Raporturi dintre cauzalitate si finalitate

Finalismul a interpretat finalitatea ca fiind de esenţă supranturală iar determinismul

mecanicist nu recunoaşte un asemenea fenomen pentru ca îl consideră incompatibil cu relaţia
cauzală obiectivă . Cu timpul însă , finalitatea n-a mai putut fi exclusă din înţelegerea unor
fenomene ; unele ştiinţe precum biologia , psihologia , ştiinţele sociale , trebuind să ţină
seama de ea ca fiind un fenomen real .
Determinismul pobabilistic care s-a impus treptat in ştiinţă şi în filosofie a rezolvat
presupusa antinomie dintre cauzalitate si finalitate , considerând-o şi pe aceasta din urmă la
o formă specifică de cauzalitate . În primul rând înţelegerea şi explicarea fenomenelor
umane si sociale cereau luarea în considerare a scopurilor urmarite de oameni în procesul
muncii şi în întreaga lor activitate care sunt o formă specifică de finalitate .
Conştiinţa l-a diferenţiat însă pe om , scopul fiind celula acesteia . Tot omul este cel
care a introdus succesiunea de finalitaţi şi în maşinile complexe , făurite de el sub forma
programului prevăzut in funcţionarea lor .
Conexiunile inverse proprii sistemelor cibernetice ne dezvăluie schema logică a
finalităţii . Finalitatea nu mai are astfel nimic comun cu supranaturalul si cu predestinarea , ci
este vorba de autodeterminare specifică sistemelor vii si socio-umane .
Destinul ni-l făurim fiecare atunci când dobândim prin educaţie simţul valorilor şi
acţionam conform lor , dar şi pentru îmbogăţirea acestora . Destinul e deci legat de om ca
fiinţă capabilă de creaţie , el nu e prescris , cum se spunea adeseori , el este scris pe măsură
ce se împlineşte . Destinul nu e decât viitorul pe care ni-l făurim fiecare şi toţi împreună ,
dar care nu e înscris nicăieri .

Categoria de lege
Legea e un raport general , necesar , esenţial între fenomene sau între laturile
interne ale acestora . Dacă principiul cauzalitătii răspunde la întrebarea “De ce?” , legile ne
arată mai ales cum se produc şi cum evoluează fenomenele.
Scopul ştiinţei nu e numai de a explica , cauzele fenomenelor , ci şi de a descoperi si
formula legile .
Legile diferă în primul rând prin gradul de generalitate şi de aplicabilitate , unele
fiind universale sau cu o arie foarte extinsă . Legile fizice şi chimice au o arie mai largă de
acţiune decât cele biologice , iar acestea sunt mult mai generale decât legile sociale .
Legile dinamice actionează la nivelul fiecărui caz în parte ; astfel de legi sunt cele ale
mecanicii newtoniene .

Raportul dintre necesitate si întâmplare

Necesar – e ceea ce nu are si nu poate avea alternativa , ceea nu poate să nu fie sau e
imposibil să nu fie .
Întâmplător – ceea ce e posibil sa fie , dar şi să nu fie , adică ceea ce are alternative.
Necesitatea se referă la relaţii relativ constante si repetabile dintre fenomene .
Legea este principala formă a necesitaţii in ştiinţă . Dimpotrivă , întâmplarea se referă la
raporturi variabile , fluctuante , care nu sunt constante şi irepetibile între fenomene .
Întâmplarea este strâns legată de însuşirile individuale , esenţiale , fenomenale ale
proceselor şi mai ales de caracteristicile structurale ale unor fenomene de masă .
 Ştiinţa contemporana pune in evidenţă relativitatea distincţiei dintre necesar si
întâmplător , dintre necesitate si hazard , ele trecând unul în altul , completându-se reciproc
, formând o adevarată buclă ce se închide .

Posibilitatea si probabilitatea
În evoluţia si dezvoltarea lor , fenomenele parcurg diferite etape , trecând de la
starea de posibilitate si potenţialitate la cea de realitate .
Posibilitatea se referă la stările virtuale ale unui sistem . Pâna la efectul care
urmează să se produca cu necesitate in urma acţiunii cauzei va rămâne doar o simplă
posibilitate , dacă sunt întrunite si anumite condiţii care favorizeaza si declanşază
producerea lui . Viitorul însuşi constituie o suma de posibilităţi şi virtualităţi din care se
realizeaza numai una si anume cea care are cele mai multe şanse şi pe care o ajută să se
realizeze atât condiţiile interne si externe favorabile dar şi optiunea , voinţa si acţunea
umana , când este vorba de fenomene sociale şi acţiuni ale omului .
Putem afirma că omul este fiinţa care sta cel mai mult sub semnul posibilului , şi deci
al incertitudinii .