Scrisoarea I de M.

Eminescu

Mihai Eminescu (nascut pe 15 ianuarie 1850, Botosani decedat pe 15 iunie 1889, Bucuresti) a fost poet, prozator, dramaturg si jurnalist roman. Socotit de cititorii romani si de critica literara postuma drept cea mai importanta voce poetica din literatura romana. Scrisoarea reprezinta o unitate de gandire si de creatie in care poetul devine sarcastic si vehement in ilustrarea contrastului dintre ideal si real, poemele fiind satire ascutite izvorate dintro inalta constiinta civica si artistica, dintr-un autentic patriotism eminescian. Initial, "'Scrisorile s-au numit "Satire", insa Titu Maiorescu le-a schimbai numele. Ca specie literara, "epistola" sau "scrisoarea" a fost abordata inca din vechime de Horatiu, ale carui "Epistole" l-au fascinat pe Minai Eminescu inca din timpul audierii cursurilor in perioada studentiei la Viena. In literatura romana, aceasta specie fusese cultivata inainte de catre Costache Conachi si Grigore Alexandrescu, in versuri, si de Costache Negruzzi, in proza. Seria celor cinci Scrisori, publicate in 1881, cu exceptia Scrisorii V, care a aparut in 1886, acestea fac parte din opera de maturitate artistica eminesciana. Motivul al acestei serii de scrieri il constituie soarta nefericita a omului de geniu in raport cu timpul in care traieste si cu societatea meschina, superficiala si incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre ideal. In Scrisoarea I, geniul este intruchipat de savant, in cea de a doua scrisoarea, omul este creatorul de frumos, iar in Scrisoarea III, chipul uman este creionat de omul politic. Insa, in Scrisoarea IV si Scrisoarea V, scriitorul descrie profanarea sentimentului de iubire intr-o lume incapabila, incercand depasirea intereselor meschine. Incadrandu-se in contextul romantic european, Mihai Eminescu incearca sa se raporteaza in cele cinci Scrisori, realul de ideal si da idealului dreptul de existenta, chiar daca acesta poata sa para (sa ramana) doar o simpla iluzie. In Scrisoarea II se creioneaza idealul de literatura, cel patriotic in Scrisoarea III, iar cel erotic in Scrisoarea IV. Poemul filozofic si romantic, Scrisoarea I, a aparut la 1 ianuarie 1881. "Scrisoarea I" este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta, dar si o satira cu accente elegiace privind soarta nefericita a omului de geniu in societatea contemporana si in raport cu eternitatea. Aceasta creatie reprezinta mitul luciferic al caderii din timpul auroral, in lumea concreta, avand ca tema destinul geniului traitor intr-o lume incapabila sa-i inteleaga maretia.

Structura poemului. Putem spune deci sa structura poemului este organizata pe doua coordonate fundamentale, asa dupa cum geniul apare in doua ipostaze. Prima, aceea de cugetator, da nastere unei profunde meditatii filozofice, pe cand cea de-a doua, care consta in relatia omului superior cu societatea omeneasca si cu posteritatea, conduce spre satira. Compozitional, "Scrisoarea I" poemul este structurat armonic, cu o densitate ideatica, acesta cuprinzand cinci tablouri , din care primul tablou si cel de al cincelea reia motivul contemplatiei. Compozitia poemului evidentiaza o foarte diversa bogatie de teme si motive poetice. Ca sa poata cobori in originile cosmice, ca sa poata sugera necuprinsul pentru a pune in relatie cu aceste inalte concepte pe ganditorul de geniu, Eminescu recurge la motivul contemplatiei, pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru om. In opozitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omniescenta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel, tabloul intai al poemului (primele 6 versuri) are functia de a introduce doua motive romantice scumpe poetului: motivul timpului bivalent (timpul individual) Doar ceasornicul masoara lunga timpului carare si timpul universal, care este reprezentat prin motivul lunii Ea din noaptea amintirii o vecie intreaga scoate . Tabloul al doilea (v. 7-38) nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Aceasta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi o structura de sine statatoare. Poetul creeaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistilor ce se ofera ochiului contemplativ al lunii, pentru a o restrange apoi treptat: dela pustiuri la codri si izvoare; de la miscatoarea marilor singuratate, la tarmuri, palate si cetati. Ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului, ca orice muritor in fata mortii este ilustrata de Eminescu foarte sugestiv in versurile : Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! . Portretul savantului, pe care Eminescu il creioneaza in continuare, simbolizeaza superioritatea omului de geniu, care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea si descoperirea tainelor acestuia si care - indiferent fata de latura pragmatics a existentei, - stapaneste tainele lumii, deoarece "el sprijina lumea si vecia intr-un numar": "Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,/ Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig, la piept Si-ncheie tremurand halatul vechi,/ Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi,/ Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,/ Universul fara margini e in degetul lui mic,/ [...]Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar/Asa el sprijina lumea si vecia mtr-un numar."

Partea a III-a este reprezentata de cosmogonie, adica cunoasterea Cosmosului (v. 3986).Elasticitatea gandirii poetice eminesciene e uluitoare in maiestria de a surprinde Universul in care, undeva, ratacita parca, se afla omenirea. Este structurat pe trei parti : momentul haosului, urmat de geneza universului si de extinctia sa. Aceasta parte este o cosmogonie in care grandiosul si sublimul se convertesc intr-un stil metaforic de avengura (Iustina Itu). G. Calinescu afirma ca Perspective cosmice... se numara printre cele mai largi si mai sugestive pe care le-a nascocit vreodata fantezia romantica.(...)Nasterea lumii depasind izvorul vedic metafizic al inspiratiei, capata o concretete care impun date ale stiintei, infatisate in devenire si complexitate. Te simti dintro data martor ocular al creatiei. Prima secventa a tabloului este una descriptiva, dandu-se o expresie artistica concreta unor abstractiuni. Tabloul da intrega masura a originalitatii eminesciene in ceea ce priveste realizarea unor cosmogonii. Totul este caracterizat printr-o amploare si grandoare deosebita a zborului cosmic. Introducerea in cadrul cosmogoniei a conditiei omului de geniu surprinde, tocmai prin atributele acestuia de a stapani mental spatiul si timpul. Geneza si apocatastaza (stingerea) universului sunt prezentate in imagini simbol, de la momentul increatului la nasterea lumilor si pana la stingere, prin racirea soarelui si caderea stelelor. Tabloul impresionant al haosului, al conditiei de increat a universului impresioneaza prin concretetea unor imagini ce sunt de fapt teorii : La-nceput,pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, /Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns... /Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns (...)/ Fu prapastie ? genune? Fu noian intins de ape ? Seria de antiteze surprinzatoare, ca si cea a intergatiilor retorice materializeaza acest tablou. Retraind un timp mitic si sacru al originii, poetul remarca energia nestavilita a punctului, a samburelui creatiei care descatuseaza eterna pace, impinge curgerea lumilor, a macrocosmosului si a microcosmosului. (Si deodat-un punct se misca... cel dintai si singur. /Iata-l/ Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal.). Intr-o succesiune de tablouri se contureaza antiteza dintre macrocosmos si microcosmos care converg insa spre acelasi punct in relatie cu Timpul Caci e vis al nefiintei universul cel himeric. Tabloul este unul dinamic prin multimea verbelor dar si prin imaginile succesive ale civilizatiilor terestre supuse perisabilitatii. Intreg tabloul este dominat de tema trecerii implacabile si ireversibile a Timpului care manifesta o putere distrugatoare. Civilizatiile se nasc si mor ca in imaginea hindusa a cercului Samsara de morti si renasteri succesive. Puterea gandului batranului dascal nu se opreste in a contempla trecutul sau prezentul, ci acesta contempla chiar si viitorul, oprindu-se in momentul inevitabilei stingeri a universului, a cufundarii acestuia in acelasi haos primordial. Extinctia universului ilustreaza racirea astrului solar si caderea planetelor: Soarele ce azi e mandru, el il vede trist si ros,/ Cum se-inchide ca o rana printre nori intunecosi / Cum planetii toti ingheata si s-asvarl rebeli in spat. Apocatastaza este grandios descrisa ca reprezentand moartea Timpului.

Penultimul tablou al poemului este consacrat conditiei omului de geniu intr-o societate in care e dispretuit si neinteles. Satira sociala, transfomata in meditatie cu caracter moral este plina de indignare si amaraciune. Meditatia incepe cu imaginea batranului care revine in plan real. Este surprinsa ideea identitatii tuturor semenilor in fata destinului. Individul , fie el geniu sau om de rand, se loveste de inexorabilul destin al timpului. Poate spera omul de geniu la nemurire prin opera sa ? Acestei intrebari i se raspunde taios: gloria si nemurirea sunt iluzii. Poetul ii stigmatizeaza pe cei care cauta picanteria si biograficul, care isi cladesc un nume pe renumele altcuiva. Sunt reliefate ipocrizia, lauda, nepasarea, incompetenta, reaua credinta, comoditatea si ignorarea valorii societatii contemporane. Funeraliile dascalului nu sunt altceva decat un spectacol jucat de actori care doresc a se impauna cu valoarea celui decedat : Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,/Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare... /Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/ Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el. Ideea finala a tabloului este trista, ilustrand in prim plan pesimismul schopenhaurian al zadarniciei efortului spiritual : Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi... orice ai spune /Peste toate o lopata de tarana se depune. Tabloul final al poemului da impresia de epilog si marcheaza revenirea in cadrul initial al poemului. Luna, simbol suprem, oglindeste frumusetile eterne ale naturii si spectacolul lumii umane. Metaforic cade sentinta poemului care concentreaza ideea perisabilitatii fiintei umane. Dorul de absolut din Scrisoarea I ia astfel dimensiuni tragice, marcand drama la care este supus omul de geniu, martor al acestor transformari supuse Timpului si Zadarniciei. Poezia se incheie cu aceeasi invocatie catre luna, situata ca reper intr-o lume trecatoare. Motivul lunii accentueaza latura meditativa a satirei si sensul filozofic al discursului persiflant pe care eul liric il indreapta impotriva fiintei si a destinului general. Originalitatea poemului consta in imbinarea gandirii abstracte cu un lirism profund. In acest scop, poetul foloseste metafora: timpul devine o lunga carare, Luna este stapana marii, oamenii sunt robii propriilor patimi sau copii ai universului, etc. Se remarca exceptionala capacitate a poetului de a concretiza idei abstracte, filozofice (geneza universului). Foloseste metafora interogativa: Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa? Mihai Eminescu foloseste comparatia dezvoltata in portretul batranului dascal. Procedeul esential este antiteza intre micro si macrouniversul. Se remarca fluiditatea versurilor, perfecta adaptare a limbajului poetic la fondul de idei.