http://www.traxsource.

com/
Vorbesc mult, ma bantuie ideile, imi plac oamenii cu bunele si cu relele lor, sunt in stare sa pierd o noapte citind o carte care ma fascineaza si o viata luptand pentru ceva in care cred. "Simt enorm si vad monstruos" si toate astea trebuie impartasite (caci in mintea mea e deja maaare inghesuiala!)

Fericirea e un lucru foarte mare. Asa de mare, ca nu incape in sufletele..."mici". Si mai cu seama are un comportament...atipic : vine cand nu te astepti, sta putin si, de cele mai multe ori iti dai seama nu ca "e", ci ca "a fost". M-am gandit de multe ori ca celebra expresia "fericirea e in lucrurile mici" e o gogoasa coapta de cei care nau suficient curaj sa aspire cat mai sus si varata pe gatul celor mult prea preocupati de visele de marire ca sa observe cand au inflorit teii, cand au cazut primii fulgi de zapada si cand primul ghiocel ti-a zambit umed din cosuletele (kitchoase, dar asteptate-o iarna intreaga) florareselor. Ei bine, de-atatea ori mi s-a servit si mie 'gogoasa" asta, incat, pana la urma, am mancat-o. Si dupa ce-am vazut ca-i buna si dulce, am stat putin stramb si-am judecat drept. Si mi-am dat seama ca refuzasem atata timp sa inghit...adevarul. Majoritatea oamenilor isi petrec jumatate din viata muncind si cealalta jumatate, plangandu-se ca sunt obositi. Muncesc, nadajduind ca ajungand mai sus, mai bine, mai bogati, vor dobandi fericirea. Si, cand ajung in varf, se mira ca acolo, sus, nu-i asteapta nimic. Si ca nu mai au nimic, fiindca s-au "lepadat" pe anevoiosul drum al mariririi de tot ce-i...incurca: familie, prieteni, dragoste. Asa-mi marturisea cineva acum cateva zile. Si tot atunci am fost intrebata: "la ce ai putea sa renunti, ca sati implinesti ambitiile?". Si stiu sigur la ce nu as renunta niciodata: la fericire. Dar ce-o fi fericirea asta, de-i tot dau in sus si-n jos cu ea? E o stare de gratie. Precum spun copiii, "fericirea e atunci cand..." - nici macar ploaia insistenta si rece nu-ti poate sterge soarele din priviri, - suna telefonul si la capatul celalalt e...insasi fericirea, - primesti o floare fara motiv - in albastrul cerului vezi nuanta unei priviri - te trezesti dimineata cu o raza de soare ce-ti mangaie chipul - te atinge pe nas primul fulg de nea - printre e-mailurile oficiale gasesti un gand ce-astepta, cuminte, sa te bucure - zaresti marea prima data intr-un an - "miau-ul" tau iti toarce-n brate, cu ochii-n ochii tai - asculti melodia preferata - bei o ciocolata calda, cand afara sunt -15 grade - picotesti in cada plina de spuma - iubesti Lista e deschisa...Doar ca multi uita s-o completeze. O viata-ntreaga.

Gandurile (cine are, sa-i traiasca, cine nu....) nu-s de capul lor. Corect, ar zice unii, sunt de capul celui care le-a produs! Aici incepe dezbaterea... Gandul ia nastere in urma unor procese complexe, prea complexe pentru ca o multime din semenii nostri sa le duca pana la capat. Trebuie sa vrei, sa speri, sa crezi. Si-atunci vibratia atator simtiri puternice se transforma-n gand. Cateodata, propriile noastre ganduri ne iau prin surprindere, ne rusineaza chiar, suntem tentati sa le renegam (cum adica? eu, licentiata, cu intretinerea la bloc la zi, cu abonament pe fiecare stagiune la Opera si ma uit cu priviri...licentioase...dupa unul si altul pe strada?). Si asta pentru ca, dupa cate se pare, gandurile astea au o viata a lor, se conduc dupa reguli interne proprii, independente de mintea-n care au luat nastere (si bine fac, ca altfel ne-am plictisi groaznic pe lumea asta!). Asa ca poti sa fii si presedintele tarii, ca tot poti sa te-apuci de fluierat femei pe strada, cu doua conditii: 1. sa te fi lovit gandul 2.SPP-ul sa n-aiba nimic impotriva Ei bine, adevarata distractie cu gandurile astea nu-i pana se nasc, ci dupa!(intocmai ca la aia mici: sa-i concepi e o placere, sa-i "gazduiesti" 9 luni e o joaca, dar ce te faci DUPA?) Din pacate, gandurile nu vin la pachet cu "Manualul de utilizare si intretinere a productiilor mintale", asa ca fiecare se descurca cum poate. In principiu, sunt doua posibilitati de actiune: faci gandul public sau ii dai "reject".

CRMPEIE DE SUFLET, CU SUFLET

Sa "spui ce gandesti" e anevoios si cei care stau bine cu productia de ganduri la hectar stiu acest lucru. Ai nevoie de curaj (mult!), dar si de cineva, tip "AA" (capabil sa te "asculte & accepte"). Altfel, e ca si cand n-ai impartasi nimic. Si asa ajungem la a doua optiune, mult mai la-ndemana, mult mai folosita, dar pervers de periculoasa pentru minte si suflet. Un gand se naste ca sa fie spus si spune, la randul lui, ceva despre tine, cel care, constient sau nu, l-ai creat. Desigur ca pe lumea asta sunt ganduri si...ganduri. Ca vecina si-a vopsit parul rosu-"tranta" (cum, nu stiti nuanta?), ca prietenul si-a luat o camasa fistichie, ca sefului i-a ramas un bob de mac intre dinti....sunt mostre ale faptului ca puterea noastra de observatie functioneaza si procesele cognitive sunt pe drumul cel bun...dar rezultatul lor e mai bine sa fie trecut sub tacere (mai ales in ultimul exemplu!). Nu face rau nimanui. Si (pe verificate!) pe cat de repede ni s-au itit in minte, pe-atat de repede vor disparea, fara urma, intr-un soi de "masina de spalat" a mintii. Igienic si nepericulos. Dar mai e un alt tip de ganduri....gandurile ADEVARATE. Care se nasc din vise, din dorinte, din sperante. Ingredientele astea se amesteca in malaxorul mintii si "produsul" isi face aparitia, alnecand voios pe circumvolutiuni. De multe ori, fie fiindca e prea intim, fie fiindca n-am gasit persoana tip "AA" (sunt rare), oprim gandul undeva prin gat, inainte sa se izbeasca de coardele vocale. Adica il lasam nerostit. Si-ncepem o fugarire pe cinste, doar-doar l-om prinde, sa-l azvarlim, cu putin dero si-un pic de balsam, la "masina de spalat", sa-i piara izul care ne-a speriat fie si pentru o clipa. Dar gandul e parsiv. Isi gaseste ascunzis prin cotloanele cele mai ascunse ale mintii, ale sufletului, in varful nasului, sub unghie sau in scobitura cotului. Impanzesti corpul cu afise de genul "WANTED", propui recompense substantiale....dar tu nu te poti trada pe tine... La un moment, obosit de atata cautare, te potolesti si-ti zici ca poate ti s-a parut, ca poate nici n-a fost acolo...Si timpul trece...si nu mai auzi nimic de gandul cu pricina ani intregi...doar te mai doare, din cand in cand, aparent fara motiv, in capul pieptului, in dreptul inimii, in scobitura cotului...Si, dupa un timp, cand aproape uitasei de vechea nalucire, revine. In forta. Cu toata puterea adunata in timpul hibernarii prin cotloanele tale. Iti taie respiratia si nu-ti mai lasa alternativa: il spui sau te sufoci. Alegi sa traiesti. Si, de cele mai multe ori, o faci mult mai bine, mai implinit, mai fericit. Dar, smecher mare, un alt gand incearca sa te atraga in cursa nebuna pe circuitul Marelui Premiu al Mintii: "De ce-am tacut atata timp?"

Doi pe-un balansoar

Sunt lucruri pe care, oricat de mult as incerca sa le inteleg, nu reusesc. Dar zau ca as vrea sa mi le bag in cap "din auzite", inainte sa ma lovesc eu cu capul de pragul de sus. Din ciclul: "va cred, dar nu pricep", astazi despre locuitul cu cel drag. Daca mi-ar fi spus doar mama, as fi zis ca mai e loc de indoiala (desi am depasit varsta la care refuzi din principiu orice vine de la parinti). Dar mi-au spus si prietenii care fie au trecut prin experienta asta, fie se afla drept in mijlocul ei. Toate partile sunt de acord: sa locuiesti cu cineva e greu. Mi s-a povestit "over and over again" despre tabieturile celuilalt care ajung sa te calce pe nervi, despre capacul lasat ridicat la toaleta, despre faptul ca celalalt nu duce gunoiul niciodata si nici nu cumpara paine. Despre cum ea nu mai poate sta la palavre cu orele la telefon sau la o cafea in living cu prietena cea mai buna si nici el nu-si mai poate vedea meciurile cu baietii tolaniti pe canapea. Daca o fac, se lasa cu frustrari la celalalt. Daca nu o fac, se lasa cu frustrari la ei. Fiindca spatiul nu mai e al ei sau al lui, ci al lor. Cumva, insa, am indoieli. Nu pot sa cred ca acolo unde exista un drag mare de cel de langa tine lucrurile astea marunte de zi cu zi chiar sapa incet-incet la temelie. N-as vrea sa fiu acuzata de idealism. Nu zic ca odata ce-ai deschis usa traiului in doi curge rau de lapte si miere, ci doar ca versiunea asta care mi se tot povesteste n-are nicio rezonanta in sufletul meu. Sincer, cred ca multi dau dovada de egoism si-un soi de intoleranta. Nota bene! Sunt copil unic, deci stiu ca egoismul "is not a foreign country". Cu toate astea, asa cum eu am hachitele mele si vreau sa-mi fie acceptate, la fel inteleg ca si cel de langa mine are tabieturi, indispozitii ori chef de ceva care nu ma include. Am mai auzit si ca solutia fericirii in cuplu ar fi ca ambii parteneri sa aiba propria casa si fiecare sa vina , pe rand, in vizita la celalalt. Nu-s de acord. Fiindca unul din marile castiguri ale vietii in doi este intimitatea. Aia adevarata, nu dreptul (presupus) de a te spala pe dinti in timp ce "jumatatea" face dus, de a te plimba agale cu castravetii pe ochi cand el se uita la telvizor ori de a-i folosi ID-ul de mess - "pentru ca poti".

CRMPEIE DE SUFLET, CU SUFLET

Intimitatea "noastra" nu anuleaza intimitatea fiecaruia, ci o face sa aiba sens. Si de-aia merita construita cu rabdare. Ori asta nu se poate daca esti "musafir". Pentru ca musafirii sunt intotdeauna primiti cu argintaria pe masa si vesela "aia buna". In fata lor nu te doare capul si nici nu ai frisoane de oboseala. In fata strainilor "iti tii fata". Aceeasi fata pe care intimitatea iti permite s-o ingropi la pieptul celui drag si sa te-arati asa cum esti: temator, obosit, racit, trist. Daca nu te simti in largul tau s-o faci, inseamna ca nu imparti balansoarul cu cine trebuie.

Varstele sufletului
Varsta e o inventie venita din dorinta omului de a ordona o intamplare : viata. Adesea, in loc sa ne rezumam s-o traim din plin, insirandu-i cu nesat firul de mirare si bucurie, o irosim incurcand "ghemul" prin obstacolele pe care tot noi le-am nascocit si le-am trecut in buletin la rubrica "data nasterii". Am cunoscut tineri de 60 de ani si batrani de 20. E dovada vie ca sufletul traieste dupa legile proprii si nicidecum dupa prejudecatile inguste ale mintii omenesti. El are o existenta ritmata diferit. Poate intineri simbatrani, si-ntineri iar si iar. Poate trai o copilarie vesnica. Doar sa-l lasi. Sunt oameni care se sperie de navalnicul din ei. Sau se lasa speriati de privirile dezaprobatoare ale celor din jur. Dezaprobarea asta nu-i decat expresia unei neputinte. Si a unui fel de invidie. Invidia fata de cel care mai poate visa, mai poate chicoti, care-si aminteste copilaria de parc-a fost ieri si nu-i e rusine sa se dea in leagan sau sa se sarute in vazul lumii, daca-i da inima ghes. Ridurile sufletului nu se dreg cu creme. Cei care, in ciuda timpului care-a trecut peste ei cu bune si (mai ales) cu rele, si-au pastrat entuziasmul, bucuria si o o sinceritate cu parfum de candoare, nu se pot ascunde. Au o sclipire rara in ochi. Si raritatile nu-s pe placul celor multi. Nici eu nu mi-am ascultat sufletul intotdeauna. Am avut "30 si" de ani la 19 si 16 la 25. M-am lasat coplesita de griji, si ganduri, si temeri care nu erau ale varstei mele. Si nici macar nu-mi apartineau. Sufletul ma tragea de maneca sa traiesc, iar eu confundam dorul de viata cu extrasistolele si luam pastile ca sa-mi treaca. Pana la un moment in care-am inteles ca sufletul nu poate fi tradat decat cu pretul...vietii. Pentru ca traiul altfel decat "din suflet" nu se numeste viata, ci supravietuire. Stiti desenele animate in care eroul - fie el Donald ori Tom, ori Jerry - paseste prin aer intre doua cladiri si cade doar in momentul in care privirea partenerului ramas "on the safe side" ii atrage atentie asupra haului de dedesubt? Ei bine, vreau sa fiu surda toata viata la vocea "rationalilor" care-mi spun ca "nu mai am varsta potrivita ca sa..." si sa ignor privirea care ma trage spre pamant. Fericirea nu e data de traiul aprobat de "gura lumii". Nu cred ca fusta deasupra genunchiului e scandaloasa la 50 de ani. Nici ca trebuie sa ai "o varsta" ca sa poti emite o opinie pertinenta. E o bucurie sa vezi cupluri de 60 de ani mergand de mana prin parc si-mi plac oamenii in toata firea care fac vara, la mare, castele de nisip. Viata adevarata e cea in care pasesti pe calea sufletului. Da, aia impletita din vise, sperante, iluzii si incredere. Ochii celorlalti o vad fragila. Dar ochii tai sclipesc. Fiindca o simti mai trainica decat orice drumeag batatorit de milioane de pasi.

The game of give & take

CRMPEIE DE SUFLET, CU SUFLET

Sa dai si sa primesti. Asta nu-i numai jocul dragostei, ci si definitia vietii. Asta facem in fiecare zi, din prima clipa. Luam viata de la parinti si o dam, la randul nostru, copiilor nostri. Primim dragoste, atentie, tandrete si, mai tarziu, le daruim. Si-atunci e bine sa fie din suflet. Imi place sa dau. Cred ca tot dintr-un motiv egoist: fiindca ma bucur de doua ori - de bucuria mea si de cea a "destinatarului". Entuziasmul care ma cuprinde cand pregatesc un dar, o surpriza, cand pun la punct toate detaliile, cand simt cum planul se tese incet-incet, nu se compara cu nimic. Poate doar cu senzatia resimtita atunci cand primesc, la randul meu, ceva. Dar nu orice. Nu ma impresioneaza buchete enorme de flori, bijuterii scumpe, invitatii la restaurante exclusiviste. Cel mult ma flateaza. Pentru ca simt ca, pe undeva, scopul lor a fost sa ma "dea pe spate". Ma topesc, insa, micile nimicuri. Lucruri marunte, care pentru altii n-ar avea, probabil, nici o insemnatate, dar care, intr-un limbaj stiut doar de suflet, inseamna TOT. Oricat ar parea de ciudat si de paradoxal, nu toata lumea stie sa primeasca. Desi te-ai gandi ce poate fi mai simplu de-atat...Ei bine, cateodata, poate deveni infinit mai complicat decat sa dai. Sufera de asta toti cei care n-au primit dintotdeauna. Cei de la care s-a pretins mai mult decat li s-a dat. Cei care, intr-un fel sau altul, s-au simtit "folositi". Oamenii astia dezvolta, in timp, un comportament de catel de pripas care-a luat o data in viata o bataie sora cu moartea de la cineva care, initial, se apropiase sa-l mangaie si "maraie", mai tarziu, la toate vocile prietenoase. Fiindca sunt patiti. Dar ar vrea cu disperare putina afectiune. Numai ca se tem cumplit ca pentru putinul asta dupa care sufletul lor jinduieste, o sa primeasca o "nota de plata" din care n-o sa-si mai revina niciodata. Din cauza asta, atunci cand primesc ceva, sunt uimiti. Uimirea asta genereaza stangacie. Si agresivitate, uneori. E ca atunci cand primesti in
CRMPEIE DE SUFLET, CU SUFLET

maini o...paine fierbinte: iti lasa gura apa dupa ea, n-ai vrea sa cada pe jos, dar nici nu stii cum s-o "manevrezi'. Cu grija, as zice eu. Lucrurile venite din suflet se simt. Ca si cele din obligatie. Sau cele "la schimb". Poti cel mult sa te prefaci ca nu observi, dar de fapt stii. E si asta o conventie. Dar dincolo de ea, sunt lucrurile adevarate. Cele care conteaza. Si care-ti sunt daruite cu un singur scop: ca tu sa te bucuri de ele. Ai grija s-o faci asa cum trebuie: din toata inima.

CRMPEIE DE SUFLET, CU SUFLET