Ca ntr-o trista casa solitara, n sufletu-mi batut de vijelie Eu vad un om ce-a nceput sa moara... Un cntaret cu rostul de la tara Se duce-acum si n-o sa mai nvie Cu chipul lui senin de-odinioara... Demult... Demult... Din cea dinti clipita, De cnd te-au smuls de la batrna vatra, Din casa cu sindrile-acoperita, De-atunci ncepe moartea-ti nesfrsita, De-atunci te fura fiecare piatra... Te-au biruit n stingerea domoala Straine legi din guri necunoscute; S-a poticnit curata ta sfiala, La orice pas, de pravili nestiute; Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocara Te-ai dus, sarmane suflet de la tara. Din orice colt mi te prindea o srma Si te-alunga un suier de masina... Avutul tau s-a risipit pe cale, Te-au parasit si zmei si cosnzene, T;i s-a uscat si lacrima din gene, Au amutit si sfaturile tale... Asa, pe rnd, ti-a tot trimis viata Un nou tlhar, n orice clipa noua, Si fara mila-n toata dimineata Te-a despoiat cu minile-amndoua!... Acuma simt: drumetul da sa moara... Un oaspe nou i sta la capatie, ncetisor n casa se strecoara, Cu albe mini, cu inima bolnava, Cu ochii arsi de friguri si otrava... Stapn de-acuma el o sa ramie. Privindu-si lung ograda n ruine, El trist si spune gndul ce-l apasa; Tu mori acum... dar umbra ta revine, Si pururi simt ca singur nu ma lasa, n nopti trzii s-a furisa la mine Si-o sa ma stiu strain la tine-n casa...