Stări şi mărimi electrice.

Legi

CUPRINS

1. Stări şi mărimi electrice. Legi.................................................................... 2

1.1. Starea de încărcare electrică a corpurilor ............................................ 2
1.2. Câmpul electric.................................................................................... 4
1.2.1. Intensitatea câmpului electric........................................................ 4
1.2.2. Tensiunea electrică........................................................................ 6
1.3. Starea de polarizare electrică a corpurilor ........................................... 9
1.3.1. Moment electric. Polarizaţie electrică........................................... 9
1.3.2. Sarcina electrică de polarizaţie.................................................... 11
1.4. Starea electrocinetică......................................................................... 15
1.4.1. Intensitatea curentului electric. Densitatea de curent.................. 16
1.4.2. Tensiunea electromotoare ........................................................... 18
1.5. Legi generale şi de material............................................................... 21
1.5.1. Legea fluxului electric................................................................. 21
1.5.2. Legea legăturii dintre inducţia câmpului electric D , intensitatea
câmpului electric E şi polarizaţia electrică P ...................................... 22
1.5.3. Legea conservării sarcinii electrice ............................................. 23
1.5.4. Legea polarizaţiei electrice temporare ........................................ 23
1.5.5. Legea conducţiei electrice........................................................... 26
1.5.5.1. Conductivitatea şi rezistivitatea electrică a materialelor ...... 29
1.5.5.2. Supraconductibilitatea........................................................... 31
1.5.6. Legea transformării energiei în medii conductoare parcurse de
curenţi (Joule - Lenz) ............................................................................ 32

1
 Electrotehnică

1. STĂRI ŞI MĂRIMI ELECTRICE. LEGI

1.1. STAREA DE ÎNCĂRCARE ELECTRICĂ A CORPURILOR

Stările de electrizare ale corpurilor sunt: starea de încărcare electrică şi
starea de polarizare electrică.
Corpurile pot fi aduse în stare de încărcare electrică prin anumite
procedee (frecare, contact, iradiere, încălzire, influenţă etc.). Se spune
despre aceste corpuri că sunt încărcate electric sau că posedă sarcină
electrică.
Starea de încărcare electrică se manifestă prin anumite efecte. Astfel,
între două corpuri încărcate electric aflate în apropiere, sau asupra unor mici
corpuri aflate în proximitatea unui corp încărcat cu sarcină electrică, se
exercită acţiuni ponderomotoare electrice.
Starea de încărcare electrică se caracterizează prin mărimea fizică
scalară pozitivă sau negativă numită sarcină electrică (se notează cu Q sau
q).
Pe lângă sarcina electrică adevărată sau liberă la care ne-am referit,
există şi sarcină electrică de polarizaţie a corpurilor.
Unitatea de măsură a sarcinii electrice se numeşte Coulomb (C). Pentru
definirea sarcinii electrice se face apel la relaţia lui Coulomb, potrivit căreia
forţa de interacţiune dintre două corpuri încărcate cu sarcinile electrice q1
F1 F 2 respectiv q2, situate în vid la distanţa d
unul de celălalt (fig. 1.1), este:
q1 d q2
q1 ⋅ q 2
F= (1.1)
Fig. 1.1 4πε 0 d 2
unde ε0 este o constantă universală numită permitivitatea vidului
1
( ε0 = F/m).
36π ⋅ 10 9
În conformitate cu relaţia lui Coulomb, forţa care s-ar exercita între
două corpuri punctiforme încărcate fiecare cu sarcina de 1 C, situate în vid
la distanţa de 1 m unul faţa de altul, ar fi de 9·109 N.
Starea de încărcare electrică poate fi explicată intuitiv în cadrul teoriei
microscopice a fenomenelor electromagnetice. În studiul la scara

2
 Stări şi mărimi electrice. Legi

microscopică sarcina electrică se pune în legătură cu existenţa particulelor

elementare. Electronul este particula care posedă sarcină elementară
negativă (q0= –1,609·10-19 C). Există şi alte particule elementare încărcate
negativ, de exemplu mezonii negativi, antiprotonul etc., precum şi particule
elementare încărcate pozitiv (protonul, pozitronul, mezonii pozitivi etc.) sau
neutre din punct de vedere electric.
Sarcina electrică care intervine în diferite procese este un multiplu al
sarcinii electrice elementare, deci se poate vorbi de o cuantă de sarcină
electrică.
Corpurile neutre conţin un număr egal de sarcini elementare negative şi
pozitive, care se compensează reciproc.
Corpurile încărcate electric au un exces sau o lipsă de electroni faţă de
starea neutră. În primul caz, corpul este încărcat negativ, respectiv pozitiv în
cel de-al doilea caz.
Caracterizarea locală a stării de încărcare electrică a corpurilor se face
prin intermediul desităţii de sarcină.
Dacă sarcina este distribuită în volumul corpului (cum se întâmplă în
cazul dielectricilor), se defineşte densitatea de volum a sarcinii (ρv) ca
limită a raportului dintre sarcina Δq a unui mic domeniu din corp şi volumul
Δv al domeniului respectiv, când acest volum tinde spre zero,
Δq dq ⎡C⎤
ρv = lim = ⎢ m3 ⎥ . (1.2)
Δv →0 Δv dv ⎣ ⎦
Dacă sarcina este distribuită pe suprafaţa corpului, se defineşte
densitatea de suprafaţă sau supeficială a sarcinii electrice (ρs) ca limită a
raportului dintre sarcina Δq de pe o mică suprafaţă a corpului şi aria Δs a
suprafeţei respective, când această arie tinde spre zero,
Δq dq ⎡C ⎤
ρs = lim = ⎢ m2 ⎥ . (1.3)
Δs →0 Δs ds ⎣ ⎦
Densitatea de suprafaţă prezintă importanţă deosebită pentru corpurile
conductoare dar se întâlneşte şi la dielectrici.
În cazul în care sarcina este repartizată pe conductoare foarte subţiri
(filiforme), se defineşte densitatea de linie a sarcinii electrice (ρl) ca limită
a raportului dintre sarcina Δq şi lungimea Δl, corespunzătoare a unei
porţiuni de conductor,
Δq dq⎡C⎤
ρl = lim = ⎢m⎥ . (1.4)
Δl →0 Δl dl⎣ ⎦
Sarcinile corpurilor se calculează în funcţie de desităţile de sarcină cu

3
 Electrotehnică

următoarele relaţii:
q = ∫ ρ v dv; q = ∫ ρs ds; q = ∫ ρl dl . (1.5)
V S l

1.2. CÂMPUL ELECTRIC

Stările de electrizare ale corpurilor presupun existenţa unui câmp
electric, în general atât în interiorul cât şi în exteriorul lor. Se spune despre
corpurile încărcate electric că „produc câmp electric”. Se menţionează însă
că în regim variabil, conform legii inducţiei electromagnetice, câmpul
electric este produs şi de un câmp magnetic variabil în timp.
În teoria macroscopică a fenomenelor electromagnetice, câmpul electric
este conceput ca un sistem fizic capabil să exercite direct acţiuni
ponderomotoare asupra unor corpuri electrizate situate în regiunea din
spaţiul unde el există.
În acest sens, interacţiunea dintre două corpuri încărcate cu sarcină
electrică nu se realizează direct (nemijlocit) ci prin intermediul câmpului
electric.
Interacţiunea dintre corpurile încărcate cu sarcinile q1 şi q2 (fig. 1.1)
trebuie înţeleasă astfel: în câmpul creat de sarcina q1 şi la distanţa „d” faţa
de aceasta, este amplasată sarcina q2, asupra căreia câmpul produs de
sarcina q1 exercită o forţă conform relaţiei lui Coulomb.
1.2.1. Intensitatea câmpului electric
Explorarea unui câmp electric se face cu un mic corp încărcat electric,
numit corp de probă. Acesta trebuie să aibă dimensiuni foarte mici pentru ca
explorarea câmpului să fie punctuală, iar sarcina sa electrică să fie de
asemenea cât mai mică pentru a nu modifica configuraţia câmpului care se
explorează. De regulă aceste corpuri sunt metalice sau metalizate. Dacă
corpul de probă ar fi din dielectric apare şi fenomenul de polarizare care nu
este de dorit în scopul urmărit.
Dacă asupra corpului de probă, situat în apropierea unui corp electrizat,
acţionează o forţă, înseamnă că în punctul în care se găseşte corpul de probă
există câmp electric. Experienţa ne arată că forţa exercitată asupra corpului
de probă depinde atât de sarcina electrică a acestuia cât şi de punctul din
câmp în care se găseşte corpul. Expresia forţei este:
F = q⋅E, (1.6)
unde q reprezintă sarcina electrică a corpului de probă, care depinde numai
de starea de încărcare electrică a acestuia, iar mărimea vectorială E

4
 Stări şi mărimi electrice. Legi

reprezintă intensitatea câmpului electric în vid (sau vectorul câmp electric)

care depinde numai de punctul din câmp în care se găseşte corpul de probă
şi caracterizează câmpul în punctul respectiv.
Cu ajutorul relaţiei (1.6) se poate defini intensitatea câmpului electric:
F
E= . (1.7)
q
Într-un punct din câmp, intensitatea câmpului electric este egală cu
raportul dintre forţa ce acţionează asupra unui mic corp încărcat cu sarcină
electrică şi valoarea acesteia.
Se observă din relaţia (1.6) că intensitatea câmpului electric are acelaşi
sens cu forţa în cazul sarcini pozitive (q>0) şi sens contrar acesteia dacă
sarcina este negativă (q<0) (fig. 1.2).
Unitatea de măsură a intensităţii
E F F E
câmpului electric în sistemul de unităţi
q>0 q<0 SI se numeşte volt/metru (V/m). Într-un
punct intensitatea câmpului electric este
Fig. 1.2
de 1 V/m dacă asupra sarcinii de 1C
acţionează o forţa de 1N.
Pentru studiul câmpului electric în vid se mai defineşte o mărime
vectorială D , numită inducţie electrică. Ea se exprimă în funcţie de
intensitatea câmpului electric prin relaţia:
D = ε0 ⋅ E . (1.8)
2
Inducţia electrică se măsoară în coulombi pe metru pătrat (C/m ).
Câmpul electric se poate reprezenta prin intermediul liniilor de câmp.
Linia de câmp reprezintă o curbă având proprietatea că în fiecare punct al
său vectorul câmp electric E este tangent la curbă (fig. 1.3). Sensul liniei
de câmp este dat de sensul lui E .
În cazul câmpurilor electrostatice liniile de câmp sunt deschise. Ele
„încep” pe corpurile încărcate cu sarcină electrică pozitivă şi „se termină”
pe cele încărcate cu sarcină electrică negativă.
Un câmp este uniform dacă în toate punctele sale vectorul câmp electric
E este acelaşi. Liniile unui astfel de câmp sunt paralele şi echidistante.
În figura 1.4 se reprezintă prin linii de câmp un câmp uniform (a) şi
altul neuniform (b).

5
 Electrotehnică

E E E
E

a) b)
Fig. 1.3 Fig. 1.4
Reprezentarea liniilor de câmp dintr-o secţiune prin câmpul considerat
se numeşte spectru electric. În figura 1.5 sunt reprezentate câteva spectre
pentru: o sarcină punctiformă (a), două sarcini punctiforme egale şi de
semne contrare (b), două sarcini punctiforme egale şi de acelaşi semn (c).

b)

a)

c)
Fig. 1.5
1.2.2. Tensiunea electrică
Tensiunea electrică caracterizează câmpul electric între două puncte
de-a lungul unei curbe. Prin definiţie, tensiunea electrică dintre punctele A
şi B de-a lungul unei curbe „C” (fig. 1.6) se determină prin integrala de linie
a
intensităţii câmpului electric între punctele A şi
B de-a lungul curbei menţionate:
E
A B
dl U AB = ∫ E ⋅ dl . (1.9)
A

B Tensiunea electrică se măsoară în volţi (V).

Dacă se schimbă sensul de integrare (sensul
(C) lui dl ) este evident că valoarea tensiunii rămâne
Fig. 1.6 neschimbată dar se schimbă semnul acesteia,

6
 Stări şi mărimi electrice. Legi

B A

∫ E ⋅ dl = −
A (C)
∫ E ⋅ dl
B( C )
(1.10)

adică UAB= –UBA.

Sensul de integrare ales, reprezintă sensul de referinţă al tensiunii.
Conform teoremei potenţialului electric staţionar, în regim staţionar
integrala de linie a intensităţii câmpului electric pe o curbă închisă este nulă:

∫ E ⋅ dl = 0 .
Γ
(1.11)
Această teoremă este o consecinţă a legii inducţiei electromagnetice
care se va studia ulterior.
Se consideră curba Γ formată din traiectoriile (C1) şi (C2) care unesc
punctele A şi B (fig. 1.7). Aplicând teorema potenţialului electric staţionar,
B
se obţine:
(Γ)
(C1) B A

(C2) ∫ E ⋅ dl = ∫ E ⋅ dl + ∫ E ⋅ dl = 0 ,
Γ
A ( C1 ) B( C 2 )
(1.12)

A
Fig. 1.7 din care rezultă:
B A B

∫
A(C1 )
E ⋅ dl = − ∫
B(C2 )
E ⋅ dl = ∫
A(C2 )
E ⋅ dl . (1.13)

Se observă din relaţia (1.13) că în regim staţionar tensiunea electrică

dintre două puncte nu depinde de traseul considerat dintre cele două puncte.
Într-un câmp electric uniform, tensiunea între punctele A şi B, situate
la distanţa „d” unul faţă de altul în direcţia câmpului (fig. 1.8), se calculează
astfel:
B B B
U AB = ∫ E ⋅ dl = ∫ E ⋅ dl = E ∫ dl = E ⋅ d ;
A A A

E U AB
E= (1.14)
dl d
A B
Această relaţie justifică unitatea de măsură pentru
d intensitatea câmpului electric E , adică (V/m).
Potenţialul unui punct oarecare M se defineşte
Fig. 1.8 ca tensiunea dintre punctul M şi un punct de

7
 Electrotehnică

referinţă M0, unde potenţialul se consideră nul:

M0

VM = ∫ E ⋅ dl
M
(1.15)

Faţă de potenţialul de referinţă, potenţialele în diferite puncte din câmp

vor fi pozitive sau negative. Ca puncte de referinţă pentru potenţial se aleg
de regulă pământul sau punctele de la infinit (dacă distribuţia de sarcină
electrică ocupă un domeniu limitat).
Având în vedere relaţiile (1.9) şi (1.15), rezultă:
B M0 B
U AB = ∫ E ⋅ dl = ∫ E ⋅ dl + ∫ E ⋅ dl =V
A − VB (1.16)
A A M0

în care M0 reprezintă punctul de referinţă de potenţial nul.

În concluzie, în regim staţionar, tensiunea electrică dintre două puncte
este egală cu diferenţa potenţialelor punctelor respective.
Tensiunea şi potenţialul electric sunt mărimi scalare şi se măsoară în
volţi (V).
Pentru tensiunea electrică există şi o interpretare energetică. Ţinând
cont de relaţiile (1.9) şi (1.7), se obţine:
B B
1 L
U AB = ∫ E ⋅ dl = ∫ F ⋅ dl = (1.17)
A
qA q
B
în care L = ∫ F ⋅ dl reprezintă lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului
A
pentru a deplasa corpul încărcat cu sarcina electrică q între punctele A şi B.
Conform relaţiei (1.17) tensiunea electrică dintre două puncte
reprezintă raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea corpului
de probă încărcat cu sarcina electrică q între punctele respective şi valoarea
sarcinii corpului de probă.
Din acest punct de vedere tensiunea electrică reflectă capacitatea
câmpului electric de a produce lucru mecanic.
Relaţia (1.17) permite definirea voltului ca unitate de măsură a tensiunii
electrice. Între două puncte din câmp tensiunea este de un volt dacă pentru
deplasarea sarcinii electrice de 1 C se efectuează un lucru mecanic de 1 J.
Din relaţia U AB = VA − VB , rezultă:
B
VA = VB + ∫ E ⋅ dl (1.18)
A

8
 Stări şi mărimi electrice. Legi

Dacă se consideră B ca punct de referinţă pentru potenţiale, se observă

că potenţialul electric nu se poate determina decât cu aproximaţia unei
constante.
Acest fapt nu conduce la dificultăţi deoarece în practică se măsoară
diferenţa de potenţial care nu este afectată de modul de alegere a punctului
de referinţă pentru potenţiale.

1.3. STAREA DE POLARIZARE ELECTRICĂ A CORPURILOR

1.3.1. Moment electric. Polarizaţie electrică

Există corpuri, care deşi nu sunt încărcate cu sarcină electrică, atunci
când sunt introduse într-un câmp electric sunt supuse unor acţiuni
ponderomotoare suplimentare faţă de cele corespunzătoare stării de
încărcare electrică. Starea de electrizare a acestor corpuri se numeşte stare
de polarizare electrică.
Polarizarea corpurilor poate fi temporară sau permanentă.
Polarizarea temporară se produce numai sub influenţa unui câmp
electric exterior şi depinde de intensitatea acestuia. Polarizarea temporară
dispare odată cu anularea câmpului electric exterior.
Polarizarea permanentă nu depinde de câmpul electric în care se
introduce corpul; ea se poate obţine prin anumite procedee cum sunt:
deformarea mecanică a unor cristale (polarizare piezoelectrică), încălzirea
(polarizare piroelectrică), polarizarea remanentă a materialelor feroelectrice,
care după ce au fost polarizate temporar, sub acţiunea unui câmp electric
exterior, rămân polarizate şi după anularea acestui câmp.
Analogul magneţilor permanenţi în cazul stărilor electrice sunt
electreţii. Cele mai cunoscute materiale care prezintă polarizare permanentă
sunt: cristalele de cuarţ, starea Seignette, turmalina.
Experienţa arată că asupra unui corp polarizat, situat într-un câmp
electric, se exercită un cuplu, iar dacă câmpul este neuniform se exercită şi o
forţă.
Caracterizarea stării de polarizare a corpului considerat se face prin
mărimea de stare vectorială p , numită moment electric.
Expresiile cuplului şi forţei exercitate asupra unui mic corp polarizat de
moment p , de către câmpul electric de intensitate E , sunt:

C = p×E ; (1.19)

9
 Electrotehnică

⎛ ∂E ⎞ ⎛ ∂E ⎞ ⎛ ∂E ⎞
F = i⎜p⋅ ⎟ + j⎜ p ⋅ ⎟+ k⎜p⋅ ⎟. (1.20)
⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂z ⎠
Experienţa relevă faptul ca micul corp polarizat are o axă electrică Δe,
în jurul căreia corpul se poate roti fără ca să varieze cuplul (fig. 1.9).
Δe Sub acţiune cuplului, corpul se va roti până
când axa lui se va suprapune peste direcţia
p
câmpului electric, moment în care cuplul se
α E anulează şi corpul se găseşte în echilibru.
C Sensul pozitiv al axei se alege astfel încât să
coincidă cu sensul câmpului electric atunci
când corpul se găseşte în poziţia de echilibru.
Fig. 1.9 Se observă din relaţia (1.19) că valoarea
cuplului este maximă pentru α=900, deci:
Cmax
p= . (1.21)
E
Din această relaţie se constată că unitatea de măsură în SI pentru
momentul electric este coulomb-metru (Cm).
Din relaţia (1.20) se observă că într-un câmp uniform ( E = const. )
derivatele câmpului se anulează, deci forţa este nulă.
Pentru caracterizarea locală a stării de polarizare electrică a corpurilor
se utilizează mărimea vectorială P , numită polarizaţie electrică.
Polarizaţia electrică reprezintă densitatea de volum a momentelor
electrice şi se defineşte prin relaţia:
Δ p dp
P = lim = , (1.22)
Δv → 0 Δv dv
în care Δ p = ∑ pi este suma vectorială a momentelor electrice dintr-un mic
domeniu din corp, de volum Δv.
Unitatea de măsură a polarizaţiei electrice este coulomb pe metru pătrat
(C/m2).
Momentul electric dintr-un volum al unui corp se calculează cu relaţia:
p = ∫ P dv . (1.23)
v

Corpurile cu polarizare electrică permanentă produc câmp electric în

mod independent, în timp ce corpurile cu polarizare temporară modifică
câmpul electric în care sunt introduse , fără a produce în mod autonom
câmp electric.

10
 Stări şi mărimi electrice. Legi

În cazul corpurilor cu polarizare temporară există o relaţie de

dependenţă între polarizaţia electrică P şi intensitatea câmpului electric E ,
stabilită de legea polarizaţiei temporare (vezi § 1. 54).
Se poate arăta că un mic corp polarizat electric, având momentul
electric p , este echivalent cu un dipol electric atât din punct de vedere al
acţiunilor ponderomotoare exercitate asupra lor atunci când sunt introduse
într-un câmp electric exterior, cât şi în privinţa câmpului electric pe care îl
stabilesc.
Dipolul electric este un sistem format din două corpuri punctiforme,
având sarcini egale şi de semne contrare (q şi –q), situate la distanţa Δl
foarte mică, dar finită, unul de celălalt (fig. 1.10, a). Sarcinile dipolare se
consideră inseparabile.
+q F1 Prin definiţie, momentul
Δl Δl α E electric al dipolului p
–q +q reprezintă produsul dintre
F2 –q sarcina pozitivă q şi
a) b) vectorul Δl , orientat de
Fig. 1.10 la corpul cu sarcină
negativă spre corpul cu
sarcină pozitiva,
p = q ⋅ Δl . (1.24)
Dacă se introduce dipolul electric intr-un câmp electric uniform, asupra
lui acţionează cuplul:
C = Δl × F1 = Δl × qE = q Δl × E = p × E , (1.25)
având aceeaşi expresie cu cea a cuplului care acţionează asupra unui mic
corp polarizat (rel. 1.19).
În concluzie, condiţia de echivalenţă dintre micul corp polarizat şi
dipolul electric este egalitatea momentelor lor electrice.
1.3.2. Sarcina electrică de polarizaţie
Sarcinile electrice de polarizaţie sunt sarcini fictive, care sunt astfel
distribuite în corpuri şi pe suprafaţa lor încât să fie echivalente cu starea de
polarizare a corpurilor. În acest sens, dipolul electric este o distribuţie de
sarcini fictive, care echivalează micul corp polarizat electric.
Se consideră un corp fără purtători mobili de sarcină şi fără sarcină
electrică adevărată care, fiind într-un câmp electric exterior, se polarizează
temporar. Se presupune dielectricul împărţit în elemente de volum dv (fig.

11
 Electrotehnică

1.11, a). Un astfel de element are momentul electric:

p = P ⋅ dv , (1.26)
P fiind polarizaţia electrică. Fiecare element de volum dv=Δl·ds poate fi
înlocuit prin dipolul electric echivalent (fig. 1.11, b), având acelaşi moment
electric , orientat după direcţia lui P ,
p = dq′ ⋅ Δl . (1.27)
Din condiţia de
E
egalitate a momentelor
electrice (relaţiile 1.26
ds Δl ds şi 1.27) se obţine
– + – + expresia sarcinii
P –dq’ dq’
Δl Δl P electrice a dipolului
echivalent:
a) b) c)
Fig. 1.11
dq′ = P ⋅ ds .
Dacă elementul de arie ds nu are orientarea polarizaţiei electrice P
(fig. 1.11, c), deci dv = ds ⋅ Δl , expresia sarcinii dipolului devine:
dq′ = P ⋅ ds . (1.29)
Se consideră o suprafaţă Σ în interiorul corpului. Se va calcula sarcina
de polarizaţie din interiorul acestei suprafeţe (fig. 1.12).
Elementele de volum ale corpului
fiind înlocuite prin dipolii electrici
ds
echivalenţi, este evident că sarcina de
P
+
polarizaţie din interiorul suprafeţei
–
Σ depinde numai de sarcinile dipolilor
+ P
– intersectaţi de această suprafaţă, sarcinile
dipolilor din interiorul suprafeţei
ds compensându-se reciproc.
Pentru un dipol intersectat de
Fig. 1.12
suprafaţa Σ, sarcina dq’ a acestuia rămasă
în exteriorul suprafeţei este dq′ = P ⋅ ds ,
fiind pozitivă sau negativă după cum unghiul dintre P şi ds este mai mic
sau mai mare de 900. Sarcina dipolului considerat, care rămâne în interiorul
lui Σ este evident:

12
 Stări şi mărimi electrice. Legi

−dq′ = P ⋅ ds , (1.30)
iar sarcina electrică de polarizaţie din interiorul suprafeţei Σ va fi:
q′ = − ∫ P ⋅ ds , (1.31)
Σ

egală şi de semn contrar cu fluxul polarizaţiei electrice prin suprafaţa

respectivă.
O distribuţie în volum a sarcinii de polarizaţie poate exista doar în cazul
unor dielectrici neomogeni. La suprafaţa de separaţie dintre doi dielectrici
ce se polarizează diferit intervine însă o distribuţie superficială a sarcinii
electrice de polarizaţie.
Se va calcula densitatea superficială a sarcinii de polarizaţie de pe
suprafaţa unei plăci dielectrice polarizată uniform, vectorul P fiind
perpendicular pe suprafeţele plăcii (fig. 1.13). Se consideră un mic cilindru
n1 aplatizat cu bazele strâns aplicate pe
1 – – – – – – – – – – – – – – ρ′s1 suprafaţa laterală a plăcii dielectrice.
E P Δs Neglijând fluxul prin suprafaţă laterală
a cilindrului şi notând cu Δs suprafaţa
2
+ + + + + + + + + + + + +
ρ′s2 bazelor cilindrului şi cu ρ′s1 densitatea
n2
superficială a sarcinii de polarizaţie de
Fig. 1.13 pe suprafaţa 1 a plăcii, cu relaţia (1.31)
se obţine:
−P(− n1Δs)
ρ′s1 = = P ⋅ n1 = − P < 0 . (1.32)
Δs
În mod similar se determină:
ρ′s2 = P > 0 . (1.33)
În concluzie,densitatea superficială a sarcinii de polarizaţie ρ′s la
suprafaţă unui dielectric situat în vid este egală cu componenta vectorului P
pe direcţia normalei exterioare n a corpului în punctul considerat.
Sarcinile de polarizaţie de pe feţele plăcii se manifestă numai în
prezenţa câmpului electric exterior, ele dispărând dacă placa este scoasă din
câmp sau dacă se anulează câmpul. În plus, sarcinile de polarizaţie de semne
contrare nu pot fi despărţite, spre deosebire de sarcinile adevărate (libere).
Din aceste motive , sarcinile de polarizaţie se mai numesc şi sarcini legate.
În prezenţa unor dielectrici polarizaţi, la calculul câmpului electric
trebuie să se ţină seama atât de existenţa sarcinilor electrice adevărate cât şi
a celor de polarizaţie. În cazul simplu al plăcii dielectrice, situată în câmpul

13
 Electrotehnică

exterior de intensitate E 0 , sarcinile dipolilor din interiorul plăcii, echivalenţi

elementelor de volum ale acesteia, se compensează reciproc, rămânând
necompensate doar sarcinile de polarizaţie de pe suprafeţele plăcii.
Această distribuţie superficială a sarcinii de polarizaţie produce în
interiorul plăcii un câmp electric suplimentar de intensitate E′ , având sens
contrar câmpului electric exterior (fig. 1.14, a).
– – – – – – – – – – – – – – −q ′ – – – – – – – – – – – – – – −q ′

E0 E′ E0 E
+ + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + + +
q′ q′
a) b)
Fig. 1.14
Câmpul electric din interiorul plăcii (fig. 1.14, b) va fi aşadar:

E = E 0 + E′ ; E = E 0 − E′ . (1.34)
În mod practic, de polarizarea dielectricilor se ţine seama prin anumiţi
parametri de material (§…..).
Caracterizarea stării de polarizare a corpurilor cu ajutorul momentelor
dipolare îşi găseşte o interpretare corespunzătoare la scară microscopică.
Pentru dielectricii cu polarizare temporară există două forme de
polarizare: polarizarea de deformare şi polarizarea de orientare.
Polarizarea de deformare este caracteristică dielectricilor cu molecule
nepolare. Moleculele sunt nepolare dacă nu prezintă moment electric
propriu în absenţa unui câmp electric exterior. În caz contrar, moleculele se
numesc polare.
Cel mai simplu atom nepolar este cel al hidrogenului, format din
nucleul cu sarcină electrică elementară pozitivă (q0) şi electronul cu sarcină
electrică elementară negativă (–q0).
În absenţa unui câmp electric exterior, electronul efectuează o mişcare
aproximativ circulară în jurul nucleului (fig. 1.15, a), centrul de acţiune,
respectiv centrul de simetrie al poziţiilor electronului pe orbită coincizând
cu centrul sarcinii pozitive (nucleul).
Dacă atomul se găseşte într-un câmp electric exterior, asupra sarcinilor
elementare din atom acţionează forţe şi anume în sensul câmpului asupra
sarcinii pozitive şi în sens invers asupra electronului (fig. 1.15, b). În
consecinţă, se produce o mică deplasare Δl (finită) a centrului de simetrie al
electronului faţă de nucleu şi atomul se va comporta ca un dipol electric,
având momentul electric p = q 0 Δl , orientat în sensul câmpului electric

14
 Stări şi mărimi electrice. Legi

E=0 E exterior. Din catego-

ria dielectricilor cu mole-
–q0 –q0
F cule nepolare fac parte:
+q0 hidrogenul, oxigenul,
F
+q0 azotul, toluenul, parafina,
sulful etc.
Δl Polarizarea de defor-
– + mare se stabileşte practic
a) b) instantaneu cu aplicarea
Fig. 1.15 câmpului electric şi
depinde foarte puţin de
temperatură.
Polarizarea de orientare caracterizează dielectricii cu molecule polare
şi se datorează unei nesimetrii de structură, astfel că aceste molecule posedă
un moment electric permanent şi în absenţa unui câmp electric exterior.
Datorită agitaţiei termice aceste momente sunt orientate aleatoriu, iar la
nivel macroscopic dielectricul apare nepolarizat.
În prezenţa unui câmp electric exterior, momentele moleculare se
orientează în direcţia câmpului şi dielectricul se polarizează. La dielectricii
cu molecule polare apare de obicei şi polarizarea de deformare.
Dielectricii cu molecule polare sunt: apa distilată, acetona, unele răşini
naturale şi sintetice cauciucul etc. Aceşti dielectrici se polarizează relativ
intens, polarizarea lor fiind puternic influenţată de temperatură (polarizaţia
scade cu creşterea temperaturii).

1.4. STAREA ELECTROCINETICĂ

În anumite condiţii, corpurile conductoare se pot găsi în stare
electrocinetică. Se spune despre corpurile aflate în stare electrocinetică că
sunt parcurse de curent electric de conducţie sau pur şi simplu de curent
electric.
Condiţia necesară pentru ca un mediu conductor omogen să se găsească
în stare electrocinetică este ca în interiorul lui să existe un câmp electric.
Starea electrocinetică se pune în evidenţă prin efectele curentului
electric:
- efectul magnetic relevă faptul că în jurul unui conductor parcurs de curent
electric ia naştere un câmp magnetic, care poate fi pus în evidenţă cu
ajutorul unui ac magnetic, ce se orientează în sensul liniilor de câmp;
- efectul mecanic se referă la faptul că asupra conductoarelor parcurse de
curent electric, aflate în câmp magnetic sau între două conductoare parcurse
de curent situate în apropiere, se exercită forţe de interacţiune;

15
 Electrotehnică

- efectul termic (caloric) evidenţiază faptul că orice conductor parcurs de

curent se încălzeşte;
- efectul luminos poate însoţi efectul termic (filamentul becului cu
incandescenţă) sau poate să apară independent de acest efect (descărcările în
gaze rarefiate);
- efectul chimic constă în producerea de reacţii chimice în soluţiile de acizi,
baze sau săruri parcurse de curent. Aceste medii conductoare se numesc
conductoare de speţa a II-a sau electroliţi, spre deosebire de metale, care
reprezintă conductoare de speţa I.
La scară microscopică, starea electrocinetică se pune în legătură cu
existenţa purtătorilor mobili de sarcină electrică.
În metale purtătorii mobili de sarcină electrică sunt electronii liberi, iar
în electroliţi sunt ionii. În semiconductoare purtătorii mobili de sarcină sunt
electronii şi golurile.
Materialele izolante, adică dielectricii, teoretic nu conţin purtători
mobili de sarcină, dar nu există dielectrici perfecţi.
În absenţa unui câmp electric, datorită agitaţiei termice, purtătorii
mobili de sarcină din interiorul corpurilor se deplasează aleatoriu cu viteze
foarte mari (viteza de agitaţie termică este de aproximativ 106 m/s, în cazul
metalelor), astfel că viteza medie a acestora în raport cu corpul este nulă.
Dacă în mediul conductor se stabileşte un câmp electric, acesta va
exercita asupra purtătorilor mobili de sarcină forţe în direcţia câmpului, care
vor determina o deplasare ordonată a purtătorilor mobili de sarcină în raport
cu corpul, cu o viteză foarte mică faţă de viteza de agitaţie termică.
Viteza de deplasare ordonată a purtătorilor mobili de sarcină se numeşte
viteză de drift (de curent), fiind de ordinul a 10-4 m/s. În interpretare
microscopică, curentul electric reprezintă o mişcare ordonată a purtătorilor
mobili de sarcină electrică.
Într-un cadru mai general, noţiunea de curent electric se referă la toate
fenomenele care condiţionează stabilirea unui câmp magnetic aşa cum se
întâmplă în cazul curentului electric de conducţie. În acest sens există, pe
lângă curentul de conducţie, curent de convecţie, de deplasare şi Roentgen.
1.4.1. Intensitatea curentului electric. Densitatea de curent
Caracterizarea globală a stării electrocinetice se face cu ajutorul unei
mărimi scalare numită intensitatea curentului electric (i, I). Intensitatea
curentului electric se defineşte în raport cu o anumită suprafaţă de obicei
deschisă.
Pentru definirea intensităţii curentului electric în interpretare
microscopică se consideră că suprafaţa considerată este străbătută de sarcina

16
 Stări şi mărimi electrice. Legi

Δq în timpul Δt. Valoarea medie a intensităţii curentului electric în

intervalul de timp Δt se determină cu relaţia:
Δq
I med = (1.35)
Δt
Dacă se consideră că Δt→0, atunci se determină valoarea intensităţii
curentului la momentul t, numită valoare instantanee:
Δq dq
i = lim = . (1.36)
Δt →0 Δt dt
Dacă intensitatea curentului este constantă în timp, având aceeaşi
valoare în toate secţiunile conductorului, atunci curentul electric se numeşte
curent continuu, şi corespunzător conductorul se află în regim electrocinetic
staţionar.
Intensitatea curentului electric se măsoară în amperi (A). Amperul
poate
fi definit cu ajutorul forţei de interacţiune dintre două conductoare parcurse
de curent. Se consideră două conductoare filiforme, rectilinii, paralele şi
infinit de lungi, parcurse de curent, situate în vid la distanţa „d” unul faţa de
altul. (fig. 1.16). Forţa de interacţiune dintre conductoare se determină cu
relaţia:
i1 ⋅ i 2
i1 i2 F12 = F21 = F = μ 0 ⋅l (1.37)
2πd
F12 F 21
în care μ0=4π·10-7 H/m reprezintă o constantă universală
cu dimensiuni, numită permeabilitatea vidului.
d Dacă două conductoare filiforme, rectilinii, paralele
şi infinit de lungi, situate în vid la distanţa de 1 m unul
faţa de altul ar fi parcurse fiecare de un curent constant
Fig. 1.16
de 1 A, atunci între conductoare s-ar exercita o forţă de
-7
2·10 N pe metru de lungime.
Ca sens al curentului electric se consideră sensul de deplasare al
purtătorilor de sarcină pozitivă, respectiv sensul opus mişcării electronilor.
Caracterizarea locală a stării electrocinetice se face cu ajutorul mărimii
vectoriale numită densitate de curent ( J, j ).
Densitatea de curent este astfel definită încât fluxul ei prin suprafaţa în
raport cu care se determină curentul este egal cu intensitatea curentului
electric (fig. 1.17):

17
 Electrotehnică

i = ∫ J ⋅ ds (1.38)
S

Dacă suprafaţa S reprezintă secţiunea

J transversală a conductorului (normală la axa
S n ds conductorului), iar densitatea de curent este
constantă în secţiune (curent continuu), relaţia
Fig. 1.17 precedentă devine:
i = J ⋅S (1.39)
Unitatea de măsură a densităţii de curent este amper pe metru pătrat(A/m2).
Densitatea de curent reprezintă o condiţie restrictivă în dimensionarea
conductoarelor pentru a evita încălzirea acestora peste limitele normale
admise. În mod uzual se adoptă următoarele valori:
- J=2÷10 A/mm2, pentru liniile electrice aeriene;
- J=2÷4 A/mm2 în cazul aparatelor şi maşinilor electrice.
Valorile mai mici se referă la conductoarele cu secţiune mai mari, când
condiţiile de răcire sunt mai proaste.
Deoarece curentul se exprimă prin integrala de suprafaţa a unui produs
scalar (rel. 1.38), trebuie să se definească un sens de referinţă, respectiv de
integrare. Acesta este dat de sensul elementului de arie ds = n ⋅ ds , respectiv
sensul normalei la suprafaţa S.
Astfel, pentru acelaşi sens al curentului electric, care coincide cu sensul
lui J , intensitatea curentului poate rezulta pozitivă sau negativă în funcţie
de orientarea normalei la suprafaţă.
Pentru sensul de referinţă din figura 1.18, a, curentul rezultă pozitiv,
deoarece J ⋅ ds > 0 , în timp ce pentru sensul de referinţă din figura 1.18, b
curentul rezultă negativ ( J ⋅ ds < 0 ).
i n E J i n E J
S S
a) b)
Fig. 1. 18
1.4.2. Tensiunea electromotoare
Fie două corpuri conductoare C1 şi C2, omogene şi fixe în spaţiu,
încărcate cu sarcini electrice (fig. 1.19).
Dacă întreruptorul K înseriat pe conductorul de legătură dintre cele
două corpuri este deschis, corpurile aflate la potenţiale diferite, se găsesc în
stare electrostatică.

18
 Stări şi mărimi electrice. Legi

K La închiderea întreruptorului K, în
conductorul de legătură, câmpul
V1 V2 electric, datorat diferenţei de potenţial
C1 C2 dintre sfere, determină apariţia unui
Fig. 1.19 curent electric, al cărui sens este invers
sensului de deplasare al electronilor.
Curentul care se stabileşte în conductor are o durată foarte scurtă
(milionimi de secundă).
Transferul de sarcină de pe un corp pe celălalt durează până la egalarea
potenţialelor celor două corpuri, moment în care câmpul electric din
conductor se anulează, tensiunea între sfere devenind nulă.
Pentru a stabili în conductor un curent electric de durată este necesar ca
în circuit să se intercaleze o sursă de energie, numită generator, care are
rolul de a menţine diferenţa de potenţial existentă între corpuri (fig. 1.20).
I Pentru menţinerea acestei
diferenţe de potenţial, sursa de
energie readuce electronii de pe
E corpul 1 pe corpul 2, sub acţiunea
unor forţe neelectrice (deplasarea
electronilor se face în sens invers
forţei electrice exercitate de
V1 V2 câmpul electric E asupra lor).
Similar cu definirea intensităţii
câmpului electric, se defineşte
Fig. 1.20 intensitatea câmpului electric
imprimat E i , prin raportul dintre forţa de natură neelectrică şi sarcina
asupra căreia acţionează:
F neel
Ei = (1.40)
q
Intensitatea câmpului electric imprimat se măsoară în V/m la fel ca şi
intensitatea câmpului electric coulombian.
În regim electrocinetic, rezultanta forţelor medii de natură electrică şi
neelectrică este diferită de zero, deci F + F neel ≠ 0 sau q(E + E i ) ≠ 0 ,
respectiv:
E + Ei ≠ 0 . (1.41)
În regim electrostatic, curentul electric fiind nul, condiţia de echilibru
electrostatic este:

19
 Electrotehnică

E + Ei = 0 . (1.42)
Prin definiţie, tensiunea electromotoare de contur reprezintă integrala
de linie a sumei dintre intensitatea câmpului electric coulombian şi
intensitatea câmpului electric imprimat de-a lungul conturului considerat:
u e = v∫ (E + E i ) ⋅ dl . (1.43)
Γ

Deoarece:
1 L
u e = v∫ (E + E i ) ⋅ dl = ∫
v (F + Fneel ) ⋅ dl = , (1.44)
Γ q Γ q
rezultă că tensiunea electromotoare de contur este numeric egală cu lucrul
mecanic efectuat de forţa rezultantă pentru deplasarea sarcinii electrice
unitare pe conturul închis Γ.
Integrala (1.44) poate fi descompusă astfel:
u e = v∫ (E + E i ) ⋅ dl = v∫ E ⋅ dl + v∫ E i ⋅ dl = v∫ E i ⋅ dl , (1.45)
Γ Γ Γ Γ

deoarece conform teoremei potenţialului electrocinetic staţionar, ∫ E ⋅ dl = 0 .

Γ
În plus, integrala (1.45) poate fi descompusă în suma unor integrale
curbilinii pe porţiuni ale curbei închise Γ. Pe unele din aceste porţiuni
E i ≠ 0, pe altele E i = 0.
În cazul experienţei descrise anterior, câmpul electric imprimat există
doar în interiorul generatorului, acesta reprezentând o sursă de tensiune
electromotoare.
Sursele de tensiune electromotoare se simbolizează ca în figura 1.21.
Se menţionează că t.e.m. poate fi produsă prin diferite procedee:
accelerare mecanică, efecte chimice, difuziune, fenomene de contact sau
prin alte efecte.
K Se consideră bateria
din figura 1.22 care,
(m)
+ + – realizează o acumulare de
ue
+ sarcini electrice pozitive la
ue
– A (n) B
un pol şi o acumulare de
–
Baterie sarcini electrice negative la
celălalt pol.
Fig. 1.21 Fig. 1.22 Dacă întreruptorul K este
deschis, circuitul se
găseşte în regim electrostatic. Se calculează t.e.m. pentru conturul Γ, format
din circuitul exterior AmB şi cel din interiorul bateriei BnA; se obţine:

20
 Stări şi mărimi electrice. Legi

u e = v∫ (E + E i ) ⋅ dl = ∫ (E + E i ) ⋅ dl + ∫ (E + E i ) ⋅ dl = ∫ E ⋅dl = U AB (1.46)
Γ AmB BnA AmB

Rezultatul de mai sus se obţine deoarece pe porţiunea AmB nu există

câmp electric imprimat, pe această porţiune existând numai câmp
electrostatic, iar integrala pe porţiunea BnA este nulă, deoarece mediul
conductor din baterie se găseşte în echilibru electrostatic ( E + E i = 0 ).
În concluzie, tensiunea electromotoare a unei surse este egală cu
tensiunea măsurată între bornele sale la funcţionarea în gol a acesteia
(comutatorul K deschis).
În cazul general al câmpului nestaţionar apare şi un câmp electric indus,
care este un câmp electric solenoidal ( E S ) produs de variaţia în timp a
fluxului magnetic. Câmpul electric indus are circulaţia diferită de zero şi, ca
urmare, în regim nestaţionar, t.e.m. se determină cu relaţia:
u e = v∫ (E i + ES ) ⋅ dl . (1.47)
Γ

1.5. LEGI GENERALE ŞI DE MATERIAL

1.5.1. Legea fluxului electric

Fluxul electric este o mărime scalară care caracterizează gradul de
pătrundere a câmpului electric printr-o suprafaţă. Se defineşte atât pentru o
suprafaţă deschisă cât şi pentru o suprafaţă închisă. Fluxul electric printr-o
suprafaţă S (fig. 1.23) se determină ca integrala de suprafaţă a inducţiei
electrice prin suprafaţa respectivă:
E, D
n
Ψ = ∫ D ⋅ ds (1.48)
α S

ds în care ds reprezintă elementul de

suprafaţă, normal la suprafaţa S, în
S punctul în care se consideră D .
Legea fluxului electric este o lege
generală care precizează că fluxul
electric printr-o suprafaţă închisă Σ este
Γ
egal cu sarcina electrică adevărată totală
Fig. 1.23 qΣ din interiorul suprafeţei considerate:

∫ D ⋅ ds = q
Σ
Σ . (1.49)
Fluxul electric, la fel ca sarcina electrică, se măsoară în coulombi (C).

21
 Electrotehnică

Elementul de suprafaţă ds se consideră după normala exterioară la

suprafaţă.
Ţinând seama că în vid D = ε 0 ⋅ E , relaţia (1.49) devine:

qΣ
∫ E ⋅ ds = ε
Σ
0
, (1.50)

fiind cunoscută sub numele de teorema lui Gauss.

Din relaţia (1.49) rezultă că unitatea de măsură pentru fluxul electric
este coulombul (C), iar pentru inducţia electrică este (C/m2).
1.5.2. Legea legăturii dintre inducţia câmpului electric D ,
intensitatea câmpului electric E şi polarizaţia electrică P
Într-un punct dintr-un dielectric polarizat, între mărimile de stare E şi
D ale câmpului electric şi polarizaţia electrică P există relaţia:
D = ε0 E + P , (1.51)
care este o lege generală, valabilă în orice regim al câmpului
electromagnetic.
În general, vectorul P corespunde polarizaţiei totale, respectiv sumei
dintre polarizaţia temporară P t şi polarizaţia permanentă P p , deci
P = Pt + Pp .
Inducţia electrică D corespunde, conform legii fluxului electric (rel.
1.49), numai sarcinii electrice adevărate, în timp ce polarizaţia P
corespunde sarcinii de polarizaţie. Din relaţia (1.51) rezultă că intensitatea
câmpului electric E , în prezenţa unor dielectrici, corespunde atât sarcinii
adevărate cât şi sarcinii de polarizaţie. În aceste condiţii, pentru o suprafaţă
închisă Σ se poate scrie relaţia:
q + q′
∫ E ⋅ ds =
Σ ε0
, (1.52)

în care q este sarcina electrică adevărată, iar q’ sarcina de polarizaţie din

interiorul suprafeţei Σ.
În dielectricii izotropi cu polarizaţie temporară, vectorii D , E şi P
sunt omoparaleli.
Pentru un punct din vid, relaţia (1.51) se reduce la D = ε 0 E (rel. 1.8).
În medii cu polarizaţie temporară, relaţia (1.51) ia o formă particulară

22
 Stări şi mărimi electrice. Legi

(rel. 1. 59).
1.5.3. Legea conservării sarcinii electrice
Se consideră o suprafaţă Σ în interiorul căreia există corpuri încărcate
cu sarcină electrică şi care trece, în general, prin medii conductoare şi
dielectrici. Experienţa relevă faptul că variaţia sarcinii din interiorul
suprafeţei implică apariţia unui curent electric de conducţie prin suprafaţa Σ.
Această constatare poate fi exemplificată cu ajutorul unui condensator
încărcat ale cărui armături se pun în legătură printr-un conductor electric (la
închiderea întreruptorului K). (fig. 1.24).
iΣ Suprafaţa Σ străbate dielectricul dintre
armături şi conductorul de legătură, armătura
qΣ Σ pozitivă găsindu-se în interiorul ei.
++ ++ La închiderea lui K condensatorul se
K descarcă iar prin conductor se stabileşte un
–– –– curent electric. Conform legii conservării
sarcinii electrice (lege generală), intensitatea
curentului de conducţie total iΣ care străbate
Fig. 1.24 suprafaţa închisă Σ este în fiecare moment
egală şi de semn contrar cu variaţia în raport cu timpul a sarcinii electrice
adevărate din interiorul suprafeţei:
dq Σ
iΣ = − (1.53)
dt
În regim electrocinetic staţionar, mărimile fiind invariabile în timp,
legea conservării sarcinii electrice se reduce la:
i Σ = ∫ J ⋅ ds = 0 , (1.54)
Σ

deci intensitatea curentului de conducţie total iΣ printr-o suprafaţă închisă Σ

este nulă.
1.5.4. Legea polarizaţiei electrice temporare
Legea polarizaţiei temporare este o lege de material, care exprimă
dependenţa dintre polarizaţia electrică P şi intensitatea câmpului electric
E , având forma generală:
P = P(E) . (1.55)
Forma explicită a acestei legi depinde de dielectricul considerat şi de
condiţiile în care are loc polarizarea (valorile intensităţii câmpului electric,
temperatura etc.).

23
 Electrotehnică

Referindu-ne la un corp, se spune că acesta este omogen dacă are

aceleaşi proprietăţi fizice în toate punctele sale (parametri de material
constanţi) şi neomogen, în caz contrar. Dacă în vecinătatea unui un punct
din corp, proprietăţile fizice sunt aceleaşi după toate direcţiile, corpul se
numeşte izotrop şi anizotrop, în caz contrar.
Pentru dielectricii izotropi, legea polarizaţiei temporare devine:
P = ε0 χe E , (1.56)
în care χe reprezintă un parametru de material scalar adimensional, numi
susceptivitate electrică. Dacă susceptivitatea electrică nu depinde de
intensitatea câmpului electric atunci dielectricul este liniar şi neliniar în caz
contrar.
În cazul dielectricilor liniari, din relaţia (1.56) se deduce că polarizaţia
electrică P este direct proporţională cu intensitatea câmpului electric E .
Dependenţa neliniară dintre P şi E este caracteristică dielectricilor cu
molecule polare, la care predomină polarizarea de orientare. O neliniaritate
accentuată se constată în cazul materialelor feroelectrice, la care dependenţa
P(E) , în cazul unei polarizări alternative, reprezintă un ciclu (histerezis
electric).
Pentru dielectricii cu polarizare temporară, ţinând seama de relaţia
(1.56), legea legăturii dintre D , E şi P devine:
D = ε 0 E + P = ε0 (1 + χe )E . (1.57)
Mărimea de material adimensională
ε r = 1 + χe (1.58)
se numeşte permitivitate relativă a materialului respectiv.
Ţinând seama de relaţia (1.58), legea legăturii se poate scrie astfel:
D = ε 0 ε r E = εE , (1.59)
unde ε=ε0·εr, având dimensiunile lui ε0, se numeşte permitivitate absolută.
Caracterizarea dielectricilor se face fie prin εr fie prin χe, între aceste
mărimi existând relaţia (1.58).
La corpurile care nu se polarizează electric (de exemplu metalele), χe=0
şi εr=1. La dielectricii liniari, permitivitatea relativă εr este independentă de
intensitatea câmpului electric.
În continuare se dă o interpretare intuitivă a permitivităţii relative εr.
Pentru aceasta se consideră o sferă metalică încărcată cu sarcina electrică
adevărată q, situată în vid, intensitatea câmpului electric în punctul A fiind

24
 Stări şi mărimi electrice. Legi

E 0 (fig. 1.25, a).

+ + + + q’
+ + E0 + + E
q q
+ + r A + + r A
+ + + +

a) b)
Fig. 1.25
Dacă aceeaşi sferă, încărcată cu sarcina q, se introduce într-un dielectric
izotrop şi omogen (fig. 1.25, b), în acelaşi punct A, intensitate câmpului
electric va fi E (E<E0). Micşorarea intensităţii câmpului electric se
datorează faptului că la suprafaţa dielectricului dinspre sferă se manifestă
sarcini de polarizaţie q’ de semn contrar faţă de sarcina adevărată a sferei
(q’<0). Sarcina adevărată a sferei fiind aceeaşi în ambele situaţii, inducţia
electrică în punctul A va avea aceeaşi valoare,
ε0 E 0 = ε0εr E , (1.60)
din care rezultă:
E0
εr =
≥ 1. (1.61)
E
Ţinând seama de proporţionalitate dintre sarcinile electrice şi
intensităţile corespunzătoare ale câmpurilor electrice (E0~q şi E~q+q’),
relaţia (1.61) se poate scrie sub forma:
q
εr = . (1.62)
q + q′
În cazul unor distribuţii volumetrice sau superficiale ale sarcinilor se
obţin expresiile:
ρv ρs
εr = ; εr = . (1.63)
ρv + ρ′v ρs + ρ′s
În tabelul 1.1 se dau permitivităţile relative pentru câteva materiale
dielectrice.

25
 Electrotehnică

Tabelul 1.1
Gaze Lichide Solide
aer uscat 1,0006 acetonă 21,5 bachelită 4,5÷6
argon 1,0005 apă distilată 80÷81 sticlă 5÷10
hidrogen 1,0003 alcool etilic 26 preşpan 3÷5
oxigen 1,00055 ulei de 2,2÷2,5 lemn uscat 3÷4
transformator

1.5.5. Legea conducţiei electrice

În orice moment, în fiecare punct al unui mediu conductor aflat în stare
electrocinetică există o dependenţă între intensitatea câmpului electric E şi
densitatea de curent J de forma:
J = J(E) . (1.64)
Forma explicită a acestei relaţii generale depinde de natura şi starea
mediului conductor. Ea reprezintă o lege de material numită legea
conducţiei electrice în formă locală.
Mediile conductoare în care dependenţa dintre J şi E se exprimă
printr-o relaţie liniară, se numesc medii liniare, respectiv neliniare în caz
contrar.
Dacă proprietăţile mediului în jurul unui punct sunt aceleaşi în toate
direcţiile, mediul se numeşte izotrop.
Pentru medii izotrope şi liniare, legea conducţiei electrice se reduce la
forma simplă:
J = σ⋅E , (1.65)
respectiv:
E = ρ⋅J , (1.66)
în care σ reprezintă o constantă de material (scalar pozitiv) numită
1
conductivitate electrică, iar mărimea reciprocă (inversă) ρ = se numeşte
σ
rezistivitate electrică.
În sistemul internaţional de unităţi, rezistivitatea se măsoară în
ohm·metru (Ωm), iar conductivitatea în siemens pe metru (S/m).
În practică se foloseşte frecvent ca unitate de măsură pentru rezistivitate
⎡ Ω ⋅ mm 2 ⎤ mm 2
⎢ ⎥ ; 1Ω = 10−6 Ω ⋅ m
⎣ m ⎦ m
Forma locală a legii conducţiei electrice în medii liniare şi izotrope este

26
 Stări şi mărimi electrice. Legi

cunoscută sub numele de legea lui Ohm în formă locală.

În prezenţa câmpurilor imprimate, legea conducţiei electrice pentru
medii izotrope şi liniare devine:
J = σ(E + E i ) (1.67)
sau:
E + Ei = ρ⋅ J (1.68)
în care E i reprezintă intensitatea câmpului electric imprimat.
Suma dintre intensitatea câmpului electric produs de sarcinile electrice
E (câmp coulombian) şi intensitatea câmpului electric imprimat E i se
numeşte intensitatea câmpului electric în sens larg:
El = E + Ei . (1.69)
În regim variabil intervine încă o componentă a câmpului electric,
corespunzătoare variaţiei în timp a câmpului magnetic (câmp electric
solenoidal).
Forma integrală a legii conducţiei electrice se obţine prin integrarea
relaţiei (1.66) pentru o porţiune de conductor cuprinsă între secţiunile 1 şi 2.
(fig. 1.26).
l12 Efectuând integrala în lungul liniei
mijlocii a conductorului, vectorul dl fiind
dl i E orientat dinspre 1 spre 2 şi presupunând că
(ρ) J în conductor vectorii E şi J sunt colineari
1 2 (mediu izotrop), având aceeaşi orientare cu
Fig.1.26 dl , rezultă:
2 2 2 2 i l
∫
1
E ⋅ dl = ∫ ρ ⋅ J ⋅ dl = ∫ ρ ⋅ J ⋅ dl = ∫ ρ dl = i ⋅ρ 12
1 1 1 S S
(1.70)
2
Deoarece ∫ 1
E ⋅ dl = u12 , se obţine:

l12
.u12 = i ⋅ρ (1.71)
S
La deducerea relaţiei (1.71) s-a presupus că suprafaţa secţiunii
transversale a conductorului este constantă (S), conductorul are
rezistivitatea ρ, l12 fiind lungimea conductorului cuprinsă între secţiunile 1
şi 2.
Mărimea

27
 Electrotehnică

l12
R12 = ρ (1.72)
S
reprezintă rezistenţa electrică a conductorului între punctele 1 şi 2.
Rezistenţa electrică se măsoară în ohmi (Ω). Mărimea reciprocă rezistenţei
se numeşte conductanţă:
1
G= (1.73)
R
şi se măsoară în Siemens (1 S=1 Ω-1).
Ţinând seama de relaţia (1.72), forma integrală a legii lui Ohm este:
u12 = R12 ⋅i . (1.74)
Rezistenţa electrică se notează prin simbolurile R sau r.
Relaţia (1.74) permite definirea unităţii de măsură pentru rezistenţă: un
conductor are rezistenţa de 1 Ω, dacă o tensiunea electrică de 1 volt aplicată
la bornele sale, determină prin conductor un curent cu intensitatea de 1 A,
1V
1Ω = . (1.75)
1A
Sistemul fizic dintre punctele 1 şi 2 poartă numele de rezistor. În limbaj
curent se utilizează, de obicei, denumirea de rezistenţă atât pentru sistemul
fizic (rezistor) cât şi pentru proprietatea acestuia de a se opune trecerii
curentului electric prin el (rezistenţă).
Rezistorul este liniar dacă rezistenţa sa nu depinde nici de tensiunea
aplicată la bornele sale, nici de curentul care-l străbate.
În figura (1.27) sunt indicate semnele convenţionale utilizate pentru
reprezentarea rezistoarelor (a
a) b) şi b pentru rezistoare liniare, c
şi d pentru neliniare).
Porţiunea de circuit cuprinsă
c) d) între între secţiunile 1 şi 2
Fig. 1.27 poate fi reprezentată simbolic
ca în figura 1.27.
2
Tensiunea de-a lungul conductorului u12 = ∫ E ⋅ dl = V 1 − V 2 este egală,
1

28
 Stări şi mărimi electrice. Legi

i în regim electrocinetic, cu diferenţa potenţialelor bornelor 1

1 şi 2, ea nedepinzând de drumul de integrare. Dacă integrala
de linie a intensităţii câmpului electric între bornele laturii
ub u12 R
se efectuează de-a lungul unei curbe care trece prin
dielectricul din exteriorul conductorului (fig. 1.28),
2
tensiunea electrică astfel calculată se numeşte tensiune la
Fig. 1.28
borne şi are aceeaşi expresie:
u b = V1 − V2 , (1.76)
iar legea conducţiei electrice poate fi scrisă şi sub forma:
ub = R ⋅ i . (1.77)
Pentru o porţiune de circuit care conţine între secţiunile 1 şi 2 şi o sursă
de tensiune electromotoare, orientată dinspre 1 spre 2 (fig. 1.29, a), forma
u12 integrală a legii conducţiei electrice devine:
i 2 2
1 2 ∫1
(E + E i ) ⋅ dl = ∫ ρ ⋅ J ⋅ dl,
1
ue R
a) care conduce la:
u12 u12 + u e = R ⋅ i . (1.78)
i
1 Sensurile de referinţă ale mărimilor care
2
ue R intervin în relaţia 1.78 (u12, ue12 şi i) au aceeaşi
b) orientare, adică de la 1 la 2. Dacă sensul de
Fig. 1.29 referinţă al uneia dintre mărimile care intervin în
(1.78) se inversează, aceasta implică modificarea
semnului mărimii în relaţia respectivă. De exemplu, pentru asocierea
sensurilor de referinţă conform figurii 1.29, b relaţia (1.78) se modifică
astfel:
−u12 + u e = R ⋅i . (1.79)

1.5.5.1. Conductivitatea şi rezistivitatea electrică a materialelor

După valorile rezistivităţii, materialele se împart în:
- materiale conductoare, cu rezistivitatea ρ=(10-8÷10-6) Ω⋅m;
- materiale semiconductoare cu rezistivitatea ρ=(10-5÷108) Ω⋅m;
- materiale izolante, cu rezistivitatea ρ=(108÷1020) Ω⋅m.
În tabelul (1.2) sunt prezentate valorile rezistivităţii ρ, conductivităţii σ
şi coeficientului de temperatură a rezistivităţii α, pentru diferite materiale.

29
 Electrotehnică

Tabelul 1.2
Coeficientul de
Rezistivitatea ρ Conductivitate
Materialul temperatură la Observaţii
[Ωm] la 200 C a σ [S/m]
200C [1/0C]
Aluminiu (0,028···0,03)⋅10-6 (33···36)⋅106 +3,6⋅10-3
Argint (0,016···0,017)⋅10-6 (59···63)⋅106 +3,7⋅10-3
Aur 0,022⋅10-6 45,4⋅106 +4⋅10-3
Cupru 0,017⋅10-6 57⋅106 +3,9⋅10-3
Fier (pur) 0,1⋅10-6 10⋅106 +4,5⋅10-3
Fier (tole) 0,13⋅10-6 7,7⋅106 +4,5⋅10-3 metale
Mercur 0,96⋅10-6 1,04⋅106 +1⋅10-3
Nichel 0,1175⋅10-6 8,5⋅106 +6,5⋅10-3
Plumb 0,21⋅10-6 4,8⋅106 +4,5⋅10-3
Wolfram 0,05⋅10-6 20⋅106 +5⋅10-3
Zinc 0,06⋅10-6 16,7⋅106 +3,7⋅10-3
Constantan 0,5⋅10-6 2⋅106 -0,05⋅10-3
Aliaje de
Manganină 0,42⋅10-6 2,4⋅106 +0,02⋅10-3
mare
Nichelină 0,43⋅10-6 2,32⋅106 +0,23⋅10-3 rezistivitate
Crom-nichel 1,12⋅10-6 0,84⋅106 +0,13⋅10-3
Cărbune pentru
(50···80)⋅10-6 (13···20)⋅103 -0,8⋅10-3
lămpi cu arc
Perii de grafit (12···49)⋅10-6 (25···83)⋅103
Pământul 102···104 10-4···10-2
Apa de râu 10···102 10-2···10-1 diverse
Apa de mare ∼0,3 ∼3
Apa distilată 104···105 10-5···10-4
Ulei de
1012…1018 10-18…10-12
transformator
Se constată din datele prezentate în tabel că dintre materialele
conductoare metalice folosite în tehnică, argintul are rezistivitatea cea mai
mică; fiind un material preţios, utilizarea lui este limitată la contacte
electrice, fire de suspensie pentru aparate de măsură etc.
Materialul de bază pentru conductoarele electrice este cuprul a cărui
rezistivitate este cu puţin mai mare decât a argintului. Deoarece cuprul este
un material deficitar, el este înlocuit cu aluminiul (la linii electrice, coliviile
motoarelor unor maşini asincrone etc.).
Utilizarea aluminiului prezintă unele avantaje economice importante: la
aceeaşi rezistenţă electrică şi lungime, secţiunea conductorului de aluminiu
este de 1,6 ori mai mare decât a conductorului de cupru, dar greutatea
conductorului de aluminiu este aproximativ jumătate din greutatea
conductorului de cupru. În plus, tona de cupru este de cca. 1,7 ori mai
scumpă decât tona de aluminiu.

30
 Stări şi mărimi electrice. Legi

Aliajele de mare rezistivitate (tabelul 1.2) au o serie de aplicaţii

specifice în tehnică.
Manganina, având un coeficient de temperatură scăzut, se foloseşte la
construcţia rezistenţelor etalon şi de precizie.
Constantanul şi nichelina se utilizează pe scară largă la construcţia
reostatelor, iar aliajele crom-nichel pentru aparate electrotermice.
Rezistivitatea materialelor conductoare variază cu temperatura,
ρθ = ρ20 ⎡⎣1 + α(θ − 200 ) ⎤⎦ , (1.80)
în care: α reprezintă coeficientul de temperatură al rezistivităţii, având
ordinul de mărime de α≅4⋅10-3/grad-1, adică o variaţie a rezistivităţii de cca.
4% pentru o variaţie de temperatură de 100C; ρ20 este rezistivitatea la o
temperatură a mediului ambiant de 200C (se dă în mod obişnuit în tabele).
În cazul materialelor semiconductoare, coeficientul de temperatură
poate să fie şi negativ, rezultând o scădere a rezistivităţii cu creşterea
temperaturii.
1.5.5.2. Supraconductibilitatea
La temperaturi foarte joase, în general sub 10 K, rezistivitatea unor
materiale şi aliaje scade brusc la zero. Acest fenomen, descoperit în 1911 de
către Kamerling Onnes, poartă numele de supraconductibilitate.
Temperatura la care valoarea rezistivităţii devine nulă se numeşte
temperatură critică, fiind caracteristică materialului conductor. În figura
1.30 este reprezentată variaţia rezistivităţii cu temperatura pentru argint (a)
şi staniu (b). Se observă că la argint rezistivitatea scade continuu cu
temperatura, în timp ce rezistivitatea staniului scade brusc la zero la
temperatura Tc=3,72 K.
ρ ρ Concluzia este că
staniul este un material
supraconductor, în timp
ce argintul nu este, cu
toate că argintul este un
conductor foarte bun. Se
K Tc K cunosc aproximativ 20 de
a) b) elemente metalice (Pb,
Fig. 1.30 Sn, Ti, etc) şi de
asemenea numeroase aliaje supraconductoare. În tabelul 1.3 se indică câteva
dintre ele. Se remarcă că cele mai bune materiale conductoare (argint,
cupru) nu sunt supraconductoare.

31
 Electrotehnică
Tabelul 1.3
Materialul Tc [K] Temperatura critică a materialelor
Al 1,175 supraconductoare depinde de valoarea
Sn 3,72 câmpului magnetic exterior.
Pb 7,18 Starea de supraconductibilitate este
Nb 8,7 însoţită de o serie de proprietăţi şi comportări
Ti 0,39
interesante:
- un curent, odată stabilit într-un supraconductor, se menţine timp
îndelungat dacă temperatura T<Tc;
- în interiorul unui supraconductor nu se poate stabili un câmp magnetic
(efectul Meisner).
Rezistivitatea electrică a materialelor este influenţată şi de alţi factori:
câmp electric, câmp magnetic etc.. De exemplu, rezistivitatea carburii de
siliciu scade cu creşterea câmpului electric, proprietate ce are aplicaţii la
construcţia descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă, folosite la protecţia
instalaţiilor electrice împotriva supratensiunilor.
În prezenţa câmpului magnetic, rezistivitatea electrică a materialelor
conductoare şi semiconductoare parcurse de curent, creşte, comportare
cunoscută sub denumirea de efect magnetorezistiv fizic sau efect Gauss.
1.5.6. Legea transformării energiei în medii conductoare parcurse
de curenţi (Joule - Lenz)
La trecerea curentului electric printr-un conductor se dezvoltă căldură,
fapt ce denotă că în procesul de conducţie electrică se produc transformări
de energie.
Se constată, de asemenea, că în sursele de energie (pile şi
acumulatoare) parcurse de curent intervin transformări energetice
(dezvoltarea sau absorbţia energiei unor reacţii chimice).
Legea transformării energiei în medii conductoare parcurse de curent
este o lege generală, care în formă locală, dă expresia energiei cedate de
câmpul electromagnetic în unitatea de timp şi pe unitatea de volum a
conductorului. În conformitate cu această lege, puterea cedată de câmpul
electromagnetic unităţii de volum dintr-un conductor aflat în stare
electrocinetică este egală cu produsul scalar dintre intensitatea câmpului
electric E şi densitatea de curent J ,
p = E⋅J. (1.81)
În cazul particular al conductoarelor liniare, izotrope şi omogene (în
care Ei = 0 ) ţinând seama de legea lui Ohm (rel. 1.66), expresia (1.81) se
poate scrie sub forma:

32
 Stări şi mărimi electrice. Legi

p = E ⋅ J = ρ ⋅ J 2 > 0, (1.82)
numită şi forma locală a legii lui Joule-Lenz.
În expresia (1.82), p reprezintă căldura dezvoltată în unitatea de timp şi
unitatea de volum a conductorului parcurs de curent. Ea este independentă
de sensul curentului, fiind întotdeauna pozitivă şi corespunde efectului
electrocaloric ireversibil sau efectul Joule-Lenz.
În concluzie, în procesul de conducţie electrică o parte din energia
câmpului electromagnetic se transformă ireversibil în căldură.
Dacă se integrează expresia (1.81) pe volumul V al conductorului, se
u12 obţine puterea totală P, cedată de
câmpul electromagnetic conductorului
parcurs de curent. În cazul unui
i dl S E
conductor filiform ( E, J şi dl sunt
(ρ) ds J
paraleli) şi ţinând seama că
1 2
dv = dl ⋅ ds (fig. 1.31), se obţine:
Fig. 1.31

2
P = ∫ E ⋅ J ⋅ dv = ∫ E ⋅ dl ⋅∫ J ⋅ ds = u12 ⋅ i . (1.83)
V 1 S

Ţinând seama de forma integrală a legii lui Ohm (rel. 1.77), expresia
puterii cedate de câmpul electromagnetic conductorului parcurs de curent,
transformată ireversibil în căldură, se poate scrie sub forma:
u2
P = u ⋅ i = R ⋅ i2 = (1.84)
R
Unitatea de măsură pentru puterea electrică se numeşte Watt (W).
Energia produsă sau consumată într-un interval de timp se calculează ca
produsul dintre putere şi timp. Dacă puterea variază în intervalul de timp
considerat, energia se determină cu relaţia:
t
W = ∫ P ⋅ dt . (1.85)
0

Unitatea de măsură a energiei în sistemul internaţional se numeşte joule

(1J=1W⋅1s). În practică se utilizează frecvent unitatea numită kilowattoră
(1kWh=3,6⋅106 J).
În cazul mai general în care intervine şi un câmp electric imprimat,
ţinând seama de legea conducţiei electrice pentru această situaţie (rel. 1.78),
puterea cedată de câmpul electromagnetic unităţii de volum a conductorului
aflat în stare electrocinetică ( EJ ), are expresia:

33
 Electrotehnică

p = E ⋅ J = ρ ⋅ J 2 − E i ⋅ J, (1.86)
în care primul termen din partea dreaptă (ρ⋅J2 >0), corespunde efectului
Joule-Lenz, iar al doilea termen se referă la schimbul de putere dintre
câmpul electromagnetic şi sursă.
Dacă vectorii E i şi J sunt omoparaleli (au acelaşi sens, deci curentul
străbate sursa în sensul tensiunii electromotoare), puterea Ei J > 0 este
efectiv cedată de sursă şi primită de câmpul electromagnetic (de exemplu la
o sursă de t.e.m., care produce energie electrică).
Dacă vectorii E i şi J sunt antiparaleli (au sensuri contrare, deci
curentul străbate sursa în sens opus tensiunii electromotoare), puterea
Ei J < 0 este efectiv cedată de câmpul electromagnetic şi primită de sursă
(de exemplu, la un acumulator care se încarcă).
Integrând relaţia (1.86) pe volumul V al conductorului se obţine forma
integrală a legii transformării energiei în medii conductoare parcurse de
curenţi, în prezenţa câmpurilor imprimate:
P = R ⋅ i 2 − U e ⋅ i, (1.87)
în care primul termen din partea dreaptă R⋅i2>0 reprezintă puterea disipată,
adică dezvoltată ireversibil sub formă de căldură în conductor, iar al doilea
termen Ue⋅i reprezintă puterea generată de sursă şi cedată câmpului
electromagnetic, dacă Ue şi i au acelaşi sens efectiv (Ue⋅i>0), sau puterea
primită de sursă din partea câmpului electromagnetic, dacă Ue şi i au sensuri
efectiv opuse (Ue⋅i<0); ultima situaţie corespunde regimului de încărcare al
sursei.

34