Professional Documents
Culture Documents
Salvador Dali
1904 – 1989
Cuprins
„În fiecare dimineaţă cînd mă trezesc”, scria pictorul ceasurilor moi şi al girafelor
în flăcări, „a mea este cea mai mare dintre bucurii: aceea de a fi Salvador Dali…” Dali,
un catalan dependent de glorie şi aur, a pictat mult şi a vorbit mult. Subiectul lui favorit
de conversaţie era cum să devii un geniu. Reţeta lui — „O Salvador, acum ştii adevărul:
că dacă te porţi ca un geniu, vei fi un geniu!”
La şase ani, Dali dorea să devină bucătăreasă, insistînd să folosească cuvîntul la
genul feminin; la şapte ani — Napoleon. „De atunci încoace”, a spus el mai tîrziu,
„ambiţia mea a crescut constant si megalomania o dată cu ea. Acum vreau să fiu doar
Salvador Dali, nu am nici o dorinţă mai are.” În aceeaşi ani de început, a pictat şi primul
său tablou. Apoi, cînd avea zece ani, i-a descoperit pe impresionişti, iar la paisprezece pe
„pompieri”, pictorii academici de gen din secolul al XIX-lea. În 1927, la douăzeci şi
patru de ani, era deja Dali, iar prietenul său din copilărie, Federico Gracia Lorca, îi dedica
o „odă didactică”. După mulţi ani, el avea să povestească cum Lorca, îndrăgostit lulea, a
încercat să-l violeze, fără prea mare succes. Mereu aceeaşi plăcere a scandalului la Dali!
Părinţii lui îl numiseră Salvador (span. „El Salvador” = „salvatorul”) pentru că — aşa
cum a declarat artistul însuşi — era menit să fie salvatorul picturii, care se afla „într-un
pericol mortal din cauza artei abstracte, suprarealismului academic, dadaismului în
general şi a tuturor -ism-elor anarhice”.
Dacă ar fi trăit in timpul Renaşterii, geniul său ar fi putut fi mai acceptabil, chiar
normal. Dar în vremurile noastre, pe care el însuşi le numea „cretine”, Dali este o
permanentă provocare. Deşi este acum recunoscut drept una dintre figurile cu adevărat
măreţe ale artei moderne, de talia unui Picasso, Matisse sau Duchamp, şi deşi a reuşit să
seducă publicul general şi să-i cîştige favorurile, lucrările lui continuă să şocheze. Mulţi
privitori sînt încă tentaţi să strige: „Ce nebunie!”, şi totuşi Dali însuşi a insistat să spună:
„Singura diferenţă dintre mine şi un nebun e că eu nu sînt nebun!” Este de asemenea
adevărat, după cum a spus în mod repetat, că „Singura diferenţă dintre mine şi
suprarealişti este că eu sînt suprarealist.” Întocmai cum Monet este singurul impresionist
care a rămas impresionist de la început pînă la sfîrşit — tovarăşii săi se vor îndrepta mai
tîrziu cu toţii către cubism, pointilism sau fauvism —, tot aşa Dali rămîne cel mai
credincios suprarealist, singurul adevărat. Cu toate acestea, tot el a spus depre sine însuşi:
„Roţile minţii lui macină continuu, iar el posedă curiozitatea universală a unui om al
Renaşterii”.
În prefaţa sa la Jurnalul unui Geniu (Jornal d”un Genie) al lui Dali, Michel Déon
scrie: „În general toată lumea are impresia că-l cunoaşte pe Dali, pentru că a ales cu un
curaj exceptional sa fie persoană publică. Jurnaliştii înghit pe nemestecate tot ce le spune
şi, în cele din urmă, surpriza plăcută tot de la bunul simţ ţărănesc a lui Dali vine, ca în
povestea cu tînărul care vrea să reuşească în viaţă şi este sfătuit să mănînce caviar şi să
bea şampanie, ca să nu moară de foame ispăşind ca ocnaşii. Dar ce-i mai drăguţ la Dali
sînt rădăcinile şi antenele lui. Rădăcinile coboară adînc sub pămînt, în căutarea a tot ce a
produs omul mai «suculent» (ca să folosim unul din cuvintele lui favorite) în patruzeci de
secole de pictură, de arhitectură şi de sculptură. Antenele sînt orientate spre viitor pe
care-l adulmecă, îl prevăd şi îl înţeleg cu o repeziciune fulgerătoare. Curiozitatea
ştiinţifică nepotolită a lui Dali nu va fi niciodată îndeajuns subliniată. Toate descoperirile,
toate invenţiile, îsi află imediat ecoul în opera lui, uneori abia metemorfozate, într-o
formă sau alta.”* Pe scurt, Dali a fost — după cum publicul bine a apreciat — întru totul
reprezentativ pentru epoca sa, chiar numai prin faptul că s-a autotransformat într-un
„star”.
Dar Dali era de asemenea şi catalan. Se considera catalan şi sublinia acest
privilegiu. S-a născut pe 11 mai 1904 în Figueras, un orăşel din provincia Gerona. Mai
tîrziu avea să sărbătorească acest eveniment în felul său inimitabil: „Să sune toate
clopotele! Ţăranul truditor să-şi îndrepte pentru o clipă curbura anchilozată a spatelui său
anonim, aplecată către sol precum trunchiul unui măslin, încovoiată de tramontana, iar
obrazul său brăzdat de cute adînci pline de pămînt să se odihnească în scobitura mîinii
sale trudite, într-o nobilă atitudine de trecătoare odihnă meditativă. Iată! Salvador Dali,
tocmai s-a născut!... În dimineţi ca acestea trebuie să fi debarcat grecii şi fenicienii în
golfurile Rosas şi Ampurias, venind să pregătească leagănul civilizaţiei şi scutecele
curate, albe şi teatrale, ale naşterii mele, şi aşezînd apoi acest întreg în chiar centrul
cîmpiei Ampurdán, care este cel mai concret şi mai obiectiv peisaj care există în lume.”
Obsesiile majore care pemeează opera lui Dali încă de la început provin direct din
rădăcinile sale catalane. Despre catalani se spune că se încred numai în existenţa
lucrurilor pe care le pot mînca, auzi, atinge, mirosi sau vedea. Dali nu a făcut nici un
secret din acest atavism materialist şi culinar: „Ştiu ce mănînc, dar nu ştiu ce fac.”
Filosoful Francesco Pujols, un compatriot citat adesea de Dali, compara expensiunea
Bisericii Catolice cu un porc pus la îngrăşat spre a fi sacrificat şi mîncat. Dali la rîndu-i a
făcut propriul său cometariu dalinian la Sfîntul Augustin: „Crist este ca brînza, sau, ca să
fiu mai precis, precum munţi întregi de brînză.” Acest delir culinar apare regulat în
întreaga sa operă, fie că e vorba de celebrele „ceasuri moi” (Persistenţa memoriei, 1931 p.
26), care derivă dintr-un vis cu camembert care curge şi reprezintă imaginea metafizică a
timpului devorîndu-se şi devorînd de asemenea orice altceva, fie de nenumăratele Ouă
prăjite pe farfurie fără farfurie (1932, p. 27), de Pîine antropomorfă – pîine catalană
(1932, p. 29), de Telefonul-homar (1936, p. 39) sau de Construcţie moale cu fasole
fiartă – premoniţie a Războiului Civil (1936, p. 47).
Atavismul catalan a lui Dali se manifestă însă nu numai printr-o pasiune pentru
mîncare, ci şi prin prezenţa viscerală, în tablourile sale, a prea-iubitei sale cîmpii
Ampurdán. Pentru Dali, ea a fost cel mai frumos peisaj din lume şi leit-motivul lucrărilor
sale timpurii. Cele mai celebre picturi ale sale îşi vor lua drept cadru întinderea de coastă
catalană dintre Cape Creus şi Estartit, cu Cadaqués la mijloc, şi vor fi scăldate de lumina
ei mediteraneeană aparte. Excrescenţele atît de iubite de Dali — obiectele fosilizate,
osificaţiile, antromorfismele şi celelalte stranii rubedenii ale acestora din Spectrul sex-
appeal-ului (1934, p. 32) — îşi au originile în stîncile de coastă sculptate de elementele
naturii. Ele îi bîntuie opera sub o varietate de chipuri, fie ca Enigmă a dorinţei (1929, p.
23), fie în forma harpelor care sînt invizibile sau obiect al meditaţiei (p. 33).
De la bun început, nu există nici un tablou, portret sau compoziţie al cărei fundal
să nu fie invadat de peisajul şi stîncile coastei catalane, ale căror forme aproape umane îşi
găsesc ecou în figurile care populează pînza. Aceasta este o temă care apare în lucrări
*
Versiunea românească, Salvador Dali, Jurnalul unui Geniu, Editura Humanitas, Bucureşti 1994, traducere
de Tania Radu, p. 8.
dintre cele mai diverse, precum Autoportret (cca. 1921, p. 6), Nud într-un peisaj (1922-
1923, p. 7), Portretul tatălui meu (1920-1921, p. 9), Autoportret cu gîtul lui Rafael
(1920-1921, p. 11), Fata din Ampurdán (1926, p. 13) şi Venus şi amoraşi (1925, p. 14).
Căci nu trebuie niciodată să uităm că toate coşmarurile picturale ale lui Dali corespund
unor fapte reale stocate în memoria sa. Chiar şi pianele cu coadă pe care le plasa pe faleze
sau printre chiparoşi nu erau doar un vis, ci amintirea lucrurilor şi evenimentelor care l-au
impresionat: vecinii şi prietenii lui, familia Pichot, cu toţii înzestraţi cu talent muzical,
organizau recitaluri în aer liber, cu Ricardo la violoncel, María cîntînd operă cu frumoasa
ei voce de contralto şi Pepito cocoţat sus pe un deal la un pian cu coadă… De aici,
diversele evocări ale pianelor cu coadă în diverse contexte, precum în Craniu atmosferic
sodomizind un pian cu coadă (1934, p. 31), printre stînci.
După ce a luat bacalaureatul, nu fără dificultăţi, Dali a încercat să-l convingă pe
tatăl său, notar de meserie, să-l lase să urmeze Academia de Arte Frumoase din Madrid.
Insistenţa fiului, încurajările primului profesor, Núñez, şi ale prietenilor, familia Pichot, şi
poate şi moartea mamei lui Dali la Barcelona, în 1921, au contribuit cu toate, în cele din
urmă, la depăşirea îndoielilor tatălui. Pierderea pesoanei care însemna pentru el mai mult
decît orice altcineva de pe lume i-a provocat o durere intensă lui Salvador Dali. Mai tîrziu
avea să scrie: „A trebuit să dobîndesc glorie pentru a răzbuna insulta pe care moartea
iubitei mele mame a reprezentat-o pentru mine.”
Dar instructorii sau profesorii lui s-au dovedit o mare dezamăgire. Ei încă
explorau „ultimele tendinţe” pe care Dali le depăşise cu multă vreme în urmă. Îndrăgostiţi
de lucrurile moderne, ei nu l-au învăţat clasicismul pe care-l căuta. Cu toate acestea, Dali
s-a alăturat avangardei madrilene şi în scurtă vreme a devenit şeful unui cerc care îi
includea pe Pepín Bello, García Lorca, Luis Buñuel, Pedro Garfias, Eugenio Montes şi
Raphael Barraras. Lui Dali i-a fost mai de folos decît s-ar părea faptul că, după doi ani
furtunoşi în compania prietenilor săi, a fost exmatriculat de la Academia din Madrid
pentru că i-a incitat pe studenţi să demonstreze împotriva numirii ca profesor a unui artist
medicru. S-a întors la Cadaqués unde, poreclit „Señor Patillas” din pricina perciunilor săi
proeminenţi (span. patillas = „perciuni”) şi uşor de recunoscut de departe din pricina
pensulelor legate cu o sfoară în jurul taliei, picta pîna la cinci tablouri pe zi. Unul dintre
acestea a fost Autoportret cu gîtul lui Rafael (1920-1921, p. 11). În stil şi ca titlu acesta se
dorea un omagiu adus ilustrului predecesor pe care Dali îl admira atît de mult. Pe de altă
parte, tatăl său era plin de reproşuri, aşa cum dezvăluie expresia de pe faţa sa zugrăvită de
fiu într-un desen în creion (Don Salvador şi Ana María Dali, 1925, p.8). Exmatricularea
lui Dali din Academie a distrus toate speranţele notarului de a-şi vedea fiul urmînd o
carieră oficială. Dar era prea tîrziu: şcoala nu mai însemna nimic pentru fiul său acum, iar
Salvador era pe punctul să devină Dali!
Dali deja transformase într-adevăr într-o joacă de copii practic toate tendinţele
moderne la modă. Explorase impresionismul, pointilismul, futurismul, cubismul, neo-
cubismul şi fauvismul, aducînd cîte un omagiu, cu uluitoare măiestrie, ba lui Picasso, ba
lui Matisse. Nu a făcut nimic ca să ascundă aceste influenţe: erau doar un alt pas spre
imaginile căutate de ele. I-au reţinut atenţia cîteva săptămîni şi apoi le-a abandonat,
rămînînd în urma experienţei doar cu o încredere mai mare — după cum arată, de
exemplu, Portretul tatălui meu (1920-1921, p. 9) sau Figură la fereastră (1925, p. 12).
În acest ultim tablou, putem deja vedea fascinaţia lui Dali faţă de spatele şi fesele femei,
o preocupare şi mai evidentă în Fata din Ampurdán (1926, p. 13). Ea poate fi de
asemenea redescoperită aproape treizeci de ani mai tîrziu în Tînără fecioară auto-
sodomizată de propria ei castitate (1954, p. 77). Acest tablou este cea mai clară evocare a
ceea ce pentru Dali era cel mai mare merit al surorii sale, Ana María.
Probabil că lui Salvador nu i-a fost prea greu să-şi convingă tatăl că trebuie să-şi
continue studiile la Paris. „O dată ajuns la Paris”, a proorocit Dali, „voi pune mîna pe
putere!” El pare să fi petrecut o săptămînă la Paris, probabil la începutul lui 1927, sub
supravegherea — precauţiune paternă — a mătuşii şi a surorii sale. Potrivit lui Dali însuşi,
a făcut trei lucruri importante în timpul şederii sale: a vizitat Versailles-ul, muzeul Grévin,
şi pe Picasso. „I-am fost prezentat lui Picasso de către Manuel Angeles Ortiz, un pictor
cubist din Granada care urma opera lui Picasso extrem de îndeaproape. Ortiz era prieten
cu Lorca şi aşa s-a întîmplat că l-am cunoscut. Cînd am ajuns la Picasso, pe strada La
Boétie, am fost tot atît de mişcat şi de plin de respect, ca şi cum aş fi fost primit la Papă.
«Am venit să vă văd», am spus, «înainte să vizitez Luvrul.» «Ai procedat corect», a
răspuns el.”
În această perioadă prietenul lui Dali, Luis Buñuel, l-a abordat cu ideea unui film
pe care plănuia să-l facă cu banii oferiţi de mama lui — Un Chien Andalou (Cîinele
andaluz). Într-o manieră similară tehnicii scriiturii automate folosite de suprarealişti, cei
doi artişti au creat filmul, juxtapunînd imagini luate din propriile lor fantezii. Buñuel
văzuse un nor zdrănţuit trecînd prin faţa lunii şi apoi un ochi crestat de o lamă. Dali
visase o mînă pe care se tîrau furnici şi un măgar în putrefacţie, aşa cum pictase de curînd.
(Măgarul putrezit, 1928, p. 18). Ei s-au pus de acord asupra unei singure reguli simple —
căreia Dali îi va ramîne credincios şi pe viitor — ca bază pentru opera lor: nu vor accepta
nici o idee şi nici o imagine susceptibilă să primească vreo explicaţie raţională,
psihologică sau culturală. Să deschidem porţile către iraţional! Să acceptăm doar acele
imagini care au un mare impact, fără a încerca să descoperim de ce.
Pe cînd aştepta să împlînte Cîinele andaluz „ca un pumnal drept în inima
spiritualului, elegantului şi intelectualului Paris” şi astfel să descuie porţile grupului
suprarealist, Dali căuta de asemenea în oraş „femeia, elegantă sau nu, care să se
intereseze de fanteziile mele erotice”. În cartea sa, Viaţa secretă a lui Salvador Dali, scrie:
„Am ajuns la Paris spunîndu-mi, citînd titlul unui roman pe care îl citisem în Spania,
«Cezar sau nimic»»! Am luat un taxi şi l-am întrebat pe şofer: «Ştii vreun bordel bun?...»
Nu le-am vizitat pe toate, dar am văzut multe, iar unele mi-au produs o neţărmuită
plăcere… Aici trebuie să închid ochii pentru o clipă ca să aleg cele trei locuri care, deşi
sînt întru totul diferite şi deosebite unul de celălalt, au produs asupra mea cea mai
profundă impresie de mister. Scara de la «Chabanais» este pentru mine locul «erotic» cel
mai misterios şi cel mai urît, Teatrul Palladio din Vicenza este locul «estetic» cel mai
misterios şi cel mai divin, iar intrarea la mormintele regilor de la Escorial este locul
mortuar cel mai misterios si cel mai frumos care există în lume. Aşa că adevărat este că
pentru mine erotismul trebuie să fie întotdeauna urît, esteticul întotdeauna divin, iar
moartea frumoasă.”
Încercările iubirii