită lor nu se va uita “cursul vremii” şi un întreg
popor va putea să-şi contemple trecutul. De aici, în domeniul limbii,
preocupările specifice: latinitate, continuitate, unitate.
Problema principală de rezolvat pentru cronicari a fost a opţiunii
între o raportare la modelele culte, pe care le consultaseră, şi o nara-
ţiune inspirată de oralitate, de limba vorbită. De la Ureche la Neculce
se poate observa renunţarea la modele în favoarea unei naraţiuni
fireşti, mai aproape de resursele limbii vorbite. Scopul autorilor de a fi
cât mai convingători, de a nu se abate de la adevăr a dus la
48
M. Kogălniceanu, Opere, vol. II, Bucureşti, Ed. Academiei, 1976, pp.
454 şi urm.
112
descoperirea celui mai important fapt literar din activitatea lor: actul
istorisirii. Din plăcerea şi ştiinţa lor de a povesti vin acele calităţi care
despart operele lor de relatarea pur retorică şi le înalţă în zona
interesului literar. Cronicile nu sunt înşiruire seacă de personalităţi,
cum se întâmpla la Macarie, Eftimie şi Azarie, totuşi nu sunt nici
romane istorice, deşi ar putea fi citite şi astfel.
3 a. GRIGORE URECHE (1590 – 1647)

Primul cronicar a cărui operă s-a păstrat până azi se trage dintr-o
veche familie moldovenească, atestată din vremea lui Ştefan cel Mare.
Un document din epoca marelui domnitor vorbeşte despre Danciu
Ureche, care făcea parte din categoria boierilor de rangul al doilea,
neocupând vreo demnitate în ierarhia statului. Familia se ridică prin
Nestor Ureche, tatăl cronicarului, care a avut o ascensiune politică
rapidă. Ieremia Movilă îl numeşte mare vornic al Ţării de Jos. Îl
însoţeşte pe Simion Movilă în Ţara Românească atunci când acesta
încearcă să ia tronul lui Mihai Viteazul. Nestor Ureche face dese
călătorii în Polonia fie ca diplomat, fie ca proprietar de moşii. Tot aici
se refugiază când nu se înţelege cu anumiţi domni. Moare în primele
luni ale anului 1618 sau în ultimele ale anului 1617. A ctitorit
mănăstirea Secul, unde a fost înmormântat şi unde se odihneşte şi
mama cronicarului Mitrofana. Nestor Ureche a scris o lucrare în limba
română despre aducerea moaştelor sfântului Ioan Botezătorul la
mănăstirea Secul.
Grigore Ureche îşi va petrece prima parte a vieţii în Polonia
studiind la colegiul iezuit din Liov pe texte latine, îndeosebi, aşa-nu-
mitele “arte liberale” (gramatica, retorica, poetica). Când vine în
Moldova, în timpul domniei lui Miron Barnovschi, e numit tretilo-
gofăt (1628), funcţie ce se acorda de obicei unor oameni foarte
inteligenţi, cultivaţi. Cunoaşte o ascensiune rapidă în ierarhie. Spătar
(în timpul lui Iliaş Alexandru), vornic al Ţării de Jos (1642-1647) în
timpul lui Vasile Lupu, pe care l-a sprijinit în venirea la domnie,
Ureche se află în centrul unor evenimente foarte importante din prima
jumătate a secolului al XVII-lea.
113
De la Grigore Ureche a rămas o singură carte, păstrată în cópii,

căreia editorii i-au dat titlul Domnii Ţării Moldovei şi viaţa lor şi,
mai recent, Letopiseţul Ţării Moldovei. Cronica a fost scrisă spre
sfârşitul vieţii, după cum putem deduce, fiindcă manuscrisele consem-
nează dregătoria de vornic mare, pe care a obţinut-o după 1642. De
asemenea, se mai vorbeşte de lipsa unei pravile în Moldova. Or, se ştie
că Pravila lui Vasile Lupu a fost tipărită în 1646, deci cronica a fost
alcătuită înainte de această dată.
Autorul a avut ca model scrieri străine pe care le-a cunoscut în
timpul studiilor în Polonia şi, din patriotism, aşa cum mărturiseşte, s-a
nevoit să lase “izvod pre urmă”. Sărăcia izvoarelor interne l-a deter-
minat să alerge la izvoare străine (“şi cărţi străine am cercat”),
constatând, cu tristeţe, că “scriitorii noştri n-au avut de unde strânge
cărţi”, că, pe lângă lipsa de instruire, n-au avut nici răgazul necesar
(“nişte oameni neaşezaţi şi nemernici”49) şi, prin urmare, “au scris mai
mult den basne şi den poveşti ce au auzit unul de la altul”.
Grigore Ureche aşează în fruntea cronicii câteva predoslovii: un
cuvânt al autorului despre intenţiile sale şi dificultăţile cu care trebuie
să se lupte; un text despre Întemeierea Moldovei (o reluare a unui text
latin dintr-un letopiseţ); o disertaţie despre limba română; câteva texte
despre întemeierea Moldovei.
Prezentarea evenimentelor începe cu “descălecatul al doilea”,
întemeierea Moldovei (1359), relatând despre Dragoş, şi se opreşte la
domnia lui Aron Vodă (1594).
Liviu Onu, căruia îi datorăm o ediţie critică a Letopiseţului, sem-
nalează, în ce priveşte “începătura” letopiseţului, o discordanţă, pusă
pe seama lacunelor din textele consultate.50 Ureche face confuzie între
“descălecarea lui Dragoş”, venit din Maramureş (domneşte între 1352
şi 1353), şi întemeierea statului feudal independent al Moldovei în
timpul lui Bogdan I (1359-1365). De la domnia lui Alexandru cel Bun
49
Nemernic: “pribeag”.
50
V. Studiul introductiv la Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei.
Texte stabilite, studiu introd., note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică, 1967, pp. 8 şi urm.
114
(1400-1432), asemenea erori nu mai intervin şi relatările sunt mai

bogate, fiindcă izvoarele avute la dispoziţie oferă mai multe date.
Multe discuţii au avut loc, după publicarea Letopiseţului, în
legătură cu autorul scrierii. Problema paternităţii se pune deoarece nu
avem o copie directă după lucrare, variantele ajunse până la noi
cuprinzând interpolări ale lui Simion Dascălul, Misail Călugărul şi
Axinte Uricarul. Încă din vremea lui Miron Costin, care nu a avut la
dispoziţie originalul, se ştia de interpolări, ceea ce va determina
reacţia cronicarului. Simion Dascălul inserează cunoscuta lui basnă
despre originea românilor din tâlharii romani trimişi “craiului” ma-
ghiar Laslău ca ajutor împotriva tătarilor, detalii despre domnia lui
Despot Vodă şi un adaos la predoslovie. Misail Calugărul a introdus
un pasaj foarte util despre dregătoriile Moldovei medievale, iar Axinte
Uricariul se mulţumeşte cu intervenţii mărunte. Intervenţiile lui Si-
mion Dascălul au pus cele mai multe probleme, de diferite feluri, unii
ajungând chiar să-i atribuie lui cronica (C. Giurescu51). El îşi
menţionează numele lângă intervenţiile sale, chiar dacă se umple de
ridicol, poftitor de glorie. Este un prim exemplu în literatura noastră
de autorlâc, ceva în genul personajului din proza lui I.H. Rădulescu
Domnul Sarsailă autorul. Nu se sfiieşte să spună, la sfârşitul capi-
tolului adăugat despre originea poporului român: “Cu această poveste
a lui Laslău crai ce spune că au gonit pre aceşti tătari nu a-o scos
Urechie vornicul din letopiseţul cel leşesc, ci eu Simeon Dascălul o
amu izvodit din letopiseţul cel unguresc, care poveste o am socotit,
pre semne ce arată, că poate fi adevărată”. Cercetările au stabilit cu
51
C. Giurescu publică o ediţie în 1916 cu titlul Letopiseţul Ţării Moldovei
până la Aron-Vodă (1359-1595) întocmit după Urechie vornicul,
Istratie logofătul şi alţii de Simion Dascălul. C. Giurescu s-a orientat
după “precizările” lui S. Dascălul despre contribuţia sa la letopiseţ.
Interpolatorul specifică adesea, într-adevăr, că este autorul unui anumit
pasaj, dar atribuie greşit alte pasaje lui Eustratie logofătul sau altor autori.
115
claritate textul interpolat şi au reconstituit textul original52, opinia lui

C. Giurescu rămânând discordantă.
Preocuparea editorilor s-a orientat spre stabilirea textului scris de
Grigore Ureche şi identificarea adaosurilor. Mihail Kogalniceanu,
publicând pentru prima dată letopiseţul în vol. I al Letopiseţelor Ţării
Moldovei (Iaşi, 1852), încercase să reconstituie prototipul pierdut, dar
rezultatul nu a fost cel aşteptat. Ştiinţa filologică a ajuns la concluzii
ferme de-abia în ultimele decenii. La un moment dat, a apărut şi
încercarea de reconstituire a textului în graiul moldovenesc, modificat
de copiştii munteni (I.N. Popovici, 1911), ştiut fiind ca toate copiile
păstrate până acum provin de la copişti munteni.
P.P. Panaitescu, recurgând la un studiu comparativ al izvoarelor53
folosite de compilatori, publică (ed. I, 1955; ed. II, 1958) părţile
considerate ca aparţinând lui Simion Dascălul culese cu alte litere. O
ediţie critică importantă este şi cea a lui Liviu Onu (1967), care
fructifică întreaga experienţă acumulată până la acea dată, oferindu-ne
un text curat, însoţit de note, comentarii, precizări, lexic, schema
relaţiei dintre variante (filiaţia).54 Au existat istorici care au atribuit
cronica şi lui Nestor Ureche, tatăl cronicarului (A. Densuşianu, B.
Petriceicu Hasdeu).
Nu este exclus ca dispariţia originalului să se datoreze lui Simion
Dascălul. Miron Costin n-a avut textul la îndemână, stolnicul
Constantin Cantacuzino îşi procură, la câteva decenii numai, textul
interpolat.
52
Pentru merite în acest sens, v. P.P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera
şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, Bu-
cureşti, 1925, precum şi Liviu Onu, v. supra.
53
În studiul introductiv la ed.cit., dar v. şi studiul Letopiseţul lui Grigore
Ureche şi editarea lui, “Limba română”, IX, 1960, nr. 6, pp. 55-65.
54
De altfel, Liviu Onu a scris o carte masivă despre problemele editării
cronicarilor: Critica textuală şi editarea literaturii române vechi. Cu
aplicaţii la cronicarii moldoveni Bucureşti, Ed. Minerva, 1973.
116
Liviu Onu (loc.cit.) ajunge la următoarele concluzii, care trebuie

reţinute:
1) interpolările lui Simion Dascălul au fost identificate prin studiul
izvoarelor.
2) cei doi se deosebesc fundamental nu numai prin calitatea do-
cumentării istorice, ci şi prin spiritul critic, prin modul de
înţelegere, interpretare şi relatare, prin stil.
3) autor al cronicii este, în mod sigur, Grigore Ureche. Interpo-
lările trebuie publicate în anexe, în subsol, deoarece pot
prezenta interes sub diferite aspecte: istoric, literar, cultural,
psihologic, stilistic etc.55
Izvoarele folosite de Grigore Ureche au fost identificate pornindu-se
de la mărturisirile autorului de predoslovie. Constatăm ca a avut la
dispoziţie un material documentar destul de bogat pentru momentul de
atunci al istoriografiei noastre. O primă categorie de documente – cele
interne – erau analele şi letopiseţele slavone din Moldova şi Ţara Ro-
mânească, cronicile muntene în limba română. Pentru ultima parte a
cronicii (1584-1594), i-a fost de folos tradiţia orală: tatăl său si alţi
boieri i-au relatat evenimentele la care au luat parte. Un prim izvor
intern, citat şi de autor, este “letopiseţul nostru cel dintâi” sau “leto-
piseţul moldovenesc” al lui Eustratie logofătul (1352-1587), care a
folosit cronicile slavone ale Moldovei despre Ştefan cel Mare şi care,
ne spune Miron Costin în De neamul moldovenilor, “pre acestu
Simion Dascăl l-au fătat cu basnile lui”56; Nu era, prin urmare, o
scriere demnă de luat în seamă şi poate aşa se explică faptul că a
dispărut. Ureche se plânge că “letopiseţul nostru cel moldovenesc aşa
de pre scurt scrie”. Miron Costin tratează prea sever, din auzite, pe
Eustratie logofătul, a cărui cronică, în limba română, se pare că a
exprimat pentru prima dată ideea originii comune a tuturor românilor
şi a latinităţii limbii române. Contemporan cu Grigore Ureche, i se dă
prioritate când apar divergenţe între izvoarele interne şi cele externe.
55
Loc.cit., p. 24 şi urm.
56
M. Costin, Opere, ediţie critică, cu un studiu introd., note, comentarii, va-
riante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Bucureşti, ESPLA, 1958, p. 243.
117
Dintre izvoarele externe, cel mai utilizat a fost Cronica Poloniei a

lui Ioachim Bielski (1597), care pornise de la o cronică a tatălui său,
Martin Bielski, intitulată Cronica lumii întregi. Prin intermediul
versiunii poloneze, a folosit cronica lui Alessandro Guagnini Sarma-
tiae Europeae descriptio (1578), tradusă de Marcin Paszkowski. De
la umanişti ca Marcin Kromer (Polonia sive de origine rebus gestis
Polonorum (1555) şi Al. Guagnini57 a preluat Ureche datele cu privire
la originea limbii şi poporului român, deducerea denumirii de Valahia
de la numele comandantului roman Flaccus ş.a. Se pare că a folosit şi
cosmografii de tipul celei publicate de Gerard Mercator, mai ales
pentru informaţii despre Imperiul Otoman, Ungaria, Transilvania,
Polonia (Atlas sive cosmographicae meditationes, 1595).
Grigore Ureche nu foloseşte izvoarele ca un compilator, ci în chip
creator. E1 procedează la o selecţie, în funcţie de un anumit fir al
naraţiunii, dezvoltă sugestii sau chiar ocoleşte aspecte care i se par
denaturări. Ceea ce nu oferă izvoarele scrise vine din tradiţie; aşa cum
o demonstrează pasajele cu caracter legendar (despre descălecatul lui
Dragoş, despre “dumbrava roşie” pe care Ştefan a arat-o cu prizonierii
leşi puşi la jug ş.a.). În cronica lui Ureche, de altfel, se remarcă o
oscilare între tiparul scris şi cel oral al limbii.
Din predosloviile letopiseţului, aflăm lucruri importante în legătură
cu scopul scrierii. Se constată o mare diferenţă între mentalitatea
autorului şi cea a înaintaşilor (Macarie, Eftimie, Azarie). El proce-
dează ca acei scriitori care “s-au nevoit de au scris rândul şi povestea
ţărilor, de au lăsat izvod pe urmă, şi bune şi rele, să rămâie feciorilor
şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să se ferească şi
să se socotească, iar după cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să se
îndărăpteze”. Relatarea istorică are o finalitate morală, educativă, prin
urmare. Istoria nu este o simplă consemnare de evenimente, ci o
relatare despre destinului omului ca individ şi ca parte dintr-o co-
lectivitate.
57
Al. Guagnini era un italian care s-a stabilit în Polonia (Alexander
Guagnin). A luat parte la o expediţie militară poloneză în Moldova, în
vremea lui Despot-Vodă. Relatând faptele, alcătuieşte şi o scurtă istorie a
Moldovei.
118
Ea trebuie să-l ridice pe om, nu numai prin învăţăturile pe care

le-ar oferi întâmplările trecutului, ci şi prin crearea conştiinţei de sine,
a responsabilităţii faţă de actele individuale sau ale colectivităţii. A
face istorie înseamnă “a afla cap şi începătură moşilor, de unde au
izvorât în ţară şi s-au mulţit şi s-au lăţit, ca să nu să înece a toate
ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să se asemene fiarelor
şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”. Ureche nu vrea să fie
suspectat de cultivarea neadevărului, de aceea “nu numai letopiseţul
nostru, ce şi cărţi streine am cercat ca să putem afla adevărul, ca să
nu mă aflu sciitoriu de cuvinte deşarte, ce de dereptate...”.
Câteva capitole se încheie cu o învăţătură, o concluzie sau o
“certare” (nacazanie sâlnim, “pedepsirea celor puternici”). Din aces-
tea, ca şi din relatarea unor evenimente (luptele lui Ştefan, când se
vorbeşte de sfinţii care protejează armata Moldovei), se observă spi-
ritul religios al cronicarului: “Dumnezeu cel dirept, cela ce ceartă
nedireptatea şi înalţă direptatea, cu câtă certare pedepseşte pe ceia ce
calcă giurământul!” (e vorba de Ioan Albert al Poloniei, care n-a res-
pectat înţelegerea cu Ştefan şi şi-a dus armata la dezastru).
E momentul să aducem în discuţie raportul istorie – divinitate, nu
numai cu privire la Ureche. Istoria e înţeleasă ca modalitate prin care
se exprimă voinţa, puterea, mila lui Dumnezeu. Cronicarii noştri fac şi
teologie morală. Faptele au o logică, uneori ascunsă, exprimată prin
evidenţa împlinirii sau neîmplinirii unor năzuinţe, luminoase sau
obscure, ale protagoniştilor. Dumnezeu îi ajută pe cei curajoşi, iubiţi
de popor, care apără creştinătatea. Ştefan câştigă lupta de la Codrii
Cosminului “luându agiutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a
sfântului marelui mucenic Dimitrie”. Fragil, oricât de sus ar fi pe scara
socială, omul trebuie să ia aminte că nu poate stăpâni evenimentele, că
puterea lui este trecătoare (“fortuna labilis”) şi, prin urmare, se află,
cum ar zice M. Costin, “sub vremi”. Ureche realizează naraţiuni
“exemplare”, în chenar istoric, pe care nu le dezvoltă în parabole, dar
încheie, ca într-o fabulă, cu o “învăţătură”, pentru că vrea să arate,
cum se exprimă la un moment dat, “lucrurile omeneşti cât sunt de
fragede şi neadevărate... ca nimenea să nu nădăjduiască în puterea
sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea”. Când complotiştii îl ucid pe
Ştefan Lăcustă, nu-şi dau seama că încalcă un cod care le va aduce
119
pedeapsa lui Dumnezeu: “Această plată au luat Ştefan vodă de la acei

ce-i miluise. Mai apoi de la Dumnezeu curându, peste puţină vreme,
le-au venit şi lor osânda asupră, de au luat şi ei plată pentru moartea
lui Ştefan vodă”.
S-a vorbit, în legătură cu concepţia despre istorie a lui Ureche, de o
ecuaţie de tip creştere / descreştere, după care ar evolua evenimen-
tele.58 Viziunea corespunde ritmurilor naraţiunii înseşi, care, după un
cuvânt al autorului, trebuie să arate “începătura şi adaosul, mai apoi
scăderea care se vede că au venit în zilele noastre”, după cum “se
tâmplă de sârgu să adaoge povoiul apei şi iarăş de sârgu scade şi să
împuţinează”. Mişcarea aceasta de corsi et ricorsi avea, desigur, să-i
întărească naratorului suspiciunea faţă de vanităţile firii umane, ale
existenţei în general, să-l facă prudent şi lucid în dozarea faptelor. De
aceea se opreşte, meditează şi nu se sfieşte să spună: “ci de acestea
destulu-i”.
Istoria zbuciumată a Moldovei a creat o anume imagine despre
existenţa umană. Domniile care se sting repede (Petru Rareş, Alexandru
Lăpuşneanu, Despot Vodă, Ioan Vodă Ameanul, Aron Vodă ş.a.), cu
avalanşa lor de fapte, uneori atroce, sunt analizate din perspectiva
memorialistului mai îndepărtat sau mai apropiat de ele, dar cu avan-
tajul “privirii globale”. Strălucirea figurii lui Ştefan este strălucirea
unui mit care ilustra puterea credinţei asociată cu dragostea de neam.
Domnitorul apărea ca personalitatea exemplară, eroul, într-o vreme de
insecuritate, de “neaşezare”, apărător al neamului său şi al întregii
creştinătăţi. Arbitrariul stăpânea viaţa celor din vârful ierarhiei, pe
care îi are în primul rând în vedere cronicarul. El observă cu durere că
“Pre Moldova ieste acest obiceiu de pier fără de număr, făr-de
judecată, făr-de leac de vină, înşiş pârăşte, însăşi umple legea şi de
acesta noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi suntu de le ieste drag a
vărsa sânge nevinovat”. Ni se oferă un model de organizare statală,
deplin convingător, consideră cronicarul, mai ales că nu a fost elaborat
de minte omenească, ci de “neştiinţa” unor “muşte fără minte”: “Iani,
de s-ar învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte, cumu-ş ţin
domniia, cum ieste albina, că toate-şi apără căşcioara, şi hrana lor cu
58
120
acile şi cu veninul său. Iară domnul lor ce să chiamă matca, pre

nimenea nu vatămă, ci toate de învăţătura ei ascultă”. Modelul statal
contrapus de Ureche ţine cont de ordinea naturală, iar în acest cadru
crima, oricare i-ar fi justificările, constituie o încălcare a ordinii
naturale, un păcat împotriva firii. De aceea îl îngrozeşte Alexandru
Lăpuşneanul prin omorârea celor 47 de boieri, Ioan Vodă Armeanul şi
va manifesta reticenţe chiar faţă de Ştefan (“mânios şi de grab
vărsătoriu de sânge nevinovat”), însă îl va lăuda pe Petru Şchiopul,
care “boiarilor le era părinte, pre carii la cinste mare îi ţinea şi din
sfatul lor nu eşiia”.
Ureche a gândit ca un istoric realitatea politică a vremilor evocate
şi a procedat ca un literat când s-a aşternut la scris. Pentru el,
Moldova era o realitate, o ţară, un popor, a căror demnitate nu
apărea ca deplină fără scrisoare. Istoria / istorisirea e un “certificat”
de identitate. Nu sunt întâmplătoare observaţiile asupra firii Mol-
dovei şi moldovenilor. “Pentru el, spune G. Ivaşcu59, Moldova, aflată
acum în scădere, a fost una din marile realităţi politice şi militare ale
acelei părţi de lume, conştiinţa faptului respirând la fiecare filă a
cronicii”. Evident că, în comparaţie cu epoca de glorie a lui Ştefan.
Ureche observă starea de decădere a ţării. Reînvierea trecutului de
glorie, ca un exemplu pentru contemporani şi urmaşi, stă, după cum
vedem, la temelia literaturii noastre artistice, a momentelor prin-
cipale din evoluţia ei.
Patriotismul, care vibrează puternic în evocarea scenelor de sacri-
ficiu pentru ţară, îl determină pe cronicar să renunţe la resentimentele
faţă de un Ioan Vodă Armeanul şi să laude angajarea totală a oştenilor
săi în luptă: “Ci moldovenii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să
izbândească. Şi multă moarte s-au făcut între amândoao părţile, că nu
era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să
bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armele scăpa. Acela
prah se făcură, cât nu să cunoştiia care de care-i ieste, de săneţe şi de
trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii
nu mai ştiia în cine dau”. Letopiseţul va trece în revistă faptele acelor
59
G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969, p.
151 şi urm.
121
domnitori care şi-au făcut din dragoste de ţară raţiunea de a fi, iar
autorul, în chip vădit sforţându-se să obţină efecte artistice pentru a fi
convingător, îi evocă într-un fel de iconariu. Bogdan cel Orb “nu în
beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un stejar în toate părţile priveghiia,
ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său”. Petru Rareş
“cu adevărat era ficior lui Ştefan Vodă celui Bun, că întru tot sămăna
tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri
bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre
direptate făcea”.
Figura centrală a letopiseţului este Ştefan cel Mare, simbol al luptei
pentru libertatea şi independenţa Moldovei. Pagini evocatoare de mare
forţă sugerează exemplaritatea personalităţii sale. Paginile care descriu
zilele de prohodire a voievodului impresionează: “Iară pre Ştefan
Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la
Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca
după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpat de mult bine şi
de multă apărătură”. Portretul pe care i-l face, tot în acest moment al
letopiseţului, “remarcabil portret moral (s.a., D.H.M.), un necrolog
care stopează chiar cursul istoriei spre a semnifica mai bine greutatea
pierderii”60 rămâne un model al genului în literatura noastră veche, dar
nu numai: “Fost-au acestu Ştefan Vodă un om nu mare de statu,
mânios şi de grab vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la
ospeţe omorâea fără giudeţu. Amintrilea era om întreg la fire,
neleneşu şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândeai, acolo îl
aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia,
ca văzându-l ai săi să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru război de
nu biruia. Şi unde-l biruia alţii nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se
căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor”.
Istoria nu este făcută numai de domni, deşi acestora le acordă
Ureche cea mai mare atenţie. Ei se sprijină pe ţărănime, în primul
rând, aşa cum a procedat cu strălucire Ştefan, pentru că ea forma
grosul armatei moldovene. Cronicarul aruncă o privire şi spre
necazurile celor de jos înfăţişând tabloul cumplit al foametei din
60
Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeana a literaturii române vechi,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1991, p. 25.
122
vremea lui Petru Şchiopul: “iar dinspre toamnă deaca s-au pornit
ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acelea s-au fostu oprind
sărăcimea foamea, că-i coprinsese pretutinderea foametea”.
Din perspectiva aceleiaşi dorinţe de reconstituire istorică şi a
sentimentului unei datorii patriotice, capitolele introductive, dar şi
altele, cum este Povestea şi tocmeala altor ţări..., vorbesc despre ori-
ginea latină a poporului român şi a limbii române. Autorul fixează
datele identităţii unui neam, în contextul convieţuirii lui cu alte nea-
muri. Istoria Moldovei, de fapt istoria românilor, trebuie privită în
corelaţie cu a altor popoare, vecine, căci, spune Ureche, “nu să cade
să nu pomenim, fiindu-ne vecini de aproape”. În acest context, al
fixării identităţii etnice, cronicarul face consideraţii asupra originii,
continuităţii, unităţii de neam a românilor. Pentru Transilvania nutreş-
te o simpatie deosebită: “Iaste Ţara Ardealului plină de toată hrana
câtă trebuie vieţii omeneşti, că pâine peste seamă rodeşte multă, de
nimenea nu o cumpără, ci tuturor prisoseşte; vin – pretutinderea,
nimărui nu lipseşte; miiare multă şi bună, de care fac mied, aşa de
bun, cât să potriveşte cu marmaziul”61. În acest context, al prezentării
neamurilor din Ardeal, Ureche afirmă, convins: “Românii, câţi să află
lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un
loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”.
După cum popoarele sunt amestecate, aşa şi limbile, iar româna nu
face excepţie: “Aşişderea şi limba noastră den multe limbi iaste
adunată şi ni-i amestecat graiul nostru cu a vecinilor de prinprejur,
măcar că de la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-s amestecate, cum
spune la predoslovia letopiseţului celui moldovenescu de toate pre
rându”62 (Pentru limba moldovenească). Această amestecătură pare
înţeleasă ca o alterare, dar acceptată ca o realitate istorică, de aceea se
dau exemple de cuvinte din alte limbi, prezente în limba noastră.
Ureche pune început, fără să fie conştient de asta, desigur, unei
dispute de mai târziu: raportul dintre fondul latin şi nelatin al limbii
noastre. Făcând etimologie şi apropiind cuvinte româneşti de cuvinte
61
Marmaziu: vin de Malvasia.
62
Ureche se referă la pasajul introductiv din Cronica moldo-rusă.
123
latineşti, el constată cu nedisimulată mândrie că “de ne-am socoti pre

amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”.
Unitatea etnică e românilor se datorează unităţii de origine, în
primul rând, chiar dacă românii erau împrăştiaţi la acea vreme sub trei
stăpâniri politice deosebite. Cam în aceiaşi ani scria şi Simion Ştefan
Predoslovia către cetitori, în care dădea vina pe cel “ce-au răsfirat
românii printr-alte ţări, de şi-au amestecat cuvintele cu alte limbi, de
nu grăescu toţi într-un chip” şi propunea un model de limbă care să
exprime tocmai unitatea românilor. Ureche nu merge până acolo încât
să propună realizarea unităţii politice a românilor, cu toate că nu-i
lipseau argumentele.
Există în letopiseţ o adevărată fascinaţie a întemeierii, a evocării
momentelor primordiale. Identitatea etnică îşi fixează în momente
imemoriale structura. Relatarea faptelor istorice începe de-abia cu al
VI-lea capitol De-nceputul domnilor Ţăriei Moldovei şi de viiaţa
lor şi de cursul anilor vrem să arătăm. Vă leato 6867 (ed. Liviu
Onu), după ce cronicarul a vorbit despre Descălecarea Ţării Mol-
dovei de-nceputul ei, din letopiseţul cel latinescu izvodită, de
Descălecatul Ţării Moldovei al doilea şi, mai întâi, de “descă-
lecarea” românilor ca neam.63 Mai târziu, M. Costin, acestui moment, îi
va dedica o carte, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor, determinat de “basnele” în jurul subiectului, dar şi de
faptul ca Ureche nu a vorbit mai pe larg “de discălecatul cel dintâi cu
români”: “Iară de discălecatul cel dintâi cu români, adecă cu
râmleni, nimica nu pomeneşte, numai ameliţă la un loc, cum că au
mai fostu ţara discălecată şi s-au pustiit de tătari”64. Reproşul lui M.
63
Gr. Ureche crede ca Moldova a fost odată descălecată, înaintea lui
Dragoş, dar tătarii “au răsipit-o”, pe vremea lui Flaccus, de la numele
căruia ar veni denumirea de Valahia. M. Costin va critica eroarea lui şi, în
primul rând, că nu observă diferenţa între descălecatul Moldovei şi
“descălecatul cel dintâi cu români, adecă cu râmleni”. V. M. Costin,
op.cit., p. 242, citat şi infra.
64
Ibidem, p. 242. M. Costin îi reproşează lui Ureche că numai “ameliţă la
un loc” (a ameliţa: “a pomeni”, “a consemna”), pentru că pasajul De ră-
sipirea ţărâi dintâi nu acordă subiectului o importanţă mai mare: “Ori că
n-au avut cărţi, ori că i-au fostu destul a scrie de mai scurte veacuri,
124
Costin are în vedere meritul lui Ureche, de aceea nu devine foarte

sever: “destul de dânsul şi atâta, câtu poate să zică fieştecine că
numai lui de această ţară i-au fostu milă, să nu rămâie întru întu-
nerecul neştiinţei...”.
Etimologia şi legenda se îngemănează în pasajul despre al doilea
descălecat (al lui Dragoş) .Ureche inserează o legendă, aşa cum va face
mai târziu I. Neculce, socotită utilă în explicarea unor evidenţe: ţara se
numeşte Moldova pentru că Dragoş a urmărit un buor până în satul
Buorenii, iar căţeaua care a “crăpat” de atâta alergătură a dat numele
său apei (Molda, Moldova) şi de la numele apei vine şi numele ţării el
cărei hier (herb, stemă) e capul de buor. Povestirea aceasta are logica
miturilor esenţiale. Ea, ca şi alte pasaje, denotă ştiinţă a istorisirii.
Cu toate că Letopiseţul Ţării Moldovei este o operă de istorio-
grafie, nimeni nu s-a îndoit de valoarea literară a textului, de calităţile
de prozator ale lui Grigore Ureche. “Prima noastră cronică, apreciază
N. Manolescu65, este, în amestecul ei inextricabil de observare rece a
atrocităţii şi de creştinească perplexitate, de ironie cultă şi de inocenţă
populară a stilului, o operă clasica a prozei istorice”. Letopiseţul s-a
impus ca o creaţie de referinţă prin tonul impersonal adoptat de
narator, solemnitatea de inscripţie murală a textului şi, în forma veche
a limbii, prin concizia exemplară a frazei. Opera, ca structură, nu do-
vedeşte complexitate, dimpotrivă, impresionează prin măreţia simpli-
tăţii. Materialul epic se organizează în jurul a două nuclee de efect
literar deosebit: naraţiunea (care i-a inspirat pe Hasdeu, Negruzzi,
Alecsandri, Dalavrancea, Sadoveanu66) şi portretul. Descrierea câm-
purilor de luptă relevă o calitate surprinzătoare pentru începutul prozei
destul de dânsul şi atâta, câtu poate să zică fieştecine că numai lui de

această ţară i-au fostu milă, să nu rămâie întru întunerecul neştiinţei, că
celelalte ce mai suntu scrise adăosături de un Simeon Dascalul şi al
doilea, un Misail Călugărul, nu letopiseţe, ce ocări suntu”.
65
Op.cit., p. 50.
66
C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul; V. Alecsandri, Dumbrava Roşie,
Despot-Vodă; Delavrancea – trilogia; Sadoveanu, Viaţa lui Ştefan cel
Mare, Fraţii Jderi, Nicoară Potcoavă; Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit
ş.a.
125
noastre: schimbarea de perspectivă în funcţie de necesităţile fluxului

narativ. G. Ivaşcu constata, pe bună dreptate, că Grigore Ureche
“descoperă perspectiva”67, care îi permite să treacă de la planul ge-
neral al unei scene la motivaţiile de subsol, de la consideraţii de ordin
militar, la observaţii morale, de la notarea cu exactitate a zilei şi chiar
orei la inserţii de elemente supranaturale. N. Manolescu (loc.cit.)
vorbea de o “istorie dramatizată”, de intuiţia planului de adâncime
într-o scenă, de calităţile de “scenograf” ale autorului, care vede ceea
ce descrie. Pe toate le uneşte perspectiva morală. Povestind fapte din
trecutul îndepărtat, Ureche le actualizează tocmai prin aplicarea
exigenţelor moral-creştine de totdeauna. Lupta lui Ştefan cu Matei
Corvin la Baia, fuga lui Petru Rareş, complotul împotriva lui Ştefan
Lăcustă, dar mai ales evoluţia lui Ioan Vodă Armeanul relevă preo-
cuparea pentru latura de adâncime, tâlcul întâmplărilor violent dra-
matice. Tristeţea lui Petru Rareş, văzându-se urmărit în pribegia sa, nu
e înlăturată decât de ospitalitatea gazdelor sale de peste munţi, ca un
balsam pentru cele îndurate. Toate întâmplările sfârşesc în această
concluzie: “Ci Dumnezeu, cela ce-i ocârmuitoriu tuturor celor ce i se
roagă cu credinţă, au acoperit pe Pătru Vodă şi i-au dat cale deşchisă”.
Au reţinut atenţia ca naraţiuni dense relatările despre Alexandru
Lăpuşneanul şi, mai ales, despre Ioan Vodă Armeanul. Dacă facem
abstracţie de titlurile prin care se povesteşte despre cea de a doua
domnie a lui Lăpuşneanul, vom observa că materia epică se organi-
zează ca într-o povestire, cu articulaţie specifică: expoziţiune, intrigă,
tratare, punct culminant, deznodământ. De altfel, şi în legătură cu
scena anterioară, a pribegiei lui Petru Vodă Rareş, s-a vorbit de o
“nuvelă de urmărire şi travesti”68. Sultanul hotărăşte să-i dea din nou
domnia lui Lăpuşneanul (expoziţiunea), el vine să-şi ia domnia, dar
boierii îl întâmpină, trimişi de Tomşa, să-i spună că ţara nu-l vrea
(intriga), apoi urmează şirul răzbunărilor, după ce “s-au curăţit de
67
Op.cit., p. 48. N. Manolescu consideră relatarea despre Ioan vodă Ar-
meanul “capodopera artistică a Letopiseţului” (op.cit., p. 49), prin ele-
mentele sale epice, etice, dramatice, psihologice.
68
E. Negrici, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron
Costin, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 72.
126
toata grija denafară” (pedepsirea celor fugiţi în Polonia, uciderea

boierilor chemaţi la curte sub pretextul unui ospăţ ş.a.), adică tratarea,
pentru ca, malefică încununare a terorii din ţară, după cuvântul dat
sultanului, în cele din urmă să dea foc cetăţilor Moldovei (punctul
culminant). Deznodământul atroce al vieţii acestui domnitor intră în
logica şirului de crime pe care le-a declanşat. Negruzzi nu a schimbat
prea mult din ceea ce a aflat în cronică (boală, călugărire, complot).
Deznodământul ne dă măsura originalităţii lui Ureche. Pare un narator
romantic, interesat de astfel de scene, dar îşi ascunde orice participare,
orice reacţie, ba încă notează: “Acestu Alexandru Vodă zic că au fostu
scoţând ochii oamenilor şi pre mulţi au sluţit în domniia lui”. Notaţia
are tâlcul ei. Pe patul de moarte, călugărit sub numele de Pahomie,
încercând o împăcare cu divinitatea (ca Demonul din Înger şi demon,
poemul eminescian), muribundul, de îndată ce se simte ceva mai bine,
promite că “va popi şi el pre unii” când se va restabili. Reacţia celor
din jur, boieri, slujitori ai Bisericii, doamna Roxanda (cum îi spune
Ureche) nu s-a lăsat aşteptată: “l-au otrăvit şi au murit”. Ceea ce nu-i
împiedică să-l îngroape cu mare pompă: “Şi l-au îngropat în mă-
năstirea Slatina”. Mai mare decât pedeapsa cu otravă îi pare cro-
nicarului absenţa iertării, a accesului la mântuire, fapt care ar explica
şi introducerea notaţiei despre care vorbeam şi o sugestie pentru
justificarea reacţiei disperate a celor din jur.
Descrierile luptelor au “un suspens implicit”, consideră Eugen
Negrici69. Cronicarul ştie să stârnească şi să întreţină curiozitatea
cititorului, să dea, în momente bine alese, rezolvări ale situaţiilor.
Semnificative sunt episoadele despre lupta de la Podul Înalt, de la
Valea Albă, de la Cahul sau Baia.70
În ce priveşte arta portretului, s-a remarcat înclinaţia spre portretul
moral. Tudor Vianu observa, în Fazele portretului moral71, depla-
sarea spre psihologie a portretului în Renaştere, spre observaţia
morală, în comparaţie cu portretistica antichităţii. La Grigore Ureche,
când portretul are un statut de sine stătător, vom întâlni o sinteză de
69
Ibidem, p. 45.
70
V. comentarea acestora în E. Negrici, supra, pp. 45 şi urm.
71
T. Vianu, Figuri şi forme literare, Bucureşti, 1946, pp. 221-243.
127
trăsături morale, în primul rând, corelate cu observaţii de amănunt,

uneori aproape accidentale, sugestive totuşi pentru crearea perspec-
tivei. În acest fel este conceput portretul mult citat al lui Ştefan cel
Mare. Tot aşa procedează, prin acumularea de observaţii morale, cu
accent pe îndatorirea faţă de ţară, când îi înfăţişează şi pe alţii (Petru
Şchiopul, Ştefan cel Tânăr, Iancu Sasul etc.), fie că îi simpatizează, fie
că are rezerve faţă de ei. Comparaţia plastică sau antiteza sunt
mijloace sugestive pentru autor. Petru Şchiopul era “blând, ca o matcă
fără ac”, Petru Rareş “ţara şi moşia sa ca un păstor bun o socotea”,
Iliaş, fiul turcit al lui Rareş, “dinafară să vedea pom înflorit, iară
dinlăuntru lac împuţit” ş.a. Antiteza funcţionează şi în caracterizarea
lui Bogdan cel Orb (citat supra).
Enumeraţia expune calităţile lui Petru Şchiopul: “Era domnu
blându, ca o matcă fără acu, la giudeţ dirept, nebeţiv, necurvar, nela-
com, nerăsipitoriu”. Să observăm derivarea negativă, pentru a sublinia
antiteza cu alţi domni. Antiteza funcţionează şi pe spaţii mai mari, în
comparaţia dintre domni şi dintre diferite momente ale istoriei Mol-
dovei. Aron Vodă veni ca o năpastă asupra ţării (“nu-i era grijă de
altu, fără de cât numai a prăda”, “nu să sătura de curvie, de giocuri,
de cimpoiaşi, pre cari îi ţinea de măscări”) pentru că “norocul cel bun
a ţării se schimbă, că după norocu bun, iată veni şi rău, ca cum ar fi
de la Dumnezeu înăemnatu, după vreme bună şi seninu, să vie vremea
rea şi turburată, după domnie lină şi blândă, să vie cumplită şi
amară”. De observat puterea de expresie a adjectivelor, registrul epite-
telor negative, necruţătoare. Concentrarea mijloacelor, sugestivitatea
lor îl determină pe P. Constantinescu să afirme că Ureche “a cunoscut
subtilităţile retoricei latine şi le-a folosit cu inteligenţa artistică”72. El
apropie portretul lui Ştefan de cel al lui Hannibal, făcut de Titus
Livius, iar al lui Al. Lăpuşneanu de al lui Tiberiu din Analele lui
Tacitus.
Insinuarea şi ironia fac parte din arsenalul portretistic al autorului.
Sfârşitul lui Ion Vodă e prezentat printr-o reluare sarcastică a cuvintelor
72
P. Constantinescu, Umanism erudit şi estetic, în vol. Studii şi cronici
literare. Prefaţă şi tabel cronologic de Cornel Regman, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1981, p. 283.
128
pe care le-ar fi spus domnitorul: “Caută că eu multe feliuri de morţi

groaznice am făcutu, iar această moarte n-am ştiut să o fiu făcutu”.
Caracterul oral al expunerii iese în evidenţă prin anumite expresii
figurate, în special în metafore şi comparaţii, prin apelul la maxime,
zicători şi proverbe, aclamaţii, interogaţii retorice, vocabular, vorbire
directă.73
Limba cronicii, evident arhaică, impresionează prin “extraordinara
mlădiere”, cum ar spune P. Constantinescu74. Calitatea, varietatea
procedeelor literare în această primă operă în proză de mai mari
dimensiuni, scrisă în limba română, l-au impus pe Grigore Ureche de
la început ca un clasic al literaturii noastre.
3 b. MIRON COSTIN (1633-18 dec.1691)

Continuatorul cronicii lui Grigore Ureche descinde dintr-o familie de
boieri ridicată în secolul al XVII-lea la mari ranguri domneşti. Tatăl său,
Ioan Costin, ajuns în timpul lui Miron Barnovski postelnic, apoi
hatman, se înrudea prin soţia sa Safta cu domnitorul şi era omul său de
încredere. Ioan Costin trăieşte momente de groază la Constantinopol,
când, după uciderea domnitorului proaspăt ales de boieri, se aştepta să
aibă aceeaşi soartă. Scăpat de urgie, se întoarce în ţară şi ia drumul
Poloniei, neputând uita prin ce a trecut. Aici, în 1638, Dieta polonă îl
înnobilează împreună cu fiii săi Alexandru, Miron şi Potomir.
Născut în 1633, Miron ajunge în Polonia când nici nu împlinise un
an. La cinci ani este înnobilat. Urmează cursurile colegiului iezuit din
Bar, un orăşel la graniţa Moldovei, apoi ale şcolii din Kameniţa. La
colegiul din Bar, se studia în limba latină, limbă de conversaţie între
elevi. Aici, în 1647, avea să fie surprins de invazia lăcustelor, descrisă
mai târziu în cronică.
Şi-a format o cultură aleasă (era unul din cei mai culţi oameni ai
vremii sale), despre care D. Cantemir vorbea cu admiraţie. S-a întors
în Moldova în împrejurări mai puţin cunoscute (prin 1652-1653), la
73
Pentru detalierea acestor aspecte, v. L. Onu, op.cit., pp. 50-54. De
asemenea, E. Negrici, cit. supra, cap. Tehnica scriitoricească, p. 137 sqq.
74
Vol. cit., cap. Limba cronicarilor, p. 239.
129
sfârşitul domniei lui Vasile Lupu (tatăl se refugiase în Polonia şi de

teama represaliilor acestuia). A fost primit cu mare căldură de marile
familii boiereşti, mai ales de Cantacuzini. Toma Cantacuzino vistier-
nicul va afirma: “capete ca acelea abia de au avut ţara cândva sau de
va mai avea”. Se bucură şi de încrederea domnitorului Vasile Lupu,
dar va trece de partea lui Gheorghe Ştefan. La un moment dat, chiar va
media între domn şi polonezi. M. Costin făcea parte din partida filo-
polonă, care vedea în polonezi un sprijin puternic în eliberarea de sub
stăpânirea turcilor. Cronicarul va fi trimis în solie în Polonia de mai
multe ori, dar participă la expediţii în Transilvania (1659, pe vremea
lui Duca Vodă), în Muntenia şi Oltenia (1663, 1665), alături de turci,
ajungând şi sub zidurile Vienei în 1683. S-a bucurat totuşi de victoria
creştinilor, a lui Ioan Sobieski, pe care îl cunoştea şi care, după ce se
va duce în Polonia împreună cu toată curtea lui Duca Vodă, îi va da ca
reşedinţă castelul de vânătoare de la Daşov.
Când, în 1663, luase parte, din porunca vizirului, la războiul împo-
triva seimenilor răzvrătiţi, va ajunge să privească relicvele podului lui
Traian la Turnu-Severin. Vor rămâne urme adânci în memorie, se va
naşte revelaţia că ideea unităţii se poate sprijini pe dovezi concrete.
Expediţia din Transilvania, cu trecere prin Braşov, Ţara Bârsei, Alba
Iulia, Almaj, se va înscrie în aceeaşi linie.
Inteligenţa şi cultura sa îl recomandau ca un fin diplomat. Aşa cum
se exprima un contemporan, era “mai de treabă la voroavă”. Ion
Neculce confirmă abilitatea sa, când transcrie cuvintele rostite la o
întâlnire cu vizirul, care-l întrebase despre ce crede în legătură cu
lăţirea împărăţiei sale: “Suntem noi, moldovenii, bucuroşi să se
lăţească împărăţia în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră
nu ne pare bine să se lăţească”.
A ocupat responsabilităţi dintre cele mai mari în ierarhia vremii:
sluger, paharnic, pârcălab de Hotin, mare comis, mare vornic al Ţării
de Sus, apoi al celei de Jos, din 1675 mare logofăt, până în 1683, când
pleacă în Polonia.
În decembrie 1685, la insistenţele lui Velicico Costin, fratele său,
revine în ţară. Şi Constantin Cantemir, domnul de atunci, fusese de
acord cu venirea lui, mai ales că Miron Costin începuse o activitate
foarte periculoasă pentru politica sa. Alcătuise un memoriu al boierilor
130
moldoveni către Sobieski pentru organizarea unui stat moldovean sub

protecţia Poloniei, eliberat de sub turci. Constantin Cantemir nu-i
oferă decât starostia Putnei. Ultimii ani ai vieţii vor fi dominaţi de
conflictul dintre familia lui şi a Cantemireştilor. Se opune, în 1690,
tratatului de alianţă făcut de domnitor cu habsburgii, ceea ce face ca
relaţiile să devină foarte încordate. Velicico a organizat, se pare, şi un
complot împotriva domnitorului şi, descoperit, va fi decapitat cum se
va întâmpla şi cu Miron le scurt timp, după ce e ridicat de la moşia sa
Barboşi, unde era ocupat cu pregătirile pentru înmormântarea soţiei. În
Vita Constantini Cantemiri, Dimitrie va relata întâmplările, fiindcă a
fost martor la desfăşurarea lor.
Opera lui Miron Costin marchează o deplină înţelegere a
literarului, a statutului literaturii, încât putem afirma că, odată cu el şi
cu contemporanul său Dosoftei, se naşte conştiinţa literară româ-
nească. Studiile în Polonia, într-un moment de influenţă a culturii şi
literaturii baroce, i-au creat lui Miron Costin anumite convingeri în ce
priveşte literatura. Nu e vorba numai de literatura istoriografică, ceea
ce explică diversitatea operei sale, tendinţa de teoretizare, de siste-
matizare, de glosare în jurul ideii.
Dan Horia Mazilu75 a studiat legăturile lui Costin cu literatura şi
cultura barocului. Locul principal în opera sa îl ocupă cele două
scrieri, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace şi De
neamul moldovenilor, dar opera sa e mai vastă. Miron Costin a scris
epigrame, memorii, “în care ipostaza moralistului şi filozofului de
factură barocă predomină”76, poem de meditaţie filozofică (Viaţa
lumii), poezie epică (Poema polonă). Primele tratate istorice sunt
concepute de el. În ele (Cronica polonă şi De neamul moldove-
nilor), se prefigurează abordarea ştiinţifică a fenomenelor istorice,
pornind de la o strictă documentare, cum vor proceda reprezentanţii
Şcolii Ardelene.77
75
Vocaţia europeană..., op.cit., p. 27 şi urm.
76
Idem, ibidem, p. 28.
77
Se intitulează, pe scurt, Cronica polonă şi Poema polonă Cronica Ţări-
lor Moldovei şi Munteniei şi, respectiv, Istoria în versuri polone
despre Moldova şi Ţara Românească. M. Costin a mai scris Stihuri
131
Literatura mai este pusă încă sub semnul unei anume utilităţi, nu
poate fi un simplu joc. Pagina scrisă are un scop, ea afirmă ceva,
demonstrează ceva în legătură cu un subiect. Respectul pentru
cuvântul scris i se pare respectul pentru un dar lăsat de Dumnezeu:
“Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti
scrisoarea, dintre care, dacă va voi omul, cele trecute cu multe vremi
le va putea şti şi oblici” (De neamul moldovenilor). Prin scris, omul
atinge veşnicia: “scrisoarea ieste lucru vecinicu”. Prin citit, îl cu-
noaşte pe Creator şi, de asemenea, “agonisim nemuritoriu nume”; “Cu
cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu, cu cetitul
laudă îi facem pentru toate ale lui către noi bunătăţi…”. Aşadar,
responsabilitatea celui care aşează pe hârtie, fie gândurile sale, fie
despre ceea ce a văzut şi auzit, va fi cu atât mai mare.
M. Costin face operă istorică pentru a afirma câteva idei esenţiale,
dintr-o perspectivă nouă. Cronica polonă (1677) şi Poema polonă
(1684), scrise înaintea Letopiseţului şi lucrării De neamul moldo-
venilor (1675 şi, respectiv, 1686), abordează problema originii limbii
române şi a poporului român, pe care izvoarele poloneze o ignorau.
De aceea le şi scrie în limba polonă. Se cunosc prea puţin aceste
opere, primele care îşi propun să epuizeze un subiect care a produs
ceea ce s-a numit “gâlceava cronicarilor”78. Autorul prezintă pentru
publicul polonez (Poema a fost inclusă în istoria literaturii poloneze)
datele originii romane a poporului român, argumentele latinităţii
limbii prin comparaţii sugestive (în Cronică se include o listă de 87
de cuvinte româneşti foarte apropiate de cele latine), prin informaţii
despre istoria locurilor, numele apelor, localităţilor etc., povestirea
legendei întemeierii celor două principate.
Semnificativ rămâne (din cele două puncte de vedere, al înţelegerii
statutului literaturii şi al afirmării unui scop al scrisului) că, înainte de
letopiseţ şi de cele două scrieri în polonă, Miron Costin alcătuieşte
împotriva zavistiei, o prelucrare intitulată Istoria Ardealului sau Istoria

de Crăiia Ungurească, a tradus din latină Graiul solului tătărăsc. I se
atribuie Cântecul lui Potocki.
78
Pot fi consultate în ed. Panaitescu, op.cit.
132
poemul în versuri Viaţa lumii (1673).79 Poemul se doreşte a fi o

demonstraţie de virtuozitate pe fondul de sentimente determinat de
conştiinţa perisabilităţii existenţei umane, temă întâlnită în literatura
europeană a tuturor timpurilor, cu rădăcini îndepărtate în Eccleziast.
Miron Costin vorbeşte în Predoslovie despre “cum ieste de lunecoasă
şi puţină viiaţa noastră şi supusă pururea primejdiilor şi primene-
lilor”. A scris versuri pentru că avea exemple strălucite de acest “feliu
de scrisoare” în literatura laică şi cea creştină (şi enumeră autori) şi
pentru ca să se vadă că “şi în limba noastră poate a fi acest feliu de
scrisoare ce să chiamă stihuri”. Pe de altă parte, ar dori să-l ferească
pe cititor de relele lumii, avertizându-l că la tot pasul îl vor întâmpina
“greotăţi”: “Citeşte cu bună sănătate şi cât poţi mai vârtos de pri-
mejdiile lumii să te fereşti, cu ajutorul preaputernicului Domnului
Dumnezeu”. Trei scopuri, aşadar: liric, tehnic, didactic. Toate aşezate
sub semnul datoriei patriotice de a demonstra virtuţile poetice ale
limbii noastre, tot aşa de impresionante ca ale latinei lui Virgiliu sau
“elineştii” lui “Omir”. Costin inaugurează o direcţie foarte fertilă în
lirica noastră, cea a poeziei de meditaţie filozofică. Tot în acest cadru
trebuie privite şi Stihurile împotriva zavistiei, un fel de Cântare
omului dominată de acelaşi sentiment al zădărniciei80, foarte ase-
mănătoare cu unele versuri ale psalmilor lui Dosoftei. Aici, ca şi în
Viaţa lumii, Miron Costin meditează în marginile unui regret, ale unei
melancolii care îşi au cauzele în relele firii omeneşti, reuşind să obţină
limpezimi impresionante pentru începuturile liricii noastre: “Ce nu
mulţămeşti câtu ai, ci tot râvneşti / Inima ta spre altul? Cine toate
poate? / Nu toate are unul, ci cu toţi toate: / Unul una şi altul alta
bunătate”.
Important este, din Predoslovia la Viaţa lumii, scurtul tratat de
prozodie, intitulat Înţelesul stihurilor, cum trebuieşte să se citească.
Costin nu sesizează poeticul decât în forma lui exterioară: stihurile au
o “dulceaţă” iar aceasta presupune lectură atentă şi osteneală pentru
înţelegere; “mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a ceti şi a nu înţelege
79
A fost publicat pentru prima dată de B.P. Hasdeu în 1866, apoi de alţi
editori. Reprodus şi de Panaitescu, op.cit.
80
Zavistie: invidie.
133
ieste a vântura vântul sau a fiierbe apa”. De asemenea, stihurile

presupun meşteşug, prin urmare autorul explică, rudimentar, desigur,
ce este silaba, rima, măsura (fără să le numească uneori aşa). Poezia
s-ar deosebi de proză tocmai prin problemele tehnice legate de silabă,
scrisoarea legată. Poezia, scrisoare legată (spre deosebire de proză,
scrisoare dezlegată), s-a creat printr-o anumită îndemânare a îmbinării
silabelor. Stihul (cuvânt sinonim cu ceea ce înţelegem, azi, vers, dar şi
cu poezie) impune rima, care apare când “cuvintele cele la sfârşitul
stihului a doao stihuri să tocmăsc într-un chip”. Evident că proble-
mele acestea de versificaţie le cunoştea din frecventarea literaturii
antice. De altfel, sunt pomeniţi Homer, Ovidiu, Virgiliu, Quintus
Curtius, Herodot ş.a., în diferite opere. Sesizează şi existenţa ritmului,
dar, problemă de subtilitate auditivă, într-adevăr, se rezumă la a
recomanda să nu se lungească sau să se scurteze sunetele: “de vei
trăgăna, ţii-a părea că nu ieste stihul bun, ci trebuieşte, unde va fi de
trăgănatu să trăgănezi, unde de scurtatu să scurtezi”.
Tema “fortuna labilis”, generatoare de tristeţe, uneşte câteva mo-
tive literare, întâlnite şi la preromantici. Trecerea timpului creează
acest tablou apocaliptic: “Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; /
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară. / Trece veacul desfrânatu,
trec ani cu roată, / Fug vremile ca umbra şi nici o poartă / A le opri
nu poate. Trec toate prăvălite / Lucrurile lumii şi mai mult cumplite” (
A se remarca ingambamentul!). Perisabilul nu pândeşte numai fiinţa
umană, ci fiinţa întregului univers. Ceva a ros la temeliile acestei lumi
şi poetul simte că ea nu e, cum ar zice filozoful, cea mai frumoasă
dintre lumile posibile, că, prin urmare, o aşteaptă sfârşitul inexorabil:
“Fum şi umbră sunt toate, visuri şi părere, / Ce nu petrece lumea şi-n
ce nu-i scădere (...). Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare, /
Minunată zidire, şi el fârşit are. / Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna,
/ Întuneca-veţi lumini, veţi de gios cununa. / Voi, stele iscusite,
ceriului podoaba, / Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba”. Caden-
ţele eminesciene (din Melancolie), imaginile apăsătoare sunt mesajul
unei medievalităţi zguduite de seisme, care trăia eu obsesia morţii. De
fapt, obsesia morţii generează şi tema şi motivele care o compun:
“Fum şi umbră suntu toate, visuri şi părere”; “Suptu vreme stăm, cu
vreme ne mutăm viiaţa, / Umblăm după a lumii înşelătoare faţă”.
134
Numai Dumnezeu este fără de moarte: “Tu, părinte al tuturor,

Doamne şi împărate, / Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate”. Pe
oameni “norocul îi petrece” (Eminescu), trecător şi schimbător ca
vremea: “El suie, el coboară, el viiaţa rumpe / Cu soţia sa vremea,
toate le surpe”. În faţa morţii sunt egali toţi oamenii, indiferent de
rangul social, de puterea temporară: “Moartea, vrăjmaşa, într-un chip
calcă toate casă, / Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime nu lasă, / Pre
bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare, / O, vrăjmaşă, priietin ea pre
nimeni nu are”.
Recunoaştem aici motive din versurile lui Virgiliu (“Fugit ir-
reparabile tempus...”), din Horaţiu (“Eheu, fugaces...”), însă ne sur-
prind imaginile villoneşti, nefiind vorba, desigur, de vreo influenţă:
“Unde-s cei din lume / Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume /
Le-au rămas de poveste (...). Unde-s ai lumii împăraţi, unde ieste
Xerxes, / Alixandru Machidon, unde-i Artaxers, / Avgust, Pompeiu şi
Chesar?” Motivul “ubi sunt” circula în literatura Evului Mediu, numai
aşa se explică apropierile între cei doi poeţi.
Deşi imaginile sunt atât de apăsătoare (“Ceriul de gândurile
noastre bate jocurie”), ducându-ne cu gândul la celebrul vers emi-
nescian “căci vis al morţii eterne e viaţa lumii întregi”, o seninătate în
aparenţă inexplicabilă domină versurile. Există, în această lume, cu
viaţa ei trecătoare, şansa mântuirii. “Gâlceava” cu lumea (ca în
Divanul lui Cantemir) e gâlceava cu ispitele, răul din lume, căci
dincolo de toate se află totuşi uşa spre eternitate: fapta bună; Lumea ar
fi mai bună, dacă oamenii ar fi mai buni. Cerul e deschis, iertător, nu
ca la pesimişti, cu condiţia să cauţi perfecţiunea morală: “Ia aminte,
dară, o, oame, cine eşti pe lume, / Ca o spumă plutitoare rămâi fără
nume, / Una fapta, ce-ţi rămân, buna, te lăţeşte, / În ceriu cu fericire
în veci te măreşte”. Mentalitatea poetului medieval ascultă vuietul
vremii, oricât de zbuciumat ar fi, dar nu se înspăimântă, fiindcă ştie că
Dumnezeu nu vrea pieirea acestei lumi şi a omului vieţuitor în ea.81
81
E. Negrici, Expresivitatea involuntară, op.cit., p. 56. E.N. caracterizează
expresiv: “Apariţie cu totul excepţională în tărâmul nostru, poemul e
scris în duhul întristat al atâtor poeţi latini şi medievali, laici şi religioşi.
În felul în care contemplă Costin priveliştea convulsivă a lumii şi cum se
135
Între veşnicie şi faptă se află discursul cronicarului Miron Costin.

Fapta scrisului, ca prag spre veşnicie, creează conştiinţa unei respon-
sabilităţi, exprimată în cuvinte aforistice, de multe ori evocate: “Când
ocărăscu într-o zi pe cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi
da seama de ale mele, câte scriu” (De neamul moldovenilor).
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace a avut soar-
ta multor creaţii din literatura noastră veche, deoarece nici în acest caz
nu s-a păstrat originalul. Spre deosebire de cronica lui Ureche, avem
còpii fidele sau aproape fidele, provenite prin intermediul unor com-
pilaţii moldoveneşti alcătuite din dispoziţia domnilor sau a boierilor.
Pentru istorici, Letopiseţul constituie un document foarte preţios.
Ureche scrisese despre o perioadă cu care nu fusese contemporan
(1359-1595) reproducând afirmaţii după izvoare interne sau externe.
Cronica lui Miron Costin, care continuă letopiseţul lui Ureche, rămâne
unica mărturie de amploare pentru istoria Moldovei între 1595 şi
1661.
Miron Costin scrie o cronică boierească, prelucrând izvoarele în
stil propriu, aducând în atenţie multe mărturii personale, pentru că,
deşi nu cunoştea toate secretele de stat, avea acces totuşi la multe
informaţii, dată fiind poziţia sa în ierarhie.
Din letopiseţ s-au păstrat 49 de còpii, dintre care una în latină, în
greacă şi în franceză. A fost publicat pentru prima dată de Mihail
Kogălniceanu în vol. I (1852) al Letopiseţelor Moldovei, apoi de
V.A. Urechia (Opere complete, vol. I, 1886). Au urmat, mai aproape
de noi, ediţii importante: I.Şt. Petre (1943), P.P. Panaitescu (1944,
ediţie care stă la baza tuturor celorlalte, din 1958, 1961, 1963, 1965
ş.a.), L. Onu (Opere alese, 1967) ş.a.
Data scrierii letopiseţului nu a fost greu de stabilit. Era terminat în
1675, după cum ne putem da seama din două însemnări făcute pe còpii
instituie în text un primat al imaginilor decrepitudinii, chiar ale pu-

trescenţei şi ale morţii hidoase, reconfirmă un autor european şi, în
structura imaginativă, un barochist”. Pentru câteva informaţii, v. şi M.
Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982,
p. 93 sqq.
136
diferite. Pe una se află precizarea: “În oraş la Iaşi, în anul de la

zidirea lumii 7183, iar de la naşterea Mântuitorului 1675”.
Cealaltă reprezintă semnătura lui Miron Costin, cu o precizare
importantă: “Miron Costin, vornicul Ţării de Jos”. Funcţia a avut-o
până în 1675, an în care devine mare logofăt al Moldovei.
Pentru cei 66 de ani înfăţişaţi în cronică (de la a doua domnie a lui
Aron Vodă până la urcarea pe tron a lui Dabija Vodă) a utilizat diverse
izvoare istorice, mai ales pentru prima parte, adică ultimii ani ai
secolului al XVI-lea şi primii ai secolului al XVII-lea, adăugând şi
tradiţia internă, povestirile tatălui său, care a fost sfetnic al lui M.
Barnovski, ale boierilor vârstnici, ale soţiei sale (care se trăgea din fa-
milia Movileştilor. Toate acestea sunt pomenite şi în cronică: “Aceste
am înţăles de la boieri bătrâni de sfatu pre acele vremi”; “Ce cât au
putut ce înţelege den boieri bătrâni den dzilele lor, pre rândul său
mergându cursul anilor, îţi însemnămu”.
Izvoarele externe provin mai ales din literatura poloneză. Princi-
pala lucrare a fost cronica lui Paul Piasecki (lat. Piasecius), apărută în
1648 la Cracovia în limba latină Chronicon gestorum in Europa
singularium, care oferă informaţii sigure, foarte preţioase, despre
Moldova. S-a folosit şi de cronica lui Al. Guagnini, în traducerea lui
Martin Paszkowski, de o lucrare în versuri a lui Samuel Twardowski
intitulată Războiul civil. De asemenea, scrierea lui Laurenţiu
Toppeltin Origines et occasus Transylvanorum, tălmăcită în mare
parte sub titlul Istoria de Crăiia Ungurească. Pentru, anii de după
1653, când se întoarce în Moldova, până în 1661, letopiseţul se
transformă într-o lucrare cu caracter memorialistic: “Aşea şi nouă,
iubite cetitoriule, cu mult mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, în
care mai la toate ne-am prilejit singuri”82. De aici elogiul experienţei
proprii: “Iară vedearea singură den toate aşadză în adevăr gândul
nostru şi ce să vede cu ochii, nu încape să hie îndoială în cunoştinţă”.
Anii prezentaţi de Miron Costin reprezintă una din cele mai zbu-
ciumate perioade din istoria Moldovei. În 66 de ani, s-au perindat la
82
Vezi G.G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1972 (cu aplicaţii la M. Costin şi I. Neculce, ale căror pagini
intră în sfera memorialisticii).
137
tron 22 de domni, dar nici unul n-a ajuns să moară în această calitate,
toţi fiind nevoiţi să părăsească puterea pe neaşteptate. Constantin
Movilă moare la Nipru, Ştefan Tomşa la Ţarigrad, Moise Movilă, “sătul
de binele turcilor”, pleacă în Polonia, Miron Barnovski e decapitat la
Constantinopol, Ştefăniţă se îmbolnăveşte de “lingoare” (febră tifoidă)
ş.a.m.d. Cronicarul, care a scris Viaţa lumii, trăieşte sentimentul ne-
putinţei în faţa vremurilor: “Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste
vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la
acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi
prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă”
(din Predoslovie adecă voroavă cătră cetitoriul).
Letopiseţul se deschide cu lista istoricilor pe care autorul i-a avut
în vedere la scrierea lui, aşa cum va proceda şi în De neamul
moldovenilor. Predoslovia, dominată de o stare crepusculară
(“cumplite vremi”), pomeneşte despre intenţia de a scrie de la
“descălecatul cel dintâi”, dar, din cauza neaşezării vremurilor, a
trebuit să renunţe. Stihurile de descălecatul ţărâi, unde se afirmă
originea romană a poporului român, suplinesc într-o oarecare
măsură această parte din cronică, la care va reveni mai târziu, aşa
cum promite ( “de om avea dzile”).
Şi în Predoslovie, dar şi în alte parţi ale letopiseţului, Miron Costin
afirmă aceeaşi concepţie despre datoria de neuitat faţă de istoria ţării,
“să nu să treacă cumva cu uitarea”, despre finalitatea morală a narării
evenimentelor istorice: “...că letopiseţele nu sunt numai să le citească
omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să hie de
învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce să să ferească şi ce va
urma hiecine”. Aceste cuvinte reiau străvechiul adagiu al lui Herodot:
“Istoria este viaţa memoriei şi îndrumătoarea vieţii”.
Scriitorul iese biruitor din înfruntarea cu vremea sa şi cu uitarea
vremurilor. Ştie că ar fi putut, în mod firesc, mai mult şi solicită, fără
falsă umilinţă, îngăduinţa cititorului: “Crede neputinţei omeneşti,
crede valurilor şi cumplitelor vremi, întreabă pe ce vremi am scris şi
cât am scris”. Căci: “nu sunt vremile supt cârma omului, ci bietul om
supt vremi”.
Letopiseţul lui Miron Costin nu se deosebeşte, ca fapte de viaţă,
prea mult de al lui Grigore Ureche. Schimbări de domni, intrigi,
138
războaie, vărsări de sânge. Consemnarea lor se face uneori cu deta-

şare, chiar cu ton rece, profesional: “Cât l-au adus pe Răzvan la
Ieremie vodă, după câtăva mustrare i-au tăiat îndată capul şi l-au pus
într-un paru împotriva cetăţii. Iară pre unguri i-au gonit oştile până
la munţi, cu mare vărsare de sânge”. Dar alteori trăieşte intens tra-
gedia ţării prinsă ca într-un cleşte între imperii fanatice, dornice de
cuceriri. Au vină şi domnii lacomi şi incapabili, turcii cu pretenţiile
lor: “O, Moldovă, de-ar fi domnii tăi, carii stăpânescu în tine, toţi
înţelepţi, încă n-ai peri aşè lesne. Ce domniile neştiutoare rândul tău
şi lacome suntu pricine perirei tale. Că nu caută să agonisească şie
nume bun ceva la ţară, ce caută desfrânaţi numai în avuţie să strângă,
care apoi totuş să răsipeşte şi încă şi cu primejdii caselor lor, că
blăstămul săracilor, cum să zice, nu cade pe copaci, câtu de târdziu”.
Mulţi în vremea aceea se obişnuiseră cu stăpânirea otomană, dar
cronicarul se revoltă, îi prezintă pe turci în culori întunecate. El
sugerează intervenţia unei puteri străine, a polonezilor în special, aşa
cum se exprima şi în predoslovia la Poema polonă. Lăcomia e unul
din subiectele Letopiseţului, fie că se manifestă la nivel individual,
fie la nivelul unei naţiuni. Ca în Viaţa lumii, al cărei substrat amar
alimentează relatările din cronică, întâmplarea guvernează destinele
oamenilor şi provoacă tragedii pentru că ei nu sunt prevăzători. S-a
observat intenţia moralizatoare a diferitelor episoade ale cronicii.83
Destinul nu este numai în mâinile lui Dumnezeu, pare a spune cro-
nicarul, se află şi în mâinile oamenilor şi, de cele mai multe ori, şi-l
fac cu propria mână. Cazurile tipice se găsesc la tot pasul: Vasile
Lupu, Ştefan Tomşa, Miron Barnovski ş.a. Fiecare destin creează o
povestire, o nuvelă, cu momente foarte interesante din punctul de
vedere al artei literare. Portretele personajelor capătă adâncime psiho-
logică prin relatarea unor situaţii de viaţă. Ne reţine atenţia, în acest
sens, relatarea plecării lui Gh. Ştefan din Iaşi. Se pusese le cale un
complot iar Gheorghe Ştefan trebuia să găsească un motiv să plece din
Iaşi, de fapt pentru a întâmpina trupele care veneau să-l alunge pe
Vasile Lupu. Logofătul (Gh. Ştefan) îşi trimisese jupâneasa la ţară şi
83
V. Dan Horia Mazilu, Vocaţia europeană…, op.cit., p. 34 şi urm.; N.
Manolescu, op.cit., pp. 52 şi urm.
139
aranjase să i se trimită de acolo “scrisoare scornită” la timpul potrivit,

ca să poată pleca fără să dea de bănuit. În ziua respectivă se înfăţi-
şează înaintea domnitorului cerându-şi voie “să-şi ia dzua bună”, că
“i-au venit veste de boală foarte grea giupânesei”. Povestitorul no-
tează reacţia lui Vasile Lupu care subliniază naivitatea: “Să hie dzis
Vasilie vodă: Ce omu fără cale, logofătul! Ştiindu-şi giupâneasa
boleacă şi nu o ţine aicea cu sine”. Logofătul intră în încăpere cu
“faţa scornită de mare mâhniciune”, iar Costin notează: “Neştiutoriu
gândul omului spre ce meneşte!”
Sfârşitul lui Vasile Lupu face parte din seria “povestirilor pe tema
ispăşirii”, cum ar spune E. Negrici84. Domnitorul ispăşeşte pedeapsa
pentru firea “mai mult împărătească decât domnească”, dovedită cu
prilejul nunţii fiicei sale Maria cu cneazul Radziwill, de năzuinţa de
a-şi întinde stăpânirea şi asupra Ţării Româneşti, a Transilvaniei, de
gustul pentru fast şi bogăţie. Căderea sa îi pare cronicarului pildu-
itoare: “Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, când să
năruiesc de vreo parte, pre cât sunt mai înalţi, pre atâta şi durăt fac
mai mare, când să pornescu, şi copacii cei înalţi mai mare sunet fac,
când să oboară, aşea şi casele cele înalte şi întemeiate cu îndelungate
vremi, cu mare răzsipă purced la cădere, când cad. Într-acest chip şi
casa lui Vasilie Vodă, de atâţea ai întemeiată, cu mare cădere şi
răzsipă şi apoi şi la deplină stingere au purces de atuncea”.
Relatarea despre Vasile Lupu începe cu o prevestire pe această temă,
o tiradă despre lăcomia stăpânitorilor din toate timpurile, care ne arată
perspectiva morală din care priveşte Costin evenimentele şi faptele
oamenilor: “O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă.
Pre cât să mai adauge, pre atât mâhneşte. Pohtile a domnilor şi a
împăraţilor n-au hotar. Avându multu, cum n-ari avea nemică le pare.
Pre câtu îi dă Dumnedzău, nu să satură. Avându domnie, cinste, şi mai
mari şi mai late ţări pohtescu. Avându ţară, şi ţara altuia a cuprinde
cască şi aşea lăcomindu la altuia, sosescu de pierdu şi al său”.
În aceeaşi linie se situează povestirile despre Gheorghe Ştefan, pe
care, totuşi, îl aprecia. Ia distanţă faţă de “desfrânăciunile” sale: “me-
sele şi petrecăriile ceştii domnii de-abia la vreo domnie să se prilejuit,
84
Naraţiunea…, op.cit., pp. 218-238.
140
nu fără mare desfrânăciune de lucruri peste măsura curviei altfel însă

om deplin, cap întreg, hire adâncă, cât poţi dzice că născu şi în
Moldova oameni”.
Alexandru Iliaş, Mihnea al III-lea, Gaspar Graziani, Ştefan Tomşa
îşi primesc pedeapsa pentru crimele săvârşite. Dan Horia Mazilu ca-
racteriza expresiv atitudinea cronicarului: “Aflat undeva deasupra văl-
măşagului şi zbuciumului perpetuu pe care îl desluşeşte în faptele
celor trecuţi şi în cutezanţele contemporanilor (...), Costin morali-
zează, etichetează şi clasifică, neputând să-şi reţină un oftat în care se
acumulează multiform compasiunea pentru cei ce se prăbuşesc odată
cu implacabila învârtire a teribilei roţi, înregistrare rece şi voit cen-
zurată a ispăşirilor imposibil de eludat”85.
Miron Costin problematizează evocarea faptelor istorice, spre
deosebire de Grigore Ureche, marcând momentul “transformării sufe-
rinţelor istorice în act de conştiinţă”86. De fapt, e primul pas spre inte-
riorizarea, asumarea relatării, fapt caracteristic prozatorului, mai puţin
cronicarului. Impresia creată cititorului de trăire dureroasă a neputinţei
de a îndrepta vremurile vine de aici. Aşa se explică înţelegerea pentru
neîmplinirile care pornesc din sentimente nobile, cum se observă din
predoslovia la De neamul moldovenilor, când aduce în discuţie
derivarea greşită a substantivului valah din Flaccus, făcută de Grigore
Ureche după Enea Silvio Piccolomini: “s-au lunecatu şi săracul Ure-
chie vornicul. Credem neputinţii omeneşti”.
S-a discutat mult despre caracterul memorialistic al Letopiseţului
lui M. Costin.87 S-a observat (Magdalena Popescu) că la Miron Costin
putem depista drama căutării unei detaşări şi că, în chip surprinzător,
dar voit, autorul îşi întrerupe relatarea tocmai acolo unde i-ar fi fost de
ajuns memoria, fiind martor la evenimente.
85
Op.cit., p. 37.
86
D. Curticeanu, Orizonturile…, op.cit., p. 183.
87
G.G. Ursu, op.cit.; N. Manolescu, op.cit., p. 53; M. Scarlat, Introducere
în opera lui Miron Costin, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976, p. 112 sqq.;
Magdalena Popescu, Postfaţă la Miron Costin, Letopiseţul Ţării
Moldovei, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. 269 sqq.; E. Negrici, Na-
raţiunea…, op.cit. ş.a.
141
Adevărul este că Miron Costin ne apare ca un scriitor de tranziţie

(cum observa şi M. Scarlat, p. 114) de la abordarea istoriei pe baza
izvoarelor în exclusivitate la relatarea cu caracter de jurnal, de operă
memorialistică, după amintirile proprii şi tradiţia orală. E procesul în
care se naşte proza artistică românească iar Costin simte presiunea
unor tendinţe contrarii, chiar şi la nivelul elaborării frazei.
Intenţia literară există, confundată uneori cu lirismul sentimental:
“Ce cum floarea şi pomeţii şi toata verdeaţa pământului stau ovilite
de bruma cădzută peste vreme şi apoi, după lina căldura soarelui, vin
iară la hirea şi frâmseţile sale cele împiedecate de răceala brumei,
aşa şi ţara, după greutăţile ce era la Radul vodă, au venit fără zăbavă
ţara la hirea sa...” Costin menţine expunerea în aria mai rigidă a
cuvântului elaborat, supravegheat, nu e spontan, dar procedeele
literare, în descrieri (portrete, scene de luptă, tablouri de natură),
naraţiuni, sunt evident mult diversificate faţă de ale predecesorului
său. Evocarea unui domnitor (Radu Vodă) se face prin apelul la citat şi
vorbire directă, prin dialog. De altfel, dialogul creează scene semni-
ficative de viaţă în caracterizările prin anecdote (Ieremia Movilă,
Ştefan Tomşa ş.a.). În crearea portretelor, nu mai asistăm la o înşi-
ruire, ci la situarea portretelor în contexte de viaţă, în care calităţile
sau defectele celor vizaţi se pot observa mai bine. Portretul, privit prin
grila morală, oferă, cum mai arătam, prilejul unor reflecţii de ordin
general despre destin, misiunea de îndeplinit în lume de către fiecare.
Aceasta presupunea descoperirea biografiei, care înseamnă devenire, a
resurselor plastice, artistice ale naraţiunii, care au ca scop să confi-
gureze caractere.
Portretului clasic i se preferă evocarea unui caracter, aşa încât, “în
locul unor caracterizări tipic cronicăreşti, dăm peste mici biografii”88.
Două mijloace, cel puţin, sugerează măiestria lui Miron Costin: ironia
şi antiteza. Ironia nu este totdeauna bine plasată, ea este de neînţeles
în prezentarea lui Mihai Viteazul, duşmanul domnului filopolon Iere-
mia Movilă. Antiteza subliniază în primul rând calităţile sufleteşti ale
88
E. Negrici, Naraţiunea..., op.cit., p. 288. În cap. Biografii. Descoperirea
devenirii sunt analizate portretele lui Ştefan Tomşa, Gh. Ştefan, Gh.
Ghica.
142
personajului. Barnovschi Vodă dovedeşte un contrast între inimă, hire

şi port: “Era la hirea sa Barnovschie Vodă foarte trufaş şi la portul
hainelor mândru, iară la inimă foarte drept, nelacom şi blând”.
Miron Costin surprinde şi forţa personajului colectiv, fiind un
predecesor al lui Negruzzi. Scena care înfăţişează dezlănţuirea gloatei
în timpul răscoalei de pe vremea lui Alexandru Iliaş ne duce cu gândul
la Alexandru Lăpuşneanul. Mânia se îndreaptă către boierul grec
Batişte Veveli “carele era tot aproape de Alexandru vodă, vădzând
strigarea pe sine. Ce nu sta domnia de grija lui, ce de grija sa şi
numai ce i-au dzis să să depărteadză de dânsul. Şi aşea l-au apucat şi
l-au dat pe mâna ţăranilor. Nespusă vrăjmăşia prostimii! Şi aşea, fără
de nice o milă, de viu, cu topoară l-au facutu fărâme”. Scena pare
ruptă din Răscoala lui Rebreanu, de asemenea, mult mai aproape de
viaţă, mai sugestivă decât scenele de luptă evocate, unde intervine
ştiinţa militară a autorului şi osifică fraza. “Costin, afirmă N. Ma-
nolescu (op.cit., p. 52), este primul nostru reporter de război”. Bă-
tăliile sunt descrise amănunţit, din mai multe unghiuri (militar, diplo-
matic, strategic), se prezintă tipurile de armament, erorile tactice ş.a.
De aceea, în descrierile unde face loc faptului de viaţă obişnuită şi nu
se arată preocupat de anume rigori, expunerea capătă firesc, chiar
farmec. Descrierea invaziei lăcustelor, pe care a văzut-o, are ca subiect
spaima în faţa urgiei naturii dezlănţuite. Ni se înfăţişează un tablou
apocaliptic, descris cu lux de amănunte, care sporesc expresivitatea
frazei. “Eram pe atuncea, spune cronicarul, la şcoală la Baru, în
Podolia, pre cale fiindu de stat spre oraş. Numai ce vădzum despre
amiadzădzi unu nuor, cum să rădică deoparte, de ceriu un nuor sau o
negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până ne-
au tâmpit cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste cu stol. În loc ni
s-au luat soarele de desimea muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de
trei sau patru suliţe nu era mai sus, iar carile era mai gios, de un stat
de om şi mai gios zbura de la pământu. Urlet, întunecare supra
omului sosindu, se ridica oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu
omul, fără siala de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată
mare de ceia poiadă şi aşea mergea pe deasupra pământului, ca de
doi coţi, pănă în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un
stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acela stol, la un ceas şi jumătate
143
sosiia altul, şi aşea, stol după stol, cât ţinea de la aprândzu până
îndesară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice stol
preste stol, ce trecea stol de stol şi nu să porniia până nu să încăldzia
bine soarele, spre aprândzu şi calătoriia până îndesară şi până la
căderea la mas. Cădea şi la popasuri, însă unde mânea, rămânea
pământul negru împuţit. Nice frundze, nici pai, ori iarbă, ori de
sămănătură nu rămânea”. Enumeraţia are rolul ei în aceste fraze,
după cum şi repetiţia.
Simţul observaţiei se exercită şi în scenele de ceremonial de la
Curte sau cu alte prilejuri, când Miron Costin dă detalii pitoreşti (veş-
minte, gesturi, replici ş.a.), recompunând atmosfera de epocă. Tabloul
nunţii fiicei lui Vasile Lupu rămâne un exemplu în acest sens.
Dacă la Ureche dialogul apărea sporadic, la Miron Costin devine o
modalitate frecventă de apropiere de faptul de viaţă. Dialogul, vor-
birea directă îndepărtează de atmosfera seacă a expunerilor pe teme
istorice din cronicile anterioare. Unele sunt surprinzătoare, iar autorul
le transcrie pentru însuşirile lor expresive. Un sol polonez, în trecere
prin Polonia, refuză îngâmfat invitaţia la masă a lui Ştefan Tomşa,
etalând bogăţia stăpânului care l-a trimis. Tomşa, care cunoştea că
vizirul, favorabil leşilor, s-a schimbat, îşi spune în barbă: “Lase, câine
leşe, că te voi purta eu!” şi dă ordin să i se taie tainurile la popasuri.
Acelaşi domnitor, când a fost rugat să-l ierte pe un diac “foarte de
treabă la scrisoare”, “că ieste carturariu bun”, a răspuns râzând: “Ha,
ha, ha. Mai cărturariu decât dracul nu este altul”; apoi “l-au omorât
şi pre acela”.
După ce Radu Vodă dă boieria unei slugi, la insistenţele boierilor
(“de boierie nu este, iară, ia, că l-oi boieri pentru voia dumilor-
voastre”), sluga îşi dă în petec, se arată mai sângeros decât stăpânii
săi, ceea ce-l indignează pe domnitor: “Au căutatu Radul Vodă la
boieri şi li-au dzis: Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este?
Iară cătră dânsul: Eu, măre, încă pe boierie n-am apucat să-ţi dzicu.”
Ca urmare, “au pus de i-au datu 300 de toiege”.
Eugen Negrici vorbea despre efortul lui Costin de perfecţionare
artistică, despre “revoluţionarea sintaxei narative”89. Comentatorul
89
Naraţiunea..., op.cit., pp. 309 şi urm.
144
disocia între “fraza ideologică” şi “fraza narativă”, dând exemple

potrivite spre ilustrare. Fraza narativă se construieşte din, în general,
complement – verb – subiect (recunoaştem modelul latin) sau verb –
subiect – complement: “Văzându aceia primejdie a dărăbanilor,
Ştefan vodă...”; “Chemându-l vizirul Chiupruliul la sărutarea poalei
împărăteşti şi necutezându a merge Ştefan vodă la Poartă, au datu
Ghicăi vornicului domniia ţării”; “Cum au intrat serdariul în visterie
şi-au vădzut pază de siimeni, s-au spăimântat...”; “Să urâse munte-
nilor cu domnia lui Mihai vodă, totu cu oşti şi războaie”; “Purceas-au
Ghica vodă spre ţară cu doi agi...”; “Mărs-au dărăbanii bine păn în
Lăpuşna...” ş.a.
Fraza lui Costin este fastuoasă, barocă, alambicată. G. Călinescu
era de părere că în sintaxă se află principala contribuţie a lui Costin la
proza românească90. Caracterul savant al stilului se potriveşte mai bine
unei scrieri ca De neamul moldovenilor, carte de căpătâi pentru
Şcoala Ardeleană, care va găsi aici argumentele latinităţii expuse
demonstrativ, logic. Atât G. Călinescu cât şi P.P. Panaitescu sau C.
Noica subliniază că Miron Costin nu a creat o limbă artificială, nu s-a
îndepărtat niciodată de spiritul limbii române.91 C. Noica se arăta
impresionat de efortul lui M. Costin într-un ceas când limba română
trecea de la stadiul de limbă populară la cel de limbă cultă.
Lectura letopiseţului atestă o personalitate complexă, cu disponi-
bilităţi artistice, fructificate între tendinţe contrarii, care atinge sunete
grave într-o pagină constrânsă prin statutul ei la sobrietate, la evitarea
divagaţiilor.
Cealaltă lucrare istorică, De neamul moldovenilor, din ce ţară au
ieşit strămoşii lor, constituie prima încercare de tratat ştiinţific pe tema
originii poporului român şi a limbii române. Autorul se aşterne pe
scris pentru a pune lucrurile la punct, văzând că tot felul de basne au
fost răspândite de scriitori iresponsabili. Predoslovia, cu o adresare
90
Istoria literaturii române..., p. 25.
91
G. Călinescu, op.cit., p. 25; P.P. Panaitescu, op.cit., p. 25; C. Noica, Un
ceas când cuvintele vechi se mai puteau mlădia, “Steaua”, nr. 20, 1973,
p. 7. V. şi comentariul pe această temă la M. Scarlat, op.cit., cap.
Disponibilitatea stilistică, p. 66 şi urm.
145
Către cititoriu, expune motivele care l-au îndemnat să scrie cartea. A

stat la cumpănă (“multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru”),
deşi promisese că va scrie despre începuturi, încă din letopiseţ. Până la
urmă, cu toate că “să sparie gândul” de câţi ani au trecut, “biruit-au
gândul”: “A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta
de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă
apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce
izvor şi seminţie suntu lăcuitorii ţărâi noastre...”.
În acest context se face elogiul scrisului, care, deşi atâta vreme
trecută, permite reconstituirea. În Predoslovie avem unul din cele mai
dense texte din literatura noastră veche, impresionant prin caracterul
de confesiune şi prin apelul la înţelepciune şi încrederea în cele ce vin
din aceasta.
De aceea laudă pe Grigore Ureche: “Laud osârdia răposatului
Ureche vornicul, carile au făcut de dragostea ţărâi letopiseţul său...”.
Se desolidarizează de “basnele” lui Simeon Dascălul, tocmai din acest
punct de vedere, al lipsei de înţelepciune. “Eu, iubite cititoriule, ni-
căirea n-am aflatu nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi
viaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi
până la această vârstă, acum şi slăbită. De aceste basne să dea seama
şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam,
că scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Când ocărăsc într-o zi pre
cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele,
câte scriu”.
Reţine atenţia, ca un fapt neaşteptat, apelul repetat la cititor.
Revine sintagma “iubite cetitoriule”, ca într-o încercare de convorbire
nu cu contemporaneitatea, ci mai mult cu posteritatea. Epitetele din
următoarea fraza dau măsura unei mari temperaturi a afectivităţii:
“Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască du-
pă aceste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri,
întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a
face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos
în toată viiaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”.
Înainte de Cantemir (cu Descriptio Moldaviae), lucrarea lui Costin
alcătuieşte un tablou geografic, etnic, istoric, lingvistic al Daciei, o
monografie. Scrisă, după cum s-a demonstrat, după 1686, monografia
146
s-a păstrat în 18 copii, unele de 5 capitole, altele de 7. A cunoscut mai

multe ediţii (M. Kogălniceanu, 1852; V.A. Urechia, 1886; C.
Giurescu, 1914; P.P. Panaitescu, 1958). M. Costin notează izvoarele
istorice pe care le-a folosit: Dio Cassius, Eutropius, Carion, Bonfini,
Laurenţiu Toppeltin ş.a.
În primele două capitole se ocupă de istoria şi geografia romană,
pentru ca cititorii să cunoască locurile de origine ale românilor. Ca-
pitolul al treilea descrie Dacia, al patrulea vorbeşte despre Traian,
războaiele de cucerire a Daciei, construirea podului peste Dunăre,
înfrângerea dacilor şi popularea teritoriilor cu căsaşi şi ostaşi romani
şi-l ceartă pe Simion Dascălul pentru afirmaţiile sale. Explică într-un
fel valabil şi azi popularea teritoriului (veterani, soldaţi bătrâni lăsaţi
la vatră, care primeau pământ etc.). Aici creează Miron Costin o
“bijuterie e prozei noastre vechi” (N. Manolescu, op.cit.), descrierea
Italiei: “Ieste ţara Italiei, cum să zice, ca o rodie, plină de cetăţi şi de
oraşă iscusite, mulţime şi desime de oameni, târguri vestite, pline de
toate bivşuguri şi pentru mare iscusenii şi frumuseţuri a pământului
aceluia, i-au zis raiul pământului, a căruia pământu, oraşile, grădinile,
toată lumea, supt ceriu blându, voios şi sănătos, nici cu căldură prea
mare, nici ierni grele. De grâu, vinuri dulci şi uşoare, untdelemn, mare
bivşug şi de poame de tot feliul: chitre, năramze, lămâi, şi zahăr şi
oameni iscusiţi, la cuvântu stătotori, peste toate neamurile, neamăgei,
blânzi, cu oamenii streini dintr-alte ţări, nemăreţi...”.
Ultimele două capitole sunt mai mult nişte schiţe pentru ceea ce ar
fi urmat.
Dincolo de valoarea literară şi de document a principalelor scrieri
ale lui Miron Costin, ni se propune, pentru prima dată în literatura
noastră, o experienţă a scrisului, nu numai a faptului de viaţă, o
experienţă intelectuală, izvorâtă din conştiinţa supremaţiei valorilor
spirituale. Prin scris (elogiat de autor, ca şi cititul), condiţia umană se
poate salva în faţa vitregiilor vremii iar omul are şansa de a înfrânge,
cum ar spune un prozator de mai târziu, “puterea condiţiilor”.
147
3 c. ION NECULCE (1672-1745)

Ultimul mare cronicar al Moldovei continuă cronica lui Miron
Costin, relatând evenimentele de după 1661 (până în 1743).
La începutul secolului al XVIII-lea, o serie de cronicari au încercat
să reia firul evenimentelor, dar nici unul nu a avut talentul lui Ion
Neculce. Este vorba chiar de fiul lui Miron Costin, Nicolae Costin, care
a alcătuit un Letopiseţ al Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la
1601 şi o cronică a evenimentelor dintre 1709 şi 1711 despre Nicolae
Mavrocordat şi Dimitrie Cantemir. Un anonim, al cărui letopiseţ a fost
copiat de Nicolae Muste, povesteşte istoria Moldovei între 1661 şi
1729, altul merge mai departe, până în 1773. Axinte Uricariul nu este
numai copist. El a scris un letopiseţ al anilor 1711-1716. Nicolae
Chiparissa, de origine grecească, prezintă anii 1716-717.
Ion Neculce s-a născut la Prigoreni, în anul 1672, după cum putem
deduce din cronica sa. Se trăgea din familia Cantacuzinilor, după
mamă, şi la ei va căuta adăpost după ce tatăl va muri şi după ce, în
1686, va fi ucis şi tatăl vitreg. Timpul petrecut în Ţara Românească,
lângă Cantacuzini, l-au format pe Ion Neculce, din punct de vedere
intelectual şi politic. Când, în 1691, revine în Moldova, i se oferă
funcţia de postelnic. Va rămâne cu un resentiment faţă de Cantacuzini,
care l-au tratat ca pe o rudă săracă. În timpul lui Antioh, cu care se
înrudeşte prin căsătorie, viitorul cronicar urcă în rang. Dimitrie
Cantemir îl va numi hatman şi îl va face părtaş planurilor sale de
eliberare de sub stăpânirea turcească. Deşi manifestă oarecari tendinţe
conservatoare, Neculce va sprijini planurile domnitorului şi va lupta la
Stănileşti. Îl va însoţi pe Cantemir în pribegie, dar numai doi ani,
nemulţumit de accesele autoritare ale fostului domnitor (prezentate în
letopiseţ). În 1713, se apropie de graniţa Moldovei, dar uneltirile
vornicului Lupu vor determina îndepărtarea lui pentru încă şapte ani.
Vornicul îi luase averea şi zădărnicea aşteptarea firmanului turcesc de
iertare. În 1719, reintră totuşi în ţară şi, în urma unui proces, îşi
recâştigă drepturile asupra moşiilor sale. În 1731, Grigore Ghica îl
numeşte mare vornic. Din Predoslovia letopiseţului reiese că după
1733 a început să scrie cronica. În 1739, în urma războiului ruso-turc,
este acuzat de trădare pentru că nu a părăsit Iaşii odată cu domnul şi
148
va scăpa cu greu de pedeapsa capitală. C. Mavrocordat îi va da funcţia

de judecător de divan în 1741. Moare în 1745.
O singură scriere avem de la Ion Neculce: Letopiseţul Ţării
Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Con-
stantin Mavrocordat, precedat de O samă de cuvinte. A fost editat
pentru prima dată de M. Kogălniceanu (vol. II al Letopiseţelor Ţării
Moldovei, 1845). O ediţie critică a apărut destul de târziu (Iorgu
Iordan, 1955, 1959).
Letopiseţul Ţării Moldovei a fost scris, după toate probabilităţile,
între 1733 şi 1743. Predoslovia exprimă sentimentele care l-au de-
terminat să-şi scrie opera, admiraţia faţă de înaintaşi (Ureche, Costin),
distanţarea faţă de basnele lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul,
credinţa în sensul moral al relatării istorice. Tot aici, Neculce vorbeşte
despre izvoarele istorice pe care le-a avut în vedere: “Însă până la
Duca-Vodă cel bătrân l-au scris di pi neşte izvoade ce au aflat la unii
şi la alţii şi din auzitele celor bătrâni boieri; iară de la Duca-Vodă cel
bătrân înainte, până unde s-a vidè, la domnia lui Ion-Vodă Mavro-
cordat, nici de pre un izvod a nemănui, ce au scris singur, dintru a sa
ştiinţă, cât s-au tâmplat de au fost în viiaţa sa. Nu i-au mai trebuit
istoric strein să citească şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa”.
Cercetătorii operei lui Neculce nu s-au mulţumit cu această
explicaţie şi au observat că în 1666, când începe domnia lui Gh. Duca
“cel bătrân”, Neculce nu se născuse încă. Apoi că a lipsit din Moldova
în adolescenţă şi după 1711. Deci “audzitele celor bătrâni boieri” au
fost completate de anumite surse. Al. Piru arăta că “va fi consultat
totuşi letopiseţul anonim 1661-1709, cronicile lui Nicolae Costin şi
Axinte Uricariul despre Nicolae Mavrocordat, cronica racoviţeană şi
cronica ghiculească până la 1730. (…) Nu este exclus ca pentru
perioada 1661-1729 să fi avut la îndemână şi cronici ale Ţării Ro-
mâneşti, îndeosebi Letopiseţul Bălenilor şi cronica lui Radu Popescu.
S-ar explica în acest fel unele coincidenţe, apariţia unor episoade
comune, asemănările de atitudine”.92 G. Ivaşcu93 admite că “autorul
92
Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bu-
cureşti, Ed. Ştiinţifică, 1977, p. 322 şi urm.
93
G. Ivaşcu, op.cit., p. 273.
149
este sincer” şi că a consultat numai un letopiseţ anonim pentru anii

1661-1705 publicat în 1913 de C. Giurescu. Nu putem însă insista pe
ceea ce s-a numit “lipsa de cultură” a lui Neculce.
Nevoia de a completa “documentarea” a determinat aşezarea, în
fruntea letopiseţului, a celor 42 de legende sub titlul O samă de cu-
vinte, o istorie “paralelă” a Moldovei, aşa cum se reflecta ea la vre-
mea respectivă în imaginaţia populară. Cronicarul îşi dă seama de
importanţa informaţiilor cuprinse în legende, ca un Russo de mai
târziu, luând totuşi distanţă: “O samă de cuvinte ce suntu audzite din
om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise, ce
s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-Vodă, înaintea domniii
Dabijii-Vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu
le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia aşa va face”.
Atrăsese atenţia încă din Predoslovie aspra lor, considerându-le
importante prin faptul că poartă ceea ce s-ar putea numi “duhul
locurilor”: “Că mulţi istorici streini, de alte ţări, nu le ştiu toate câte
să fac într-alt pământu. Tot mai bine ştiu cei de locu decât cei streini,
însă ce să face în viiaţa lor, iară nu în delungate vremi...” Legendele
ofereau, în context istoric, situaţii exemplare de viaţă, în sensul în care
priveşte faptul istoric Neculce. El accentuează asupra finalităţii etice a
relatării. Ca şi înaintaşii săi, nu face istorie de dragul istoriei, ci vrea
să ofere învăţături pentru urmaşi: “Deci, fraţilor, cu cât veţi îndemna a
ceti pre acest letopiseţu mai mult, cu atâta veţi şti a vă feri de
primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori de
taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi noroade de cinste”.
După un Constantin Cantacuzino, care se îndrepta spre o abordare
ştiinţifică a istoriei, Neculce întoarce faţa către folclor. Nu se împacă
acest demers cu obiectivitatea pe care o declară în Predoslovie: “Deci
vă poftescu, cetitorilor, pre unde ar fi greşit condeiul mieu, să priimiţi,
să nu gândiţi că doară pre voia cuiva, ce, precum s-au tâmplat, cu
adevăr s-au scris. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-or fi greşit, iară
celelalte întru adevăr s-au scris”.
Neculce nu a avut conştiinţa importanţei literare a legendelor pe
care le-a povestit. El a selectat, fără îndoială, subiectele, reţinându-le
pe acelea care i se păreau mai apropiate de adevărul istoric, de ceea ce
ştia despre istorie. De aceea, cu justeţe observa Nicolae Manolescu,
150
“aceste istorioare n-au mare lucru de legendă în ele”94, dar reprezintă,

după opinia aceluiaşi, “un veritabil triumf al spiritului anecdotic”, ele
fiind “narativul pur, redus la esenţă”.
Aceasta e fost, desigur, calitatea primordială care a determinat
preluarea multor subiecte, mai ales în secolul al XIX-lea: C. Negruzzi,
în Aprodul Purice; D. Bolintineanu, în Cupa lui Ştefan cel Mare,
Muma lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastru; V. Alecsandri, în
Altarul Mănăstirii Putna, Movila lui Burcel, Visul lui Petru Rareş,
Dumbrava Roşie ş.a.
Tematica nuvelelor este variată. Multe sunt închinate lui Ştefan cel
Mare, servind ca izvoare de inspiraţie lui Asachi, Bolintineanu,
Alecsandri. În altele, apare figura lui Petru Rareş, Al. Lăpuşneanul,
Despot Vodă, Radu Mihnea, Miron Barnovski, Vasile Lupu, Gh.
Ştefan, Ghica Vodă, N. Milescu ş.a. Unele legende (I, VI), prin rela-
tarea sobră, creează impresia că sunt pagini de cronică, altele mizează
pe faptul senzaţional. Ele brodează în jurul unei figuri istorice cu-
noscute, pornind de la anumite evenimente, corelate cu întâmplări
istorice dintr-o perioadă anume a trecutului Moldovei. Se impune
figura lui Ştefan cel Mare ca etalon al valorilor morale (VII, legenda
lui Purcel; V, legenda aprodului Purice; III, despre mănăstirea Putna;
IV, despre Războieni; IX, despre sfârşitul lui Ştefan ş.a.). Neculce a
devenit părintele prozei scurte în literatura noastră. De exemplu,
subiectul legendei XII poate fi subiectul unei schiţe despre Petru
Rareş, iar al legendei XXXVII al unei nuvele (Ghica Vodă şi prietenul
său din copilărie). O atmosferă dramatică intensă caracterizează le-
gendele XX şi- XXI (despre Radu Vodă). Unele reiau anecdote care
circulau în vremea lui Neculce (XXIX, despre Gh. Ştefan, care se
căsătoreşte cu “o giupâneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta”,
“care au agiunsu de au fostu şi doamnă”; XXX, despre Gh. Ştefan,
care aştepta să-i vină oştile de peste munte ş.a.). Legenda XLI prezintă
viaţa aventuroasă a lui Neculai Milescu Spătarul. “Neculce, spune N.
Manolescu (loc.cit., p. 60), nu e sensibil la măreţie, la sublim, ci la
senzaţionalul sau la caraghiozlâcul întâmplării”. Ar putea fi date ca
exemplu, în acest sens, legendele XXII (despre Barnovschi Vodă, care
94
Op.cit., p. 60.
151
tot strănuta şi nu a încetat până un boier nu i-a spus “Viermi,

doamne”); VIII (despre Dumbrava Roşie şi leşii luaţi prizonieri şi puşi
să are locul); XII (despre Petru Rareş urmărit de un preot căruia îi
strigă: “Întoarce-te, popo, înapoi, nu-ţi lăsa liturghia nesfârşită”);
XXIII (despre uciderea lui Barnovschi-Vodă de către turci, moment în
care şi calul lui “pe loc au cădzut de au murit”); X (despre logofătul
Tăutu, care, sol la turci, “n-au fost având mestei la nădragi, că, tră-
gându-i ciubotille, numai cu colţuni au fost încălţat”; apoi, culmea,
când i se dă să bea “cahfe”, “au început a închina: «Să trăiască
împăratul şi viziriul!» Şi închinând, au sorbit felegeanul, ca altă
băutură”.).
Multe calităţi ale scrisului lui Neculce sunt observabile în O samă
de cuvinte. Spiritul popular şi oralitatea se impun în proza româ-
nească prin Neculce, cel mai mare povestitor al nostru de până la
Creangă şi Sadoveanu.
Scris la o vârstă destul de înaintată, Letopiseţul prezintă istoria
Moldovei pe o perioada de 82 de ani. Ca şi în letopiseţul lui Miron,
perioada înfăţişată se caracterizează prin evenimente dramatice, care
vor duce la instalarea domniilor fanariote. Neculce, ca şi înaintaşii săi,
este atent la oameni, situaţii de viaţă, dar dovedeşte o mai mare
libertate de mişcare, nefiind constrâns de anumite surse documentare.
Are spirit de observaţie, sesizează amănuntul semnificativ, abordează
colocvial diferite întâmplări de la Curtea Moldovei, de aceea cultivă
amănuntul pitoresc şi percutant. G. Ivaşcu îl caracteriza expresiv ca un
ins “maliţios, vindicativ, subiectiv, bârfitor şi pamfletar95 iar G.
Călinescu vorbea despre “complexitatea pamfletară făcută din ciudă şi
vaiete, din coloare şi încărcătură”96.
Neculce a scris într-o vreme când se cristalizase ideea alcătuirii
unei cronici complete a ţării. De acest lucru era conştient şi Miron
Costin, căci îl continua pe Ureche. Autorul are în vedere în general
aceleaşi aspecte, pe care le-au urmărit şi înaintaşii: viaţa domnilor, a
boierimii, a Curţii, intrigile boiereşti, schimbările de domni, distrac-
95
Op.cit., p. 275.
96
G. Călinescu, Istoria…, ed. II, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de
Al. Piru, Bucureşti, Ed, Minerva, p. 25.
152
ţiile, plimbările, vizitele, relaţiile cu ţările vecine, războaiele ş.a.m.d.

Sunt evocate întâmplări din vremea domnitorilor: Dabija Vodă, Duca
Vodă, Iliaş, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino, Antonie
Ruset, Constantin Cantemir, M. Racoviţă, N. Mavrocordat, Antioh şi
Dimitrie Cantemir, Grigore Ghica, C. Mavrocordat. Când e cazul,
Neculce revine asupra unui personaj, dacă se întâmplă să ocupe de
mai multe ori tronul Moldovei. După cum s-a văzut, fiecare cronică a
fost dominată de figura unui domnitor (Ştefan cel Mare, Vasile Lupu).
La Neculce, admiraţia se îndreaptă spre Dimitrie Cantemir. Deşi a
domnit numai nouă luni, o şesime din cronică îi este dedicată. Autorul
a fost sfetnic al domnitorului şi a susţinut planurile sale. Simpatia
pentru Cantemir se vede în capitolul dedicat acestuia. După retragerea
în Rusia, intervine o răceală în relaţiile dintre cei doi, deoarece
Cantemir devenise susceptibil, nervos, mohorât. După înfrângerea de
la Stănileşti, în provinciile române vor fi puşi domni străini de ţară.
Capichihăile greceşti sau turceşti jefuiesc ţara şi cronicarul face o
comparaţie, pornind de le cifre, între birul vechi şi cel nou, exclamând
îndurerat: “Oh, oh, oh! vai, vai, vai di ţară! Ce vremi cumplite au
agiunsu şi la ce cumpănă au cădzut! Doar Dumnedzău di a faci milă,
precum au făcut cu izrailitenii, cu Moisei prorocu, de-au despicat
Marea Roşie. Aşè să facă şi cu tini, săracă ţară! La ce obiceiuri ai
agiunsu, ca să scapi dintr-aceste obiceiuri spurcati!” După ce îl
prezintă pe Dumitraşcu Vodă, un bătrân decăzut, care “carne în toate
posturile cu turcii depreună mânca”, cronicarul are sentimentul sfârşi-
tului de lume: “Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de
stăpâni ca aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au căzut! Cum au mai
rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de
obiceiuri ce să trag până astădzi în tine, Moldovă!”
Şerban Cioculescu a adus în discuţie la un moment dat97, obiec-
tivitatea evocării faptelor în letopiseţ. Se contrazice opinia lui N. Iorga
despre imparţialitatea lui Neculce şi se dau exemple semnificative de
subiectivism. Într-adevăr, Neculce nu scrie la dispoziţia cuiva, nici nu
are în vedere interesele unei partide boiereşti ca Radu Popescu sau
Stoica Ludescu, dar multe pagini dovedesc o stare resentimentară sau,
97
Varietăţi critice, Bucureşti, E.P.L., 1966, pp. 70-85.
153
dimpotrivă, de admiraţie nejustificată. Ceea ce surprinde, ca o calitate

de excepţie, este naturaleţea naraţiunii, lui Neculce remarcându-i-se de
către toţi comentatorii darul de a povesti. De altfel, caracterul
memorialistic al multor pagini a creat posibilitatea desprinderii de
izvoarele documentare, o mai mare libertate de mişcare. Autorul
sesizează amănuntul concret şi percutant în evocarea unei domnii, are
simţul culorii epocii şi recurge la zeflemea când, din perspectiva
moralistului care este, condamnă anumite apucături ale celui prezentat.
Portretele, deşi numeroase, individualizează personalitatea evocată.
Neculce aduce în context bârfa, pentru că spiritul său satiric nu cruţă pe
nimeni. E de mirare cum mulţi comentatori (printre care S. Puşcariu şi
Şt. Ciobanu) au vorbit de tonul blând al cronicarului. De obicei, faptul
divers pe care îl inserează în portret are substrat aventuros, erotic.
Alteori, un amănunt îl descalifică pe domnitorul respectiv. Dumitraşcu
Cantacuzino, de exemplu, avea o soţie la Ţarigrad, “iar el aice îşi luase
o fată a unei răchieriţă de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaia, pe care
o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vedeală între toata boierimea, de-
o ţinea în braţi, de-o săruta”. Apoi: “Căutaţi, fraţii, iubiţii cetitori, de
videţi ce iaste omenie şi curvie grecească! Că el, bătrân, dinţii n-ave.
Dimineaţa îi închie, de-i punea în gură, iar sara îi descheie cu uncrop
şi-i punea pe masă... Oh, oh, săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de
stăpâni ca aceştea ai avut!”
Neculce n-are simţul grandiosului. Portretul eroului, chiar când e
vorba de Cantemir, se integrează ordinii fireşti a lucrurilor. Neculce
caută parcă aspectele anodine al existenţei personajului, de aceea
prima impresie a cititorului rămâne de diversitate, nicidecum de mo-
notonie. Nu vom putea identifica o schemă a elaborării portretului,
care se alcătuieşte din detaliile cele mai neaşteptate, pe baza enume-
raţiei. Expresiv este, în acest sens, portretul lui Constantin Cantemir,
tatăl lui Dimitrie: “carte nu ştiè, ce numai iscălitura învăţase de o
facè. Practică buna avè la voroavaă, era sănătos, mânca bine şi bè
bine. Semne multe avè pe trup de la războaie, în cap şi la mâini, de pe
cându fusese slujitoriu în Ţara Leşască. La stat nu era mare; era gros,
burduhos, rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu
boierii trăiè pănă la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştiè pe toţi,
tot anume, pre careli cum era. Şi nu era mândru, nici făcè cheltuială
154
ţării, că era un moşneagu fără doamnă”. Trăsăturile sugerează o

personalitate voluntară, bun militar, iubitor de trai aşezat, incult, dar
nu necioplit. Un personaj descins parcă din poveştile populare, cu o
barbă albă “ca zăpada”, care nu făcea cheltuială ţării pentru că “era un
moşneagu fără doamnă”. Trăsătura dominantă a personajului se
sprijină uneori pe un contrast între aparenţă şi esenţă. Epitetul, foarte
sugestiv, dă măsura talentului lui Neculce în portretul lui Constantin
Mavrocordat: “Acest domnu Constandin-vodă era un om prè mic de
stat, şi făptură proastă, şi căutătură încrucişată, şi vorba lui înceată.
Dar la hire era înalt, cu mândrie vrè să s-arete, dar era şi omilenic.
Cazne, bătăi rele la oamini nu făcè, nici la sânge nu era lacom, şi
răbdător mult. Îi era dragă învăţătura, corăspundenţii din toati ţările
străine să aibă, prè silitor spre veşti, ca să ştii ce să faci printr-alte
ţări, ca să dobândească numi lăudat la Poartă. Minciunile îi era prè
drag a li asculta, numai nu era prè grabnicu a faci rău”. Impresia pe
care o trăieşte cititorul este că Neculce se străduieşte să nu părăsească
un ton colocvial, care îi oferă posibilitatea de a pune laolaltă detalii
dintre cele mai diverse, mizând pe capacitatea de asociere a ima-
ginilor. S-a discutat despre oralitatea stilului său, pe bună dreptate. De
o violenţă aparte, dar nu nejustificată, este portretul lui Gin Ali-paşa:
“Acestu Gin Ali-paşa era un păgân rău, turbat şi mare sorbitoriu de
sânge asupra creştinilor. Nu-i trebuiè lui daruri sau rugăminte.
Acesta au omorât pe Brâncovanul-vodă cu copiii lui. Acesta au
omorât şi pe Ştefan-vodă, şi pe tată-său, Constantin stolnic, şi pe
Mihai spatariul, şi pe Lupul vornicul, şi pre mulţi alţii” (enumerarea
continuă, reluându-se, foarte expresiv pronumele demonstrativ). Ce
atrage atenţia în aceste portrete? Schimbarea perspectivei, găsirea mij-
loacelor simple, dar eficiente. Portretul lui Gin Ali-paşa se naşte din
acumulări în cercuri concentrice. Personajul diabolic, aflăm, nu-i cruţa
nici pe turci şi din ordinul lui au fost omorâţi “vro 40 paşi, fruntea
turcilor”, dar în cele din urmă “nu i-au agiutat Dumnedzeu, că ş-au
luat şi el plata, că i-au luat tată-său, diavolul, sufletul”.
Portretul neculcian are o structură anecdotică. Unele se dezvoltă
chiar în scurte naraţiuni, cum se întâmplă în evocarea lui Dabija Vodă.
O serie de amănunte, nesemnificative (domnitorul bea vin din “oală
roşie”, nu din pahar de cristal) individualizează figura unui boier de
155
ţară, admirator al lucrurilor vechi. Comportarea demnă a lui Miron

Costin în faţa lui Petriceicu-Vodă este relatată prin dialog, sugerându-se
indirect calităţile personajului.
Vorbirea directă subliniază sarcasmul cu care relatează cronicarul
sfârşitul lui Duca Vodă. În drum spre Ţara Leşească, într-un sat, “au
poftit puţintel lapte să mănânce. Iar femeia gazda i-au răspuns că
n-avem lapte să-ţi dăm, c-au mâncat Duca-vodă vacili din ţară, de-l
va mânca vermii iadului cei neadormiţi. Că nu ştiè femeia acie că este
singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dacă au audzit că este aşè,
îndat-au început a suspina şi a plânge cu amar”.
Chiar dacă nu a împărtăşit întotdeauna umorile lui D. Cantemir,
Neculce lasă un portret memorabil domnitorului. Pentru prima dată se
prezintă un portret în diferite ipostaze: la început, la urcarea pe tron;
ca domnitor; în pribegie. Neculce remarcă evoluţia psihologică a
domnitorului. La început, “aşè să arăta de bun şi de blând! Tuturor
uşe deşchisă şi nemăreţu, de voroviè cu toţi copiii”. În exil, amă-
răciunea îşi spune cuvântul în asprimea cu care îi trata pe moldoveni:
“Că i să schimbase hirea într-altu chipu, nu precum era domnu în
Moldova, ce precum era mai nainte, tânăr, pre când era beizade (...).
Să scârbiè, şi uşa era închisă, şi nu lăsa pe moldoveni nicăiuri din
târgu să iasă afară, fără ocazul lui”.
De un farmec aparte este portretul lui Dosoftei, singurul în care
spiritul său maliţios nu se dezlănţuie: “Acestu Dosoftei mitropolit nu
era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazâl; pre învăţat, multe
limbi ştiè: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învă-
ţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră
pe-această vreme nu este om ca acela”.
Neculce nu excelează în descrierea scenelor de luptă, că aici se lasă
stăpânit mai mult de calităţile de comandant decât de cele de scriitor.
Amănuntele încarcă expunerea, o fac aridă, iar încercările de a o
înviora eşuează: “Şi aşè cădè turcii, ca când ar cădè nişte pere coapte
dintr-un păr, cându-l scutură oamenii”; “Ca cum ar arde un stuh
mare, trestie, pe nişte vânt mare, aşè să vedè focul ieşind din puşci”.
Prin Neculce, înainte de Creangă şi Sadoveanu, oralitatea şi spiritul
popular îşi demonstrează disponibilităţile stilistice. Cronicarul cunoaş-
te valoarea paremiologiei populare şi, acolo unde crede necesar, reia
156
proverbe, cum se întâmplă când caracterizează o anumită acţiune a lui

D. Cantemir: “Paza bună trece primejdia rea; mielul blând suge la
doo maice; capul plecat nu-l prinde sabie”98.
Resursele artistice al letopiseţului îl situează pe Neculce alături de
Antim Ivireanul sau D. Cantemir. Am insistat asupra portretului pen-
tru că acolo se poate scoate în evidenţă linia de continuitate şi cea
înnoitoare, prin comparaţie. Alte aspecte (comparaţia, enumeraţia,
epitetul ş.a.) confirmă afirmaţiile despre valoarea literară a leto-
piseţului. Iată un şir de comparaţii: “şi s-au strâns ca puii de potâr-
nichi”, “rămaseră ca un roiu făr’ de matcă”, “ca cum ar merge
fulgerul, aşè mergea focul împrejur”, “pre câmpu să vedè focurile ca
stelele”, “nădejdea domnului este ca săninul ceriului şi ca încetul
mării”, “nemică nu să clintiè, ca cum ar fi nişte oameni morţi în
revărsatul zorilor” ş.a. În ce priveşte epitetul, I. Iordan99 analiza
sintagmele în care Neculce reia epitetul bogat, cu variate conotaţii,
care demonstrează că autorul era un bun cunoscător al nuanţelor cu
rezonanţe expresive: “bogată stricăciune”, “bogată ruşini le era”, “ce
bogat blestem”, “bogate nevoi şi ruşini”, “bogate lacrămi” ş.a.
“Neculce, consideră V. Cristea, relevă şi impune totodată literaturii
române expresivitatea împinsă până la magie a limbii, o înaltă estetică
a exprimării”.100
Cu Neculce, proza românească descoperă resursele sale de ex-
presivitate, de aceea letopiseţul său a fost sursă de inspiraţie pentru
mulţi din cei care i-au urmat. M. Sadoveanu (1923, Discursul de
recepţie la Academie) sesiza calităţile de povestitor ale cronicarului,
care au determinat o anumită linie în proza noastră.
98
Pentru alte aspecte referitoare la valoarea literară, limbă, stil, v. Iorgu
Iordan, Introducere la Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O
samă de cuvinte, ed. II, E.S.P.L.A., 1959, p. LX şi urm.
99
Op.cit., p. XIX.
100
V. Cristea, Introducere în opera lui Ion Neculce, Bucureşti, Ed. Mi-
nerva, 1974, p. 205.
157
4. Cronicarii munteni
Activează în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-
lea. Multă vreme operele lor au fost subestimate, fiind privite în com-
paraţie cu ale moldovenilor. Subiectivismul autorilor, care scriu pentru
a apăra interesele unei partide boiereşti, a determinat o atitudine mai
rezervată din partea cercetătorilor trecutului nostru literar. Exista şi în
Muntenia o tradiţie a relatării cu subiect istoric: povestirile despre
Vlad Ţepeş, Viaţa patriarhului Nifon, cronicile despre Mihai Vitea-
zul ş.a., traduse şi în limba română în secolul al XVII-lea. Cele două
mari partide boiereşti care s-au înfruntat de-a lungul mai multor
decenii (Cantacuzinii şi Bălenii) au solicitat scrierea unor cronici care
să le apere interesele. Pe lângă acestea s-a scris şi cronică de curte, la
solicitarea unor domnitori. Între cronicile boiereşti se situează Istoria
Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini
(1290 – 1688), cunoscută sub titlul Letopiseţul Cantacuzinesc;
Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu, numită şi
Letopiseţul Bălenilor; Istoria Ţării Româneşti de la oct. 1688 până
la martie 1717, căreia i se mai spune Anonimul Brâncovenesc.
Aceasta din urmă evocă faptele domniei lui Constantin Brâncoveanu,
dar provine dintr-un mediu ostil lui Brâncoveanu şi familiei Canta-
cuzinilor. O cronică oficială a domniei lui Brâncoveanu alcătuieşte
Radu Greceanu.
Stolnicului Constantin Cantacuzino îi vom datora o încercare de
reconstituire ştiinţifică a începuturilor neamului românesc, Istoria
Ţării Româneşti, care anunţă Hronicul lui Cantemir şi scrierile isto-
rice ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Cu excepţia cronicii lui
Constantin Cantacuzino, paginile scrise de cronicarii munteni au un
pronunţat caracter politic, reflectând, în fond, lupta pentru putere din
momentul respectiv. Cronicarii moldoveni pe străduiau să respecte
adevărul istoric, dar în cronicile muntene vom observa, chiar pentru
trecutul mai îndepărtat, o atitudine partizană, deformatoare, nu fără
consecinţe notabile în plan literar. Tentaţia deformării detaliilor, infor-
maţiilor va fi întreţinută sistematic şi, pentru a afla adevărul istoric,
suntem nevoiţi să citim cu circumspecţie aceste pagini. Autorii recurg
la pamflet pentru a-i denigra pe adversari. În vreme ce moldovenii au
158
considerat că au datoria patriotica de a se continua unii pe alţii,

cronicarii munteni iau de fiecare dată totul de la început, în funcţie de
interesele partidei din care fac parte.
4 a. Letopiseţul Cantacuzinesc
A fost atribuit de N. Iorga lui Stoica Ludescu, logofăt al familiei
Cantacuzino. Autorul începe de la întemeierea principatului (1290,
mai devreme decât au demonstrat cercetările istorice) şi povesteşte
evenimentele până în primii ani de domnie ai lui Constantin Brânco-
veanu. Până la 1660 este o compilaţie a scrierilor anterioare, iar de la
1660 o lucrare cu caracter memorialistic. A fost publicat pentru prima
dată în 1847 (vol. IV-V, “Magazin istoric pentru Dacia”) de către N.
Bălcescu şi A.T. Laurian. Ediţii bune au dat C. Grecescu şi Dan
Simonescu (1960), Mihail Gregorian (1961), Liviu Onu (1970).
Letopiseţul prezintă punctul de vedere al familiei Cantacuzinilor.
Începe cu aluzii la originea romană a poporului nostru, dar nu soco-
teşte necesară o predoslovie, aşa cum procedează moldovenii. Autorul
se dovedeşte un bun cunoscător al textelor sacre, la care face adesea
apel. El subliniază în repetate rânduri rolul jucat de Basarabeşti în
istoria ţării. Cantacuzinii se considerau continuatorii lor. Dintre
contemporani, postelnicul Cantacuzino este lăudat. Adevărul e că
reprezentanţii Cantacuzinilor urmăreau să instaureze în Ţara Româ-
nească o monarhie autoritară şi chiar să realizeze o uniune cu
Moldova, ceea ce ar fi dus la întărirea puterii de apărare în faţa tur-
cilor. Paginile cronicii oglindesc o istorie agitată, cu dese conflicte
care se soldau cu tăieri de capete, cu războaie şi comploturi, pe fondul
sărăcirii continue a celor de jos. Vina e dată pe venetici, pe greci, dar
familia Cantacuzinilor, care se considera apărătoare a intereselor
pământenilor, avea origine grecească, iar Bălenii, consideraţi greci,
descindeau din familii neaoşe. Abuzurile de tot felul fac viaţa
insuportabilă. Domnia lui Grigore Ghica aduce asupra ţării “multe
nevoi şi grele dăjdi. Şi nu era numai despre dânsul, ci şi grecii încă-i
prăda şi-i mânca cu tot felul de meşteşuguri, precum sunt ei învăţaţi”.
Întâlnim la Stoica Ludescu pasaje de interes literar, în alcătuirea
câtorva portrete, în descrieri, îl folosirea unor procedee literare.
159
Zavistia e tema pasajului care prezintă sfârşitul dramatic al lui Mihai

Viteazul: “şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu
ştiuse, nici să prilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i
rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din
’ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină, ca
şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun
pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel
ce nu va binele neamului creştinesc nu l-au lăsat, ci iată că cu
meşteşugurile lui au întrat prin inima celor hicleni, pân-îl dederă
morţii. Şi rămaseră creştinii, şi mai vârtos Ţara Rumânească, săraci
de dânsul”. Şi, evident, autorul nu se dă în lături să-i blesteme pe cei
vinovaţi. Portretul lui Radu Vărzariul ne edifică asupra forţei de
pamfletar a autorului: “Iară Radul armaşul era de moşie rumân. Şi
tată-său grădinariu de verze la Ploieşti. Pentru aceia numele său s-au
poreclit de i-au zis Vărzariul. O, rea sămânţă au fost, că nu s-au făcut
varză bună, ci de mic au răsărit fiul dracului (...). Acesta era om
îndrăcit şi făr’ de ruşine şi iubitor a vărsa sângele oamenilor. Înce-
put-au a-şi arăta veninul asupra săracilor, că să lăsa ca un şarpe
mânios, de muşca pre unii şi pre alţii”. Portretul continuă în aceeaşi
manieră a acumulării de observaţii negative, încât nu-i găsim egal într-o
pagină de cronică moldovenească decât poate în portretul lui Gin Ali-
paşa din letopiseţul lui Neculce. Mânia şi dispreţul, încrâncenarea
caracterizează stilul lui Stoica Ludescu. Evident că paginile devin
foarte colorate, ca nişte blesteme argheziene, cum remarca şi G.
Călinescu. Răscoala seimenilor din timpul lui Matei Basarab prile-
juieşte autorului pagini de mari violenţe verbale: “Şi aşa fiind ei
turbaţi, ca nişte porci făr’ de nici o ruşine să suiră sus, în casele
domneşti şi dederă năvală unde zăcea domnul lor căutând pre aceşti
boiari sub căpătâiul lui, supt paturi, prin poduri, prin cămări, prin
lade, până-i găsiră (...). Iar ei nu să mai aşeza, ci ca nişte lupi flă-
mânzi şi ziua şi noaptea zbiera şi umbla pe la casele boiarilor, ca
nişte calici, de-i pedepsea şi le cerea de băutură”.
Dan Horia Mazilu vorbea de o “retorică a imprecaţiei”,101 sintagmă
care se poate aplica şi celorlalte cronici. Acelaşi cercetător analiza
101
Cronicari munteni, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978, p. 41.
160
pamfletele, panegiricele şi înclinaţia spre povestirea de aventuri a

autorului. Portretul panegiric se află la antipodul pamfletului şi evocă
o figură pe care Stoica Ludescu o admiră, cum ar fi cea a postelnicului
Constantin Cantacuzino. Remarcăm o anumită forţă a verbului, care
sugerează regretul universal după cel dispărut: “O, diavole, răul
pizmaş neamului omenesc, cum prelăstişi pre Gligorie-vodă de omorî
pre Costandin fără judecată, fără vină nimic. Iar ţara toată plângea
pre Costandin postelnicul, că au pierdut un stâlp mare, care au
sprijinit toate nevoile ţării. Plângu-l şi săracii, că ş-au pierdut mila;
plângu-l carii au avut de la el multă căutare; plângu-l şi păgânii şi
creştinii şi toate ţările care l-au ştiut şi carii nu l-au ştiut, ci numai de
numele lui au auzit, pentru multă înţelepciune şi bunătate ce făcea în
toate părţile”.
Cunoaşterea artei oratorice se observă în pasajele care transcriu
discursurile lui Matei Basarab înaintea unor lupte sau al lui Brânco-
veanu la urcarea pe tron. Discursurile conţin elementele de “captatio
benevolentiae”, de dezvoltare a ideii principale şi orientare a atenţiei
spre scopul urmărit de vorbitor, inserându-se şi imagini care să fra-
peze, să ţină atenţia trează.
Letopiseţul Cantacuzinesc a fost sursă documentară pentru istor-
ici străini (J.Chr. Engel) şi români (D. Cantemir, M. Kogălniceanu, N.
Bălcescu).
4 b. Radu Hrizea Popescu (c. 1655-1729)

Scrie un letopiseţ pe placul Bălenilor. Îi ura pe Cantacuzini pentru
că tatăl său, vistiernicul Hrizea, căsătorit cu Maria Băleanu, fiica
banului C. Băleanu, a fost ucis din ordinele lor. Împreună cu familia
pleacă, în acele împrejurări, la Istanbul, apoi în Moldova, la curtea
Ducăi Vodă, şi revine în Muntenia în 1687. Acumulase o frumoasă
cultură şi se aştepta la ranguri mari, dar Brâncoveanu, pentru că făcea
parte din tabăra Bălenilor, nu i le acordă, fapt care determină chiar
organizarea unei revolte în 1700. Mare ban va ajunge în vremea lui N.
Mavrocordat, căruia îi dedică Istoria, ceea ce nu-l împiedică să
contribuie, după câte se pare, la arestarea acestuia de către nemţi. În
161
1721 va fi numit mare vornic de către Şerban Cantacuzino, dar se va

călugări în acelaşi an, sub numele de Rafail.
Istoriile domnilor Ţării Româneşti, titlul original al lucrării lui
Radu Popescu, a fost publicată fragmentar de N. Bălcescu în “Maga-
zin istoric pentru Dacia” (în numere apărute între 1845 şi 1847), dar
ediţii temeinice din punct de vedere ştiinţific au apărut numai în ulti-
mele decenii: M. Gregorian (vol. I Cronicari munteni, 1961), C.
Grecescu (ediţie critică, 1963, Ed. Academiei), V. Ene (1968, 1973).
Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290-1729) a pus multe pro-
bleme în legătură cu paternitatea.102 A rămas stabilit că Radu Popescu
este autorul celei de a doua părţi, care narează evenimentele perioadei
1689-1729. Pentru prima parte, părerile sunt încă împărţite: unii îl
consideră autor pe Radu Popescu (C. Grecescu, M. Anghelescu), alţii
(N. Iorga, P.P. Panaitescu ş.a.) îl cred autor pe Constantin căpitanul
Filipescu.
Cronica foloseşte pentru perioada de până la 1665 cam aceleaşi
izvoare ca Letopiseţul Cantacuzinesc, realizând o compilaţie. După
1665), răspunde cronicii Cantacuzinilor. Astfel că Grigore Ghica
apare ca un domn bun, drept, dar Antonie din Popeşti, care i-a sprijinit
pe Cantacuzini, ca o simplă marionetă. Domniile lui Şerban Canta-
cuzino şi C. Brâncoveanu devin pacoste pentru ţară şi pentru boierii
care “ţin la binele ţării”. Moartea postelnicului Cantacuzino abia e
amintită, dar se insistă asupra morţii vistierului Hrizea din Popeşti,
tatăl cronicarului. Marele cărturar, care era stolnicul Cantacuzino, e
“hoţul acel bătrân”, autorul punând moartea fratelui său Şerban şi
chiar a nepotului (Brâncoveanu) în seama sa. Nicolae Mavrocordat,
care l-a sprijinit, apare ca domnul perfect, Radu Popescu făcând teme-
nele penibile în paginile despre el. De remarcat că autorul priveşte
evenimentele din Muntenia în relaţie cu cele din Ardeal şi Moldova
sau chiar din alte ţări, ca în opera lui Costin sau Neculce.
102
V. “Revista de istorie şi teorie literară”, 1975 şi 1978; M. Anghelescu,
Din nou despre Cronica bălăcenească, RITL, XXII, 1973, nr. 4; idem,
ibidem, Asupra cronicilor muntene din a doua jumătate a sec. al
XVII-lea, RITL, XXV, 1976; Cătălina Velculescu, Legende: reflexe în
istoriografie, RITL, XVI, 1978, nr. 1.
162
S-a observat că Radu Popescu, într-o măsură mai mare decât

ceilalţi cronicari, are o predilecţie pentru ceea ce s-ar chema “artă a
spectacolului”.103 Istoria e văzută ca un spectacol, viaţa o scenă de
teatru în care au loc toate întâmplările cu protagonişti reali. De altfel,
Radu Popescu descrie pentru prima dată la noi un spectacol al străzii:
spectacolul pehlivanilor (saltimbancilor). Autorul reţine amănuntele
mişcărilor, aspectele senzaţionale ale spectacolului, sugerând cu ex-
presivitate mirarea plină de încântare. Dar nu numai cu acest prilej
apreciază arta spectacolului. El observă că şi oamenii au câteodată
plăcerea de a juca teatru, cum se întâmplă cu un domnitor ca Radu
Leon, care, după ce obţine domnia, vrea “să să plimbe pen Ţarigrad
cu pompă domnească, să-l vază prietenii”. Stroe Leurdeanul, acuzat
de complot, e plimbat prin târg: “şi i-au făcut judecată de moarte şi
l-au pus într-un car cu doi boi, numai cu antiriul şi cu nădragii şi i-au
pus neşte priviţ la car şi i-au spânzurat răvăşelele acelea (ale cui vor
fi fost Dumnezeu ştie), şi aşa cu acea pompă l-au trecut prin târgu şi
l-au dus la mănăstirea Snagovului, dar nu l-au omorât, ci fără voie l-
au călugărit...”. Mazilirile, venirea unor domni la putere creează prile-
juri de punere în valoare a resurselor expresive ale limbii. Mazilirea
lui Antonie Vodă şi închiderea boierilor sunt prezentate cu ajutorul
vorbirii directe, ca într-o pagină de dramă: “Deci mergând domnii cu
boiarii la viziriul şi aştepta caftane, începu a întreba: Care iaste
Mareş: Zise: Eu sunt! Ia-l! Ci-l luară. Care iaste Ghiorghie vornic?
Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l luară. Care iaste Şărban: Zise: Nu iaste. (...).
Care este cutare, cutare? Îi luară pă toţi şi rămase domnul singur cu
ceilalţi boiari. Şi zise domnului: Împăratul te-au mazâlit”.
Radu Popescu evită portretul în stil clasic şi preferă să nareze fapte
semnificative, care ilustrează o trăsătură de caracter. Portretul lui
Ştefan Cantacuzino începe cu un condiţional-optativ, mimând obiec-
tivitatea, pentru ca apoi să lanseze o suită de acuzaţii grave, care răs-
toarnă perspectiva şi trădează intenţiile autorului: “Ştefan-vodă încă ar
fi fost domnu lăudat ca şi alţi domni, având şi chip şi ţărămoniile
cumsăcade, de n-ar fi fost cu totul nestătători la toate vorbele şi
lucrurile lui. Făgăduia multe daruri şi boierii unora-altora, şi pă urmă
103
163
toate rămânea la deşertăciune şi mai vârtos că era ghenegolatri,

asculta întru cele mai multe pă doamnă-sa, cât să deşchisesă poartă
mare despre doamnă-sa, ci care mergea despre poarta aceia să folosiia
multu. Lacom de bani încă era foarte, şi au luat bani mulţi din ţară, mai
mulţi pentru treaba lui, decât a împărăţii. Mai vârtos că au sărăcit pe
boiari, pă mănăstiri, pă jupânese sărace, de le-au luat mulţi bani cu
făgăduieli mincinoase că le va da azi-mâine, şi toţi au rămas
păgubaşi”.
În prezentarea lui Nicolae Mavrocordat foloseşte preteriţiunea,
prefăcându-se a omite calităţile domnului pentru a nu fi bănuit de
părtinire, dar nu face altceva decât să-şi pregătească lauda exagerată
din final. “A pomeni toate bunătăţile pe deplin câte avea domul nu mă
lasă obiceiul istorii pentru ca să nu dau bănuială de colachiie, care
rumăneşte să cheamă cicotnicie, drept aceea cu tăcerea le trec, numai
atâta zic că toate faptele îi era cu dreptate şi nicicum nu suferiia să se
facă cuiva strâmbătate, din fire fiind iubitor de dreptate, milostiv,
lesne iertător şi cu frica lui Dumnezeu. Care aceste toate văzându-le
însumi cu ochii, dă le voiu trece eu cu tăcerea, pietrile vor striga”.
Dezlănţuirea pamfletarului creează pagini întunecate, de ură nedisi-
mulată. Proza naturalistă de mai târziu îşi poate afla într-o asemenea
pagină un precursor: “Prin mijlocul acestor vremi, au venit veste du
peste Olt că Barbul sărdar, începător turburărilor şi al stricăciunii
ţării şi cap hoţilor şi tâlharilor, au crepat şi s-au dus dracului, iar cu
moartea rea şi groaznică, precum de la cei ce au fost faţă acolo am
auzit, încă în zece zile ce au bolit s-au umflat şi au negrit tot trupu, şi
încă viu fiind ochii amândoi i-au sărit din cap iar după ce au murit şi
au trecut trei zile, au fost ieşit viermi din pământ şi putoare mare, cât
s-au umplut beserica, care minune s-au auzit pătutindinea şi au trimis
boiarii cei de la Craiova, de le-au adus viermi, pentru credinţa, de au
văzut. Au fost viermi mari albi cu capetile negre”. Portretizarea prin
anecdotă o întâlnim şi la Neculce. Radu Popescu are darul de a
contura atmosfera unei epoci, fie că e vorba de scene ale suferinţei în
masă, fie că e vorba de evoluţia unui individ. Cruzimea e subiectul
multor “scene” prezentate cu detaşare, ca nişte lucruri fireşti. Mihnea
Vodă pune la cale măcelul boierilor în sunetele muzicii domneşti,
seimenii ucid pe toţi cei întâlniţi în cale.
164
Dar Radu Popescu se opreşte şi la alte aspecte din viaţa societăţii

medievale: plimbările boierilor, ospeţele, petrecerile, ceremoniile, ş.a.
La nunta fiicei lui Nicolae Mavrocordat, atracţia o constituie jocurile
şi horele: “Făcutu-s-au jocuri la această nuntă, care nu s-au făcut
altădată, hore de boiari şi de coconi, hore de jupânese şi de cocoane,
tot împodobite, în mijlocul curţii domneşti, de care podoabe să mira şi
solul”. De aici, precum şi din contemplarea unor capodopere ca
Mănăstirea Curtea de Argeş, se desprinde imaginea unei lumi care ştia
să trăiască şi nu-şi interzicea nici o voluptate. Cronicarul transmite
sentimentul că nu-l lasă indiferent nici una din imagini şi că nu-l pot
păcăli aparenţele. Uneori ironia lui este necruţătoare, ca în acest
exemplu: “De acest domn scriu moldovenii că l-au omorât doamnă-sa
(zău, de treabă jupâneasă moldoveancă, să-şi omoare bărbatul!)”.
Letopiseţul lui Radu Popescu se apropie mult de pagina de
literatură artistică.
4 c. Radu Greceanu
Logofăt al lui Brâncoveanu, scrie o biografie a acestuia intitulată
Istoria vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Ro-
mâneşti, Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voievod, care
povesteşte evenimentele cuprinse între 1688 şi 1714. A fost publicată
pentru prima dată tot de N. Bălcescu (1846, vol.II al revistei sale).
Ediţii bune au dat M. Gregorian (vol. II al cărţii Cronicari munteni,
1961) şi A. Ilieş (o ediţie critică, 1970). Radu Greceanu era un om
cult, cum demonstrează colaborarea sa la traducerea Bibliei din 1688,
a Mineielor şi a Mărgăritarelor, lucrare a lui Ioan Gură de Aur.
Istoria sa se deschide cu o predoslovie în care se fac referinţe la
Platon, Aristotel, Democrit, Ioan Gură de Aur, Grigore Teologul ş.a.
În cele 110 capitole, mergând cu relatarea până în 1714, autorul
exprimă interesele domnitorului, condamnându-i pe duşmani. Unii
comentatori (N. Manolescu, de ex.) consideră că nu are calităţi
165
literare, alţii (Dan Horia Mazilu, E. Negrici104) îi găsesc totuşi şi alte

virtuţi decât cele documentare. Este o lucrare encomiastică, dominată
de efortul autorului de a demonstra sacrificiul domnitorului pentru
folosul de obşte. Portretul domnitorului este portretul ctitorului atâtor
instituţii care au adus faima domniei (şcoli, lăcaşuri de cult, tiparniţe):
“Căci măriia-ta eşti cu daruri vrednice împodobit şi ai îngrijit de
această ţară cu o aşa adâncă pricepere şi înaltă priveghere, în atâta
blândeţe şi răbdare, pornită din sufletească dragoste ce îi porţi, încât
eu poci să dau chezăşie că politiia luminată şi plină de bunătate a
înălţimei-tale este cu adevărat asemănătoare cu înţelepciunea lui
Democrit...”. Viaţa lui Constantin Brâncoveanu, titlu sub care mai
este cunoscută cronica, dovedeşte că autorul a avut în primul rând în
vedere exactitatea informării şi mai puţin expresivitatea discursului
său.
4 d. Anonimul Brâncovenesc
În schimb, autorul celeilalte cronici despre Brâncoveanu, anonim,
dovedeşte un real talent literar. Istoria Ţării Rumâneşti de la oc-
tombrie 1688 până la martie 1717 (cunoscută şi cu titlurile: Cronica
anonimă şi Anonimul Brâncovenesc) a fost cunoscută datorită lui
Nicolae Bălcescu, care o publică fragmentar în 1847. Prima ediţie
ştiinţific elaborată a apărut în 1959 sub îngrijirea lui C. Grecescu, care
şi dă titlul de Istoria Ţării Rumâneşti... Acesta este textul reprodus şi
în Cronicari munteni (vol. II, 1961).
Lucrarea a fost scrisă, probabil, de prin 1707, cu un răgaz între
1711 şi 1716, de către un boier defavorabil lui Brâncoveanu, ostil
Cantacuzinilor, al cărui nume a rămas deocamdată necunoscut, căci
nici una din ipoteze nu s-a dovedit convingătoare.105 E scrierea cea
mai obiectivă despre evenimentele acestei perioade, deşi i se poate
reproşa, totuşi, partizanatul. S-a discutat despre spiritul baroc al
104
E. Negrici, Figura spiritului creator, Bucureşti, Ed. Cartea Românească,
1978, p. 165 şi urm.; Dan Horia Mazilu, Cronicari munteni, op.cit.,
Vocaţia europeană…, op.cit.
105
V. Dan Horia Mazilu, Vocaţia..., op.cit., p. 88.
166
autorului, care mizează pe anumite efecte dramatice ale scenelor

povestite şi pe oralitate. Este considerat un precursor al stilului
indirect liber în literatura noastră, apropiat de Neculce prin optica
asupra oamenilor, evenimentelor. Autorul are simţul naraţiunii şi
multe pagini devin nuvele realiste. Aşa sunt paginile care povestesc
instalarea la tron a lui Brâncoveanu, complotul împotriva lui Petru I al
Rusiei, complotul lui Dumitraşcu Corbeanul ş.a. Scenele foarte vii
mizează pe dialog, pe discurs, pe cunoaşterea psihologiei protagoniş-
tilor. Cortegiul grotesc ordonat de domnitor când descoperă complotul
lui Staico şi discursul pe care i-l ţine atrag atenţia: “Şi trimise pe
gâdea cu un ciomag mare în mână de veniia înaintea lor în chip de
postelnic, că aşa să auziia, precum Staico vrea să fie domn în Ţara
Rumânească. Drept aceea şi Constandin-vodă îi făcea cinste ca aceea
de-i trimise pe gâdea în loc de postelnic mare, cu toiag de beldie şi pe
armaşul cel mare înainte însemnând şi sfârşitul lui în ce chip va să
fie...”; “N-aş fi gândit, Staico, sa văz una ca aceasta, zău, n-aş fi
gândit în viaţa mea. Cela ce într-atâta vreme, printr-atâtea locuri şi
cu atâtea feluri de umblete astăzi să te văz aşa dinaintea mea într-
acestaşi chip, zău, n-aş fi gândit”.
Anonimul Brâncovenesc manifestă predilecţie pentru situaţii dra-
matice, rezolvate prin dialog. Domnul se supără pe un slujbaş, care îi
jefuia pe cei mai de jos ca el: “şi au strâns domnul divan de boieri şi
l-au adus şi pă el la divan. Şi au zis domnul: Cluceriu, când te-am
trimis în ţară cu slujbe, fiind cu boierie, dreptate am poruncit să faci,
au nedreptate şi jafuri? El zise: Ba dreptate ai poruncit, măria-ta, să
fac. Şi începu a să îndrepta din cuvinte, iară domnul zise: Dar acestea
ce sunt? Şi scoase hârtioarele cu iscălitura lui...” Bineînţeles că
“deaca au văzut, au rămas înghieţat”.
Autorul îşi îndreaptă mai rar atenţia către portret. Când o face, de
obicei mizează pe antiteză, fie între personaje, fie în cadrul portretului
respectiv. Portretul lui Brâncoveanu are în centru opoziţia dintre
norocul acestuia, ales de destin şi dăruit cu de toate, şi alţi domnitori:
“Că mulţi au noroc în lume, dar nu în toate, că unii au noroc de
cinste, iar nu de feciori, şi de bogăţie, şi de stat frumos, şi de altele,
alţii au noroc de feciori, iar nu de cinste, şi de bogăţie şi de altele, şi
tot au şi lipsă de unile (...) iar acest domn în toate au avut noroc,
167
bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude
multe, fii, feate din destul, gineri, nurori, cinste mare şi în boieria lui,
şi în domnia lui, ci au domnit nici o lipsă nu va fi avut”. Se prezintă
aici chipul domnitorului fericit, dar nu a fost tocmai aşa.
Narator remarcabil, anonimul autor el acestei cronici pune un
început anumitor linii ale prozei muntene.
4 e. Stolnicul Constantin Cantacuzino

Nu din considerente strict literare ne vom opri asupra operei lui
Constantin Cantacuzino stolnicul (c. 1639, 1640-1716), care a iniţiat
un tratat de istorie, în felul în care se vor ilustra mai târziu
reprezentanţii Şcolii Ardelene. Stolnicul şi-a făcut studiile la Con-
stantinopol şi Padova. A fost unul din cei mai culţi oameni ai vremii
sale. posedând una din cele mai bogate biblioteci de la începutul
secolului al XVIII-lea. Are un rol foarte important în conducerea
treburilor ţării în vremea lui Brâncoveanu, nepotul său, precum şi în
vremea lui Ştefan Cantacuzino, fiul (1714-1716). Va muri ucis de
turci odată cu Ştefan.
Istoria Ţării Rumâneşti întru care să cuprinde numele ei cel
dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi care o au mai
descălecat şi o au stăpânit până şi în vremile de acum s-au tras şi
stă a fost tipărită mai târziu decât alte cronici. George Ioanid o publică
în 1858, Kogălniceanu în vol. II al Cronicilor României (1872,
atribuind-o lui Nicolae Milescu). N. Iorga va demonstra cu argumente
convingătoare că lucrarea aparţine stolnicului (ediţia din 1901). În
Cronicari munteni (1961) se reproduce textul stabilit în 1944 de Dan
Simonescu.
Titlul lucrării arată că stolnicul voia să scrie o istorie completă a
ţării, dar sfârşitul dramatic l-a împiedicat. Era intrigat de neadevărurile
care apăreau în diferite cronici, ca şi Miron Costin, convins că “fără
istorie nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ci şi orbi, muţi,
surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult”. De altfel, în
predoslovia la cele opt capitole câte a apucat să scrie, îşi expune pă-
rerile cu privire la istorie. Priveşte critic izvoarele, arată sărăcia
documentelor interne, inexactităţile din informaţiile oferite de tradiţii
168
şi creaţia populară. Multe din izvoarele interne sunt inutilizabile, pen-

tru că unele laudă prea mult, altele hulesc prea mult. La fel ca Neculce
şi Cantemir, îşi dă seama de valoarea istorică a creaţiei populare, a
poveştilor şi a “cântecelor cari vestesc de vitejie”. Pentru problemele
referitoare la originea românilor, dar şi pentru alte aspecte (relatarea
ajunge până la migraţia hunilor şi se încheie cu un portret al lui Atila),
recurge la surse străine, enumerate şi de Miron Costin, în mare parte,
când scrie De neamul moldovenilor: Titus Livius, Strabo, Dio Cassius,
Enea Silvio Piccolomini, Martin Kromer, Antonio Bonfini ş.a. Stol-
nicul a fost preocupat de cunoaşterea adevărului în toate aspectele
abordate, de aceea mărturiseşte truda, căutarea documentelor, căci
cronicile interne, câte erau, nu prea foloseau, fiindcă “atâta iaste de
netocmit, de încurcat şi de scurt, cât mai multă turburare şi mirare dă
celui ce ceteşte, decât a şti cevaşi adevăr dintr-însul”.
Stolnicul trece în revistă diferitele izvoare folosite şi face ceea ce
astăzi s-ar numi o critică a lor. Apare limpede intenţia de a da o operă
monumentală şi nu putem decât să regretăm că n-a dus-o la bun
sfârşit. Reacţionează la celebra basnă lansată de interpolatorii lui
Ureche şi se miră că aceştia n-au fost mai circumspecţi cu paginile
unde au aflat-o “pentru că pururea şi nevindecaţi şi ungurii au stătut
vrăjmaşi şi pizmaşi rumânilor, şi atâta cât de ar fi putut, ar fi supus pe
toţi sub jugul lor, cum şi pe mai multa parte den toţi câţi să află acum
în Ardeal i-au supus şi i-au făcut iobagi cum le zic ei”.
Câteva idei sunt dezbătute cu spirit critic: originea romană a româ-
nilor, însemnătatea elementului autohton, latinitatea limbii, unitatea de
origine a tuturor românilor. “Însă românii, spune stolnicul, înţeleg nu
numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt şi
moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă,
măcară fie şi cevaşi mai osebită în neşte cuvinte den amestecarea
altor limbi, cum s-au zis mai sus, însă tot unii sunt. Ce dară pe
acestea, cum zic, tot rumâni îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au
izvorât şi cură”. Continuitatea românilor în vechiul teritoriu al Daciei
este altă mare idee. Stolnicul respinge ideea exterminării dacilor (nu
acceptă purismul) şi elogiază vitejia cu care dacii şi-au apărat pă-
mânturile, “ostaşi mari şi tari la bătaia războaielor, nepoftitori a să
supune altora, nici a să birui de alţii îngăduia”. Stolnicul exclamă cu
169
mândrie: “iară noi, rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi în

credinţă şi bărbăţie”.
Stolnicul a scris o carte erudită, în care licăreşte geniul. Calităţile
literare sunt lăsate în umbră de sobrietatea discursului ştiinţific.
5. Alţi cronicari
Şi în Moldova, şi în Muntenia, au activat în perioada la care ne-am
referit până acum alţi cronicari, mai puţin importanţi, dar care, la
vremea lor, s-au bucurat de o oarecare audienţă. În Transilvania, Radu
Tempea alcătuia Istoria sfintei beserici a Scheilor Braşovului, scriau
Gheorghe Brancovici, Radu Duma, Teodor Corbea, Dimitrie Eusta-
tievici ş.a., care pregătesc terenul pentru Şcoala Ardeleană.
Între cronicarii moldoveni, se distinge Nicolae Costin, dar preocu-
parea pentru cronică a impus şi nume mai puţin cunoscute: Ioniţă
Canta, Ienache Kogălniceanu, Axinte Uricaru ş.a. Muntenii Mihai
Cantacuzino, Chezarie de Râmnic, Filaret ş.a. nu aduc nimic nou din
punct de vedere literar în discursul istoric, marcând, de fapt, declinul
cronicii.
5 a. Nicolae Costin (1660-1712)

Fiul marelui cronicar scrie Letopiseţul Ţării Moldovei de la
zidirea lumii până la 1601 (între 1700 şi 1712), o compilaţie destul
de anostă, interesată mai mult de documentar. Ştefan Ciobanu îl
considera “un nedreptăţit în istoria literaturii române”,106 pentru că
erudiţia, cultura îl situează între cei mai importanţi oameni din
literatura noastră de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului următor. Mai realist, N. Iorga, comparându-l cu înaintaşii,
argumentează convingător de ce nu i se acordă o mai mare atenţie.
Costin este “pedant, rece, prudent, măsurat, un compilator prin vo-
caţie, mândru că merge pe căi străine”107 şi face figura “cărturarului
106
Op.cit., p. 506.
107
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II, Bucureşti, 1926, p. 108.
170
sec, viermele de carte, pisarul erudit, cu călimările în brâu şi volumele

subsuoară.108
Adevărul e că N. Costin evoluează în umbra tatălui său. Atât pre-
doslovia, cât şi paginile despre originea românilor nu aduc nimic nou,
nici în modalitatea de abordare, nici în calitatea informaţiei oferite.
Cealaltă carte a sa, o cronică a domniei lui Nicolae Mavrocordat,
Letopiseţul Ţării Moldovei de la 14 oct. 1709 până în septembrie
1711, se apropie de spiritul cronicilor muntene, fiind scrisă, se pare,
din iniţiativa domnitorului. De altfel, culorile în care îl prezintă, model
uman din toate punctele de vedere, ne îndreptăţesc să presupunem o
subordonare pe care n-ar fi acceptat-o niciodată înaintaşii săi.
O traducere a lui Nicolae Costin a fost foarte apreciată la vremea
aceea. Ceasornicul domnilor a circulat în manuscris, copiată de mai
multe ori, prezentând într-o formă agreabilă istorioare educative.
Scrisă în limba spaniolă de către Antonio de Guevara (1481-1545), a
fost tradusă, ca şi Floarea darurilor, în mai toate limbile de circulaţie
europeană. Evocând viaţa împăratului Marc Aureliu, se realizează un
mozaic de naraţiuni, cugetări, citate din Biblie, anecdote cu sens mo-
ral. N. Costin elimină unele capitole, creează altele, încât versiunea lui
pare o prelucrare. Partea a patra cuprinde referiri la realitatea contem-
porană autorului. Reţin atenţia sfaturile despre educaţia copiilor,
responsabilitatea familiei faţă de ei, despre alegerea şi pregătirea
dascălilor.
5 b. Radu Tempea (c. 1691 – 1742)

Este foarte puţin cunoscut publicului mai larg, chiar şi după ree-
ditarea, în 1969, de către Octavian Schiau şi Livia Bot, a Istoriei
sfintei beserici a Scheilor Braşovului. Nu a alcătuit o simplă mo-
nografie, cum s-ar părea. Istoria devine o cronică pentru anii 1484-
1742. Radu Tempea a folosit şi cronica veche a popii Vasile, tran-
scriind-o, apoi, diverse însemnări, documente, propriile amintiri.
Lucrarea lui Radu Tempea prezintă comunitatea braşoveană a româ-
108
171
nilor din Schei, apărători ai Ortodoxiei, sprijiniţi de domnii din

principate. Meseriaşi, negustori, scheienii se interesau de carte, cultu-
ră, şcoală, dovadă iniţiativele pe care le-au avut. Biserica “Sfântul
Nicolae” a fost un centru de învăţătură românească, la care apelau
uneori alte cetăţi. Aflăm despre popa Bratu, Iane, Dobra, Mihu
solicitaţi de sibieni sau trimişi soli în principate. În secolul al XVI-lea,
existau în Schei preoţi învăţaţi la care apelau administratorii catăţii. Se
consemnează şi ajutorul dat de Neagoe Basarab în 1495 pentru
ridicarea bisericii de piatră, în locul celei de lemn, dar greşeşte,
evident, pentru că e vorba de Vlad Călugărul. Sprijin au acordat şi
domnii Moldovei Petru Cercel şi Aron Vodă. Episodul evocării
evenimentelor legate de unirea cu Biserica Romei aprinde pana auto-
rului. Episcopul Athanasie Anghel se luptă cu scheienii şi generează
chiar confruntări directe, cum e cea din sinodul de la Alba Iulia.
“Atuncea braşovenii cu Ţara Bărsei şi făgărăşenii, cu toţii s-au
lepădat că nu le vor ţinea [condiţiile unirii, n.n.], iară ei împingându-i
din spate i-au scos din mănăstire”. Împotrivirea are sprijinul lui Con-
stantin Brâncoveanu şi al Patriarhiei Constantinopolului, cum dove-
desc scrisorile incluse în cronică. Unirea îl determină pe autor să scrie
Plângerea oilor în mijlocul lupilor, unde povesteşte necazurile
românilor care n-au vrut să o accepte.
Dar lucrarea lui Radu Tempea nu are numai o valoare documen-
tară. Pagini de literatură autentică descriu foametea şi ciuma care au
înspăimântat ţinutul Braşovului, altele, prin dialog, aduc din neguri de
vremi, situaţii autentice de viaţă.
Pusă în circulaţie târziu, ea ar merita un studiu mai aprofundat.
6. Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708)

Considerat unul din cei mai mari oameni de cultură ai perioadei
pe care o prezentăm, a fost contemporan cu cronicarii, cu D. Can-
temir, rămânând în cultura noastră ca o personalitate de valoare
europeană. Călătoriile, scrierile sale lasă o impresie de neşters. A
ajuns în Germania, la Paris (primul român la Paris), în Suedia, a trăit
la curtea ţarului Rusiei, unde s-a bucurat de mare cinste, ajunge şi în
China, după ce traversează Siberia. Prin aceste călătorii, prin scri-
172
erile sale şi implicarea în mişcarea de idei a epocii, întinde o punte

intre Răsărt şi Apus.
S-a născut în Moldova în 1636, într-o familie de origine grecească.
Tatăl era un boier din categoria mijlocie, cu moşie la Mileşti (lîngă
Vaslui). Fiul Nicolae va studia la şcoala de pe lângă “Trei Ierarhi”,
apoi la şcoala Patriarhiei din Constantinopol, sub oblăduirea unor
dascăli celebri ca Gherman Vlasios şi Ioan Cariofilis. Studiază istoria,
teologia, filozofia, latina, greaca, slavona, turca ş.a. Leagă la Constan-
tinopol prietenii care îi vor fi de ajutor mai târziu: Dositei (viitor
patriarh al Ierusalimului), Ştefăniţă (viitor domn).
Se întoarce în Moldova în 1653, la curtea lui Gheorghe Ştefan ca
grămătic. Avea o cultură impresionantă. Neculce îl evocă în legenda
XLI.
O vizită la Mănăstirea Neamţu în această vreme îl aduce în faţa
unor icoane vechi şi scrie o Istorie despre sfânta icoană a Prea-
curatei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu. După ce
Gheorghe Ştefan e nevoit să părăsească tronul, vine la domnie Gh.
Ghica (1658-1659), care îl ridică la rangul de spătar. Domnitorul va fi
mutat de turci în Ţara Românească, iar Milescu îl va urma, având
prilejul să cunoască lucrările lui Matei al Mirelor despre ţările române.
În 1660 îl aflăm din nou în Moldova, după mazilirea lui Gh. Ghica.
Tronul va fi ocupat de Ştefăniţă, prietenul de la Constantinopol.
Prietenia lor contrazice informaţia oferită de Neculce că acest
domnitor ar fi pus să i se taie nasul. Faptul s-a întâmplat în vremea lui
Iliaş Alexandru.
La curtea lui Ştefăniţă traduce din greacă Carte cu multe în-
trebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre.
După moartea lui Ştefăniţă, pleacă în Muntenia, la curtea lui
Grigore Ghica, fiul lui Gh.Ghica. Domnitorul îl trimite la Con-
stantinopol capichihaie (ambasador). Aşa se explică de ce, după 1664,
odată cu mazilirea lui Grigore Ghica, pribegeşte în Apus. Gh. Ştefan îl
va folosi ca diplomat la Stockholm pentru a obţine sprijin în vederea
recuperării tronului. Ambasadorul Franţei la Stockholm îi solicită un
studiu teologic în sprijinul jansenismului, ideea principală fiind că
există legături între credinţa catolică şi cea ortodoxă. Studiul a fost
publicat în vol. IV al operei Perpétuité de la foy de l’église
173
catholique (1669). Spătarul şi l-a intitulat pompos, în limba latină,

Manual sau Steaua Răsăritului luminând Apusul, adică opinia
Bisericii Răsăritene greceşti despre transsubstanţiunea Domnului
şi despre alte controverse. Este prima scriere a unui român tipărită la
Paris. Cartea a avut răsunet. I s-a răspuns (un pastor calvin). În iulie
1667, îl întâlnim la curtea lui Ludovic al XIV-lea, tot pentru a pleda
cauza lui Gh. Ştefan. La scurt timp, pretendentul la tron moare şi
Milescu revine în Moldova. Încearcă să profite de neînţelegeri şi se
gândeşte la ocuparea tronului. Când Iliaş Alexandru descoperă com-
plotul, îl va pedepsi. În 1671, se găseşte din nou la Constantinopol, pe
lângă Dositei, care îi oferă o recomandare către ţarul Rusiei. Ajunge
om de încredere al ţarului Alexei Mihailovici şi va fi numit şef al
corpului de traducători. Primeşte misiunea de a călători în China
(1675), cu care prilej va scrie Jurnal de călătorie în China şi Descri-
erea Chinei. La întoarcere are necazuri, pentru că ocrotitorii săi
căzuseră în dizgraţie, dar în timpul lui Petru cel Mare participă la
modernizarea Rusiei propunând diferite reforme.
Între lucrările lui Milescu, traducerea Bibliei rămâne un act de
referinţă. La plecarea din Constantinopol, se pare că a lăsat lui Şerban
Cantacuzino manuscrisele cu traducerea integrală din limba greacă a
Bibliei. Traducerea a fost făcută în timpul şederii la Constantinopol.
Sunt documente care confirmă aceasta. Pe o traducere ulterioară a
Bibliei, se află însemnarea: “Iară numai un izvod scris cu mâna, care
l-au fost prepus (tradus) Nicolae Spătarul moldovean, dascăl şi învăţat
în limba elinească care l-au izvodit de pe izvodul cel elinesc, ce s-au
tipărit la Frangfort...”.109
Faptul că un cărturar laic a trecut la traducerea Bibliei arată că nu
era suficient de puternică forţa intelectuală a clerului. Tipărirea din
iniţiativa lui Şerban e un argument pentru afirmaţia că s-a folosit ma-
nuscrisul lui Milescu. Virgil Cândea studiază acest aspect şi recon-
firmă presupunerile.110 Cei care au publicat Biblia în 1688 n-au făcut
decât să simplifice textul, să-l cizeleze pentru a obţine o formă cât mai
109
Apud Istoria literaturii româneşti, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei,
op.cit., p. 460.
110
În Raţiunea dominantă, op.cit., pp. 106-214.
174
simplă, expresivă. Tălmăcirea este atât de impunătoare pentru ei, încât

păstrează şi unele texte laice preluate de spătar, cum este Despre ra-
ţiunea dominantă, primul text filozofic tipărit în limba română.
Textul a fost atribuit lui Josephus Flavius, dar se pare că aparţine unui
anonim din Alexandria secolului I. Spătarul îl traduce cu titlul Pentru
singurul ţiitoriul gând şi se străduieşte să găsească echivalenţe
termenilor filozofici.111
Cele mai multe lucrări au fost scrise în limba rusă, la curtea ţarului:
Aritmologhion (cartea mistică a numerelor), Hresmologhion (cartea
cu profeţii), Sibilele (despre dispariţia imperiului Otoman), Vasilol-
oghionul (cartea împăraţilor, un tratat de istorie universală), un
dicţionar în opt limbi ş.a.
111
V. o prezentare în cartea lui V. Cândea, loc.cit., supra.
175
IV.
DIMITRIE CANTEMIR
(26 octombrie 1673 – 21 august 1723)
Dimitrie Cantemir este una din personalităţile cele mai importante

ale culturii noastre din toate timpurile. Spirit enciclopedic, ilustrează o
sinteză a unor preocupări diverse, de ordin filozofic, politic, religios,
ştiinţific ş.a. Marele învăţat a fost primul nostru cărturar care s-a
bucurat încă din timpul vieţii de aprecierea învăţaţilor europeni, fiind
ales membru al unor foruri ştiinţifice străine, traducându-i-se unele
cărţi sau chiar publicându-i-se în ediţii princeps în limbi străine.
Se naşte în familia lui Constantin Cantemir, viitor domn al Mol-
dovei, care, cum spunea cronicarul, “carte nu ştie, numai iscălitura
învăţase de o făcè”. Tatăl apreciază învăţătura şi are grijă ca fiul său,
deosebit de înzestrat, să profite de o instruire aleasă. La început îl are
dascăl pe Ieremia Cacavelas, care îi va orienta atenţia spre filozofie şi
teologie. Mulţi ani, după ce tatăl ajunge domn, va trăi la Constan-
tinopol, ca ostatic, apoi ca exilat, în vremea când Brâncoveanu se afla
la conducerea Ţării Româneşti şi, mai târziu, în calitate de repre-
zentant (capichehaie) al lui Antioh, fratele său, ajuns domnitor. La
Constantinopol, îşi desăvârşeşte instruirea la Academia Patriarhiei
Ortodoxe. Învaţă greaca, latina, slava, turca, persana, araba, se iniţiază
în medicină, geografie, aritmetică, fizică ş.a., cunoaşte diplomaţi
străini, intelectuali greci şi turci.
Personalitatea sa, de reprezentant al umanismului târziu, se va des-
chide spre cultura occidentală, fără a renunţa la valorile ortodoxiei, aşa
cum se poate observa într-una din primele lucrări cu caracter filozofic,
176
IV. Dimitrie Cantemir
Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea... De asemenea, va

studia cultura orientală şi va deveni un foarte bun cunoscător al ei.
Kantemiroglu rămâne un compozitor, interpret şi muzicolog clasic în
istoria muzicii turceşti. La Constantinopol, ca şi în ţară, s-a arătat
foarte interesat de luptele politice pentru putere, în care se implică.
După căsătoria cu Smaranda Cantacuzino, fiica domnului muntean
Şerban, se gândeşte chiar la domnia Munteniei, luptând în acelaşi timp
împotriva lui Brâncoveanu pentru a-l aduce la domnia Moldovei pe
fratele său. În 1693 ajunsese domn, dar n-a rezistat decât trei
săptămâni, fiindcă n-a avut banii necesari să-l înlăture pe Duca Vodă.
La 14 noiembrie 1710 se află din nou în scaunul domnesc, într-o vreme
foarte tulbure, după ce Turcia declarase război Rusiei. Turcii au trimis
un om în care aveau încredere, dar Cantemir, în scurtă vreme, încheie
alianţă cu ruşii, socotind că a venit timpul ca Moldova să scape da sub
stăpânirea otomană. La 13 aprilie 1711 (la Liţk), el încheie un tratat
secret, dar prezintă turcilor întâlnirea ca o iscodire a intenţiilor ruşilor.
După lupta de la Stănileşti, părăseşte Moldova în condiţii dramatice,
relatate de Neculce, unde nu va mai reveni. Speranţa întoarcerii
renaşte după 1716-1718, când are loc războiul ruso-turc. De fapt, voia
să fie instalat ca domn ereditar, iar Moldovei să-i fie recunoscută
independenţa. Îşi dă seama că nu se vor împlini acestea şi, la chemarea
ţarului, se instalează definitiv la Petersburg, părăsind Harkovul, unde
se refugiase. Va fi consilier al lui Petru I, senator (adică ministru), se
va recăsători eu o femeie foarte bogată (prinţesa Anastasia Trubeţkoi)
şi va intra în rândul aristocraţiei ruseşti. La un moment dat, se iveşte
chiar perspectiva de a ajunge socrul lui Petru I. Ia parte la campania
din Caucaz din 1722-1723, dar boala i se agravează. Moare la moşia
sa (Dimitrevka), în august 1723. Osemintele sale au fost aduse în ţară
în 1935 (şi depuse la “Trei Ierarhi” din Iaşi).
Şederea în Rusia n-a împiedicat recunoaşterea lui pe plan euro-
pean, dimpotrivă. În 1714 este ales membru de onoare al Academiei
din Berlin, la cererea căreia scrie Descriptio Moldaviae şi Historia
incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, două
lucrări prin care numele său va ajunge celebru în Europa.
177
Opera lui Dimitrie Cantemir, foarte variată, cu excepţia celei mai

cunoscute lucrări, care este Descrierea Moldovei, pune serioase pro-
bleme de interpretare. Mesajul cărţilor, deseori alambicat, pare greu
accesibil, mai ales într-o scriere ca Istoria ieroglifică, fiindcă Dimitrie
Cantemir recurge la un limbaj greoi.
Cărţile sale au fost publicate târziu (cu excepţia Divanului, 1698),
nu întotdeauna în ediţii competitive.1 Activitatea sa începe cu pre-
ocuparea pentru filozofie şi teologie, sub influenţa dascălului său. Se
pot stabili trei etape ale creaţiei, care au relevat diferite faţete ale
personalităţii scriitorului.
Un prim grup de lucrări, concepute până prin 1702, are ca subiect
probleme filozofice şi religioase: Divanul sau gâlceava înţeleptului
cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul (1698). Ioannis Baptiste
Van Helmont physices universalis doctrina, o culegere de extrase
din opera filozofului flamand J.B. Van Helmont, semnificative, consi-
deră Cantemir, prin similitudinile cu teologia creştină; Sacrosanctae
scientiae indepingibilis imago (Imaginea ştiinţei sacre, care nu se
poate zugrăvi sau icoana de nezugrăvit a ştiinţei sfinte); Com-
pendiolum universae logices institutionis (Mic compendiu de lo-
gică generală). Tot din această perioadă, datează şi Cartea ştiinţei
muzicii după felul literelor, o expunere a problemelor teoretice ale
muzicii turceşti, însoţită de 360 de melodii compuse de autor.
1
Operele principelui Demteriu Cantemir, vol. I-VIII, Ed. Academia
Română, 1872-1901; o ediţie remarcabilă a Divanului, în 1969, realizată
de V. Cândea (republicată în 1974, în primul volum al Operelor
complete, Ed. Academiei, Bucureşti); Viaţa lui Constantin Cantemir,
tradusă din latină de R. Albala şi apărută mai întâi în 1960, ulterior în
1973; Descrierea Moldovei, ed. 1973 (G. Guţu); Istoria ieroglifică,
1965 (ed. P.P. Panaitescu şi I. Verdeş), 1973 (ed. Stela Toma, vol. IV al
Operelor complete).
O scurtă bibliografie Cantemir: P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir.
Viaţa şi opera, 1958; P. Vaida, Umanismul în opera lui Dimitrie
Cantemir, 1972; Şt. Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, 1973;
Mariana Iovan. Dimitrie Cantemir. Bibliografie selectivă, 1973; v. şi
lista bibliografică de la sfârşitul articolului despre D. Cantemir în Dicţio-
narul literaturii române până la 1900.
178
La Constantinopol scrie cea mai importantă operă literară a sa,

Istoria ieroglifică (1703-1705). Preocuparea literară ar caracteriza,
aşadar, o a doua etapă a scrisului lui Cantemir.
Cei 12 ani petrecuţi în Rusia au dat roade pe plan literar şi
ştiinţific: Descriptio Moldaviae (redactată între 1714-1716), Historia
incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae (1714-
1716), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1719-1722),
cu punct de plecare într-o lucrare în limba latină din 1717, Historia
Moldo-Vlahica; Vita Constantini Cantemyrii (1714-1716). Eveni-
mentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, Cartea sistemei sau a
stării religiei mahomedane ş.a., mai puţin importante.
Divanul..., care apare la Iaşi sub îngrijirea hatmanului Lupu

Bogdan, cu prefaţa laudativă a lui Ieremia Cacavelas, are, pe alocuri,
caracterul unei antologii, prima în literatura noastră, de texte din
diferite timpuri şi culturi: laice şi religioase, antice şi medievale.
Textul de bază este Biblia, la care se revine foarte des, dar Cantemir
apelează şi la citate din Dioptra lui Filip Solitarul, din Ioan Gură de
Aur, Ioan Scărarul, Miron Costin, Dosoftei ş.a., din cărţile populare
(mai ales Alexandria, Istoria Troadei, Varlaam şi Ioasaf). Tema
disputei dintre suflet şi trup, între înţelepciune şi lume nu era nouă,
carecterizează literatura Evului Mediu. Cantemir structurează dez-
baterea în trei părţi: prima prezintă gâlceava dintre suflet (= înţelept =
microcosm) şi lume (= trup = macrocosm), a doua reia dezbaterea şi
argumentează contradicţia dintre concepţia creştină şi cea laică, iar
partea a treia sugerează o împăcare a înţeleptului cu lumea. Soluţia
propusă de autor pentru a rezolva conflictul etern dintre om şi lume
este accesibilă credinciosului şi înseamnă alegerea căilor virtuţii, în
mijlocul tentaţiilor de tot felul ale lumii. Cantemir se adresează celor
care au ales calea ascetică, de retragere din lume, dar mai ales cre-
dincioşilor de rând, puşi la încercare în fiecare clipă de ispitele lumii
în care trăiesc. Reflecţia filozofică se asociază cu o foarte bună cu-
noaştere a Ortodoxiei şi valorilor ei morale, surprinzătoare la un tânăr
care de-abia trecuse de adolescenţă. Tema centrală a cărţii este bine-
cunoscuta fortuna labilis, din perspectiva căreia se judecă nimicnicia
vieţii “în trup”. Poemul lui Costin Viaţa lumii l-a influenţat pe
179
Cantemir, care reia motivele cunoscute: ubi sunt?, pulvis et umbra

summus, trionfo della morte.2 În Divan există o încercare de rezolvare
a problemei fundamentale a existenţei umane: confruntarea cu
sentimentul perisabilităţii, al sfârşitului iminent. Înţeleptul propune
creştinului o conduită stăpânită continuu de gândul la cele veşnice, la
răsplata care va veni în lumea de “dincolo” pentru virtuţile acumulate
în această viaţă. Cantemir face teologie de cea mai înaltă ţinută.
Supleţea frazei, profunzimea mesajului, cultura autorului au făcut din
ea o carte foarte citită, copiată des. Autorul situează în centrul exis-
tenţei cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu, dobândirea,
prin acestea, a înţelepciunii3.
În elogiul pe care îl aduce, într-o altă lucrare, lui Van Helmont
Encomion in I.B. Van Helmont et virtutem physices universalis
doctrinae ejus, Cantemir reia idei teosofice din scrierile lui Van
Helmont. Apropiată ca problematică este Icoana de nezugrăvit a
ştiinţei sfinte, deşi accentul cade pe probleme de teorie a cunoaşterii,
de fizică, referitoare la noţiunea de timp, discutarea chestiunii univer-
salelor. Cantemir polemizează cu neoaristotelismul şi scolastica, argu-
mentând din punct de vedere filozofic doctrina creştină şi amestecând,
într-o manieră proprie, teologia cu gnoseologia, spiritul speculativ cu
îndrumarea moral-religioasă. El crede că ceea ce s-a petrecut în
Geneză poate fi cunoscut numai prin revelaţie, adică prin “ştiinţa
sfântă”, că întâmplările ulterioare Genezei sunt accesibile raţiunii u-
mane. Ca şi în Divanul, încearcă să împace credinţa cu ştiinţa.
Cărţile istorice pe care le-a scris Cantemir prevestesc naşterea
ştiinţei istorice la noi, deschid drum Şcolii Ardelene. Hronicul vechi-
mei a romano-moldo-vlahilor este “opera unui Hasdeu al veacului al
XVIII-lea”.4 Autorul a avut un plan vast, nepus în practică, din păcate.
O documentare ieşită din comun (154 de titluri) trebuia să epuizeze
2
V. studiul motivului / motivelor în cartea D. Curticăpeanu, Orizonturile
vieţii..., cit. supra şi Voichiţa Sasu, Destinul ideilor literare, Bucureşti,
EDP, 1996.
3
V. studiul lui V. Cândea la ediţia din 1990, ed. Minerva (Postfaţă, pp.
373 şi urm.).
4
180
subiectul, aşa cum spune autorul: “nici o piatră neclătită şi nici un

unghiu nescociorât n-au lăsat”. Desigur că a plăcut reprezentanţilor
Şcolii Ardelene. Deşi s-a publicat târziu (1835-1856), ea le era cu-
noscută prin còpiile care au circulat. Purismul lui Cantemir le-a atras
interesul.
În linia cronicarilor, autorul se ocupă, documentat, de origini,
teritoriu, continuitate, limbă, obiceiuri. Îşi expune, într-o introducere,
concepţia cu privire la istorie. Nu evită tonul polemic, îndreptat împo-
triva celor care denaturează adevărul istoric despre trecutul românilor
“cu poala odajdiei vechimei vremilor”. Este mândru de originea
romană (noi suntem “cea mai din lăuntru şi mai de treabă mădulare a
împărăţiei romanilor”), condamnă “basna” lui Simion Dascălul şi face
observaţia că a determinat o puternică şi uneori exagerată reacţie
contrară. Cunoaşterea trecutului ne dă sentimentul fragilităţii vieţii
omeneşti, dar ne şi întăreşte, pentru că trezeşte mândria pentru gloria
strămoşească, înţeleasă nu numai ca o succesiune de victorii pe
câmpurile de luptă, ci mai ales ca progres în civilizaţie. Istoria
“învăţăturile şi vredniciile carile singure numai (...) şi din varvari
elini, din păgâni romani a-i preface meşteşugul şi mijloacile arată”.
Varianta românească a Hronicului..., care îi aparţine lui Cantemir, se
ocupă de evenimentele dintre “descălecatul lui Traian” şi
întemeierea principatelor (după Cantemir, secolul al XIII-lea).
Interesant de observat că, discutând originea românilor, ajunge să
considere că merge până la “antica Troadă”, prin romani, deci că
românii au participat la mai multe cicluri de civilizaţie. Nu acordă
mare importanţă elementului autohton, dar înfăţişează expresiv
momentul confruntării cu romanii. Afirmă răspicat unitatea de origine,
al cărei martor este limba (“limba cea părintească nebiruit martor ne
este”). Într-o limbă destul de greoaie, Cantemir vorbeşte despre vitre-
gia vremurilor, despre rolul românilor în apărarea Europei de invaziile
turcilor şi tătarilor: “acea de sus pronie, purtând de grijă mântuinţii
acestor crivăţene noroade, cu neamul romano-moldo-vlahilor, ca cu
un zid prea vârtos şi nebiruit să să fie slujit”.
Ca şi stolnicul Constantin Cantacuzino, Cantemir este conştient de
necesitatea depăşirii stadiului medieval al cronicii şi se străduieşte să
ofere nu numai informaţie istorică, ci şi o metodă de cercetare.
181
Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului (Curţii) Otoman(e)

are două părţi. Prima, până în 1672, corespunzătoare etapei de as-
censiune, compilează diferite cronici otomane. Mai interesantă este
cea de a doua parte, unde Cantemir pune în lumină experienţa proprie,
analizând mecanismul decăderii. Explicaţia declinului o găseşte în
corupţia cercurilor celor mai înalte, tirania faţă de popoarele supuse,
lăcomia fără leac, aspecte pe care le mai sesizase şi în Istoria
ieroglifică.
Descrierea Moldovei rămâne una din cele mai cunoscute opere ale
lui Cantemir. S-a stabilit că a fost terminată în 1716 şi că lucra în
paralel la Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane. Scrisă în latină,
a fost destul de târziu tradusă în limba română (1825, cu titlul
Scrisoarea Moldovei; 1851, de către Costache Negruzzi). A avut la
îndemână scrieri geografice şi istorice, dar structura e a unei mono-
grafii, prima de acest fel în literatura noastră (Hrisant Notaras, Marcin
Kromer, Eutropiu, Strabo, Ptolomeu ş.a.). Lucrarea are trei părţi: I.
Partea geografică, II. Partea politică, III. Despre cele bisericeşti şi
ale învăţăturii în Moldova.
Partea I descrie aşezarea Moldovei, hotarele cele vechi şi cele noi,
clima, apele, ţinuturile, târgurile, munţii şi mineralele, câmpiile şi pă-
durile, animalele sălbatice şi domestice. Informaţiile livreşti sunt com-
pletate uneori de cele venite din legende (Dumbrava Roşie, plăieşii
apărători ai Cetăţii Neamţului, Cheile Bicazului ş.a.). Cantemir ex-
pune imaginea unei ţări bogate, care, cu toate acestea, nu poate fi
fericită, din cauza împrejurărilor istorice prin care a trecut şi trece.
Bogăţiile solului şi ale subsolului (mai ales) nu au fost exploatate de
teama ca pretenţiile turcilor să nu sporească .
Partea a doua, cea mai simplă, se referă la probleme legate de
originea poporului român, organizarea statală, obiceiurile alegerii
domnilor, stările sociale, legile ţării, raporturile cu Poarta Otomană,
“năravurile moldovenilor”, obiceiurile de îngropăciune ş.a. Vorbind
de obiceiurile de nuntă, Cantemir realizează un adevărat studiu etno-
grafic şi folcloric, cum sunt şi alte subcapitole ale lucrării. El subli-
niază importanţa substratului dacic în formarea poporului român,
comentează diferenţierile dialectale (fenomenul palatalizării labialelor,
considerat caracteristic vorbirii feminine), aminteşte legenda descă-
182
lecării lui Dragoş, se referă la luptele moldovenilor pentru apărarea

statului lor. Cantemir nu-i cruţă pe compatrioţii săi, pentru că mora-
vurile lor i se par uneori condamnabile. El precizează: “dragostea
pentru patria noastră ne îndeamnă pe de o parte să lăudăm neamul
din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii ţării din care ne
tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-a-
ceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit”.
Apreciază “credinţa cea adevărată şi ospeţia”, dar condamnă “trufia
şi semeţia”, faptul că moldovenii sunt “semeţi şi foarte puşi pe
gâlceavă”. Observaţiile lui Cantemir se dezvoltă în aceeaşi linie într-un
studiu de etnologie.
Partea a treia cuprinde cinci capitole: despre religia moldovenilor,
viaţa bisericească, mănăstirile din Moldova, graiul moldovenilor şi
literatura lor (“literele”). Cantemir emite părerea că moldovenii au
folosit litere latineşti în scriere şi numai de pe vremea lui Alexandru cel
Bun au adoptat literele slavone, părere, evident, greşită. De altfel, infor-
maţiile oferite trebuie adesea primite cu circumspecţie. Nu numai aici,
Cantemir dovedeşte erudiţie, dar în stabilirea unor corelaţii, ipotezele lui
nu se susţin. Interesante sunt paginile despre datini şi ceremonii din
capitolul anterior şi din acest capitol (nunta, înmormântarea, înscău-
narea domnului, mazilirea), credinţe şi obiceiuri (căluşerii, drăgaica,
paparudele, zburătorul, turca, sânzienele, colindele, ursitele ş.a.).
Operă în care discursul ştiinţific interferă discursul literar-artistic,
Descrierea Moldovei surprinde şi azi prin densitatea informaţiei, spi-
ritul de sinteză al autorului, stilul suplu, accesibil, colocvial pe alocuri,
caracterul elevat al expunerii.
Istoria ieroglifică (1705) nu a fost cunoscută decât în secolul nostru
aşa cum se cuvine unei asemenea opere. De abia în ultimele decenii au
apărut câtva studii care, profitând şi de ediţii critice, au adus interpretări
adecvate, situând opera în zone valorice înalte. Operă unică în literatura
noastră, accesibilă mai greu unui public mai larg, din cauza alegoriei şi
complicaţiilor “fabulei”, a impus, ca şi Ţiganiada, în general, o atitu-
dine rezervată. La 1927, Em. C. Grigoraş a rescris-o într-o limbă mai
aproape de forma limbii de azi, i-a schimbat titlul în Lupta dintre
Inorog şi Corb, comiţând, desigur, o eroare filologică. De abia cu
P.P. Panaitescu (1958) şi cu I. Verdeş (1965, în colaborare cu P.P.
183
Panaitescu), ni s-a pus la îndemână un text autentic, şi, ca o con-

secinţă, au început să apară studii temeinice: Manuela Tănăsescu, E.
Sorohan, D. Curticăpeanu, E. Negrici ş.a.5. Interpretările au oscilat,
până în anii ’70, când a apărut cartea Manuelei Tănăsescu, între con-
sideraţiile istorice şi efortul de înţelegere a alegoriei de dincolo de
schemele epice. Istoria ieroglifică trebuie citită însă în primul rând ca
operă literară.
S-a discutat mult despre genul literar căruia i-ar aparţine, specia
literară. Structura complexă poate susţine diverse opinii, pentru că
discursul lui Cantemir scapă unei determinări prea riguroase. E.
Negrici sesiza indecizia pentru o formă sau alta a naraţiunii, trăgând
concluzia că “indeterminarea este chiar dominanta stilistică a operei”.6
S-au vehiculat sintagme ca “pamflet politic” (P.P. Panaitescu), “roman
social”, “memorii secrete”, “roman baroc”. S-a vorbit în studiile din
ultimul timp despre caracterul baroc al Istoriei ieroglifice (Manuela
Tănăsescu, D. Curticăpeanu).7 T. Olteanu o consideră “capodoperă
5
M. Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, Bucureşti, Ed. Cartea Ro-
mânească, 1970; E. Sorohan, Cantemir în cartea ieroglifelor, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1978; Doina Curticăpeanu, Arhipelagul baroc, în vol.
Orizonturile vieţii..., cit. supra, p. 128 şi urm.; E. Negrici, Romanul
politic, în Expresivitatea involuntară, I, Bucureşti, Ed. Cartea Româ-
nească, 1977, pp. 78-98.
6
E. Negrici, Expresivitatea..., cit. supra, p. 79.
7
D. Curticăpeanu (loc. cit.) face o trecere în revistă a punctelor de vedere
exprimate până acum, într-o secvenţă intitulată sugestiv În căutarea
speciei: A.D. Xenopol: “lucrare morală-filozofică”, “satiră politică”
(Istoria Românilor, ed. a III-a, Bucureşti, p. 14 şi urm.); S. Puşcariu:
“această ciudăţenie care n-a putut rămânea în literatura noastră” (Istoria
literaturii române. Epoca veche, ed. a II-a, Sibiu, 1930, p. 170); P.P.
Panaitescu: “pamflet politic” (ed. 1965); Al. Piru, “roman alegoric cu
personaje din lumea animală, ca Le roman du Renard, şi pamflet politic
asemenea Istoriei secrete despre domnia împăratului Iustinian de
Procopius din Cezareea” (Literatura română veche, Bucureşti, E.P.L.,
1965, p. 356); D. Curticăpeanu, “operă barocă” (p. 178, loc. cit.), “Istoria
ieroglifică este de fapt crearea Istoriei ieroglifice, în sensul în care o
operă barocă este în acelaşi timp opera şi crearea acestei opere” (ibidem,
p. 178).
184
târzie a barocului european”8, iar E. Sorohan vorbeşte despre un ro-

man psihologic al luptei pentru adevăr şi putere, născut din fantezia
unui om care gustase puterea, era frustrat de ea şi o dorea încă”.9
În structura complicată a discursului trebuie desprinsă o anumită
schemă, gândită bine de autor, prin care se demontează mecanismele
organizării sociale şi politice la diferite niveluri. Individul pare strivit
de macrostructuri pe care nu le înţelege şi care acţionează haotic,
dictatorial. “Schema alegorică a Istoriei ieroglifice, afirmă Doina
Curticăpeanu, este aceea a psihomahiei: lucrarea este un Divan, altul
decât acela din 1698...”10 Dincolo de alegoria la care recurge pentru a
relata înfruntarea dintre cele două monarhii, se află o anumită psiho-
logie, ilustrată în primul rând de Inorog. Sufletul oscilează “între
solicitările terestre şi o înţelepciune hrănită de recomandările Ecclezi-
astului şi de gândirea stoică”.11 S-a observat predilecţia lui Cantemir
pentru efectele de contrast, sesizabilă şi în Divanul (înţelept-lume,
suflet-trup). În Istorie, expresia acestei înclinaţii se reflectă în dis-
cordanţe, opoziţii de tipul întuneric-lumină, în ritmurile sincopate ale
naraţiunii.12 De aici o supraabundenţă de imagini, efect al atenţiei spre
psihologie, apelul la vis şi imaginaţie, la parabolă.
Un contrast de tip baroc produce raportul dintre relativ simpla ecu-
aţie epică, povestire, naraţiune şi încărcătura imagistică, digresiunile
de tot felul, structura caleidoscopică rezultată din inserări.
D. Cantemir cunoaşte bine cărţile populare (Fiziologul, Floarea
darurilor, Sindipa, Halima), folclorul, miturile orientale şi reuşeşte
să pună alături diverse elemente care, altfel, s-ar fi exclus. Faptele
povestite se desfăşoară între 1703-1705, dar au cauze mai îndepărtate,
în lupta pentru putere la sfârşitul secolului al XVII-lea. Alegoria
narează împrejurările în care Duca Vodă (Vidra) a fost mazilit. Fusese
8
T. Olteanu, Morfologia romanului european în secolul al XVIII-lea.,
Bucureşti, Ed. Univers, 1974, p. 141.
9
E. Sorohan, Cantemir în cartea ieroglifelor, cit. supra., p. 42.
10
Op.cit., p. 129.
11
V. Călin, Alegoria şi esenţele. Structuri alegorice în literatura veche şi
nouă, Bucureşti, E.L.U, 1969, p. 94.
12
V. Doina Curticăpeanu, cit. supra, p. 130.
185
omul lui Brâncoveanu (Corbul), care, nemulţumit de el, vrea să îl

pună în loc pe Mihail Racoviţă (Struţocămila). Numele exprimă natu-
ra duplicitară a personajului, moldovean în slujba muntenilor. De la
alegerea domnului până la confirmarea de către Poartă, se produce
confruntarea cu moldovenii, în fruntea cărora se află fraţii Cantemir
(Antioh – Filul, balena; Dimitrie – Inorogul, animal fabulos din
Bestiariile orientale). Confruntarea cunoaşte complicaţii specifice.
Hăţişul intrigilor se dezvoltă în două planuri: în adunarea de la
Arnăutchiori (1703) din împărăţia Leului (Moldova) destinată alegerii
domnului, la care participă şi păsările din împărăţia Vulturului
(Muntenia), unde se ţin discursuri caragialeşti, sforăitoare, linguşi-
toare, se strecoară ameninţări, vicleniile de toate felurile rup alianţe
sau le propun, cu o singură direcţie a tuturor preocupărilor: interesul
personal; pe de altă parte, în împărăţia Peştilor (Imperiul Otoman), în
mijlocul căreia se află capiştea Pleonexiei, adică templul zeiţei din
Cetatea Epitimiei (Lăcomia), Constantinopolul. La Constantinopol,
inorogul îl întâlneşte pe Şoim (Toma Cantacuzino), trimisul Corbului,
în faţa căruia face o prezentare a domniei lui Constantin Cantemir şi a
imixtiunilor lui Brâncoveanu în treburile Moldovei. În timpul
“plângerilor” Inorogului, Hameleonul (Scarlat Ruset) îl trădează
turcilor cumpăraţi de Brâncoveanu, care îl arestează şi îl surghiunesc.
Inorogul scapă din “fălcile crocodilului” (închisoarea bostangiilor) şi
se refugiază la Cucoşul Evropii (ambasadorul francez). Un vizir,
prieten al Cantemireştilor, ajunge la putere (Calaili Mehmed Paşa,
“jiganie mare din ostroavele mediterane”) şi îi ajută. Între timp, în
Moldova a izbucnit şi o răscoală populară, aşa că Struţocămila va
pierde tronul în favoarea Filului (Antioh). Corbul va plăti chiar Filului
o despăgubire anuală pentru moşiile soţiei sale rămase în Muntenia.
Intriga, prezentată astfel, schematizat, se pierde în mulţimea deta-
liilor, încât cititorul poate reconstitui cu greu, la sfârşitul lecturii, un
anumit fir. El trebuie să se lase purtat de plăcerea pură a contactului cu
textul, cu un anumit lexic, foarte colorat, de o bogăţie nemaiîntâlnită.
S-a discutat despre caracterul baroc al acestei scrieri.13 Elemente
13
V. D. Curticăpeanu, loc. cit., Manuela Tănăsescu, cit. supra, cartea lui
D.H. Mazilu despre baroc şi a lui Ion Istrate.
186
baroce ar fi, la nivelul structurii, sfârşitul amânat, caracterul de operă

deschisă (dezbaterea, lupta nu se încheie odată cu atingerea ţelului),
discontinuitatea interioară, dezordinea din materialul epic (cu cores-
pondent într-o anumită dezordine interioară, confuzia, multiplicitatea
intenţiilor coexistente, necesitatea unor lecturi repetate, în diferite
registre. După cum se observă, pentru prima dată orizontul atenţiei se
deschide. În “tânguirea Inorogului”, apar imaginile Nilului, oceanului,
mării, pustiului, spre deosebire de paginile cronicarilor, unde topos-ul
se limita la curte, cetate, târg, câmpie. Durerea Inorogului se extinde
parcă asupra întregului univers. Universul este privit prin prisma unui
sentiment:
“Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în
blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin ure-
chile tuturor să împrăştie, toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să
răsuna şi toate văile şi toate holmurile de huietul glasului să cutre-
mura, atâta cât glasurile răzbunării precum ca o muzică să fie tocmite
să părea, carile o harmonie tânguioasă la toată urechea aducea, nici
cineva altă ceva audzia, fără numai: Plecatu-s-au cornul Inorogului,
împiedecatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate,
aflatu-s-au locurile cele necălcate, în silţele întinse au cădzut, puterii
vrăjmaşului s-au vândut (...) Corbul, gonaşi neostoiţi, dulăii, iscoadă
neadormită, Hameleonul şi toţi în toată viaţa îl pândesc. De traiul, de
viaţa şi de fiinţa lui ce nădejde au mai rămas? Nici una. Toate
puterile i s-au curmat, toţi prietenii l-au lăsat, în lănţuje nedezlegate
l-au legat, toată greutatea neprietenului în opreala Inorogului au
stătut”. Pasajul exprimă semnificativ un anume fond psihologic din
care sunt privite evenimentele, caracterizator şi pentru narator, care se
identifică, evident, cu personajul. Durerea lui, determinată de
precaritate şi de absenţa iubirii, creează un dezechilibru specific
barocului. Baroce sunt disimularea şi ostentaţia, cum se observă din
acest monolog interior. Vulpea “jiganie pururea cu două inimi”,
Struţocămila indică o atenţie specială spre disimulare, sesizată de
Cantemir în comportamentul unor personaje. De altfel, opoziţia între
ceea ce sunt şi ceea ce arată personajele caracterizează această uma-
nitate a cărei esenţă putea fi sugerată cel mai bine de alegorie. Corbul,
Liliacul, Râsul ilustrează categoria. Instabilitatea se manifestă şi la
187
graniţele dintre specii, dar mai ales pe plan psihologic, compor-

tamental. Râsul este “în faţă prost şi drept, dară multe picături de
vicleşuguri îi stau peste maţă”. D. Curticăpeanu sesiza că personajul
miraculos al Inorogului întruchipează la Cantemir imaginea forţei şi
purităţii, dar şi a violenţei şi ipocriziei.14
Eugenio d’ Ors susţine că barocul este caracteristica singurătăţii.15
Prin Inorog, a cărui viaţă pare copleşită de singurătate, Cantemir a
exprimat într-o sinteză originală particularităţile structurii baroce.16
Discutând caracterul baroc al Istoriei ieroglifice, trebuie să ţinem
cont de o raportare nu neapărat la o tradiţie în acest sens în literatura
noastră, cât mai ales în cultura europeană, unde barocul s-a manifestat
în epoca postclasică. Intenţiile auctoriale sunt susţinute în primul rând
de construcţia personajelor. Oricare ar fi nivelurile de analiză, se des-
coperă mereu valenţe multiple tocmai prin miza pe acest element al
structurii operei. Narativitatea poate fi studiată mai ales pe spaţii mai
mici, în fragmentele epice cu caracter de fabule sau apologuri: poves-
tirea dulfului şi a corăbierului, povestea porcarului, lupul şi dulăul,
lupul şi armăsarul ş.a. Personajele sunt caricaturizate adesea, din
perspectiva unui subiectivism violent, precum la cronicarii munteni.
Evident, umorul caracterizărilor plastice, ironia distrugătoare exprimă
acest subiectivism. Vidra este “jigania cu talpă de gâscă, cu colţii de
ştiucă”, “vulpea peştelui şi peştele vulpii”, Dulăul este “cap de hârtie
cu crieri de aramă... sac de metasă... plin de fişichie”, Dulful este
“porc peştit şi peşte porcit” ş.a.m.d. Căsătoria Cămilei cu Helge
(Mihail Racoviţă cu Ana Codreanu) stârneşte o cântare numai în apa-
renţă alcătuită din versuri absurde: “ţinţarii cu fluiere, grierii cu surle,
albinele cu cimpoi cântec de nuntă cântând, muşiţele în aer şi
furnicile pre pământ mari şi lungi danţuri ridicară, iară broaştele
toate împreună cu broatecii din gură cântec ca acesta în versuri
tocmit cânta: O Helge fecioară, frumoasă nevastă, / Nevastă fecioară,
fecioară nevastă, / Cămila să ragă, tâlcul nu-nţăleagă, / Margă la
14
Op.cit., p. 175. Doina Curticăpeanu trece în revistă elementele baroce.
15
Eugenio d’Ors, Trei ceasuri în Muzeul Prado, Bucureşti, Ed. Minerva,
1975, p. 244.
16
V. şi opinia Doinei Curticăpeanu, loc. cit., p. 175 şi urm.
188
Athina ce ieste s-aleagă. / Fecioară nevastă, nevastă fecioară, / Peste

şese vremi roadă să-i coboară, / Fulgerul, fierul, focul mistuiască. /
Patul nevăpsit nu să mai slăvască”. Explicaţiile de la cheie ne edifică
spre ce îşi îndreaptă săgeţile acidul autor al versurilor.
Verva pamfletară a autorului se exercită îndeosebi asupra duşma-
nilor, dar ispita e prea mare pentru a nu se manifesta şi în alte cazuri.
Hameleonul (Scarlat Ruset), vândut lui Brâncoveanu şi lui Mihail
Racoviţă, întruneşte caracteristicile cele mai detestabile, încât nu
ironia îl poate caracteriza, ci un fel de scârbită atenţie a naratorului. Se
creează impresia că autorul pune sub lupă diferite detalii, care, astfel,
se măresc enorm. Personajele capătă uneori caracter de prototipuri,
cum este cazul Vulpii (Ilie Ţifescu). Vulpea personifică şi aici
viclenia. Corbul ilustrează un anumit mod de a conduce, autoritar,
rigid, tiranic.
Structura specifică a Istoriei ieroglifice permite, aşa cum arătam,
inserarea unor pasaje de alt tip decât cel narativ. Elegiile “căielnice şi
trăghiceşti” au atras atenţia lui G. Călinescu, care le numeşte “primele
adevărate poeme române”.17 Elegiile au inflexiuni de “psalmi ai dez-
nădejdii”, spune istoricul. Blestemele, imprecaţiile, descântecele, boce-
tele, eseul filozofic, epistolele dau imaginea unei structuri polifonice.
S-a remarcat că autorul manifestă o înclinaţie specială pentru lirism.
Pasajele lirice indică o sensibilitate de tip romantic (dacă nu spunem
prea mult). Tânguirea iubitului părăsit, a păsării care şi-a pierdut puii,
plângerea Inorogului când este prins. D. Cantemir se arată dotat cu o
forţă neobişnuită de a crea metafore, de a exploata resursele lexicale
ale limbii române. Până la I. Budai-Deleanu, nimeni nu a mai încercat
toate registrele limbii noastre, într-o ţesătură poliedrică, de o
originalitate încontestabilă. Vâna populară s-a remarcat şi în legătură
cu Dosoftei, a cărui operă ilustrează un moment important de limbă
românească. Sentenţiile (760 la număr) dezvăluie un autor căruia “îi
place să spună istorii, anecdote şi are limbuţia lui Creangă în debitarea
zicătorilor populare”.18
17
Istoria literaturii române..., op.cit., p. 42.
18
189
Discursul cantemiresc, sprijinit pe o frază alambicată, ar trebui mai

atent studiat, din perspectiva neîncrederii în artificiile vorbirii. Îi sunt
cunoscute subtilităţile retoricii antice, volutele diplomaţiei verbale şi
de aceea, dincolo de cuvinte, mijeşte neîncrederea. Ne aflăm în plin
paradox, dar discuţia dintre Inorog şi Şoim ar fi un exemplu foarte
potrivit.
Am încercat să sugerăm câteva repere de lectură, puncte de vedere
care să deschidă anumite drumuri interpretării. Subiectul discuţiei nu
poate fi epuizat, pentru că ne aflăm în faţa unei personalităţi dintre
cele mai puternice din literatura noastră. Când caracteriza, G. Căli-
nescu încerca să suprindă tocmai plurivalenţa unei existenţe: “Figura
lui, umbrită până azi, e a unui om superior. Voievod luminat, ambiţios
şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânui-
tor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui, după care tânjeşte,
şi aventurier, cântăreţ şi cronicar român, cunoscător al tuturor plă-
cerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de
Medici al nostru”.19
19
Ibidem, p. 42.
190
V.
CĂRŢILE POPULARE
După Cantemir şi Neculce, până la Şcoala Ardeleană şi poeţii Vă-

căreşti, nu s-a creat un gol în cultura şi literatura noastră, cum au
înclinat unii să creadă. Perioada de mijloc a secolului al XVIII-lea nu
impune atenţiei nume mari în literatura cultă, dar nu e mai puţin intere-
santă prin tipăriturile şi traducerile publicate, prin circulaţia aşa-nu-
mitelor cărţi populare, “cărţi fără frontiere”.1 S-a păstrat un interes
pentru aceste cărţi, a căror traducere în limba română a început în
secolele anterioare. Interesul nu avea să dispară nici după ce literatura
de imaginaţie, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, se va impune atenţiei
generale şi va intra pe făgaş modern de evoluţie. “Hrana unei societăţi”,
cum caracterizează N. Manolescu (loc.cit.) romanele populare, cărţile
de prevestire, cronicile versificate, apocrifele înseamnă pentru literatura
noastră mult mai mult decât crede, de pildă, G. Călinescu: “însă un
lucru rămâne clar: traducerile acestea sunt un simplu fond cultural
care n-a avut nici o urmare literară”.2 E drept că şi demonstraţia afir-
maţiei contrare e greu de făcut, dar se ştie că în alte literaturi, aceleaşi
cărţi au influenţat puternic scrisul unor autori, cum ar fi Dante
(viziunile eshatologice din Divina comedie), Rousseau (înclinaţia spre
reflecţia morală, cultivată de florilegiile de tip Fiore di virtu), Swift
(romanul satiric, alegoric) ş.a.
S-a spus, pe de altă parte, că numai târziu cărţile populare au fost
receptate ca opere de ficţiune şi că mentalitatea cititorului din secolul
1
Sintagma aparţine lui N. Manolescu, op.cit., p. 83.
2
Istoria literaturii române..., op.cit., p. 46.
191
al XVIII-lea avea alte caracteristici, încât receptarea estetică nu apela

la aceleaşi criterii. Cu certitudine se poate afirma că ele au hrănit
foamea de ficţiune de totdeauna a cititorului, “foamea de iluzie”.3
Cititorul din secolele XVI şi XVII, cu aceeaşi inocenţă ca şi cel din
secolul al XVIII-lea, va fi citit legendele despre coborârea Maicii
Domnului la iad, vieţile dramatice ale sfinţilor şi martirilor, dovadă că
pictura murală bisericească a înregistrat viziunile apocaliptice, că
Varlaam sau Dosoftei, Ureche sau Neculce inserează în lucrările lor
episoade semnificative. Alexandria a fost lectura favorită a multor
generaţii. Mărturiseşte despre fascinaţia exercitată un istoric ca G.
Bariţiu: “cea dintâi carte ce ne căzu în mână îţi vei aduce aminte că fu
Alexandria; ştii cu câtă sete şi dulceaţă o citeam; ştii că adevărurile ei
atâta ne pătrunsese de mult, încât pe când ne puseră profesorii pe
Curtius latinesc ca să-l explicăm în şcoală, noi le ţineam de minciuni
acelea care le pomeneşte acest scriitoriu clasic despre marele Alexan-
dru; pentru că aici nu era pomenire de bătaia cu piticii şi istoria iui
Poriu Împăratul nu era scrisă ca în Alexandria”.4 Istoria ieroglifică
prezintă, la început, adunarea obştească pentru alegerea domnitorului,
foarte asemănătoare cu divanul fructelor din Istoria poamelor
(Porikologos) pe care a citit-o în greceşte, probabil. Aşa cum arată N.
Cartojan, Cantemir a cunoscut Fiziologul pentru că o serie de trăsături
ale personajelor sale au fost preluate de aici. Acelaşi Fiziolog a oferit
lui Antim Ivireanul şi, mai târziu, lui Asachi, Ienăchiţă imaginea
întristatei turturele.5
Originea acestor texte este foarte variată. Provin din Egipt şi Siria,
Grecia, Franţa, Italia, Spania, dar au devenit parte integrantă din lite-
ratura europeană, din literatura noastră, prin impactul pe care l-au avut
3
I. Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p.
159.
4
Apud G. Ivaşcu, Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 277.
5
V. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I-II, ed.
a II-a, îngrijită de Al. Chiriacescu, cu un Cuvânt înainte de Dan
Zamfirescu şi o Postfaţă de Mihai Moraru, Bucureşti, Ed. Enc. Rom.,
1974 (v. vol. I, p. 241 şi urm.).
192
V. Cărţile populare
asupra publicului. Primele cercetări mai serioase asupra lor datează de

la sfârşitul secolului al XIX-lea: N. Iorga, Bogdan Petriceicu Hasdeu,
M. Gaster. N. Cartojan, cu cele două volume (1929 şi 1938), va realiza
cercetarea cea mai amplă a lor. De remarcat cărţile mai recente ale lui
I.C. Chiţimia şi Al. Duţu.6
Legendele apocrife, precum şi alte texte, au fost cunoscute după
publicarea Codicelui Sturdzan. Au urmat şi alte asemenea culegeri,
Codex Teodorescu, Codex Neagoeanus, Codicele de la Cohalm ş.a.
Unii istorici literari au susţinut că aceste texte apocrife au fost traduse
odată cu textele rotacizante,7 în Maramureş. N. Cartojan (loc.cit.)
crede că primirea foarte bună de care s-au bucurat textele maramu-
reşene a determinat trecerea la traducerea cărţilor populare, a legen-
delor apocrife. Dar caracteristicile acestora indică mai multe zone, un
fenomen simultan.
Legendele apocrife cele mai impresionante se găsesc în Codicele
Sturdzan, copiat între 1580 şi 1620 în satul Mahaci de pe Mureş de
un anume preot Grigore.8 Legendele apocrife pot fi apocaliptice
(povestesc întâmplări din “viaţa de după viaţă”, în iad sau rai) sau
hagiografice (inspirate din viaţa sfinţilor şi martirilor). De un interes
6
O bibliografie a problemei: Al. Duţu, Cărţile de înţelepciune în cultura
română, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972; I.C. Chiţimia, Bibliografia
analitică a literaturii române vechi, vol. I, Cărţile populare laice,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1976; N. Cartojan, Cărţile populare..., cit.
supra; B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni. Cărţile populare ale
românilor în secolul al XVI-lea în legătură cu literatura poporană
nescrisă. Studii de filologie comparativă, 1879; M. Gaster, Chresto-
maţie română. Texte tipărite şi manuscrise (sec. XVI. XIX) dialectale
şi populare, vol. I-II, 1891.
7
N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, op.cit., p. 65 (vol. I).
8
Cuvântul apocrif indică o scriere necanonică, neacceptată de Biserică
(sens originar). În alt sens: scriere care conţine sensuri ascunse, greu de
sesizat (ca în Apocalipsă). Se mai foloseşte şi pentru a desemna o lite-
ratură profană în raport cu cea religioasă (de cult). La început, când
autorii se ascundeau sub numele unui sfânt, atribuindu-i acestuia scrierea,
literatura apocrifă era destinată să completeze informaţiile din cărţile
sfinte.
193
aparte s-au bucurat evangheliile apocrife, atribuite unor personaje

noutestamentare (Iacov, Toma, Petre). Ele dau mai multe amănunte
din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului. Evanghelia după Iacov
povesteşte despre naşterea Maicii Domnului, părinţii Ioachim şi Ana,
alegerea lui Iosif pentru a-i fi dată în grijă, Bunavestire, Naşterea
Mântuitorului, venirea magilor ş.a.m.d., aspectele din urmă cunoscute
şi din Evangheliile canonice. Evanghelia după Nocodim conţine, de
fapt, două cărţi. Actele lui Pilat şi Coborârea Mântuitorului în iad.
Actele lui Pilat, cunoscute şi de Tertulian, descriu momentul aducerii
lui Iisus la Pilat, judecarea lui şi o serie de minuni care s-au petrecut
în aceste împrejurări. Se dau numele celor doi tâlhari împreună cu
care a fost răstignit Mântuitorul (Ghesta şi Dismas). Dismas a crezut
în nevinovăţia lui Iisus. Partea a doua este o apocalipsă. Cei doi fii ai
lui Simeon cel Drept au înviat din morţi şi povestesc ce s-a
întâmplat, cum Mântuitorul a apărut în iad ca o lumină, recunoscută
de patriarhi (Isaia, Avraam), bucurându-se că a venit clipa mântuirii.
Satana însă încearcă să-i convingă că nu e Iisus Dumnezeul, ci un
om simplu care a ajuns în iad. În timpul controversei cu cei din iad,
cad porţile iadului şi intră Regele gloriei, iar Satan este legat şi
predat iadului până la a doua venire a lui Iisus. Adam şi patriarhii
sunt luaţi de arhanghelul Mihail şi duşi în rai, iar cei doi fii sunt
trimişi să povestească ce au văzut.
Evanghelia după Toma propune nişte culori prea realiste ale vieţii
Mântuitorului, de aceea a avut ecou mai ales printre adepţii sectelor
gnostice, raţionaliste.
O mare răspândire a avut Umblarea (călătoria) Maicii Domnului
prin Munci sau Apocalipsa Maicii Domnului. Maica Domnului îl
roagă pe fiul Ei să trimită pe arhanghelul Mihail ca să o însoţească în
iad. Însoţită de arhanghel şi de îngeri, coboară în iad, unde vede
chinurile celor care au păcătuit. La sfârşit, impresionată de ceea ce
vede, roagă pe Dumnezeu să dea odihnă păcătoşilor, măcar de la
Vinerea Mare (înainte de Paşti) până la Duminica Tuturor Sfinţilor.
În Codex Sturdzanus, se mai află şi Apocalipsa sfântului Apos-
tol Pavel sau Vedenia Apostolului Pavel. E o povestire în legătură cu
extazul despre care vorbeşte Apostolul în Epistola către Corinteni
(12, 2-4) şi Luca în Faptele Apostolilor (întâmplarea din drumul
194
Damascului). Imaginile iadului şi raiului vor fi sugerat, desigur, mai

târziu lui Ion Budai-Deleanu cunoscutul episod din Ţiganiada.
La început, şi Apocalipsa lui Ioan Teologul a fost considerată
apocrifă. Asemănătoare cu aceste scrieri sunt Moartea lui Avraam şi
Călătoria Apostolului Petru ş.a.
Între legendele hagiografice, Legenda Sfintei Vineri (Petea) şi
Legenda Sfântului Sisinie au cunoscut o răspândire mai mare.
Legenda Sfintei Vineri, povesteşte viaţa Sfintei, fiică a unor părinţi
evlavioşi, care au făgăduit că o vor închina Bisericii. La vârsta de
numai cinci ani pleacă în lume să propovăduiască cuvântul lui
Dumnezeu. Evreii se plâng împăratului Antioh, care, văzând frumu-
seţea ei, îi propune să se căsătorească cu el. Sfânta refuză şi împăratul
va da ordin să fie răstignită. E salvată de îngeri. E aruncată într-un
cazan cu smoală, de unde, tot cu ajutor dumnezeiesc, scapă.
Mulţi se creştinează văzând aceste minuni. Un alt împărat îi pro-
pune să se închine idolilor săi, că o va face împărăteasă. Bineînţeles,
refuză. Un al treilea împărat (Aolit) o supune altor cazne, din cauză că
refuză să renunţe la credinţa sa. Înainte de a muri prin dacapitare,
Sfânta îl rogă pe Dumnezeu să binecuvânteze ogoarele şi animalele
celor ce vor cinsti ziua ei şi să-i pedepsească pe cei care nu vor ţine
post vinerea.
Legenda Sfântului Sisinie descrie viaţa unui ostaş care, la un
moment dat, are un vis despre sora lui, căreia diavolul i-a furat cinci
copii şi voia să-l fure şi pe al şaselea. Sisinie îl urmăreşte pe diavol,
care se ascunsese într-un turn. Diavolul reuşeşte să se strecoare din
turn şi să fure şi celălalt copil. Sisinie îl caută întrebând o salcie, alţi
arbori, până ce un măslin îi aduce la cunoştinţă că diavolul s-e aruncat
în mare. Ia undiţa şi-l pescuieşte, în cele din urmă, îl bate până ce
aduce toţi copiii şi face jurământ că nu va mai fura copii din casele
unde se află o anumită rugăciune.
Legenda Sfântului Gheorghe a avut consecinţe în iconografia
noastră, ca şi altele. Sfântul luptă cu un balaur care cerea în fiecare zi
să mănânce un copil, ca să nu-i înghită pe toţi cei care se apropiau de
lacul unde trăia.
Legenda Sfântului Alexie s-a păstrat în Codicele de la Cohalm.
195
Alexie, “omul lui Dumnezeu”, renunţă, chiar în noaptea nunţii, la

ceea ce i-ar fi putut oferi o viaţă obişnuită pentru a-şi închina viaţa lui
Dumnezeu.
Alte legende, fiecare cu mare putere de fascinaţie: Avgar şi Mân-
tuitorul sau Icoana lui Iisus cea nefăcută de mâini omeneşti,
Legenda despre Sfântul Nicolae şi, în special, Vămile văzduhului
Viaţa Sfântului Vasile cel Nou, Vedeniile fericitului Vasile, care
descrie cele 24 de vămi ale văzduhului prin care trece sufletul după
moarte.
Legenda Duminicii sau Epistola Domnului nostru Iisus Hristos,
păstrată în acelaşi Codice (Sturdzanus), a impresionat imaginaţia
populară şi avea ca scop să creeze o anumită atitudine faţă de credinţă,
ca şi celelalte scrieri de acest fel. Legenda povesteşte despre o piatră
căzută din cer, mică, dar atât de grea încât nimeni nu o putea ridica.
După ce patriarhul Ierusalimului s-a rugat trei zile, împreună cu
soborul de preoţi, piatra s-a deschis şi în ea s-a găsit o scrisoare a
Domnului, în care îi sfătuia pe oameni să serbeze ziua de duminică,
fiindcă, altfel, îi vor aştepta grele pedepse cereşti.
Legenda Crucii, comentată de N. Cartojan,9 a prilejuit lui Mircea
Eliade un comentariul foarte interesant despre Noul Adam, Iisus.10
Legenda prezintă clipele de agonie ale lui Adam şi drumul fiului său
Sit până la rai, ca să aducă o ramură de măslin pentru a uşura chinurile
tatălui. Din ramura dată de un înger Sit şi Eva fac o cunună pe care o
aşează pe capul lui Adam. După ce Adam a fost înmormântat cu
această cunună, din cunună a crescut un pom înalt din care s-au desfă-
cut trei crengi mari. Ele, după un timp, s-au împreunat, apoi iar s-au
desfăcut de şapte ori. Din acest pom s-a făcut crucea pe care a fost
răstignit Mântuitorul.
Între cărţile populare cu caracter didactic-moralizator, două au fost
mai cunoscute: Albinuşa sau Floarea darurilor şi Fiziologul.
9
Cărţile populare..., op.cit., vol. I, p. 123.
10
M. Eliade, Morfologia religiilor. Text comunicat şi prefaţă de M.
Handoca. Cuvânt înainte de Angelo Morretta, Bucureşti, Ed. Jurnalul
literar, 1993, p. 242 şi urm.
196
Floarea darurilor a fost scrisă în secolul al XIII-lea în Italia de

către Tomaso Gozzadini. A fost una din primele cărţi laice care a
văzut lumina tiparului (1474). A fost deosebit de agreată (până la 1540
se cunosc vreo patruzeci de ediţii). Prima traducere în limba română
datează din secolul al XVI-lea. Textul nu se păstrează, dar o traducere
rusească menţionează versiunea românească şi că a fost realizată de
Gherman Vlahul (în ruseşte, traducere în 1592). O copie după cea de a
doua traducere se păstrează în Codex Neagoeanus. În vremea lui
Antim Ivireanul, o a treia traducere s-a făcut de către ieromonahul
Filoftei, după o versiune grecească, în 1700, tipărită la Snagov. În
acest fel, s-a răspândit foarte repede şi în celelalte provincii româneşti.
Peste un secol, alte ediţii se succed la intervale mici de timp (1807,
1808, 1814, 1864 ).11
Floarea darurilor e un tratat de morală structurat în 34 de ca-
pitole. Ele prezintă virtuţi şi vicii, în antiteză: dragoste – ură, bucurie –
întristare, dreptate – nedreptate, adevăr – minciună, înţelepciune –
prostie etc. Fiecare prezentare urmează un anumit plan: 1. definirea
virtuţii sau a viciului 2. compararea cu un animal 3. maxime şi
proverbe potrivite 4. o naraţiune cu caracter moralizator în legătură cu
virtutea sau viciul respectiv.
Fiziologul este un tratat de zoologie şi morală. Se pare că a fost
alcătuit în Egipt, iar la noi o ajuns prin intermediu bizantin. A fost
tradus tot în secolul al XVI-lea. Cel mai vechi manuscris păstrat
datează din 1693 şi a fost copiat de Costea dascălul din Scheii
Braşovului. În secolul următor se face o nouă traducere, mai apropiată
de original (1774).
Cartea a circulat şi în Apus, unde era cunoscută sub titlul de
Bestiarii.
Fiziologul caută în fiecare animal sau pasăre prezentate simboluri
morale şi religioase. Unele fiinţe sunt ficţiuni, întâlnite numai în
miturile popoarelor orientale. Simbolurile au pătruns în literatura
populară şi cultă. Finixul, de exemplu, este o pasăre cu capul de aur,
11
O cercetare a tuturor variantelor, în română şi în alte limbi, a realizat, într-o
ediţie critică de excepţie, prof. dr. doc. Pandele Olteanu. V. Floarea
darurilor sau Fiori de virtu, Timişoara, Ed. Mitropoliei Banatului, 1992.
197
asemănătoare păunului. Timp de nouă ani nu se hrăneşte, se retrage pe

cedrii Libanului. După nouă ani, aripile i se umplu de mireasmă şi,
când aude toaca bisericii, intră cu preotul în biserică, se aşează pe
jertfelnic şi se aprinde, mistuindu-se în cenuşă. A doua zi, preotul o
găseşte renăscută, întinerită. Vasiliscul este un balaur care ucide cu
privirea, gorgonia – un monstru cu chip de femeie şi cu perii capului
de balaur, fareolul sau faraonul – o altă fiinţă stranie, jumătate om,
jumătate peşte. Struţocămilul, calandrionul, inorogul, filul, indropul
ş.a. îi vor fi sugerat lui Cantemir alegoria din Istoria ieroglifică.
Albinuşa a preluat din Fiziolog anumite simboluri. O serie de animale
şi păsări apar în ambele cărţi, cu aceleaşi valenţe morale; iepurele
simbolizează frica, şoimul – bărbăţia, ursul – mânia, păunul – în-
gâmfarea, pelicanul – jertfa, privighetoarea – stabilitatea în iubire
ş.a.m.d.
Tot din secolul al XVI-lea se cunosc şi cărţile astrologice de
prevestire: Rojdanic sau Zodiac, Gromovnic, Trepetnic.
Rojdanicul (din slavă, rojditi, “a se naşte”) prezice viitorul omului
după zodia în care s-a născut. Gromovnicul (sl., gromi, “tunet”
prezice soarta oamenilor şi a semănăturilor după timpul când se aude
tunetul, direcţia de unde vine. Trepetnicul (sl., trepeti, “tremur”) pre-
zice după mişcările unor părţi ale corpului omenesc (baterea ochiului,
clipirea genelor, tremurul buzelor, mâncărimea în palmă ş.a.).
Cel mai vechi zodiac s-a păstrat în Codex Neagoeanus şi a fost
copiat de popa Ioan Românul în 1620.
Romanul popular a apărut ca rod al “colaborării” dintre public şi
cărturari. În diferite ţări, cărturarii au stilizat naraţiunile mai întinse
care circulau, restituindu-le publicului, mai alea după tipărirea lor. În
prima etapă, la noi se traduce mai ales din literaturile sud-slave (sec. al
XVI-lea şi prima jumătate a secolului următor), apoi din literatura
grecească. Cel mai vechi text de acest fel este Alexandria, tradus în
limba română în secolul al XVI-lea, de vreme ce a fost inclus în
Codex Neagoeanus. Versiunea aceasta a stat la baza tuturor cópiilor
de mai târziu (chiar şi a tipăriturii din vremea lui Antim Ivireanul,
1713). O versiune stilizată a scris, mai aproape de noi, M. Sadoveanu.
Acţiunea romanului evocă figura legendară a lui Alexandru
Macedon. Romanul are la bază vechi povestiri şi legende, care au fost
198
adunate prin secolul al III-lea î.d.H., în Egipt. Elementelor reale din

viaţa lui Alexandru Macedon li s-au adăugat şi fabulaţii aparţinând
soldaţilor săi. În limba română a fost tradus după versiunea slavă, prin
secolul al XVI-lea. S-a produs o adaptare a conţinutului la realităţile
provinciilor româneşti, o localizare. Împăratul trimite oaste în Ţara
Leşească, prin ţara Acrâm-Tătar, “ce să cheamă acum Ardealu şi
Moldova şi Ţara Românească”, se dau informaţii despre daci, despre
descendenţa românilor din “troadani”, prin mijlocirea “râmlenilor”
(romanilor), despre Dragoş, cel care a descălecat în Moldova ş.a.
Romanul a influenţat creaţia populară. Numele Ducipal apare în
oraţiile de nuntă, personajul principal este evocat şi în colinde.
Onomastica populară a reţinut nume din roman (Darie, Ruxanda,
Candachia ş.a.), în pictura bisericească apare Ducipal (picturile murale
în Oltenia).
Varlaam si Ioasaf, al doilea roman popular foarte răspândit, a fost
cunoscut încă din secolul al XVI-lea,în versiune slavonă. Versiunea
românească aparţine lui Udrişte Năsturel (1648). Romanul povesteşte
despre convertirea la creştinism a lui Ioasaf, fiul împăratului Indiei, de
către Varlaam călugărul, în ciuda tuturor opreliştilor ce veneau de la
sfetnicii împăratului şi de la împărat. Varlaam va boteza pe Ioasaf, după
ce va fi iniţiat în tainele creştinismului. Ioasaf va trebui să facă faţă
diferitelor încercări, printre care supunerea la ispite de către tatăl său,
după ce află că s-a creştinat. Va fi atât de pătruns de învăţătura creştină,
încât, după ce ajunge pe tron, renunţă la putere şi se retrage în pustie.
Romanul a prelucrat în sens creştin o veche legendă despre
Buddha. N. Cartojan a studiat fenomenul transformării (loc. cit.). Cele
mai izbutite pasaje sunt parabolele, care oferă un material de viaţă
pilduitor pentru învăţăturile prezentate. Unele au fost preluate de
scriitori celebri (Shakespeare, parobola celor patru coşciuge, în actul II
din Neguţătorul din Veneţia; parabola inorogului, preluată de
Rückert; anecdota despre Teuda vrăjitorul, reluată de Boccacio). Şi
asupra literaturii noastre a avut o mare influenţă. Fragmente se
regăsesc în Viaţa şi traiul patriarhului Nifon de Gavril protul, în
Învăţăturile lui Neagoe Basarab, în culegerile de predici şi în
hagiografie.
199
Un alt roman tradus din slavonă a fost Archirie şi Anadan, de

origine asiro-babiloniană. S-a tradus în limba română în secolul al
XVII-lea, dar nu a fost tipărit decât târziu, de către A. Pann (1850).
Este o carte despre ingratitudine. Archirie, sfetnicul lui Sinagrip,
neavând copii, îl ia în grijă pe nepotul său Anadan şi-l creşte cu toată
grija. Slăbit de bătrâneţe, se înfăţişează regelui cu rugămintea de a-l
lua în grija sa pe Anadan. Anadan, intrigant, pune la cale răsturnarea
unchiului său Archirie şi, într-adevăr, reuşeşte. Merge până acolo încât
porunceşte uciderea binefăcătorului său. Dar Archirie scapă şi se
ascunde. Faraonul va trimite solie la Anadan ameninţându-l cu război
dacă nu va reuşi să dezlege o anumită enigmă. Este momentul să iasă
din ascunzătoarea sa Archirie, care pleacă la faraon, şi dezleagă enig-
ma despre construirea unei cetăţi în aer. Întors la curtea lui Sinagrip,
Archirie cere ca răsplată pe nepotul său pentru a-i desăvârşi învăţătura.
Îl ia pe Anadan şi-l duce la ţară şi în fiecare zi îi dă câte o bătaie,
însoţită de câte o învăţătură despre recunoştinţă. Anadan, de remuş-
care, îşi dă sufletul.
Esopia s-a născut în Grecia antică, ca rezultat al unei fuziuni între
elemente de literatură clasică şi de literatură populară orientală. Are
două părţi: Viaţa lui Esop şi Pildele lui Esop. Viaţa lui Esop
narează, în trei capitole, episoade din viaţa fabulistului pe insula
Samos, la filozoful Xantus, la curtea împăratului Lichir al Babilonului
(capitolul corespunde romanului Archirie şi Anadan), revenirea în
Grecia, unde este ucis de delfieni. A doua parte conţine 143 de pilde,
multe dintre ele foarte cunoscute.
Traducerea Esopiei în limba română s-a făcut după o versiune
grecească. Cea mai veche datează din 1703 (numai prima parte, a
Vieţii ) şi-i aparţine lui Costea dascălul, de la Biserica Sfântul Nicolae
din Scheii Braşovului. La 1717, Petrea dascălul copiază numai pildele
(Pildele lui Isop cu toate jiganiile). A fost tipărită pentru prima dată
la Sibiu de Petru Bart, în 1795. Popularitatea acestei cărţi în secolul al
XIX-lea se datorează şi resuscitării interesului pentru fabulă, prin D.
Ţichindeal, Al. Donici, Gr. Alexandrescu. Fabule scriu şi Gh. Asachi,
G. Săulescu, I. Heliade Rădulescu, Anton Pann. Anton Pann va folosi
multe pilde în Povestea vorbei.
200
În manuscrisul copiat de Costea dascălul, se află şi romanul

popular Sindipa filozoful, venit din literatura veche a Indiei. Mihail
Sadoveanu va realiza o prelucrare în Divanul persian (1940).
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se traduce şi celebra Halima
(1783). Versiunea românească era alcătuită din O mie şi una de
nopţi, originară din Orient, şi O mie şi una de zile, o replica realizată
de francezul Pétis de la Croix. Prima are în centru un duşman al
femeilor, cealaltă o femeie care urăşte bărbaţii.
O serie de alte scrieri, cu aceleaşi caracteristici, au circulat în spa-
ţiul medieval românesc. Aethiopica a fost tradusă pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea, cu titlul A lui Iliodor ethiopicească istorie sau
Aethiopica (cu subtitlul Amorul lui Theaghen şi Haricleea).
Şi romanul cavaleresc este bine reprezentat: Romanul Troiei, Is-
toria lui Imberie fecior împăratului Provenţiei, Istoria lui Ero-
tocrit, Filerot şi Antuza ş.a.
Interesul pentru cărţile populare nu se va stinge nici după ce
literatura cultă va da, în secolul al XIX-lea, opere remarcabile. În-
toarcerea la ele nu are doar un sens documentar, ci înseamnă întoar-
cerea la izvoarele naraţiunilor exemplare.
201
Bibliografie
1. Texte literare
ANTIM IVIREANUL, Opere, ed. critică şi studiu introductiv de Gabriel
ŞTREMPEL, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972.
ANTIM IVIREANUL, Didahii, postfaţă şi bibliografie de Florin FAIFER,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1983.
*** Antologia gândirii româneşti. Secolele XV-XIX, Bucureşti, Ed.
Politică, 1967.
BOGDAN, IOAN, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucu-
reşti, Ed. Socec, 1895.
BOGDAN, IOAN, Scrieri alese, ed. îngrijită şi studiu introductiv de G.
MIHĂILĂ, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968.
CANTEMIR, DIMITRIE, Opere. Istoria ieroglifică, vol. I-II, ed. îngrijită şi
studiu introductiv de P.P. PANAITESCU, Bucureşti, E.P.L., 1965.
CANTEMIR, DIMITRIE, Opere complete, vol. I, ed. critică de Virgil CÂNDEA,
CANTEMIR, DIMITRIE, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau
Giudeţul sufletului cu trupul, Bucureşti, E.P.L., 1969.
CANTEMIR, DIMITRIE, Istoria ieroglifică, cu o postfaţă de Elvira SOROHAN,
Bucureşti, E.P.L., 1969.
COSTIN, MIRON, Opere, vol. I-II, ed. critică îngrijită de P.P. PANAITESCU,
Bucureşti, E.P.L., 1965.
COSTIN, MIRON, Opere alese, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967.
*** Crestomaţia limbii române vechi, vol. I (1521-1639), coord. Alexandru
Mareş, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1994.
*** Cronicari munteni, vol. I-III, ed. îngrijită de Mihail GREGORIAN,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1984 (v. şi ed. în două vol., 1961).
*** Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ioan
Bogdan, ed. revăzută şi completată de P.P. PANAITESCU, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1959.
*** Cronici şi povestiri româneşti versificate, ed. critică de Dan SIMO-
NESCU, Bucureşti, Ed. Academiei, 1967.
DOSOFTEI, Opere. Versuri, vol. I, ed. critică de N.A. URSU, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1978.
202
Bibliografie
GRECEANU, Radu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanul

voievod (1688-1714), ed. critică de Aurora ILIEŞ, Bucureşti, Ed. Aca-
demiei, 1970.
*** Literatura română veche (1402-1647), vol. I-II, antologie, studiu, note
de G. MIHĂILĂ şi Dan ZAMFIRESCU, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1969.
NEAGOE Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.
Text ales şi stabilit de Florica MOISIL şi Dan ZAMFIRESCU. Traducerea
originalului slavon de G. MIHĂILĂ. Studiu introductiv şi note de Dan
ZAMFIRESCU şi G. MIHĂILĂ, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970 (v. şi ed. 1971).
NECULCE, Ion, Opere, ed. critică de Gabriel ŞTREMPEL, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1982.
*** Palia de la Orăştie (1581-1582), text, facsimile, indice; ed. îngrijită de
Viorica PAMFIL, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968.
*** Poezia românească de la începuturi până la 1830. Antologie, glosar şi
bibliografie de Gabriela GABOR. Prefaţă de Dan Horia MAZILU, Bucu-
reşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996.
*** Texte româneşti din secolul al XVI-lea, coord. Ion GHEŢIE, Bucureşti,
Ed. Academiei, 1982.
URECHE, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, text stabilit, studiu introd.,
note şi glosar de Liviu ONU, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1987.
2. Istorii literare
BREAZU, Ion, Literatura Transilvaniei, Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor,
1944.
BUCUR, Marin, Istoriografia literară românească de la origini până la G.
Călinescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973.
CARDAŞ, Gh., Istoria literaturii româneşti de la origini până în zilele
noastre, Bucureşti, Ed. Oltenia, 1938.
CARTOJAN, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, Bucureşti,
F.R.P.L.A. (v. şi ed. 1980).
CĂLINESCU, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Bucureşti, F.R.P.L.A., 1941 (vezi şi ed. 1982).
CIOBANU, Ştefan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Monitorul
Oficial, 1947 (v. şi ed. 1989).
203
DENSUSIANU, Aron, Istoria limbei şi literaturei române, Iaşi, Tip. Goldner,

1885.
FLORESCU, Nicolae, Istoriografia literaturii române vechi, vol. I, Bucu-
reşti, Ed. “Jurnalul literar”, 1996.
IORGA, Nicolae, Istoria literaturii româneşti, ed. a II-a, vol. I-III, Bucureşti,
Ed. Suru, 1925-1933 (v. şi ed. mai recentă).
IORGA, Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I-II;
ed. a doua îngrijită de Barbu Teodorescu, Bucureşti, E.D.P., 1969.
*** Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1964 (v. şi
ed. 1970).
IVAŞCU, George, Din istoria teoriei şi criticii literare româneşti, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică, 1967.
IVAŞCU, George, Istoria literaturii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1969.
MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Bucureşti,
Minerva, 1990.
PIRU, Al., Istoria literaturii române, vol. I-II, Bucureşti, E.D.P., 1970.
PIRU, Al., Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
PIRU, Al., Literatura română veche, Bucureşti, E.P.L., 1961.
PUŞCARIU, Sextil, Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. a II-a, Sibiu,
Tip. Krafft, 1930.
ROTARU, Ion, O Istorie a literaturii române, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Miner-
va, 1971-1972.
SCARLAT, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva,
1982.
SOROHAN, Elivra, Introducere în istoria literaturii române, Iaşi, Ed. Univ.
“Al. I. Cuza”, 1997.
THEODORESCU, Barbu, Istoria bibliografiei române, ed. a II-a, Bucureşti,
E.E.R., 1972.
TOMESCU, Mircea, Istoria cărţii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968.
3. Studii (volume)
BOGDAN, Ioan, Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti,
Ed. Göbl, 1891.
204
Bibliografie
CARTOJAN, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, vol. I-II,

Bucureşti, Casa Şcoalelor şi F.R.L.A., 1929-1938 (v. şi ed. 1974).
CĂLIN, Vera, Alegoria şi esenţele. Structuri alegorice în literatura veche şi
nouă, Bucureşti, E.P.L.U., 1969.
CÂNDEA, Virgil, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului
românesc, Cluj, Ed. Dacia, 1979.
CHIŢIMIA, I.C., Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti,
CORNEA, Paul, Conceptul de istorie literară în literatura română, Studiu
şi antologie de..., Bucureşti, Ed. Eminescu, 1978.
CRISTEA, Valeriu, Introducere în opera lui Ion Neculce, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1984.
CURTICĂPEANU, Doina, Orizonturile vieţii în literatura română veche
românească (1520-1743), Bucureşti, Ed. Minerva, 1975.
CURTICĂPEANU, Doina, Melancolia neasemuitului Inorog, Cluj, Ed. Dacia,
1973.
*** Dimitrie Cantemir interpretat de..., ed. îngrijită şi prefaţă de Suzana-
Carmen DUMITRESCU, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1977.
DUŢU, Alexandru, Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti,
DUŢU, Alexandru, Coordonate ale literaturii româneşti în secolul al
XVIII-lea, Bucureşti, E.P.L., 1968.
FLORESCU, V., Conceptul de literatură veche. Geneză şi evoluţie. Rolul său
în istoria esteticii şi a teoriei literaturii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968.
GHEŢIE, Ion, Începuturile scrisului în limba română. Contribuţii filo-
logice şi lingvistice, Bucureşti, Ed. Academiei, 1974.
GHEŢIE, Ion; MAREŞ, Al., Originile scrisului în limba română, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
GIURESCU, C., Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, Tip.
Bukurester Tageblatt , 1906.
GIURESCU, C., Noi contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti,
Ed. Göbl, 1908.
HASDEU, B.P., Cuvente den bătrâni, vol. I-II. Cărţile poporane ale româ-
nilor în secolul al XVI-lea în legătură cu literatura poporană cea
nescrisă, Bucureşti, Noua Tip. Naţională, 1879 (v. şi ed. mai recentă).
205
LUPAŞ, I., Cronicari şi istorici români din Transilvania, vol. I-II, Craiova,
Ed. Scrisul românesc, f.a.
MARTINESCU, D., Cronicari şi cronici în ţările române, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică, 1967.
MAZILU, Dan Horia, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1976.
MAZILU, Dan Horia, Cronicari munteni, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978.
MAZILU, Dan Horia, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1999.
MAZILU, Dan Horia, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1984.
MAZILU, Dan Horia, Vocaţia europeană a literaturii române vechi, Bucu-
reşti, Ed. Minerva, 1991.
MIHĂILĂ, G., Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1972.
MIHĂILĂ, G., Cultură şi literatură română veche în context european,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
MUNTEANU, Romul, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul
al XVII-lea, Bucureşti, Ed. Univers, 1981.
NEGRICI, Eugen, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, Ed, Cartea Româ-
nească, 1977.
NEGRICI, Eugen, Imanenţa literaturii, Bucureşti, Ed, Cartea Românească, 1981.
NEGRICI, Eugen, Antim – logos şi personalitate, Bucureşti, Ed, Minerva, 1971.
NEGRICI, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron
Costin, Bucureşti, Ed, Minerva, 1972.
NEGRICI, Eugen, Poezia medievală în limba română, Craiova, Ed. Vlad &
Vlad, 1996.
NOICA, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Ed.
Humanitas, 1991.
PANAITESCU, P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română,
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură
românească, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1977.
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti,
Ed. IBMBOR, 1981.
206
Bibliografie
ROTARU, Ion, Valori expresive în opera lui Miron Costin, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1976.
SASU, Voichiţa, Destinul ideilor literare, Bucureşti, E.D.P., 1996.
SIMONESCU, Dan; CHIŢIMIA, I.C., Cărţile populare în literatura ro-
mânească, vol. I-II, Bucureşti, E.P.L., 1963.
SOROHAN, Elvira, Cantemir în Cartea ieroglifelor, Bucureşti, Ed. Minerva,
1978.
TĂNĂSESCU, Manuela, Despre “Istoria ieroglifică”, Bucureşti, Ed. Cartea
Românească, 1970.
URSU, G.G., Memorialistica în opera cronicarilor, Bucureşti, Ed. Minerva,
1972.
VAIDA, P., Dimitrie Canteemir şi umanismul, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972.
VEDINAŞ, Traian, Coresi, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985.
VELCIU, Dumitru, Cronicarul Radu Popescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978.
VELCIU, Dumitru, Grigore Ureche, Bucureşti, Ed. Minerva, 1989.
VELCIU, Dumitru, Miron Costin, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973.
ZAMFIRESCU, Dan, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucu-
reşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
4. Dicţionare
Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste curente, coord. Dimitrie
PĂCURARIU, Bucureşti, Ed. Univers, 1979.
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1979.
Literatura română. Dicţionar cronologic, coord. I.C. CHIŢIMIA şi Al.
DIMA, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Scriitori români. Mic dicţionar, coord. şi revizie Mircea ZACIU în colab. cu
Marian PAPAHAGI şi Aurel SASU, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclo-
pedică, 1978.
STRAJE, Mihail, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteroni-
me, criptonime, ale scriitorilor şi publiciştilor români, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1973.
207
208

Ovidiu Moceanu Literatura Romana Veche

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Ovidiu Moceanu Literatura Romana Veche

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CUPRINS

1. Periodizare. 2. Literatura românească veche,

S-au exprimat, în acest sens, Nicolae Iorga, Ovid Densusianu,

2. Literatura română veche, obiect de studiu

O contribuţie deosebită la cunoaşterea literaturii noastre de început

articole de lux pe care şi le oferă o societate tot mai nesăbuită şi mai

Aceasta reprezintă prima informaţie despre existenţa creaţiei populare

introductive ale letopiseţului despre “letopiseţul nostru”, despre “leto-

4. Între două lumi

Cronică: din greacă (chronos, “timp”);

Până în secolul al VII-lea, avea un caracter roman: împăratul era

Căderea Constantinopolului a dus la aşezarea turcilor în răsăritul

6. Efectele ocupaţiei turceşti asupra Balcanilor

24 iunie 1992 şi 11 iulie 1992 şi a trecut prin localităţi ca Alba Iulia,

tica bizantină îşi păstrează şi azi virtuţile, punând în lumină “puritatea

7. Rolul Bisericii în literatura şi cultura noastră veche

literare s-a născut în paginile cărţilor religioase şi a coborât în istorie

Ortodoxă Română până în secolul al XVII-lea, Craiova, 1983, p. 23 şi

cei şase martiri îngropaţi aici.20 La Basarabi, nu departe de Constanţa,

Organizarea vieţii bisericeşti după modelul Sfântului Munte a fost

8. Limbile folosite pe teritoriul românesc în Evul Mediu

S-au redactat documente şi în polonă, germană, italiană, rusă. În

V. Slava veche şi slavona românească, coordonator P. Olteanu, Bu-

9. Continuitatea scrierii pe pământ românesc

LITERATURA ROMÂNĂ ÎN SECOLELE AL

1. Contextul cultural. 2. Literatura religioasă în

atacurile polonilor şi maghiarilor determină cultivarea alianţelor cu

plan judicios întocmit. Iniţiativa lui Despot-Vodă (originar din Creta,

limbii literare. În Maramureş, se traduc primele texte în limba română

Ideile Reformei determină crearea câtorva colegii prestigioase în

Horia Mazilu,9 “a fost o zidire complexă şi complicată, realizată în

2. Literatura religioasă în limba slavonă

le caută şi le întreţin impun un nou tip de cultură, care prinde rădăcini în

literare româneşti, în comparaţie cu Ponticele şi Tristele lui Ovidiu,

Neagoe Basarab îi cere lui Gavriil protul (mai marele mănăstirilor

În epilogurile acestor cărţi, se menţionează că tipărirea lor a fost

3. Literatura laică în limba slavonă

– raportul dintre cronicile moldoveneşti şi prelucrările lor (polo-

3 a. Cronica lui Ştefan cel Mare

corespund inscripţiilor de pe zidurile mănăstirilor ridicate de Ştefan

originalul provine de la Putna, cum o dovedesc numeroasele note

E foarte apropiată de Letopiseţul anonim,21 din multe puncte de

me făgaş iar Ştefan se sileşte să împlinească voia Lui: “a biruit Ştefan

3 b. Călugării cronicari de limbă slavonă

rite în mormântul uitării lucrurile ce s-au întâmplat în vremile şi

un moment dat, că este episcopul de Radăuţi de la 1552, apoi că ar fi

Hristos” ş.a.m.d. Acumulările de epitete produc un efect opus celui

Redactată între anii 1574-1577, cronica va continua cea de a doua

3 c. Începuturile istoriografiei în Muntenia

in Rusia, se găseşte însemnarea că Povestirea a fost scrisă în 1486, la

Ceea ce s-a scris in Muntenia secolelor XV şi XVI ni s-a transmis

La începutul secolului al XVI-lea, se scrie (între 1517, anul sfinţirii

3 d. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

Învăţăturile... nu aparţin domnitorului, ci unui călugăr, aducând ca

slavonă şi demonstrează că aceasta este versiunea originală.30 Ma-

eternului cu cea a istoricului” în stările pe care le trăieşte acest autor

supuşi, viaţa de Curte, judecăţi, cinstirea obiceiurilor ş.a. Este un

întreg şi complet”.38 Autorul dă fiecărui capitol un titlu, care anunţă

Tău. (...) Că păcatele mele eu nu le poci socoti, că suntu ca stelele

prilej de deznădejde, pentru că, după retragerea într-un loc prielnic,

4. Surse istorico-literare despre Mihai Viteazul

adevărată descriere a faptelor săvârşite de Ion Mihael, voievodul

comune împotriva păgânilor. Sunt amintiţi boierii care au luptat cu

are titlul: Istoria lui Mihai-Vodă sin Pătraşcu-Vodă, carele au