DIDAHIILE Antim Ivireanul

Antim Ivireanul (1660-1716), unul dintre cei mai straluciti ierarhi ai Bisericii Romanesti, s-a remarcat prin personalitatea sa plurivalenta si prin lupta continua pentru promovarea culturii romanesti din secolul al XVIII-lea. Munca neobosita la care se adauga darurile native, priceperea de tipograf, caligraf, zugrav, sculptor, orator, carturar, pastor, gospodar, l-au facut sa se ridice deasupra multora care au fost inainte si dupa el in scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei. Cunoscand valoarea invataturii crestine pentru transformarea vietii moral-religioase i sociale a credinciosilor, Antim Ivireanul a imbinat predicile sale cu elemente de teologie morala care priveau aspecte ale vietii sociale. Prin rezolvarea acestor probleme in duhul crestin, invatatura de veacuri a Bisericii isi gasea o aplicare n contemporaneitate, iar trairea credinciosilor se confrunta i se coordona cu adevarurile de credinta. Astfel mitropolitul a contribuit prin activitatea sa la ridicarea culturala a credinciosilor, care era fundamentata pe temelia principiului iubirii crestine si prin aceasta combatea mentalitatea vremii sale care era dominat de inegalitati i nedreptati sociale. Mitropolit fiind, s-a dovedit a fi un mare predicator,remarcandu-se indeosebi prin Didahiile sale ce reprezint cea mai nalt expresie a cuvntului rostit de pn atunci. Didahiile lui Antim Ivireanul sunt scrieri ecleziastice de o valoare deosebita, cele douazeci si opt de discursuri fiind redactate intre 1709 si 1716 in stilul oratoriei bizantine, cu o exactitate exemplara, si rostite la slujbele bisericesti de la Bucuresti si Targoviste. Scrisul lui Antim este retoric, persuasiv(convingator), cu multe repetitii, interogatii, ornamente stilistice in stil baroc, sensurile existentei umane fiind exprimate metaforic, ca o expresie a sortii schimbatoare, alunecoase, dincolo de care se simte imperativul moral al unei vieti cucernice:Unde ti-ai ingropat partea cea mai aleasa a sinelui tau,zidirea cea mai iscusita a dumnezeiestei puteri, solia cea iubita a ingerilor? Unde este frumusetea aceea a inchipuirii cei dumnezeiesti? Unde este podoaba darului celui dumnezeesc? Unde este slava,unde sunt frumusetile lui cele minunate, care se arata mai minunat decat soarele?. Cele mai multe dintre Didahii au fost tinute la principalele sarbatori religioase ale Bisericii Ortodoxe, Duminica Floriilor, Schimbarea la Fata, Sfintii Constantin si Elena, Sfantul Nicolae, Craciun, Boboteaza,Duminica Vamesului etc. Meritul Didahiilorsale este acela c pn la ele, slujbele bisericeti nu se faceau n limba romn. Mitropolitul Antin Ivireanu este primul care, rupand traditia ,se urca in amvonul mitropoliei,in zilele marilor sarbatori,ca sa graiasca poporului sau drept de la suflet la suflet. Pana la el,in biserica noastra, locul predicii il tinea cazania, dar cazaniile alcatuite cu multe veacuri in urma,cuprindeau explicarea textelor evanghelice in linii general-omenesti, ca pentru toate vremurile si pentru toate societatile, pe cand societatea romananeasca, de la inceputul secolului al XVIII-lea avea nevoie de o invatatura vie, adaptata la nevoile ei duhovnicesti,la suferinta ei, la durerile ei. Mitropolitul Antim a inteles acest mare adevar si,de pe inaltimea amvonului,el a stiut sa gaseasca cuvinte miscatoare de mangaiere,care rasunau adanc in suflete,alinand
1

necazurile unui neam intreg,ca de pilda acele discrete aluzii la lacomia nesatioasa a turcilor,care nu mai conteneau cu biruri. Traitor intr-o vreme de adanca si nemiloasa exploatare otomana, care a franat indelung avantul poporului nostru, vietuitor intr-o tara in care pana si limba oficiala din Biserica si din cancelariile statului nu era inca limba vie a pastoritilor sai, Antim Ivireanul doreste sa-i lumineze pe oameni si sa le miste inima pentru implinirea binelui moral personal i comun. Predica mitropolitului este elaborata cu grija si cu efort. Ea este alcatuita cu intelepciune i cu arta, dup toate regulile omileticii (disciplina teologica privitoare la principiile si la regulile oratoriei (predicilor) bisericesti). Mai este construita pe dimensiunile, trebuintele si specificul sufletesc al societatii pe care o conduce din punct de vedere duhovnicesc si pe care doreste din toata inima s-o modeleze dupa principiile si marile trairi crestinesti. Asadar,predicile lui constituie o pretioasa sursa de informatie asupra obiceiurilor, datinilor, moravurilor si evenimentelor istorice contemporane. Ca un adevarat vraciu(insemna in limba veche doctor) al sufletelor-cum se numeste singur-subliniaza calitatile si defectele societatii pe care o calauzea ,si cu o dragoste crestineasca netarmurita uneori,cu energie nebiruita alteori cauta sa infraneze raul si sa promoveze binele. Genul oratoriei religioase ,tot atat de vechi ca si crestinismul, cultivat cu ardoare in toate bisericile Rasaritului si Occidentului, a ajuns fireste la teme,imagini si formule consacrate care s-au impus si care au trecut de la un predicator la altul. Din predicile sale se constata smerenia autorului, inalta idee despre preotie, constiinta raspunderii de pastor si mijlocitor intre credincios si Dumnezeu, profunda cunoastere a Sfintei Scripturi, o vasta cultura teologica si laica. El infiereaza cu vehementa viciile vremii sale considerand ca acestea il injosesc pe om. Valoarea Didahiilor lui Antim Ivireanu sta in claritatea planului,in precizia ideii si a formei ,si in voiciunea stilului si mai ales in legatura lor cu societatea timpului. Este o predica vie pentru contemporanii sai . Didahiile sale ne dezvaluie ,cu multa caldura, colturi interesante din patriarhala viata romaneasca de altadata,care,cu toata simplitatea ei ,avea si trasaturi etice pline de duiosie:Am inteles-graieste el marilor boieri-cum ca este obiceiul de va adunati seara in divan si faceti putina oratie inaintea domnului si dupa aceea cereti iertaciune.Si macar ca nu mi s-au intamplat pana acum sa vaz cu ochii iar foarte mi-au placut si am fericit obiceiu bun acesta,ca este lucru cuvios a cere iertaciune de la stapan si unul de la altul si nu numai mai marii nostri,nu numai intru aceasta zi,ce vom sa intram in zilele sfantului post ,ci pociu zice ca sa se cuvine sa cerem iertaciune in toate zilele Autorul Didahiilor constata in viata duhovniceasca a pastoritilor sai o serie de practici, atitudini si deprinderi necrestinesti si antisociale, pe care nu mai vrea sa le treaca cu vederea. El ne prezinta cu un real talent predicatorial tabloul acestora, condamnand starea de a se complace in savarsirea raului, ca si acceptarea savarsirii lui sub diferite forme. Ii dojeneste si pe aceia care se abat de la principiile morale crestine, dar se crede indreptatit sa nu puna prea multa asprime, lasand sa se intrevada in cuvantul sau ceva din
2

intelegerea superioara a pastorului indurerat de ignoranta pastoritilor, de suferintele si strambatatile la care-i impinge lipsa de omenie a celor sus-pusi. El ii mai critica si pe unii dintre preotii vremii sale din cauza ca nu au pregatirea necesara pentru a pastori suflete, considerand ca se nevoiesc mai mult pentru folosul lor decat pentru cel al credinciosilor. In acest caz nu este de mirare ca pastoritii raman in stare de ignoranta. Atentia mitropolitului se intrepta insa,cu deosebita grija, spre naravurile rele care duceau societatea romaneasca a timpului sau la decadere si pe care se straduia din rasputeri sa le starpeasca. Privirea atenta a mitropolitului nu scapa acel narav urat al poporului nostru,care a impresionat neplacut pe straini: sudalma(injurtur, ocar). Cu adanca indignare,Antim se ridica in predicile sale,rostite de pe inaltimea amvonului mitropoliei,impotriva acestui narav care se scobora inaintea strainilor :Ce neamintreaba el- injura ca noi de lege,de cruce,de cuminecatura,de morti,de pomene,de luminare,de mormint,de suflet,de coliva,de prescuri,de ispovedanie,de botez ,de cununie si de toate tainele sfintei biserici? Si ne ocarim si ne batjocorim insine legea; cine dintre pagani face aceasta? Se pare ca autoritatea bisericii incepuse sa scada ,in parte-trebuie s-o spunem; reiese aceasta chiar din unele predici ale mitropolitului si din pricina clerului,care nu era intodeauna la inaltimea misiunii sale.Lumea se ducea mai des pre la circiume, pre la hore si pre la jocuri,decat la biserica, iar cand venea la sfintele biserici, in loc sa asculte slujba si sa se impartaseasca cu hrana cea duhovniceasca , vorbesc si rad si fac cu ochiul unul altuia,mai rau decit pe la carciume Antim demasca falsitatea si obiceiul nefast al celor care apartineau claselor privilegiate de a alerga dupa duhovnici mediocri, ignoranti, tocmai pentru ca ei insisi se aflau in grava confuzie morala. El afirma ca:Dumnezeu nu se insala, ci ne inselam noi insine, spre peirea noastra sufleteasca. Combatand cu energie aceasta lipsa de respect fata de cele sfinte, el ataca fatarnicia acelor boieri care gasisera mijlocul de la ocoli taina spovedaniei, avand cite doi duhovnici,unul la tara,altul la oras: la cel de la tara, ca la un prost, spune pacatele ce le socoteste el ca sunt mai mari,iar la cel de la oras,spune pacatele ce le socoteste ca sunt mai mici- negutatorind si mestesugind taina ispovedanieiNici pe frumoasele jupanese din vremea lui Brancoveanu, imbracate dupa moda greceasca si iubitoare de lux, nu le cruta. Indr-adevar, nazuinta dupa podoabe a jupaneselor de la curtea lui Brancoveanu uimise si pe straini.Mitropolitul Antim, intr-o predica, tine sa scoata in lumina si aceasta usurinta a cochetelor comtemporane si, luand ca pilda pe Sara,sotia lui Avraam, care nu se sfia sa-si primeasca oaspetii framantand paine,intreaba: Oare sa fie acum vreuna asa?Ba,caci ia scoate mana Sarei!O vad plina de coca.Scoate si mana unei muieri de acum!O vad plina de inele .Caut si vad fata Sarei,plina de pielm(faina alba ce se presara pe paine).Vad si fata unei muieri de acum,plina de fleacuri dracesti. Dar ceea ce este de admirat la acest mitropolit este energia cu care, ridicanduse la inaltimea vremurilor sale,pune degetul pe rana de care sangera poporul sau.In acea atmosfera de patimi,de ura, de invidie si de comploturi, mitropolitul Antim,cu autoritatea sa morala,adresa boierilor in ziua in care biserica comemora Schimbarea la fata,cuvinte de infruntare ca acestea: Hristos zice:Pacea mea o dau voua,iar noi nu voim sa avem pace intre noi,ci ne turburam pururea pentru fiestce, ca valurile marii cand le
3

sufla vantul.Hristos ziceNu judecareti ca sa nu va judece,iar noi de ar fi cu putinta sa nu ne treaca nici zi,nici ceas,cu judecarea si cu grairea de rau,nu numai pre cei ce-i stim,ci si pre cei ce nu-i stim.Hristos zice Precum pohtiti voi sa va faca voua oamenii,faceti si voi lor,noi pohtim sa ne cinsteasca toti,sa ne dea toti plocoane si daruri,sa ne dea de sa ne fericeasca,sa ne graiasca de bine,sa ne faca toti dupa pohta noastra ,sa nu ne stea nimeni impotriva ,nici sa ne zica nimica de am face verice rau.Iar noi pohtim sa osandim pe toti,sa nu dam nimanui nimica,sa nu facem nimanui niciun bine,nici sa se foloseasca nimeni de noi ;pre toti ii hulim,pre toti ii graim de rau,pre toti ii param,pre toti ii luam in ras si in batjocura ;tutora le zicem ca sunt nebuni si fara nicio socoteala;numai pre noi insine,voiu cuteza a zice,ne facem si mai intelepti decat Dumnezeu. Revenind asupra aceleiasi teme,intr-o alta predica, el cauta sa zguduie adanc constiintele,sublinind cu toata vigoarea,fatarnicia contemporanilor: Ce folos a fi galben si ofilit de post,iar de pisma si de ura a fi prins?Ce folos este a nu bea vin si a fi beat de vinul maniei?Ce folos este a nu manca carne si cu hule a rupe carnea fratilor nostri? Cuvintele mitropolitului Antim,menite sa rascoleasca puternic sufletele , nu au avut darul sa potoleasca patimile si sa stinga un obicei inradacinat din parinti.Si atunci,acesta se vede nevoit sa purceada de la vorba la fapta: Si cine are acel obiceiurevine el intr-o alta didahie- de paraste pe fratele sau crestin,pentru ca sa-l pagubeasca si sa-l saraceasca,sa se lase de acel lucru,ca toate pacate cate va face,dupa ce se va ispovedi si-si va face canonul ce-i va da duhovnicul,i se vor ierta,iar acel pacat al parei nu se va ierta nici cu un mijloc,ca este mai mare decat uciderea.Si iata ca va poruncesc si voua preotilor: cine ar veni la voi sa se ispovedesca si va avea acel pacat al parei,de va da acel om inainte voastra fagaduiala si se va chezasui cum ca nu va mai pari pe nimeni in viata lui,voi sa-i dati iertaciune,dar sa-l si canonisiti,apoi sa se si cuminice;iar de nu va avea sa paraseasca,sa-l lipsiti de sfanta taina.

Si tot astfel,se vede nevoit sa ia masuri represive si impotriva negutatorilor care,lacomindu-se la castig,nesocoteau sarbatorile si calcau pravilele:Iata va zic,iubitilor mei,si va invat cu frica lui Dumnezeu,ca un parinte sufletesc si pastor ce va sunt,sa veniti in fire si sa va caiti de lucrurile cele necuvnicioaseSi va poruncesc tuturor,cat sunteti cu mestesug si cu negutatorii, veri de ce bresla,ca de acum inainte duminicile si sarbatorile cele mari,se numesc domnestisa va inchideti pravaliile si nici sa vindeti,nici sa cumparati,nu numai de la crestini,ci nici de late limbi,ce nu sunt de legea noastra,nici sa lucrati.Si precum zic sa faceti,nefacand,sa stiti bine ca va voi pedepsi bisericeste cu pravilasi inca si pre cei cari se vor arata semeti si tari de cap si nu se vor supune direptatii si poruncii bisericesti,ii voi pedepsi si cu domnia. Asemenea cuvantari,care scormoneau constiintele si raneau susceptibilitatile prin masurile represive,au creat nemultumiri.Astfel,aceste infruntari ale mitropolitului,in loc sa aduca pe cei rataciti pe calea dreapta,au starnit ,dimpotriva,animozitati,intr-o societate care nu mai pretuia dupa cuviinta ordinea bisericeasca. In cuprinsul Didahiilor se intalnesc si unele consideratii teologice, care-l arata pe Antim a fi un adanc cunoscator al invataturii dogmaticei ortodoxe. Astfel
4

abordeaza problema crearii omului, a Sfintelor Taine, a existentei proorocilor care pregatesc lumea pentru venirea Mantuitorului spre restabilirea legaturii dintre omul cazut si Dumnezeu, a unirii ipostatice, a mantuirii care se realizeaza numai in Biserica, a importantei rugaciunilor pentru cei morti, a faptului ca in neascultarea lui Adam sunt cuprinse toate pacatele lumii, Judecatii de Apoi, a importantei virtutilor teologice, a Sfintei Fecioare Maria, a faptului ca Dumnezeu a luat fire omeneasca si nu ingereasca si a Fiintei incognoscibile a lui Dumnezeu care fiindca Il cunoastem pe Dumnezeu numai in masura in care El ni Se descopera si in masura in care mintea noastra poate sa inteleaga. Pentru Sfantul Antim, Biserica este locul unde credinciosul Il intalneste pe Dumnezeu si sta de vorba cu El in intimitatea inimii. Aici e condus de ingerul sau pazitor la momentele de rugaciune colectiva. In relatie cu Sfanta Treime, omul isi dezvaluie fata sa interioara pentru o stralucire cereasca intru curatirea de pacate si de cugete viclene. Apoi prin constiinta va deveni vas al Duhului Sfant. Asa precum Sfanta Fecioara a fost adusa la Templu de parintii sai, Ioachim si Ana, tot asa omul credincios, odata intrat in Sfantul lacas se sfinteste prin lucrarea curatitoare a Duhului, primeste cuvantul lui Dumnezeu in inima sa si asa, spune sfantul Antim, el va fi cu adevarat pazitor si cinstitor al Prea Sfintei Fecioare si al tuturor sfintilor. O profunda, subit elaborata si convingatoare predica a lui Antim Ivireanul este Cuvant de invatatura si de umilinta in Duminica Floriilor, una dintre cele mai mari sarbatori ale ortodoxiei, prilejuita de intrarea lui Iisus Hristos in Ierusalim. Este deci un moment prielnic pentru oratorul ecleziast sa reaminteasca minunele invierii savarsite de Mantuitor si sa le interpreteze cu semnificatii adanci si cu indemnuri morale convingatoare. Pornind de la ipoteza ca nu exista miracol mai mare decat invierea , Antim Ivireanul prezinta mai intai , in mod gradat, imprejurarile concrete, aparent fara intelesuri aparte, in care Iisus Hristos a savarsit, in pelerinajul sau catre Ierusalim, cele trei minuni. La mortul cel dintai, fata lui Iair, n-au zis un cuvant, numai a apucat-o de mana si a s-au sculat fata. La feciorul vaduvei, al doilea mort, s-au atins de cosciug si numai atata zise: <<Voinice, tie zic. Scoala!>>. Si s-a sculat mortul.. Invierea lui Lazar, adancit in moarte de patru zile si cu lespedea de mormant pusa la intrare,solicita insa, din partea Mantuitorului, eforturi mult mai mari:ce n-au zis si ce n-au facut dulcele Iisus, sa-l inviiaze. Antim citeaza, pentru a reda succint, in logica discursului, cele patru momente ale invierii lui Lazar, din Evanghelia dupa Ioan:Intai zice:<<Gemu cu duhul si se tulbura pre sine.>> A doua, din ochii lui cei dumnezeesti au curs lacrimi:<<Si lacrama Iisus>> A treia:<<Au radicat ochii in sus si s-au rugat pentru dansul lui Dumnezeu Tatal:Parinte, multumescu-t ca m-ai ascultat.>> Si la cea de pe urma, cu glas groaznic, cu carele a turburat tot iadul, aduse pre Lazar dintru intunerecul mortii la lumina vietii:<<Glas mare striga: Lazare esi afara.>>Si esi mortul.. Urmeaza, in discurs, explicarea semnificatiilor fiecarui moment al acestor intamplari pilduitoare. Trecerea la acest pasaj oratoric se face printr-o interogatie retorica si o sinteza, cu semnificatii mai adanci, a celor intamplate, suport pentru intreaga demonstratie urmatoare:Acum spuneti-mi ce inchipuieste aceasta? Ce ne invata aceasta mijlocire despartita, cu care a inviiat Hristos pre cei trei morti:pre cel dintai, cu atingerea mainii, pre al doilea cu un cuvant prost(n.n. simplu) si pre al treilea cu lacrami, cu rugaciune si cu glas mare?.
5

Antim Ivireanul interpreteaza cele trei imprejurari prin gradul de vinovatie al fiecaruia, de cadere in pacat fata de credinta si fata de faptele bune, cu alte cuvinte, in ce masura este mort in darul lui Dumnezeu . In acest sens, invierea devine un demers alegoric de intoarcere la credinta lui Dumnezeu, de pocainta si de mantuire. In primul caz, cel care au pacatuit din nesocoteala si din slabiciunea firii, inviiaza pre lesne, lasa pacatul si vine in pocainta, cu atingerea dumnezeescului dar . Al doilea mort, fiind inca tanar in rautate , cu ajutorul lui Dumnezeu si cu invataturile Evangheliei, de nu sa va cai astazi, se va cai maine: lasa rautatea si iara se intoarce pre calea maintuintei. Invierea lui Lazar devine, in discursul lui Antim, punctul central al intregii demonstratii. Lazar este mort de patru zile, chiar imputit, este deci, redand sensul alegoric al pildei, imbatranit in pacat si s-au obicinuit in desfatari si in desertaciunile cele lumesti, in pohtele lui cele rele , incat nu iasta cu putinta sa se intoarca pre lesne. Un astfel de om sau ramane far de cainta si moare in pacat, sau trebuie ajutat, printr-un ajutoriu tare, de sus, un cuvant viu al lui Dumnezeu, care sa incerce in tot chipul sa-l ridice din pacat, precum au radicat si pre Lazar din groapa. Oratorul reia textul biblic si interpreteaza, in sensurile lui profunde si persuasive, fiecare cuvant al lui Iisus Hristos. Unde l-ati pus pre dansul?, intrebarea Mantuitorului catre ceilalti, declanseaza, pe temeiul interogatiei retorice, una dintre cele mai frumoase figuri de repetitie din scrierile religioase, o gradatie anaforica ascendenta, cu acumulari semantice si profunde efecte oratorice:Unde ti-ai pus, pacatosule,sufletul tau cel iscusit , cel frumos, cel minunat, cel vrednic? Unde ti-ai ingropat partea cea mai aleasa a sinelui tau, zidirea cea mai iscusita a dumnezeestii puteri, sotiia cea iubita a ingerilor? Unde iaste frumusetea aceia a inchipuirii cei dumnezeesti? Unde iaste podoaba darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava? Unde sant frumusetele lui cele minunate, carele il arata mai luminat decat soarele?. Plansul lui Hristos(Si lacrama Iisus) indemna pe cel cazut in pacat sa-i planga nenorocirea, asa cum un plans divin, universal, se revarsa asupra celui pierdut pentru credinta:Cum nu-t plangi nenorocirea? Plange pentru tine biserica. Plang dreptii. Plange ingerul, pazitoriul sufletului tau, pentru caci vede, aiave, pierzarea ta. Si tu nu versi o lacrama, nu te intristezi, nu vii in cainta. . Chemarea din moarte a lui Lazar dobandeste sublime sensuri metaforice:O, fiiule, carele esti mort, Lazare ingropatule in groapa nesimtirei, esi afara! Vino odata in sine-ti.. Discursul se indreapta astfel catre concluzie, mentinandu-se tot sub semnul metaforei si al alegoriei: iesirea din groapa pacatului inseamna mai intai sa se ridice piatra de pre mormant, ca sa inteleaga pacatosii cum ca de nu vor radica deasupra lor piatra obiciaiului celui rau,cu neputinta iaste sa inviiaze si sa se caiasca. Antim a folosit in predici elemente din cultul crestin din abundenta. Astfel textele si cantarile intrebuintate ca material intuitiv erau intr-o buna masura familiare ascultatorilor sai, deci asigurau perceptia adevarurilor de credinta expuse in Didahii. Aprecierea ca Antim Ivireanul este primul mare orator bisericesc in limba romana este indreptatita, deoarece a intuit ca vechile cazanii care se citeau in biserici ramaneau neintelese de popor si deci neeficiente pentru sufletele celor care le ascultau, din cauza ca traducerile lor, imitand servil ordinea expresiilor din
6

versiunea originala, erau alcatuite din cuvinte greoaie, cu o sintaxa confuza si o topica ce nu se mai potrivea cu structura sintaxei si morfologiei caracteristice limbii romane de atunci. Aceste lipsuri din punct de vedere lingvistic constituiau piedici pentru intelegerea vechilor cazanii. Mitropolitul Antim care dorea ca predicile sale sa fie intelese cu usurinta, iar mesajul lor sa fie acceptat cu placere, a hotarat ca in expunerea acestora sa foloseasca, pe cat era cu putinta, limba populara, acel grai viguros, plin de imagini proaspete, redate prin expresii si locutiuni iubite de popor, imprimand astfel stilului predicilor sale un pronuntat grad de oralitate. Pe langa lacunele lingvistice ale vechilor cazanii, predicatorul mai observase ca ele prezentau invataturile printr-o modalitate stereotipa si ca erau mentinute in atmosfera de rutina a unor principii cu caracter general, fara o corelare a lor cu realitatile actuale, concrete si arzatoare care framantau zilnic viata duhovniceasca si sociala a credinciosilor Pentru ca aceste predici sa fie accesibile diverselor categorii de credinciosi, Antim cere lui Dumnezeu ca in procesul de elaborare a predicilor, sa se aplice principiul individualizarii, conform caruia cel care predica, folosind intelepciunea, sa puna accentul pe cunoasterea temeinica a structurii biopsihice a ascultatorilor sai. Fara indoiala, Antim Ivireanul a contribuit la progresul limbii romane literare, intarind elementele proprii ei si inmultindu-le. El a prelungit viata unor arhaisme a caror disparitie ar fi saracit limba. Revenind la personalitatea mitropolitului, s-a observat ca traiectoria vietii sale a urmat invatatura crestina pe care si-o insusise si pe care o transmitea la randul lui pastoritilor, nu numai prin puterea elocventei, ci si prin aceea a exemplului personal pentru ca o mare insusire a sa era aceea a convingerii religioase nestramutate, acceptarea constienta a adevarurilor de credinta, si adancirea lor cu ajutorul Sfintilor Parinti ai Traditiei bisericesti. Asadar,in evolutia literaturii vechi,Antim Ivireanu are meritul de a fi stimulat introducerea limbii materne in bisericile din Tara Romaneasca si de a fi fost initiatorul predicii - o predica vie adaptata nevoilor societatii si timpului, de o mare inaltime morala si o reala frumusete stilistica.