Professional Documents
Culture Documents
CURSUL
ISTORIA PSIHOLOGIEI
MODULUL II
Titular curs:
Conf. univ. dr. MIHAI ANIŢEI
BUCUREŞTI
2005 / 2006
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
Conţinuturi:
1.1. Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de apariţie şi
dezvoltare a cercetării în psihologie
1.2. Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de aceştia
1.3. Asociaţionalismul – reprezentanţi ai asociaţionalismului şi utilitarismului
Obiective:
1. Prezentarea contribuţiei empirismului la dezvoltarea psihologiei
2. Prezentarea contribuţiei asociaţionismului la dezvoltarea psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
1.1 Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de
apariţie şi dezvoltare a cercetării în psihologice
Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut în Anglia mai repede decât pe continent,
cu excepţia doar a Ţărilor de Jos. Astfel revoluţia engleză din secolul al XVII-lea poate fi
considerată ca fiind graniţa între evul mediu şi perioada modernă.
Revoluţia industrială din Anglia (1760) a reprezentat cel mai important eveniment din
viaţa economică a societăţii capitaliste din acel timp. Acest avânt a cuprins industria uşoară
(textilă), grea, agricultura, dezvoltarea căilor de comunicaţie determinând schimbarea vieţii
economice şi a unor relaţii.
În Franţa, a avut loc în anii 1789-1794 cea mai mare revoluţie burgheză care a lichidat
feudalismul şi a deschis drumul dezvoltării forţelor de producţie ale societăţii capitaliste.
Transformările social-economice din Anglia şi Franţa au avut o importanţă europeană deoarece
au influenţat în mod hotărâtor dezvoltarea ţărilor din întreaga lume.
O caracteristica a structurii sociale din Anglia secolele XVI-XVII a fost faptul că
nobilimea engleză era împinsă spre capitalism, apropiindu-se ca aspect social şi economic de
burghezie.
În suprastructura generală generată de noua bază economică apare nevoia de libertate a
gândirii descătuşate de constrângerile medievale, scolastice şi teologice, iar invenţiile tehnice şi
descoperirile din domeniul ştiinţelor naturii nu mai sunt privite doar ca speculaţii contemplative.
Astfel, în Anglia, libertatea de gândire era mai mare decât pe continent datorită rupturii cu
biserica catolică. Oamenii de ştiinţă, gânditorii nu erau ameninţaţi de inchiziţie.
Ştiinţa era dominată de ideile filozofice moştenite de la Platon şi Aristotel, elementul de
bază fiind ideea generală, sarcina ştiinţei fiind să degajeze conceptele, să le clasifice şi să le
explice originea. Ştiinţa nouă caută să extragă prin analiză elementele simple şi să descopere
legile potrivit cărora ele se combină, pentru a putea produce la nevoie aceste combinaţii şi a
stăpâni natura.
2
1.2 Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de
aceştia
John Locke (1632-1704) este cel mai important succesor al lui Bacon şi a fost descris
drept filozoful englez cu influenţa cea mai extinsă. Dacă Bacon poate fi privit drept Marele
Vestitor al Spiritului Empirist, Locke este cel care a ridicat întrebarea serioasă cu privire la
natura unei teorii empirice asupra cunoaşterii în lucrarea sa de căpătâi „Eseu asupra intelectului
uman”.
Locke pune problema fundamentală: cum cunoaştem şi de unde vine cunoaşterea? sau,
altfel spus, prin ce proces psihic cunoaştem lumea exterioară, cum se reflectă ea în noi şi cum
intervine procesul percepţiei?
Concluzia la care ajunge John Locke este că toată cunoaşterea noastră în legătură cu natura
provine din senzaţii. Chiar şi fenomenele psihice complexe: judecăţi, raţionamente, sunt şi ele
derivate din senzaţii, transmise prin simţuri. Elementul primordial care stă la baza cunoaşterii
este senzaţia.
Pentru prima dată în istoria psihologiei Locke se va ocupa de studiul şi cercetarea
psihologiei copilului şi psihologiei patologice cercetând specificul lor. Locke face psihologia
comparată atunci când prezintă cazuri de handicap intelectual şi are intuiţia dezvoltării ulterioare
a unei psihopatologii. Ca şi noţiunea de spaţiu sau de timp, toate calităţile „primare” provin tot
din experienţă – cauzalitatea, finalitatea, necesitatea. El ajunge la concluzia că contactul
senzorial este contactul direct cu realitatea ce există independent de noi.
Locke admite două calităţi afective fundamentale: plăcerea şi durerea, celelalte
sentimente şi pasiuni sunt combinaţii de acestea două. Astfel sunt: ura, iubirea, dorinţa, bucuria;
sentimentele unindu-se cu ideile care vin din senzaţii cât şi cu cele ce provin din reflecţie. El
consideră că sentimentul este una din cauzele erorii. Una dintre cele mai celebre şi controversate
idei ale sale are la bază supoziţia sa în care credea cu tărie cum că mintea, la naştere, este ca o
“coală alba de hârtie, fără nici o literă, fără nici o idee”. Poziţia adoptată de Locke, deşi nu era
nouă, a fost înaintată într-un mod convingător şi spiritul secolului al XVII-lea era de aşa natură
încât ipoteza “colii albe” şi implicaţiile sale puteau fi întreţinute. Atacul lui Locke asupra ideilor
înnăscute includea argumente de natură practică. Astfel, credinţa în ideile înnăscute conduce la
cea mai nefericită lene intelectuală prin faptul că descurajează ridicarea de întrebări şi cercetarea
cu privire la o posibilă sursă exterioară a ideilor. Dacă ideile nu sunt înnăscute, care este originea
lor? Locke a afirmat că unele idei vin dintr-o singură sursă senzorială. Două evenimente din
acelaşi domeniu senzorial aflate în contiguitate spaţială sau temporală pot fi asociate şi pot
rezulta în ceea ce Locke numea idee. Alte idei rezultă din conlucrarea a doua sau mai multe
simţuri. Locke credea de asemenea că anumite idei provin din reflecţie, care are la bază
4
extrapolarea unei informaţii senzoriale anterioare. O anumită idee îşi poate avea de asemenea
originea într-o combinaţie complicată de senzaţie şi reflecţie. Atitudinea puternic empirică a lui
Locke cu privire la originea cunoaşterii a atras atenţia asupra importanţei învăţării şi educaţiei şi
asupra contextului social şi de mediu în care aceste activităţi se desfăşoară. Dacă toate acestea
păreau evidente pentru generaţiile care au urmat, în nici un caz ele nu erau evidente într-o
perioadă în care copiii erau adesea consideraţi responsabili pentru infracţiuni şi erau subiectul
celor mai dure pedepse, inclusiv pedeapsa capitală. Locke aprecia că individul nu suporta
întreaga responsabilitate pentru carenţe în cunoaştere – informaţia iniţială se poate să nu fi fost
niciodată oferită. Dacă responsabilitatea individuală se diminuează oarecum în sistemul lui
Locke, responsabilitatea sociala pentru alţii (în special copii) este îmbunătăţită.
Căutarea originii ideilor l-a condus la observarea relaţiei dintre idei şi acele obiecte-
stimul din lume care generează ideile. Relaţia dintre lumea fizică şi lumea psihologică (lumea
ideilor) a fost un pas necesar pentru Locke, care era preocupat de validitatea cunoaşterii umane.
Locke dorea să demonstreze că ideile pot corespunde lucrurilor reale din lumea fizică; sau altfel
spus, “concepţiile unui entuziast şi raţionamentele unui om raţional vor fi adevărate în aceeaşi
măsură”. Creierul uman, în concepţia lui Locke, este adesea plin de imaginaţie, vise, himere şi
iluzii, dar poate conţine şi cunoaştere veritabilă. Locke susţine că „cele mai serioase gânduri ale
noastre vor fi doar puţin mai utile decât reveriile unui creier nebun”. Atunci care este temeiul
pentru a crede în corespondenţa dintre idei şi obiectele-stimul? Locke credea că anumite idei
simple furnizate de simţuri reflectă cu exactitate natura exterioară a lucrurilor. De exemplu,
avem o idee simplă de soliditate şi Locke spunea: “Dacă cineva mă întreabă ce este soliditatea, îl
trimit înapoi la simţurile sale pentru ca acestea să-l informeze”. Obiectele solide sunt cunoscute
prin intermediul pipăitului, ideea de soliditate nefiind o ficţiune, ci rezultatul inevitabil al
concordanţei dintre realitatea psihologică şi cea fizică. Două obiecte solide lovite unul de altul
produc un efect real şi noi suntem de aşa maniera făcuţi pentru a conştientiza şi a cunoaşte acest
efect. Locke afirmase de asemenea că o cunoaştere a adevărurilor matematice reprezintă o
cunoaştere veritabilă.
5
filozofie care întruneşte nevoile noastre de simplitate poate câteodată să nu ajungă să
îndeplinească nevoia noastră de calitate.
O problemă majoră care o întâlnim în empirismul lui Berkeley are la bază consistenţa şi
coerenţa experienţei. Nu există nici un principiu în experienţa în sine care sa explice coordonarea
lumii noastre subiective. Lumea reala pentru Berkeley era lumea interioară a ideilor şi a
experienţei, iar lumea materială era cea care deriva din aceasta lume subiectivă. Abordarea
empirică a lui Berkeley în ceea ce priveşte percepţia spaţială aşa cum a fost prezentată în cartea
sa “Un eseu spre o nouă teorie a vederii” este considerată în ziua de azi un tratat psihologic de
referinţă. Berkeley a afirmat că există o relaţie strânsă între vedere şi atingere şi că o senzaţie
vizuală puternică, plină de culori, va fi asociată cu o senzaţie tactilă de apropiere, în timp ce o
senzaţie vizuală mai puţin colorată poate fi asociată cu senzaţia de depărtare. Astfel, învăţăm să
interpretăm senzaţiile de apropiere sau de distanţă prin intermediul simţului tactil. Teoria lui
Berkeley implică faptul că distanţa în sine şi din sine nu poate fi văzută, percepută. Berkeley
credea că o persoană care s-a născut oarbă şi care mai târziu capătă vederea brusc nu va fi
capabilă să perceapă adâncimea. Berkeley credea de asemenea că asocierile dintre senzaţiile
vizuale şi cele auditive oferă indicii cu privire la adâncime. Lucrarea lui Berkeley despre
percepţia spaţială a fost un deschizător de drumuri pentru investigaţiile psihologice asupra
simţurilor care au urmat.
David Hume (1711-1776), prezintă una dintre cele mai bogate şi mai radicală concepţie de
filozofie empirică. Hume, mai mult decât oricare altul, a zugrăvit o imagine a implicaţiilor
empirismului manifest. Mergând pe urmele lui Berkeley, Hume a fost de acord că evenimentele
din experienţă constituie materia primă a filozofiei. Evenimentele din experienţă, potrivit lui
Hume, nu sunt ţinute la un loc de nici o “legătura necesară” care poate fi stabilită prin raţiune.
De asemenea nu se poate stabili faptul că o secvenţă de evenimente încărcată de semnificaţie din
experienţă este condusă de o succesiune externă de evenimente care reflectă relaţii de genul
cauză-efect.
Cele mai importante lucrări ale lui D. Hume sunt: „Tratat asupra naturii umane” şi „Eseuri
privind înţelegerea umană”.
Viaţa mentală la Hume nu se putea baza pe nici un fel de substanţă mentală care să poată fi
verificată prin intermediul raţiunii. Urmând calea empirismului său radical pentru a aborda
cunoaşterea, Hume nu a găsit decât impresii şi idei. Impresiile conţin în interiorul lor o forţă
considerabilă. Ele includ senzaţii, pasiuni (motive) şi trăiri afective. Astfel, un gust, o culoare,
nevoia acută de a mânca, un sunet, un stimul neaşteptat care rezulta din teamă sau un miros
constituie o impresie. Ideile sunt imagini mai slabe ale impresiilor. Amintirea unui gust la 30 de
minute după masă constituie o idee, care în cazul acesta este o amintire mai palidă a impresiei
originale. Hume a arătat că impresiile sau ideile pot fi simple, ca o singură notă clară, sau
complexe, aşa cum am putea întâlni când răspundem simultan la culoare, gust, miros şi simţ la
un obiect precum mărul. Hume a afirmat că impresiile şi ideile se aseamănă. El credea că multe
idei sunt nemijlocite prin faptul că se aseamănă foarte bine cu impresia căreia îi corespund.
Omul poate avea de asemenea idei mediate care consistă în imagini ce corespund pur şi simplu
unei impresii sau unei idei nemijlocite. Astfel ne putem imagina cum arată un anumit oraş chiar
dacă nu l-am văzut niciodată. Ideea noastră este mijlocită şi are la bază experienţa noastră de a fi
perceput alte oraşe de dimensiuni asemănătoare.
. Hume respingea orice noţiune de sine consistent şi nu a reuşit să găsească nici măcar o singură
impresie sau idee care să justifice sentimentul nostru puternic de continuitate sau identitate. În
experienţa normală acelaşi Eu se bucură acum de micul dejun şi mai târziu găseşte plăcere într-o
călătorie cu maşina spre un oraş apropiat, chiar dacă admite că există goluri între cele două
experienţe şi că acestea nu sunt în mod necesar legate una de cealaltă. În analiza finală
continuitatea sau identitatea este potrivit lui Hume, un produs al imaginaţiei şi omul nu poate
face o afirmaţie obiectivă în numele unei asemenea imaginaţii. Noi percepem conexiuni cauzale
între intrările din parada noastră de impresii şi idei atunci când intrările par să fie similare, când
6
o intrare o urmează regulat pe alta sau când intrările sunt apropiate în spaţiu şi timp. Astfel,
sentimentul de identitate personală este produsul modului ciudat în care răspundem succesiunii
de idei. Până la urmă, identitatea personală este o construcţie care are la baza modul cum ne
organizăm intrările şi golurile din experienţa noastră.
O altă trăsătură importantă a abordării emoţiilor de către Hume este presupunerea lui că
toate trăirile afective “sunt întemeiate pe durere şi plăcere” . Hume credea că emoţii precum
bucuria, dorinţa şi speranţa derivă din plăcere, în timp ce enervarea, dispreţul şi frica derivă din
durere. În cadrul abordării sale Hume încercă să-şi demonstreze experimental afirmaţiile. Într-o
secţiune a tratatului său, Hume a declarat că lucrarea este “o încercare de a introduce metoda
experimentală de a raţiona în subiectele morale”. Aşa-numitele experimente ale lui Hume
constau în general în ceea ce am putea numi anecdote sau demonstraţii. El a încercat să găsească
o cale de a lega afirmaţiile de evenimente observabile. Hume vorbea despre transferul unei trăiri
afective de la un obiect la un altul apropiat expunând o situaţie des întâlnită - cearta cu un
membru al unei familii poate duce la dispreţuirea întregii familii, chiar dacă ceilalţi membrii nu
au făcut nimic pentru a merita ura.
Englezii sunt consideraţi fondatorii filozofiei empirice, dar de pe continent s-au adus de
asemenea contribuţii importante la empirism. Filozoful francez Voltaire (1694-1778), care a
lăudat în mod public filozofia engleză, a adus aceasta filozofie pe continent. Operele literare ale
lui Voltaire, precum şi tratatele sale filozofice trădau atât suspiciunea sa în raport cu teoriile
netestate şi cu dogmele teologice cât şi susţinerea acordată unei filozofii bazate pe observaţie şi
pe experiment. Entuziasmul său faţă de gândirea englezească, aşa cum s-a manifestat el în lauda
adusă lui Locke, a avut ca rezultat un mandat de arestare şi un exil îndelungat. Atitudinea lui
Voltaire pentru noua filozofie empirică a avut un impact direct asupra filozofilor empirişti
francezi Etienne Bonnot de Codillac (1714-1780) si Claude-Adrien Helvetius (1715-1771).
Critica empiriştilor englezi privind cunoaşterea înnăscută şi-a găsit ecoul în lucrările
practice ale asociaţioniştilor şi utilitariştilor. Asociaţioniştii şi utilitariştii secolelor al XVIII-lea
şi al XIX-lea s-au inspirat din implicaţiile practice ce reieşeau din gândirea unor empirişti
precum Locke, Berkeley şi Hume. Dacă prin intermediul experienţei se acumulează cunoaşterea,
atunci modalitatea de achiziţionare a cunoaşterii este ridicată la rang de obiect de studiu.
Cunoaşterea nu mai poate fi privită ca existând pur şi simplu, ca o constantă data, o gratuitate
oferită de zeitate sau de forţele benefice ale naturii. Modalitatea specifică prin care se
achiziţionează cunoaşterea devine acum un semn de întrebare şi o sarcina centrale în ştiinţa
naturii umane. Asociaţionismul aşează la baza vieţii psihice procesele de asociaţie a ideilor puse
în lumină încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia de David Hume.
Căutând prin analiza psihologică legile potrivit cărora ideile, impresiile noastre se leagă
şi se combină între ele, asociaţionismul depăşeşte simpla descriere a fenomenelor sufleteşti,
înlăturând în acelaşi timp şi ipotezele metafizice. De altfel, cercetarea empirică a faptelor de
conştiinţă este una dintre trăsăturile caracteristice ale psihologiei engleze.
James Mill (1773-1836) dezvoltă pe linia gândirii lui Hume şi Hartley, o psihologie
sistematică. El consideră senzaţia ca singurul element primordial şi asociaţia ca singurul
principiu de organizare a vieţii psihice. Metoda sa ia drept model analiza chimică ce urmăreşte
să izoleze elementele chimice din corpurile complexe. Cea mai cunoscută lucrare psihologică a
lui Mill, “Analiza fenomenului mintii umane” (1829) prezintă o abordare mecanică a proceselor
mentale. Credinţele, amintirile şi experienţele – chiar şi scopurile şi preferinţele estetice – îşi au
toate rădăcina în asociere sau în condiţionare. Caracterul şi abilitatea cognitivă sunt rezultatul
unui proces educaţional adecvat. James Mill extinde şi completează gândirea lui Hartley de care
a fost mult influenţat şi devine astfel, cum îl numeşte John Stuart Mill în prefaţa ediţiei operelor
tatălui său, „al doilea părinte al psihologiei asociaţiei”. În acelaşi timp senzorialismul său
aminteşte şi pe cel al lui Condillac, îmbogăţit cu analiză exactă şi precisă.
Senzaţiile şi fenomenul asociaţiei explică, după James Mill, toată complexitatea vieţii
psihice. Astfel el dezvoltă 8 categorii de senzaţii: miros, gust, auz, văz, pipăit, senzaţie de
dezorganizare într-o parte a corpului, senzaţii musculare, senzaţiile canalului alimentar. Mai
târziu psihologia modernă va reduce ultimele trei categorii la două – kinestezice şi viscerale
(şcoala scoţiană nu recunoaşte decât cele cinci simţuri). Când senzaţiile noastre încetează, prin
absenţa cauzei externe producătoare, ceva supravieţuieşte în spiritul nostru, „o copie, o imagine a
senzaţiei, câteodată o reprezentare sau o urmă a senzaţiei. Această copie o numesc idee” (J. Mill
1829).
Asociaţia între senzaţii are loc după o ordine stabilită între obiectele din realitatea
exterioară, o ordine sincronică sau o ordine succesivă. Asociaţia este un fenomen general şi toată
viaţa noastră psihică poate fi considerată ca un şir de imagini sau de sentimente. Asociaţia se
produce fie între senzaţii, fie între idei. Ordinea sincronică a două relaţii simultane este ordinea
9
în spaţiu. Ordinea succesivă, raportul anterior posterior între două fenomene e ordinea în timp.
Cum ideile noastre derivă din senzaţii, e firesc ca ordinea ideilor să derive din cea a senzaţiilor.
Tot asociaţia explică formarea ideilor noastre despre obiectele din realitatea exterioară,
formarea ideilor generale, a noţiunilor de asemănare şi de diferenţă, de antecedent şi consecvent,
ca şi cele de spaţiu, timp, mişcare şi infinit.
Emoţiile şi actele de voinţă sunt supuse şi ele legilor asociaţiei. Emoţiile complexe provin
din emoţii simple pe calea asociaţiei.
Toate senzaţiile noastre sunt agreabile sau dezagreabile, sau indiferente. Plăcerea şi
durerea sunt cele două afecte primitive. Durerea şi plăcerea produc ideea de durere şi plăcere.
Când ideea unui sentiment de plăcere e concepută ca viitoare, fără a fi siguri că va avea loc,
simţim speranţa; când suntem siguri că va avea loc simţim bucuria. Când un sentiment de durere
e conceput ca viitor, fără a fi sigur, simţim teama; când suntem siguri că se va produce, simţim
tristeţea. Plăcerea şi durerea au cauze imediate sau îndepărtate.
Analiza lui James Mill tinde să arate că sentimentele cele mai puternice nu sunt decât
nişte agregate formate prin juxtapunerea sau prin fuziunea unor sentimente simple. Chiar un
sentiment aşa de normal şi de general cum este dragostea părinţilor pentru copiii lor se explică în
ultimă analiză prin procesul de asociaţie.
John Stuart Mill (1806-1873) introduce în Anglia pozitivismul lui Auguste Comte.
Ideile sale originale sunt mai ales în domeniul metodelor ştiinţifice, al logicii inductive şi al eticii
utilitare şi mai puţin în psihologie, dar filozofia sa în genere se sprijină pe o psihologie
asociaţionistă.
Legea asociaţiei reprezenta cea mai generală lege a fenomenelor psihice iar asociaţia este
modul de explicare cel mai general şi instrumentul de cercetare cel mai perfect al psihologiei.
După J.St.Mill legile asociaţiei sunt următoarele:
• ideile fenomenelor asemănătoare tind să se prezinte împreună în spirit;
• când două impresii sau idei au fost percepute simultan sau în succesiune imediată, una
tinde să aducă în conştiinţă pe cealaltă.
Există două feluri de contiguitate: simultaneitatea şi succesiunea imediată. Asociaţiile
simultane predomină la persoanele înzestrate cu o ascuţită sensibilitate organică; senzaţiile
resimţite concomitent cu intensitate se asociază strâns între ele. Această predominare a
asociaţiilor sincronice produce o tendinţă de a concepe lucrurile sub forme concrete, colorate,
pline de detalii şi stimulează imaginaţia. Asociaţiile simultane se întâlnesc des la pictori şi poeţi.
Fenomenul psihic elementar este senzaţia. Opoziţia dintre subiect şi obiect, între spirit şi
materie se produce la opoziţia dintre senzaţia considerată în mod subiectiv şi senzaţia considerată
în mod obiectiv. Corpurile exterioare nu sunt decât posibilităţi permanente de senzaţii. El
considera ca inconştientul nu exista iar conştiinţa este o cunoaştere intuitivă ce constituie fondul
trăsăturilor noastre psihice care nu există decât în conştiinţă şi prin conştiinţă: a avea o noţiune, o
senzaţie, înseamnă a avea conştiinţa unei noţiuni, a unei senzaţii. Nu există activitate psihică fără
conştiinţă, şi singurele fenomene inconştiente au loc la nivelul modificărilor organice ale
sistemului nervos.
10
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
Conţinuturi:
Obiective:
1. Prezentarea raţionalismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
2. Prezentarea mecanicismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
3. Prezentarea naturalismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
Filosofia raţionalistă apare ca opoziţie faţă de empirism şi îşi întoarce atenţia către
principiile axiomatice primordiale şi către raţiune, în calitate de călăuze în direcţia cunoaşterii.
Termenul de raţionalism a fost derivat din latinescul „ratio“, care înseamnă a raţiona, a gândi, a
socoti. Filosofia raţionalistă poate fi pusă în opoziţie cu filosofia empiristă, din mai multe puncte
de vedere. În primul rând, filosofia raţionalistă pune accentul pe cunoaşterea apriorică, în timp ce
empirismul întăreşte ideea potrivit căreia cunoaşterea este dobândită din experienţă. În al doilea
rând, în cadrul filozofiei raţionaliste, mintea este considerată ca fiind activă - în sensul capacităţii
ei de a selecta, de a organiza şi de a face deosebiri, în timp ce, în filosofia empiristă, mintea este
privită ca fiind pasivă - asemeni unei „tabula rasa“, a unei tăbliţe de ardezie complet nescrise. În
fine, raţionamentul deductiv este cel pe care se aşează accentul în cadrul raţionalismului, în timp
ce empirismul atribuie importanţă raţionamentului inductiv.Conform empirismului mintea
primeşte informaţie prin intermediul simţurilor. Cunoştinţele despre lume sunt construite treptat,
prin asociaţii bazate pe astfel de influente externe cum ar fi contiguitatea, similitudinea,
contrastul şi consolidarea. După raţionalism, mintea nu este doar un simplu depozit pasiv de
informaţie senzorială. Deducţia porneşte de la o premisă majoră asupra unei clase de evenimente
şi deduce consecinţele pentru un eveniment particular. Inducţia, din contră, implică procesul de
a raţiona, dinspre particularităţi şi detalii, spre generalităţi cât mai universale - ori de la
eşantioane, către populaţii. Concluziile raţionamentului inductiv sunt oferite în limbajul teoriei
11
probabilităţilor, în timp ce tot concluziile se constituie în probe, în cazul raţionamentului
deductiv.
În mod clar, raţionalismul şi empirismul conduc la viziuni opuse asupra fiinţelor umane,
precum şi la filosofii diferite in domeniul ştiinţei. În continuare vom examina gândirea unora
dintre cei mai importanţi raţionalişti ai secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea.
René Descartes (1596-1650) a fost contemporan cu Hobbes şi Galilei trăind în „marele secol” al
clasicismului francez, secolul lui Racine, Molliere şi Corneille. Fizica sa materialistă, complet
separată de metafizică stârnea interesul fiind discutată peste tot prin saloane. Astfel viziunea
teologică medievală va fi înlocuită cu concepţia ştiinţifică modernă bazată pe libera cercetare
a fenomenelor. Descartes este considerat - în mod tradiţional - a fi un raţionalist, datorită
accentului pe care îl pune asupra raţiunii, drept mijlocul adecvat, pentru a ajunge la cunoaşterea
ştiinţifică. Cu toate acestea, putem remarca, în cele mai însemnate lucrări ale sale, marea
importanţă pe care o acorda ideilor înnăscute, adevărurilor apriorice, ca şi o preferinţă în
favoarea deducţiei. Căutările lui Descartes pentru a găsi un edificiu intelectual, în stare să reziste
asaltului scepticismului, au început prin abordarea metodei scepticismului, ca instrument de
analiză.
Ca şi Bacon, Descartes considera că ar trebui să lăsăm deoparte vechile prejudecăţi, ca şi
părerile general acceptate. Totuşi, el se grăbea să separe imediat ştiinţa de credinţă.
Deşi sistemul lui Descartes trădează o preferinţă pentru deducţia pornită din adevăruri
evidente de la sine, acesta îi păstrează şi experienţei un rol în cadrul procedurii ştiinţifice. Cu
siguranţa, el era destul de conservator în părerile sale legate de experimente, deoarece îşi dădea
seama ca o experienţă ştiinţifică este doar o formă particulara de observaţie, ce poate fi
concepută în mod mediocru şi care poate avea, de aceea, drept rezultat, doar informaţie greşită.
Prin urmare, metoda lui Descartes păstrează un loc şi pentru experienţa obişnuită şi observaţia
simplă, de zi cu zi. Într-adevăr, Descartes avea mai multă încredere în experienţa uzuală, decât în
experimente, şi credea că simpla observare a evenimentelor naturale, urmată de o reflecţie
critica, asigura fundamentarea necesară ştiinţei. Aşadar, rolul experienţei, în metoda lui
Descartes, este de a furniza material pentru reflecţie. Reflecţia, bazată pe informaţia senzorială,
este cea care constituie sursa procedurii ştiinţifice.
Descartes a avut o influenţă continua asupra acelor filosofi, care l-au urmat, în tradiţia
raţionalistă. Referirile la studiile de pionierat ale lui Descartes abundă, în lucrările filosofilor
secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, interesaţi de problema cunoaşterii şi a noilor
ştiinţe. Succesorul imediat al lui Descartes, Benedict Spinoza, a fost în mod special influenţat de
filosofia acestuia despre ştiinţă. După cum vom vedea, Spinoza a extins metoda lui Descartes,
într-o manieră lipsită de compromisuri, şi a dat forma unei importante baze conceptuale pentru o
ştiinţă a naturii umane.
Descartes deschide epoca modernă a gândirii europene prin materialismul său în ştiinţele
naturii, prin concepţia unei fizici relaţionale cu legi formulate matematic şi afirmarea puterii
gândirii critice şi liberului arbitru, prin încrederea acordată raţiunii umane în calea găii
adevărului. Cartezianismul lui Descartes este un sistem coerent, o doctrină care va lumina
drumul ştiinţei până în zilele noastre.
În psihologie Descartes afirmă un dualism, ontologic: spiritul şi materia sunt două
substanţe distincte, fiecare cu proprietăţi diferite. Caracteristică spiritului este gândirea iar
caracteristică materiei este întinderea. Dualismul susţinut de el ca formă a idealismului elimină
orice intervenţie din partea spiritului în procesele fenomenelor materiale şi organice şi va
deschide drumul unei explicaţii ştiinţifice în fiziologie. Activitatea şi mişcările omului şi
animalelor sunt determinate exclusiv de funcţionarea organelor din corpul lor. Descartes este
creatorul noţiunii de reflex în fiziologie şi psihologie. Este vorba de o ştiinţă care să realizeze o
mai adâncă cunoaştere a naturii nu a textelor şi citatelor ca în renaştere.
Materialismul său mecanicist era schematic, static şi metafizic, ignorând dezvoltarea şi
transformarea fenomenelor. Descartes are viziunea unei matematici universale, a unei ştiinţe a
12
cantităţii şi măsurii care să privească toate fenomenele din natură. Pentru el medicina trebuie să
se sprijine pe fiziologie iar corpul omului şi animalelor este compus din elemente mecanice: ţepi,
ventile, pompe, pârghii, organismul fiind o maşină care funcţionează după legile mecanismelor.
Cu toate ca gândirea carteziană este deductivă, în ştiinţele vieţii, biologie, fiziologie, Descartes
recurge la experimente. Pasionat de anatomie şi fiziologie, Descartes, frecventează sălile de
disecţie, asistă la sacrificarea animalelor de măcelărie la care studiază mai ales inima şi plămânii.
Descartes s-a referit, în mod repetat, la corpul uman - ca la o maşină, iar la părţile corpului,
precum nervii, ventriculele, muşchii şi tendoanele - ca la nişte ţevi, nişte rezervoare, nişte arcuri,
ori nişte rotiţe.
Explicaţia mecanic-hidraulica a fost aplicata tuturor mişcărilor animale ca şi tuturor
mişcărilor involuntare ale omului. Din punctul său de vedere există doar o diferenţă, pur
cantitativă între animale şi statuile mişcătoare. Desigur că animalele, fiind creaţii ale Divinităţii,
erau „maşini“ mai bine concepute, decât cele construite de oameni - iar superioritatea animalelor
faţă de statuile mişcătoare era imediat sesizabila în uşurinţa şi în complexitatea mişcărilor. Şi
totuşi, între maşini şi animale nu existau şi alte diferenţe, de natură calitativă. Descartes
argumenta că glanda pineală era bogat alimentată de un mare număr de nervi ce ar fi format
suportul pe baza căruia aceasta era influenţată de către corp şi, tot pe baza căruia, la rândul său,
ea putea să influenţeze corpul.
Descartes prezintă o fiziologie a râsului provocată de contracţia muşchilor diafragmei,
pieptului şi gâtului şi subliniază faptul că râsul nu însoţeşte bucuriile mari. De asemenea,
evidenţiază faptul că atât copiii cât şi bătrânii sunt mai înclinaţi spre plâns decât oamenii maturi.
El considera că aceştia plâng din afecţiune sau bucurie, căci aceste două pasiuni unite trimit mult
sânge la inima şi de acolo mulţi vapori la ochi. Moştenirea lui Descartes referitoare la
cuantificarea şi mecanizarea proceselor fiziologice şi comportamentale a fost expusă în cadrul
teoriilor sale - provocatoare, dar verificabile - privind mecanica mişcării. El a influenţat astfel,
mult timp după moartea sa, cursul evoluţiei neurologiei şi al fiziologiei. Descartes a susţinut că
muşchii îşi măresc efectiv dimensiunile exclusiv datorită energiilor vitale; în al doilea rând, el a
legat sistemul muscular, cu ventriculele din interiorul creierului, prin intermediul unor fibre, ori
filamente minuscule pe care credea ca le-ar fi observat, ca făcând parte din construcţia nervilor;
în al treilea rând, Descartes a atribuit, atât funcţiile senzoriale, cât şi pe cele motorii, unui singur
şi acelaşi nerv; în al patrulea rând, el a considerat că transmisiile nervoase au loc instantaneu, sau
se desfăşoară, oricum, extrem de rapid; iar, în al cincilea rând, în lucrările sale, poate fi sesizata,
într-o maniera clară, şi o concepţie timpurie, asupra reflexului.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost interesaţi de practică şi de teoria măsurării.
Un astfel de interes era motivat de întrebări simple şi practice precum: „Câte zile au trecut?“,
„Cât e de departe?“, „Cât de mult, din acest produs, sa dau, în schimbul celuilat?“, „Câte bucati
de lemn, de ce formă şi de ce mărime, îmi vor trebui, ca să clădesc o casă?“, „Cât de repede?“.
Cum erorile pot fi distructive, pentru bunăstarea economică, pentru cea socială, ori pentru cea
fizică - măsurătorile au avut, dintotdeauna, o mare importanţă.
Progresele înregistrate în acest domeniu al măsurării au influenţat enorm ştiinţa,
tehnologia şi chiar modul în care ne putem percepe pe noi înşine. Spre exemplu, în secolul al
XIX-lea, Herman von Helmholtz, a reuşit să măsoare viteza de transmitere a impulsului nervos.
Fundamentul conceptual, al dezvoltării noilor studii cantitative în psihologie, a fost consolidat,
cel puţin parţial, de amploarea luată de către perspectiva mecanicistă.
16
Problema limbajului la Hobbes se rezumă la faptul că în univers există doar lucruri
individuale şi doar numele lor sunt universale. Limbajul este astfel doar un mijloc de notare sau
înregistrare a gândirii deoarece gândirea nu se poate formula, nu se poate stabiliza decât atunci
când îmbracă haina cuvintelor.
Hobbes este primul gânditor care afirmă unitatea dintre limbaj şi gândire. Comunicarea
implică nu doar schimbul de idei între oameni ci şi cel de intenţii, planuri, comenzi. Limbajul
fiind un mod de a influenţa pe alţii şi de a-i determina să execute anumite activităţi.
Hobbes explică pasiunile ca provenind din instinctul de conservare, fiind determinate de
două feluri de mişcări: una vitală (circulaţia sângelui, pulsul, respiraţia) şi cealaltă voluntară (în
care imaginaţia are un rol hotărâtor). El este cel dintâi filozof englez care caută o explicaţie
relaţională, ştiinţifică pentru fenomenele psihice, omul fiind supus aceloraşi legi ca şi natura. În
viziunea lui omul e un corp alcătuit din părţi al căror mecanism se aplică şi fenomenelor psihice.
Jan Swammerdam (1673-1680), medic olandez, realizează una dintre primele verificări
ale teoriei lui Descartes asupra mişcării. Swammerdam a conceput un set de strălucite
demonstraţii care s-au dovedit stânjenitoare pentru ideile lui Descartes după care muşchii s-ar
umfla datorită unui influx de energii vitale dinspre creier. În clasica sa lucrare „Cartea naturii“
(1758) Swammerdam demonstrează că un muşchi şi nervul sau ataşat desprinse din piciorul unei
broaşte vor continua să se contracte chiar şi atunci când vor fi separate de corp. Fie şi numai ea
singură această demonstraţie elimină ventriculele dinăuntrul creierului în calitate de generatoare
de „energii vitale“. Swammerdam a mai demonstrat, de asemenea, ca muşchiul continuă să se
contracte chiar şi după ce erau realizate mici incizii care separau unele dintre fibre. Cea mai
evidentă dovadă împotriva ideii că energiile vitale ar fi cele care umflă muşchiul, apare dintr-o
demonstraţie ceva mai complicată. Un piston ce avea ataşat un fir din alamă având un cârlig în
formă de buclă la capăt a fost pregătit în aşa fel încât să poată fi introdus, în partea de jos a
cilindrului. Un alt fir din argint prevăzut, de asemenea, cu un cârlig în formă de inel a fost trecut
prin bucla firului de alamă. Muşchiul unei broaşte împreună cu nervul ataşat a fost aşezat în
cilindru, iar nervul a fost trecut prin inelul firului de argint. Celălalt capăt al acestui fir din argint
a fost trecut de-a lungul marginii pistonului şi extras prin fundul cilindrului. O picătură de apă a
fost turnată în pipetă, iar firul de argint a fost tras pentru a activa nervul şi muşchiul. Dacă
muşchiul ar fi crescut în mărime, aşa cum prezicea teoria lui Descartes, atunci picătura de apă ar
fi trebuit să fie împinsă în sus. Cu toate acestea, picătura nu a urcat; chiar a coborât puţin. Aceste
rezultate au infirmat teoria lui Descartes referitoare la contracţia muşchilor şi energiile vitale.
Swammerdam se găsea cu mult înaintea timpului său, atât din punct de vedere
conceptual, cât şi metodologic. Opera sa a demonstrat, în mod clar, importanţa experimentelor
bine concepute, şi a pregătit drumul pentru un număr, în continuă creştere, de studii asupra
măsurării şi mecanicii evenimentelor fiziologice şi comportamentale.
17
Julien Offray De La Mettrié(1709-1751) medic şi filozof francez, a fost unul dintre cei
mai importanţi şi profunzi filosofi materialişti ai secolului al XVIII-lea. Cartea sa „Omul - o
maşina“ includea fiinţa umană în programul mecanicist ce îşi avea originile din opera lui
Descartes. La Mettrié argumenta că lucrurile considerate de noi drept mentale, sunt în totalitate
dependente de corp. Înrolat în cadrul Armatei Franceze observase pe parcursul unei perioade în
care a suferit de pe urma unei boli, cum claritatea gândirii sale corespundea temperaturii
corpului. El a atras atenţia asupra corespondenţei dintre leziunile creierului şi capacităţile
mentale. În opinia lui, este cu mult mai probabil să fim sănătoşi mintal atunci când suntem
sănătoşi din punct de vedere fizic; profilul mental suferind ca urmare a slăbiciunii fizice. La fel
ca Vartanian (1967), La Mettrié vedea creierul în termenii „modelului unei ‘maşini de gândit’, în
care percepţiile alimentau idei sub forma unor simboluri codate şi care erau la rândul lor, stocate,
clasificate, comparate şi combinate de către aparatul cerebral în scopul generării tuturor
varietăţilor de gânduri“ (pag. 381).
La Mettrié nu a reuşit să găsească o diferenţiere calitativă între oameni şi animale. El
credea ca dobândirea limbajului ne defineşte drept oameni, nefiind însă pe deplin convins, de
unicitatea noastră. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să vorbească ar fi identice cu omul
primitiv“ (pag. 146).
La Mettrié a fost un determinist meticulos. Judecătorii care acordau sentinţe oamenilor ar
trebui înlocuiţi de către doctori inteligenţi care să caute conexiuni cauzale şi moduri de a
vindeca. Societatea ar trebui protejată, de cei bolnavi sau prost integraţi, dar pedeapsa ca
răzbunare nu îşi are sensul. La Mettrié considera că fericirea şi sănătatea ar trebui să constituie
ţelurile supreme ale medicinii şi filozofiei. Noţiuni învechite precum păcatul, răul, viciul sau
virtutea trebuiau înlocuite de concepte ştiinţifice. La Mettrié a reprezentat a fost o figură
marcantă în genealogia intelectuală a behaveorism-ului, reflexologiei, ciberneticii şi abordărilor
comportamentului uman. Opera sa reprezintă extinderea logică, a modelului „animal-maşină“, al
lui Descartes făcând tranziţia către o perspectivă cantitativ-mecanică a vieţii.
18
datorită cercetărilor sale asupra paraliziei faciale, numită „paralizia lui Bell“, ce rezultă în urma
lezionării celui de-al şaptelea nerv cranian.
Funcţiile senzoriale şi motorii, ale sistemului nervos fuseseră descoperite încă din vremea
lui Aristotel, dar prima lucrare experimentală în acest sens îi aparţine lui Bell. Într-o scrisoare
adresată fratelui său, Bell descrie două experimente:
„Experimentul 1: Am deschis coloana vertebrală şi am înţepat şi lezat filamentele
posterioare ale nervului fapt ce nu a generat nici o mişcare a muşchilor. Am atins apoi segmentul
anterior şi imediat membrele au avut o convulsie.
Experimentul 2: Am distrus de data aceasta partea posterioară a măduvei spinării,
înţepând-o cu vârful unui ac şi nu a urmat nici o mişcare convulsivă. Am lezat apoi regiunea
anterioară şi animalul s-a zvârcolit“.
Johannes Müller (1751-1801), sub influenţa cercetărilor lui Bell, elaborează teoria
energiilor specifice. În lucrarea sa „Manual de fiziologie a omului“ spunea că pentru fiecare
dintre cele cinci simţuri există o „energie nervoasă specifică“, astfel încât nervul impune
calitatea senzaţiei şi proceselor mentale. În opinia sa, un nerv este capabil să transmită numai un
singur tip de senzaţie. Astfel, indiferent de modul în care este stimulat nervul, el va transmite
doar calitatea sa de senzaţie specifică. De exemplu, apăsarea exercitată asupra ochiului se va
concretiza într-o senzaţie vizuală cum ar fi un joc de culori, în timp ce, apăsarea asupra urechii,
ori suflatul în timpan vor avea drept efect o senzaţie auditivă cum ar fi un ţiuit. În concluzie, un
nerv nu poate fi înlocuit de altul.
Teoria energiilor specifice avea şi o implicaţie de natură filozofică deoarece presupunea
condiţionarea cunoaşterii de către organele de simţ. Acest argument a fost un pas important în
tranziţia de la vitalism spre mecanicism deoarece reuşea să pună în legătură mintea cu
mecanismele corpului.
Teoria lui Müller a reprezentat una dintre cele mai populare doctrine fiziologice ale
începutului de secol XIX fiind punct de plecare pentru multe teorii fiziologice şi psihologice
ulterioare. Una dintre aceste teorii susţine existenţa unei energii nervoase specifice ce ar
corespunde diferitelor calităţi fiziologice. Thomas Young şi Hermann von Helmholtz au sugerat
că ar fi existat trei tipuri diferite de fibre de nervoase în funcţie de cele trei culori primare.
Helmholtz susţinea existenţa a mii de energii specifice de natură auditivă corespunzând fiecare
câte unui ton discriminabil. Cercetări ulterioare au extins modelul energiilor specifice asupra
19
altor modalităţi senzoriale rezultând convingerea că fiecare calitate elementară a simţurilor era
asociată unor fibre nervoase specifice. S-a propus chiar o izolare radicală a simţurilor unul faţă
de celălalt. În opinia lui Helmholtz calităţile senzoriale erau într-atât de eterogene, încât nu ar fi
existat nici un fel de tranziţii semnificative de la una la alta.
Johannes Müller susţinea că transmiterea impulsului nervos se făcea prea repede, fiind
imposibil de cuantificat. Hermann von Helmholtz, studentul lui Muller, iniţiază un experiment de
laborator ce avea să desfiinţeze această concepţie. Metoda era destul de simplă şi avea la bază
miograful, instrument inventat de Helmholtz, ce înregistra sub forma unei diagrame grafice, atât
momentul acţiunii stimulului, cât şi pe cel al răspunsului la stimul. Cu ajutorul miografului s-a
măsurat perioada de timp dintre momentul stimulării şi momentul contracţiei musculare ca
răspuns la stimulare. Helmholtz a aplicat stimulul atât dintr-un punct situat la mare distanţă de
muşchi, cât şi dintr-un punct aflat în apropierea acestuia. Rezultatele s-au dovedit a fi
surprinzătoare, deoarece până la acea dată se presupunea că viteza transmiterii impulsului nervos
ar fi apropiată de viteza luminii. În realitate, viteza de transmitere a impulsului nervos varia între
50 şi 100 de metri pe secundă, nefiind nici măcar aproape ca valoare de viteza de transmitere a
sunetului.
Experimentul lui Helmholtz a demonstrat că un proces fiziologic important poate fi
înregistrat şi cuantificat prin metode ştiinţifice, fapt ce a sporit încrederea în metodele cantitative
ştiinţifice. Următorul pas consta în aplicarea acestor metode cantitative în mod sistematic în
cadrul celorlalte ştiinţe ale vieţii.
Ceea ce a fost uneori etichetat drept mitul original, nu este nicăieri mai bine ilustrat, ca în
cadrul teoriei probabilităţilor prin intermediul statisticii. Care este, însă, originea statisticii?
Termenul de „statistică” derivă din cuvântul de origine latină „status” care se traduce prin „stat”.
Faptele politice, rapoartele numerice incluzând date asupra populaţiei, recensămintele au fost
dintotdeauna asociate cu termenul de statistică însă căutarea originilor acestei metode presupune
o întoarcere în timp.
Izvoarele statisticii ar putea fi atribuite întâilor pionieri ai aruncării cu zarurile Aceste
jocuri datează din vremuri îndepărtate, iar cei care s-au aplecat asupra legilor şansei au realizat
un important pas, în direcţia dezvoltării statisticii moderne. De exemplu, se ştie faptul că prin
aruncarea a două zaruri este cu mult mai puţin probabil să apară numărul 12 - decât, spre
exemplu, numărul 8. Motivul este simplu - există un singur mod, în care se poate forma numărul
12: cele două zaruri trebuie să cadă, astfel încât, fiecare să indice cifra 6. Dar numărul 8 se poate
forma, în cele mai diferite moduri: 4 şi 4, 3 şi 5, ori 2 şi 6. Galileo a fost unul dintre cei dintâi
care au calculat probabilităţi în jocurile care implicau zaruri.
Ideile originale relativ la forma acestei curbe de distribuţie au fost expuse în anul 1733 de
către matematicianul francez Abraham De Moivre (1667 - 1754). Celelalte nume, asociate
dezvoltării teoriei curbei de distribuţie, au fost cel ale lui Pierre Simon de Laplace (1749 - 1827)
şi al lui Karl Friedrich Gauss (1777 - 1855). Curba îşi primeşte, astfel, numele tipic de curba
gaussiană, sau - uneori - curba normală.
Francis Galton (1822-1911) s-a născut în Anglia, lângă Birmingham şi şi-a construit o
carieră de o productivitate absolut remarcabilă. Bibliografia sa cuprinde publicaţii de
popularizare, dar şi publicaţii de specialitate, peste trei sute de titluri, ce acoperă o variată sferă
de subiecte.
Datorită călătoriilor sale Galton a dezvoltat un pătrunzător interes pentru cercetarea
vremii, devenind unul dintre pionierii meteorologiei. El a schiţat unele dintre primele hărţi
sinoptice şi a descoperit importanţa gradienţilor de înaltă şi joasă presiune în predicţia
meteorologică. A fost interesat în mare măsură de instrumentaţia ştiinţifică inventând diverse
astfel de instrumente. Galton a fost, de asemenea, un pionier al ştiinţei utilizării amprentelor
20
drept mijloc de identificare. Cu toate acestea, el este cel mai bine cunoscut, pentru dezvoltarea
noilor tehnici statistice care şi-au găsit o largă aplicare în cadrul psihologiei.
Contribuţiile adese de Galton teoriei şi practicii măsurării au influenţat cercetarea
experimentală a problemelor investigate de către psihologi prin dezvoltarea şi utilizarea unor
concepte statistice, cum ar fi valoarea medie sau procentul.
Ideile originale ale lui Galton referitoare la conceptele de regresie şi corelaţie au apărut
ca urmare a interesului său pentru problema eredităţii. El a folosit diagrame de împrăştiere,
pentru a caracteriza relaţia, dintre înălţimea părinţilor şi înălţimea copilului lor, la vârsta adultă.
în primele sale lucrări, Galton a fost interesat de corelaţiile ce se puteau stabili între trăsăturile
fizice (înălţime, greutate, circumferinţa capului) şi a introdus termenul de valoare medie a unei
distribuţii, o măsură importantă contemporană a tendinţei centrale. El a apelat la funcţiile de
repartiţie, intoducând termenul de funcţie de distribuţie, deşi conceptul nu era nou.
Psihologia a fost puternic influenţată de apariţia noilor tehnici de măsurare şi
metodelor de analiză. Francis Galton a fost recunoscut ca pionier în studiul diferenţelor
interindividuale. Înaintea publicării cărţii „Originea speciilor“ de către Darwin, diferenţele dintre
indivizi erau atribuite unor diferenţe de voinţă. Galton considera că diferenţele dintre oameni,
sunt foarte mari şi în mare parte sunt înnăscute. El a demonstrat că muzicienii provin mai ales
din familii de muzicieni, judecătorii din familii de judecători, poeţii din familii de poeţi,
comandanţii militari din familii de comandanţi şi aşa mai departe. În opinia lui Galton,
diferenţele de memorie, de abilitate matematică, muzicală, ori literară etc. sunt aspecte care se
pretează investigaţiilor ştiinţifice, dschizând calea investigaţiei psihologice.
Utilizarea pe scară tot mai largă a statisticii sociale a reprezentat în secolul al XIX-lea o
importantă evoluţie spre constituirea unei ştiinţe psihologice. Evenimente care mai înainte,
fuseseră considerate drept simple capricii, sau privite ca acte de voinţă ori ca acţiuni ale lui
Dumnezeu, puteau fi de acum interpretate într-un context naturalist.
Erasmus Darwin (1731 - 1802), doctor şi biolog englez, bunicul lui Charles Darwin, a
avut contribuţii importante la teoria evoluţiei organice. El considera că procesele naturale au
evoluat din momentul creaţiei fără vreo intervenţie divină. Darwin credea că existenţa plantelor
a precedat-o pe cea a animalelor şi că toate animalele au evoluat din acelaşi material organic de
bază. El respingea ideea conform căreia ar fi existat origini diferite pentru fiecare specie.
Mecanismul evoluţiei, după Erasmus Darwin, constă în moştenirea caracteristicilor dobândite.
Astfel, o caracteristică dobândită ce s-ar dezvolta dintr-o necesitate (de exemplu, o blană lungă
ar apărea în urma nevoii de căldură într-un climat rece) ar fi transmisă urmaşilor. Viziunea lui
Darwin referitoare la mecanismul evoluţiei a fost o sursă majoră de controverse, dar şi o
21
concepţie care va prevala de-a lungul unei lungi perioade de timp atingându-şi apogeul prin
opera lui Jean - Baptiste Pierre Antoine de Monet Lamarck.
Biologul francez Jean - Baptiste Lamarck (1744 - 1829) este cunoscut pentru o teorie
timpurie a evoluţiei organice fiind unul dintre pionierii paleontologiei nevertebratelor. Lamarck
considera că speciile sunt de fapt construcţii umane bazate pe nevoia umană de scheme
clasificatorii convenabile; plantele sau animalele din natură fiind pur şi simplu etape ale unui
proces în desfăşurare. Fiecare individ poate fi diferit de strămoşii săi, iar urmaşii lui pot dobândi
alte caracteristici diferite în scopul adaptării la mediu.
Un aspect controversat al teoriei lui Lamarck a fost mecanismul evoluţiei propus de el.
Lamarck credea că schimbările survenite în mediu aveau un impact profund asupra nevoilor
organismelor vii. Odată ce o necesitate este creată, anumite mecanisme adaptative sunt puse în
funcţiune. Caracteristicile noi, astfel dobândite, sunt transmise pe linie genetică urmaşilor.
Herbert Spencer (1820-1903) a fost unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai
evoluţionismului, teoria sa având la bază principiile lamarckiene. Cu toate acestea, teoria sa a
avut parte de un restrâns interes public - în parte, din cauza faptului că a fost considerată prea
speculativă. Odată cu publicarea cărţii lui Darwin „Originea speciilor” în 1859, evoluţia devenea
fundamentul, principiul unificator pe baza căruia Spencer a căutat să edifice filozofia, psihologia
şi ştiinţele naturale. El a abordat în lucrările sale subiecte de psihologie, sociologie, biologie sau
etică punând întotdeauna accentul pe progresul de la simplu către complex. La fel ca şi la
Darwin, teme ca adaptarea, supravieţuirea celui mai potrivit sau continuitatea se regăseau
permanent în scrierile lui Spencer.
Perspectiva naturalistă extinsă asupra unor arii de subiecte cum ar fi originea vieţii sau
natura şi originea problemelor emoţionale a dus la crearea unui climat intelectual favorabil
dezvoltării psihologiei. Psihologia a luat naştere ca discilplină formală într-o epocă de reformă
umanitară urmând direcţia stabilită de teoriile revoluţionare ale lui Darwin, în contextul
intelectual rezultat din răspândirea naturalismului.
23
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
Conţinuturi:
3.1. Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv
Obiective:
1. Prezentarea momentului crucial al apariţiei psihofizicii
2. Prezentarea contribuţiei întemeietorilor psihofizicii la apariţia noii psihologii
experimentale
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
Termenul de psihofizică se referă la studiul relaţiei care se stabileşte între proprietăţile fizice
ale stimulilor şi efectul psihologic al acestora în plan subiectiv intern. Începuturile psihologiei au
fost caracterizate de speculaţii şi incertitudini în vederea naturii relaţiei dintre obiectele din lume
şi percepţia umană a acestora. Psihofizica implică studiul proprietăţilor fizice ale stimulilor şi
efectul acestora în plan subiectiv intern. De exemplu, o serie de unde sonore poate fi măsurată
prin vibraţii şi frecvenţe. Termenul de hertz este folosit ca şi termen internaţional ce este egal cu
un ciclu pe secundă. Cu ajutorul unui echipament adecvat, se poate prezenta o serie cu
caracteristicile sale fizice. Una dintre cele mai importante descoperiri este că există anumite
valori la ambele extremităţi care nu se pot înregistra în experienţa subiectivă. În privinţa
undelor sonore, o persoană tânără poate recepta între aproximativ 20 Hz şi 20000 Hz. Cu alte
cuvinte, există praguri ale tonoalităţilor înalte şi joase. Măsurarea acestor praguri ne aduce o
deschidere mică a lumii subiective interne. O parte a cercetătilor timpurii din domeniul
psihofizicii se îndreptau spre cercetarea pragurilor înalte şi joase a tuturor modalităţilor
senzoriale. Astfel de praguri au fost definite din punct de vedere operaţional ca intensităţi
minime sau maxime înregistrate de un stimul care este detectat în 50% din cazuri.
Un alt tip de prag a fost cel diferenţial adică, intensitatea minimă diferenţială a stimulului
care este detectat în 50% din cazuri. De exemplu, un obiect poate stimula suprafaţa pielii
subiectului cu doar două puncte ale unui aparat numit esteziometru. Subiectul, în anumite
condiţii, poate să detecteze prezenţa unei singure senzaţii, chiar dacă ambele puncte ale
aparatului acţionează asupra pielii. Cel care realizează experimentul trebuie să obţină cele două
praguri (distanţa la care sunt detectate ambele puncte, nu doar unul). S-a observat că există zone
relativ insensibile (spatele, coapsa) unde cele doua praguri pot atinge chiar mai bine de 40 mm.
La cealaltă extremă, limita poate fi de doar 1 mm într-o zonă sensibilă (vârful limbii sau al
degetelor).
O contribuţie importantă în psihologie a fost adusă în momentul în care s-a realizat o
fuziune a metodelor care ajutau înţelegerea anumitor procese psihice. Limitele experimentelor
posibile într-o singură dimensiune au putut fi stabilite pentru fiecare din simţuri prin aplicarea
legilor pragurilor absolute. Psihofizica timpurie a reprezentat o provocare pentru realismul naiv
24
pentru că a demonstrat existenţa unor valori măsurabile ale stimulilor care se aflau la nivelul
pragului inferior sau superior al conştiinţei. Cum fost ilustrat cu ajutorul estesiometrului, există şi
valori ale stimulilor care nu se pot măsura fără ajutorul simţurilor. De fapt unele valori ale
stimulilor trebuie să fie foarte ridicate pentru a putea fi înregistrate. Studiile în domeniul
psihofizicii au descoperit relaţii legice existente între proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul
acestora în plan subiectiv intern. Descoperirea acestor relaţii a dus la aflarea unei modalităţi de
înţelegere a proceselor psihice. O ştiinţă a minţii a devenit mai mult decât un vis. Descoperirea
acestei legături între proprietăţile fizice ale stimulilor şi efectul lor în plan mintal intern a
provocat chiar şi teoria extremistă a solipştilor. Astfel de descoperiri au arătat că experienţele
noastre sunt legate de lumea fizică în mod legic şi că este necesară stabilirea diferenţelor
interindividuale. Începuturile formale şi sistematice ale psihofizicii se găsesc în lucrările
psihologului german Ernst Heinrich Weber (1795-1878) şi ale fizicianului-filozof Gustav T.
Fechner (1801-1878).
Gustave Theodor Fechner (1801-1878) a fost interesat atât de domeniul filozofiei, cât şi
de cel ştiinţific. El a propus două modalităţi opuse de înţelegere a universului. Pe de o parte a
considerat fundamentele universului, incluzând fenomenele materiale, sub forma de materie
inertă, viziune materialistă pe care a numit-o perspectivă nocturnă. Pe de altă parte, a observat că
se poate porni şi de la premisa că materia organică are o componentă psihică, viziune numită şi
perspectivă diurnă. Fechner spera să găsească dovezi ale perspectivei diurne în experimentele
din domeniul psihofizicii.
În 1860, Fechner publică lucrarea „Elemente de psihofizică”, lucrare considerată de
importanţă majoră pentru psihologie, iar în 1876, publică „Vorschule der Aesthetic” în care
tratează abordarea experimentală a judecăţilor estetice. Aceste două lucrări au contribuit la
formarea psihologiei ca ştiinţă, iar metodele dezvoltate de Fechner au devenit metode
fundamentale ale psihologiei.
În urma cercetărilor, Fechner a descoperit că există o relaţie cuantică între stimuli şi
senzaţii ajungând la concluzia că orice creştere conştientizată a intensităţii stimulului în plan
psihic este determinată de nivelul stimulării din plan fizic. Concluzia este acceaşi cu cea la care
ajunsese şi Weber.
Formula lui Weber l-a inspirat pe Fechner în a concepe o nouă formulă pentru măsurarea
senzaţiilor. Prin integrarea formulei lui Weber, Fechner a generat o nouă formulă:
S= k logs + C
Unde: E= senzaţia
S= magnitudinea stimulului
k, c = constante
Formula exprimă faptul că intensitatea unei senzaţii mintale este o constantă logaritmică
în raport cu stimulul, dacă o serie mentală creşte în progresie aritmetică, seria stimulului creşte în
progresie geometrică. Această formulă este cunoscută sub denumirea de Legea lui Fechner.
Testarea legilor lui Weber şi Fechner în laboratoarele de psihologie ale vremii a dus la
construirea gradaţiilor senzoriale, cum ar fi cea a decibelilor pentru a se înregistra valorile
tonalităţilor auditive.
Metodele construite de Fechner au devenit parte integrantă a metodologiei psihologiei
experimentale. Importanţa metodelor psihofizice vine din aplicabilitatea lor la o varietate de
probleme.
Metoda limitelor a fost utilizată, pentru început, de Delezenne în testele intervalelor de
unde sonore şi de către Weber în cercetările asupra greutăţilor, atingerii, vederii. Constă în
prezentarea unui stimul standard alături de un stimul comparat de valoare mai mică sau mai mare
faţă de cel standard aplicat atât în serii ascendente cât şi descendente. Această metodă se
foloseşte şi în cazul pragurilor absolute unde valori unice ale stimulului sunt prezentate în serii
ascendente şi descendente. De exemplu, unde sonore de 17, 18, 19, 20, 21 Hz pot fi prezentate în
serie ascendentă şi subiectul trebuie să spună care este momentul când a descoperit prima undă.
26
În serie descendentă, care începe deasupra pragului (25,24, 23, 22 Hz), sarcina subiectului este să
spună care este momentul când unda nu mai este auzită.
Metoda constanţei stimulilor cunoscută şi drept metoda cazurilor corecte sau incorecte.
Stimulii de comparaţie sunt împerecheaţi cu un stimul standard în mod aleatoriu, iar sarcina
subiectului este să raporteze dacă stimulul de comparaţie este mai puternic, egal sau mai slab
decât cel standard sau dacă este detectat sau nu. Pentru pragurile absolute, valorile stimulului la
limita superioară sau inferioară sunt prezentate în mod aleatoriu. Subiectul trebuie să spună doar
dacă stimulul este detectat sau nu. Metoda constanţei stimulilor evită anumite erori care sunt
asociate cu metoda pragurilor. De exemplu, erorile de obişnuinţă apar cel mai frecvent la seriile
gradate. Asemenea erori sunt eliminate când valorile comparate sunt amestecate.
Metoda erorii medii cunoscută şi sub denumirea de metoda ajustării, permite subiectului să
manipuleze activ un stimul de comparaţie până ce se potriveşte stimulului standard. Prin
ajustarea, diferenţa între stimulul de comparaţie şi cel standard poate fi măsurată.
Hermann Von Helmholtz(1821-1894) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de
ştiinţă şi inventatori ai secolului al XIX-lea având contribuţii importante în fizică, psihologie, şi
fiziologie.
Helmholtz a respins ideea că forţele vitale ale energiei misterioase influenţează procesele
fizice sau psihice. El considera că toate modificările survenite în organism pot fi explicate prin
intermediul legilor fizice. Demonstrează că o simplă contracţie a muşchilor poate genera o
creştere subtilă a temperaturii, energia totală pe o anumită perioadă de timp fiind legată de modul
în care organismul metabolizează mâncarea. Helmholtz considera că legea conservării energiei
se aplică organismelor vii la fel ca şi fenomenelor fizice şi nu există aşa zise energii necunoscute
care să activeze organismul uman. Psihologia, în viziunea lui Helmholtz avea bază în fiziologie
care, la rândul ei era fundamentată în fizică şi chimie.
Percepţia vizuală. Cea mai importantă lucrare a lui Helmholtz, Ghidul de optică fiziologică
reuneşte interesele sale pentru fizică, fiziologie şi psihologie. Se foloseşte de fizică şi fiziologie
pentru a descrie caracteristicile fizice ale luminii, lentilele cristaline, corneea, refracţia ochiului,
27
mecanismele de acomodare şi retina. Din punct de vedere psihologic tratează subiecte precum
iluziile, percepţia adâncimii şi vederea colorată.
Lucrarea abordează şi domeniul opticii, Helmholtz fiind inventatorul oftalmoscopului,
instrument ce făcea posibilă examinarea retinei. În cadrul teoriei oftalmoscopului, Helmholtz
descrie fenomenul prin care lumina care ajunge la retină este atât absorbită cât şi reflectată. Cu
ajutorul instrumentului inventat de el s-au văzut pentru prima dată imagini şi detalii anatomice
ale retinei.
Abordarea empirică a lui Helmholtz în studiul percepţiei a fost prezentată într-un articol
publicat în 1894 numit „Originea şi interpretarea corectă a impresiei simţurilor noastre”. Un
copil aude în mod repetat sunete asociate cu nume ale obiectelor din mediul înconjurător. În
urma acestor repetări se stabilesc legături puternice între sunete (cuvinte) şi obiecte făcând
posibile descrieri din ce în ce mai fine. Helmholtz spunea că, în timp devenim capabili să
desluşim cele mai subtile şi cele mai variate gânduri sau sentimente. Helmholtz a insistat asupra
conceptului de „deducţie inconştientă” în percepţie. În opinia lui astfel de concepte se
construiesc prin intermediul acţiunii repetate de stimulare. Teoria lui Helmholtz este valabilă şi
astăzi cu variate aplicaţii în cadrul testelor psihologice.
Vederea cromatică. Una dintre primele teorii naturaliste asupra culorilor a fost elaborată
de Aristotel în opinia căruia toate culorile rezultă dintr-un amestec de lumină şi întuneric.
Teoriile moderne asupra culorilor au fost dezvoltate de către Isaac Newton (1642/1727) ale cărui
lucrări de optică descriu proprietăţile luminii. Newton a evidenţiat fenomenul de dispersie a unui
fascicol de lumină la trecerea acestuia printr-o prismă. Totodată el a demonstrat că lumina albă
apare când culorile dispersate se recombină prin lentila convergentă. Demonstraţia lui Newton a
contrazis teoriile vremii care susţineau că lumina albă era pură şi nu avea nici o culoare. În timp
s-au descoperit lungimile de undă asociate diferitelor culori. Oameni de ştiinţă s-au întrebat care
este mecanismul ce stă la baza apariţiei culorilor. Răspunsul a venit din partea psihologului
Thomas Young (1773/1829) care a spus că toate culorile se produc prin variate combinaţii de
roşu, verde şi albastru (violet). El demonstrat existenţa a trei tipuri de structuri retiniene, fiecare
dintre ele fiind sensibilă la una dintre culorile primare. Culorile primare care intră în compoziţia
surselor de lumină sunt diferite de cele care intră în compoziţia pigmentului. Pentru pigment se
iau culorile roşu, galben şi albastru. În prima jumătate a secolului al XIX - lea, Helmholtz
realizase deja experimente asupra combinărilor de culori. El a fost în mod special interesat de
descoperirea numărului minim de culori primare din care se pot obţine toate culorile spectrului.
Pentru început el a contrazis teoria celor trei culori primare, optând pentru cinci: roşu, galben,
verde, albastru şi violet. Ulterior, Helmholtz acceptă teoria tricromatică a lui Young, teoria fiind
cunoscută sub numele de teoria Young-Helmholtz.
Acustica şi auzul. În lucrarea sa „Asupra senzaţiei undelor sonore” Helmholtz expune
teoria sa asupra auzului în încercarea de a identifica structurile fiziologice specializate în
perceperea înălţimii undelor sonore. El a presupus că fibrele din membrana urechii interne
vibrează la frecvenţe specifice în acord cu sursele externe, iar nervii specializaţi sunt activaţi de
fiecare înălţime diferită. Helmholtz a avansat şi teorii care vizau timbrul sau calitatea sunetului.
El spunea că o înălţime specifică, să zicem Do, sună diferit pe instrumente diferite datorită
armoniei sau a sunetelor secundare produse de caracteristicile structurale ale instrumentului.
28
Două dintre cele mai importante cărţi ale sale se intitulează Contribuţie la o teorie a
percepţiei senzitive (1868) şi Studii asupra Psihologiei umane şi animale (1863). Apoi au urmat
volumele seriei clasice: Principii de psihologie fiziologică.
În 1879, Wundt a reuşise să pună bazele laboratorului de psihologie de la Leipzig. O
mare parte din echipamentul iniţial a fost procurat chiar de el însuşi. Până în decembrie 1879, se
realizaseră deja primele experimente şi într-un timp foarte scurt Wundt şi câţiva studenţi ai săi
deveniseră subiecţii acestor cercetări.
In 1881 Wundt a publicat primul număr al revistei Studii de psihologie. Imediat numele
i-a fost schimbat în Studii de filozofie pentru a nu se crea confuzie între aceasta şi o altă revistă
de parapsihologie care de asemenea purta numele de la Studii de psihologie. Revista lui Wundt
constituia suport pentru lucrările de cercetare desfăşurate în laboratorul de la Leipzig.
Şi-a dedicat ultimii ani din viaţă studiului psihologiei socioculturale, fiind autorul a zece
volume cuprinzând dezbateri pe teme de antropologie, psiholingvistică, psihologia
criminalisticii, psihologia religiei, personalitate şi psihologia socială.
În cartea sa Principii de psihologie fiziologică Wundt abordează problema evoluţiei
funcţiilor psihice. El considera că limitele inferioare ale funcţiilor psihice sunt evidenţiate prin
intermediul mişcărilor voluntare, demonstrând că mişcările voluntare, spre deosebire de reflexe
şi funcţii vegetative sunt variate pentru a se adapta diferitelor condiţiilor şi sunt conectate la
simţurile deja dezvoltate (Wundt 1910/1969, pag 28). În opinia lui originea proceselor psihice
este de fapt aceeaşi cu originea vieţii în sine.
O altă caracteristică a viziunii lui Wundt asupra filozofiei şi psihologiei este spectrul larg
al acesteia. Viziunea lărgită a lui Wundt în privinţa psihologiei a fost demonstrată de varietatea
de metode folosite în cercetările experimentale. Este adevărat că o importantă parte din studiile
de laborator pentru care este cunoscut, se bazează pe metoda introspecţiei; dar Wundt a fost
deschis în a recunoaşte şi a folosi şi alte metode, printre care se numără şi metoda observaţiei De
asemenea, el a recunoscut metodele istorice utilizate în arheologie şi geologie. În munca sa de
laborator, Wundt a pus mare accent pe măsurători precise şi pe validitatea rezultatelor.
Numele pe care Wundt l-a preferat pentru întreg sistemul era cel de voluntarism. El
specifică că voluntarismul nu este acelaşi lucru cu liberul arbitru. Wundt a clarificat acest lucru
în Etică (1892/1901) spunând: „pentru a putea fi liber, o acţiune trebuie să fie voluntară”. Nu
trebuie considerat însă că toate acţiunile noastre sunt libere, voinţa nu reprezintă o condiţie
suficientă pentru libertate. Psihologia voluntaristă pune accent pe cauzalitatea psihologică.
Wundt nu a exclus influenţa anumitor materiale subliminale sau existenţa unor cauze biologice
care influenţează luarea deciziilor. Într-un anume sens Wundt dă întâietate experienţei şi acelor
forţe care influenţează procesul decizional. În opinia lui, psihologia studiază acele experienţe şi
comportamente implicate în procesul de adaptare la mediu.
Cercetările desfăşurate de Wundt în laborator au fost limitate în funcţie de capacitatea
echipamentului existent la momentul respectiv. Scopurile laboratorului erau destul de modeste,
dar cercetarea ştiinţifică nu puteau fi compromisă.
Wundt a descoperit că stimularea simultană a nervilor adiacenţi are efecte mixte asupra
activităţii de reacţie. Aceasta poate avea efecte de excitaţie sau inhibiţie. Wundt a definit senzaţia
ca element al conştiinţei. În plus faţă de senzaţii există percepţii şi idei. El a notat că termenul
general percepţie se referă la combinările dintre impresia exterioară de simţuri (un obiect de o
anumită culoare şi formă poate fi numit măr). O idee, se referă în general la combinări care pot
veni din memorie sau din asocieri anterioare. Wundt a problematizat veridicitatea distincţiei între
idee şi percepţie. Asocierile şi apercepţiile sunt exemplifiate de distincţia între memoria
voluntară şi memoria involuntară. Wundt (1912/1973) spunea că în memoria involuntară,
cuvintele sunt „legate unele de altele prin simpla asociere. În conştiinţa copilului ele nu formează
un tot unitar”. Asocierile se realizează ca urmare a răspunsul imediat la anumiţi stimuli din
mediul înconjurător. O simplă serie de cuvinte cum ar fi şcoală, casă, grădină, a construi, pietre,
pământ, tare, moale, lung, a vedea, recoltă, ploaie, a se mişca, durere ilustrează exemple de
asocieri.
29
Teoria tridimensională a emoţiei. În plus faţă de problema conceptelor cognitive cum
ar fi senzaţia, percepţia, ideile, asocierile, apercepţiile, Wundt a fost interesat şi de emoţii.
considera că emoţiile nu trebuie neglijate în cercetarea ştiinţifică deoarece ele sunt implicate şi în
alte procese psihice cum ar fi memoria, imaginaţia, percepţia şi gândirea. Emoţiile sunt cuprinse
în cadrul proceselor psihice mai complexe, cum ar fi apercepţia. Cu ajutorul metodei
introspecţiei, Wundt a identificat 3 dimensiuni fundamentale ale emoţiilor: plăcere şi durere,
relaxare şi încordare, excitare şi linişte. Anumite senzaţii sunt rezultate ale unor emoţii specifice.
Rareori se întâmplă ca emoţiile să fie izolate, ele se combină şi formează un tot unitar. Deci, o
anumit senzaţie poate fi plăcută sau energizantă sau plăcută şi relaxantă. Sunt posibile diferite
combinări. Aşa numitele emoţii de bucurie sau speranţă reprezintă emoţii plăcute având un
anume conţinut cognitiv. Frica sau mânia pot reprezenta emoţii de încordare, neplăcute care au,
de asemenea, un anumit conţinut cognitiv.
Sub îndrumarea lui Wundt laboratorul a cunoscut o dezvoltare deosebită devenind model
pentru alte universităţi din lume.
30
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
STRUCTURALISMUL ŞI FUNCTIONALISMUL
Conţinuturi:
Obiective:
1. Prezentarea structuralismului şi a contribuţiei sale în psihologie
2. Prezentarea funcţionalismului şi a contribuţiei sale în psihologie
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
4.1. Structuralismul
32
evenimente care o acompaniază. Spunem despre această teorie că este paradoxală deoarece
contrazice ideea logică cum că vedem ursul, ne e frică şi abia după aceasta fugim.
Titchner considera că în anumite cazuri, instinctele sunt în mod automat legate de afecte,
poziţie pe care James a acceptat-o. Asemenea afecte apar în condiţii de mediu care se pot asocia
şi cu stări organice. Afectele se pot asocia şi cu amintiri sau imagini. Deci, conform lui Titchner,
producerea emoţiei poate avea mai multe cauze. Titchner (1915) spunea că sentimentul
„reprezintă ultimul nivel al dezvoltării mintale din punct de vedere afectiv, la fel cum gândirea
reprezintă nivelul cel mai înalt de dezvoltare ale zonei senzaţiilor şi imaginaţiei” (pag 499). Un
sentiment este mult mai complex decât o emoţie; include discriminare, o dimensiune critică,
premise diferite, etc. De exemplu, dacă patriotismul se numeşte sentiment, include emoţii dar şi
tensiuni. Care este relaţia dintre loialitate faţă de stat, naţiune şi umanitate? Ce reprezintă un
simbol? Deci, sentimentul implică emoţii dar este o manifestare mai complicată a dimensiunii
afective.
Titchner a identificat trei procese psihice elementare: senzaţia, imaginaţia şi
afectivitatea. Afectivitatea era iniţial privită ca fiind compusă din emoţii. Pe măsură ce teoria lui
Titchner se dezvoltă, relaţia dintre afect şi emoţie devine din ce în ce mai problematică. În
ultimii ani Titchner s-a depărtat de conceptul elementelor şi gândea în termeni de experienţă şi
dimensiune. Imaginile, senzaţiile, emoţiile nu sunt ultimele dimensiuni ale experienţei ci doar
elemente abstracte care se pot găsi doar prin disecţie sau discriminare.
Deşi sistemul său original nu rezistat, atitudinea sa ştiinţifică riguroasă a fost remarcată
de psihologi. Este de asemenea foarte interesant faptul că în ultimii ani Titchner începuse să
înţeleagă independenţa psihologiei de fiziologie. Aceasta se poate să fi determinat şi alţi
psihologi să aibă încredere în noua disciplină, psihologia.
James a evidenţiat faptul că cele mai mari dificultăţi sunt depăşite prin ajustarea
aşteptărilor la un nivel mai scăzut. Ne simţim uneori uşuraţi atunci când spunem că nu trebuie să
fim cei mai buni într-o anumită activitate sau atunci când realizăm că putem pur şi simplu să
renunţăm la o anumită activitate. James a atras atenţia spre diferite aşteptări asociate cu diferite
euri. Eul material îşi poate găsi mulţumirea în bogăţie, eul social o poate găsi în recunoaştere, iar
eul spiritual îşi poate găsi recunoaşterea în puritatea sau superioritate morală.
James a urmărit de asemenea şi caracterul schimbător al instinctelor. Spre exemplu,
instinctul de a urmări scade după o perioadă scurtă, dar critică de timp. El credea că principiul
schimbării este important în viaţa animalelor şi a oamenilor. Un instinct este util doar pentru a
scurta perioada. James vedea instinctele ca fiind foarte importante în dezvoltarea timpurie şi mai
puţin importante în dezvoltarea târzie. Considera instinctive comportamentele precum suptul,
muscatul, strânsul, plânsul, imitatul şi anumite temeri.
34
Având în vedere studiul memoriei, James a început prin a evidenţia distincţia între
memoria primară şi memoria secundară. Memoria primară, conform lui James, este memoria
trecutului imediat, sau memoria evenimentelor care au trecut de curând în conştiinţa. Considera
că există o strânsă legătură între memoria primară şi imaginile întipărite în memorie după contact
– un subiect de interes considerabil în cercetarea perceptivă. Memoria secundară, pentru James,
era memoria corespunzătoare. A definit-o ca fiind cunoaşterea evenimentelor anterioare care nu
fac parte curentă din gândire sau atenţie. James susţinea că exersarea memoriei presupune două
lucruri: în primul rând, reţinerea unui obiect, şi în al doilea rând, demonstrarea reţinerii prin
amintire, reproducere sau evocare.
Sub conducerea lui James, graniţele metodologice şi conceptuale ale psihologiei s-au extins
foarte mult.
Stanley Hall (1844-1924) a explorat fiecare zonă şi relaţie umană: genetica, copilăria,
adolescenţa, familia, educaţia, şi fenomenul religios. Hall nu a urmat un sistem strict psihologic
cu definiţii clare şi reţete metodologice rigide. Lucrările sale publicate şi programul experimental
pe care l-a susţinut aveau o calitate tematică deosebită. Discutând despre laboratorul
experimental al lui Hall s-a constatat că principalele subiecte investigate erau: vederea
binoculară, percepţia timpului, coordonarea acţiunilor dintre cele două jumătăţi ale corpului şi
relaţia dintre atenţia psihologică şi mişcarea musculară.
Viziunea lui Hall pentru psihologia experimentală a copilului a fost prezentată într-o
revistă cunoscută printr-un articol intitulat “Un institut al copiilor” (vezi Hall, 1910). În articol,
se susţineau campanii pentru instituţiile care realizau studii extinse despre copii. Cercetările lui
Hall despre copii au acoperit numeroase subiecte. El a depus un efort masiv şi susţinut pentru a
înţelege mintea şi comportamentul copilului.
James McKeen Cattell (1860-1944) este una dintre cele mai colorate şi controversate
figuri din istoria psihologiei. Şi-a croit drumul spre celebritate în această disciplină pe o rută
neobişnuită. Programul său de cercetare a eşuat, şi comparativ cu alţii, a publicat un număr
relativ mic de lucrări. Şi-a câştigat locul în istorie în primul rând prin abilităţile editoriale şi
administrative care aveau importante consecinţe benefice pentru psihologie şi ştiinţa. Pe
deasupra, prin eforturile sale editoriale, munca experimentală şi editorială a psihologilor a fost
adusă în centrul atenţiei oamenilor de ştiinţă şi publicului.
Programele de cercetare ale lui Cattell la Universităţile Columbia şi Pennsylvania se
concentrau mai ales pe dezvoltarea “testelor mentale”, termen pe care le-a conceput în 1890. în
vremea lui Cattell existau mari speranţe ca abilităţile mentale să poată fi măsurate şi astfel
35
asemenea măsurări ar putea avea consecinţe benefice pentru şcoli şi pentru industrie. Cattell,
urmându-l pe Galton, a măsurat asemenea variabile ca: timpul de reacţie, timpuri de reacţie
complexe, acuitatea vizuala, acuitatea auditivă, forţa de apucare, şi altele asemănătoare.
Mai târziu, Binet , folosind un set diferit de probe, a putut elabora teste cu eficienţă predictivă.
Deşi programul de cercetare al lui Cattell a eşuat, el a stabilit şi a dezvoltat laboratoare la
Universitatea Pennsylvania şi Columbia. De asemenea, la Columbia a ajutat la promovarea unuia
dintre cele mai active programe de doctorat în psihologie.
În 1894, Cattell şi-a început cariera ca editor, a fost o cariera care s-a întins pe durata a
jumătate de secol. Publicaţia “Ştiinţa” era privită în mod tipic ca fiind una dintre cele mai
importante periodice care furnizau informaţii despre cercetările oamenilor de ştiinţă din multe
domenii, inclusiv fizică, chimie, biologie, geologie şi psihologie.
37