Professional Documents
Culture Documents
1
- curentul electric (printr-o suprafaţă S) i = ∫ Jnd A,
S
(cu sensul de referinţă n )
d φ SΓ (1.3-1)
eΓ = − ,
dt
în care eΓ este tensiunea (electromotoare) indusă în lungul conturului închis Γ, iar φSΓ este
fluxul magnetic prin suprafaţa SΓ sprijinită pe conturul Γ:
D D
e Γ = ∫ E d sΓ , φ SΓ = ∫ Bn SΓ d A. (1.3-2)
Γ SΓ
Versorul normalei n SΓ şi vectorul element de arc d sΓ sunt asociaţi după regula burghiului
drept, ca în figura 1.3-1a.
Legea se poate prezenta şi sub forma integrală explicită
d
∫Γ d s = − d t
E ∫SΓ
B n SΓ d A. (1.3-3)
2
Fig. 1.3-1. Convenţii la scrierea legii inducţiei
electromagnetice (a) şi cazul unei suprafeţe de
discontinuitate (b).
unde
df G ∂ G
dt
=
∂t
(
+ w div G + rot G × w , ) (1.3-5)
unde w este viteza punctelor suprafeţei SΓ.
Transformând integrala de contur în integrală de suprafaţă (cu teorema lui Stokes) şi
folosind derivata de flux pentru a doua integrală, în domenii de continuitate şi netezime a
câmpurilor de vectori se obţine forma locală
df B
rot E = − . (1.3-6)
dt
Pentru suprafeţe de discontinuitate, scriind forma integrală pe un mic contur ΓS strâns de
o parte şi de alta a suprafeţei de discontinuitate, pe o lungime ∆l (figura 1.3-1b), se obţine
E 2 t ∆l + E1 ( − t ) ∆l = 0,
sau
( )
n 12 × E 2 − E1 = rot S E = 0, (1.3-7)
respectiv Et1 = Et2, adică la trecerea prin suprafaţa de discontinuitate se conservă componenta
tangenţială a intensităţii câmpului electric.
ψ Σ = qΣ , (1.3-8)
unde ψΣ este fluxul electric prin suprafaţa închisă Σ, iar qΣ este sarcina electrică conţinută de
suprafaţa Σ. Cu notaţiile din figura 1.3-2a
D D
ψ Σ = ∫ D n Σ d A, q Σ = ∫ ρ v d v, (1.3-9)
Σ D Σ
pentru o repartiţie continuă de sarcini electrice în volumul DΣ. Versorul n Σ pe normală, este
orientat spre exteriorul suprafeţei închise Σ.
3
Fig. 1.3-2. Notaţii pentru legea fluxului electric (a) şi
cazul suprafeţei de discontinuitate (b).
sau
( )
n 12 D 2 − D 1 = div S D = ρ S , (1.3-11)
respectiv D2n - D1n = ρS, adică saltul componentei normale a inducţiei electrice este
proporţional cu densitatea de suprafaţă a sarcinii electrice.
Pe suprafeţe neîncărcate electric se conservă componenta normală a inducţiei.
III. Legea legăturii dintre D, E º i P
D = ε 0 E + P, (1.3-12)
în care P este vectorul polarizaţiei electrice, iar ε0 este permitivitatea vidului, numită şi
constantă electrică.
4
V. Legea circuitului magnetic
d ψ SΓ (1.3-16)
u mmΓ = Θ SΓ + ,
dt
în care ummΓ este tensiunea magnetomotoare pe conturul închis Γ, ΘSΓ este solenaţia calculată
pe suprafaţa SΓ sprijinită pe conturul Γ, iar ψSΓ este fluxul electric prin aceeaşi suprafaţă SΓ
(figura 1.3-3a)
D D D
u mmΓ = ∫ H d s Γ , Θ SΓ = ∫ Jn SΓ d A, ψ SΓ = ∫ Dn SΓ d A. (1.3-17)
Γ SΓ SΓ
Şi aici se păstrează aceeaşi regulă a burghiului drept pentru asocierea între vectorul
element de arc d sΓ şi versorul normalei n SΓ .
Legea se poate prezenta şi sub forma integrală explicită
d
∫
Γ
H d sΓ = ∫ J n SΓ d A +
SΓ ∫
d t SΓ
D n SΓ d A. (1.3-18)
Transformând membrul stâng cu formula lui Stokes, se stabileşte forma locală a legii (în
domenii de continuitate şi netezime)
df D
rot H = J + . (1.3-20)
dt
Pentru suprafeţe de discontinuitate, scriind forma integrală pe un mic contur ΓS strâns de
o parte şi de alta a suprafeţei de discontinuitate, pe o lungime ∆l (figura 1.3-3b), se obţine
H 2 t ∆l + H 1 ( − t )∆l = J S ∆l ,
sau
( )
n 12 × H 2 − H 1 = rot S H = J S , (1.3-21)
respectiv Ht2 - Ht1 = JS, adică la trecerea prin suprafaţa de discontinuitate componenta
tangenţială a intensităţii câmpului magnetic are un salt egal cu densitatea superficială a
curentului.
Dacă nu există curenţi pe suprafaţă, componenta tangenţială se conservă la trecerea prin
suprafaţa de discontinuitate.
5
VI. Legea fluxului magnetic
φ Σ = 0, (1.3-22)
unde
D
φ Σ = ∫ Bn Σ d A (1.3-23)
Σ
sau
( )
n 12 B 2 − B 1 = div S B = 0, (1.3-25)
6
VIII. Legea magnetizaţiei temporare
Magnetizaţia are o componentă permanentă M p , independentă de valoarea actuală a
intensităţii câmpului magnetic şi o componentă temporară M t , care depinde de valoarea
actuală a acestui câmp
M = Mp + Mt . (1.3-28)
Legea magnetizaţiei temporare exprimă dependenţa magnetizaţiei temporare de
intensitatea câmpului magnetic
Mt = f H . ( ) (1.3-29)
d qΣ
iΣ = − , (1.3-31)
dt
în care
D
i Σ = ∫ J n Σ d A, q Σ = ∫ ρ v d v. (1.3-32)
Σ DΣ
Curentul este calculat cu versorul normalei n Σ orientat spre exteriorul suprafeţei închise
Σ (figura 1.3-5a). Legea exprimă curentul electric de conducţie ca un flux de sarcini electrice,
sau sarcina electrică ca o integrală în timp a curentului de conducţie.
Legea se poate prezenta şi sub forma integrală explicită
d
∫Σ n Σ d A = − d t ∫DΣ ρ v d v.
J (1.3-33)
Din nou, suprafaţa Σ este considerată solidară cu corpurile aflate în mişcare. Pentru a
introduce sub semnul integrală operatorul de derivare în raport cu timpul trebuie folosită
derivata substanţială de volum. Pentru un câmp scalar g
d dv g
d t ∫DΣ ∫DΣ d t d v ,
g d v = (1.3-34)
unde
7
dv g ∂ g
= + div( g w ) (1.3-35)
dt ∂t
este derivata substanţială de volum în raport cu timpul. Mai sus s-a notat cu w vectorul
vitezei punctului în raport cu sistemul de referinţă.
Cu această derivată, forma integrală a legii conservării sarcinii electrice devine
d v ρv
∫Σ n Σ d A = − ∫DΣ d t d v.
J (1.3-36)
respectiv J2n - J1n = -∂ρS/∂t, adică saltul componentei normale a densităţii curentului de
conducţie este proporţional cu derivata în raport cu timpul a densităţii de suprafaţă a sarcinii
electrice.
Pe suprafeţe neîncărcate se conservă componenta normală a densităţii de curent.
Fig. 1.3-6. Notaţii pentru forma integrală a legii conducţiei Fig. 1.3-7. Notaţii pentru forma integrală a legii transformării
electrice. energiei în conductoare.
8
D D D ρd s 1
uf = ∫ E d s , ei = ∫ E i d s , R=∫ , G= , i = A J. (1.3-41)
C C C A R
S-a presupus o distribuţie uniformă a curentului pe secţiunea transversală (de arie A) a
conductorului filiform, care are curba axă C, pe care se defineşte tensiunea în lungul firului uf,
tensiunea electromotoare imprimată ei şi rezistenţa R, respectiv conductanţa G.
In expresia ultimelor mărimi ρ = 1/σ este rezistivitatea în punctul curent, iar A este aria
secţiunii transversale pe liniile de curent; ambele mărimi pot fi variabile de la punct la punct.
*=*=*
Se reaminteşte că în forma integrală a legilor vectorul element de arc d s care dă sensul
de parcurgere al curbei închise Γ ce mărgineşte suprafaţa deschisă SΓ şi versorul normalei la
suprafaţă n SΓ sunt asociaţi după regula burghiului drept, iar pentru suprafaţa închisă Σ
versorul normalei n Σ este orientat spre exterior.
Domeniile de integrare se consideră a fi antrenate de corpuri în mişcarea lor, deci se
folosesc derivatele substanţiale de flux şi de volum.
În legi intervin trei constante universale:
9
- constanta electrică (permitivitatea vidului)
ε0 = 1/(4π 9.109) [F/m],
- constanta magnetică (permeabilitatea vidului)
µ0 = 4π 10-7 [H/m],
- constanta lui Faraday (echivalentul electrochimic)
F0 = 96490 [C/g].
Legile I, II, III, V, VI, VII, IX şi XI sunt legile generale ale teoriei macroscopice a
câmpului electromagnetic.
Legile IV, VIII, X şi XII sunt principalele legi de material şi în ele intervin, în afara
constantelor universale, anumite mărimi de material (dependente local de natura acestuia, de
temperatură, de starea de deformare sau tensionare locală etc.): susceptivitatea electrică χe,
permitivitatea ε = ε0 εr, susceptivitatea magnetică χm, permeabilitatea µ = µ0 µr, rezistivitatea
ρ sau conductivitatea σ = 1/ρ, intensitatea câmpului electric imprimat E i , masa atomică A,
valenţa ℜ . Există şi alte legi de material cu aplicativitate mai restrânsă în determinarea
câmpului electromagnetic: legea câmpurilor imprimate voltaice, legea emisiunii electronice
din metale ş.a.
Legile I, II, III şi IV stabilesc toate condiţiile producerii câmpului electric (prin faptul că
permit precizarea circulaţiei în lungul oricărei curbe închise şi a fluxului prin orice suprafaţă
închisă, pentru fiecare dintre vectorii câmp E sau D ).
Legile V, VI, VII şi VIII stabilesc toate condiţiile producerii câmpului magnetic (prin
faptul că permit precizarea circulaţiei în lungul oricărei curbe
închise şi a fluxului prin orice
suprafaţă închisă, pentru fiecare dintre vectorii câmp H sau B ).
Legile IX şi X stabilesc proprietăţi ale curentului electric de conducţie şi permit
determinarea vectorului câmp J , iar legea XI stabileşte efectul energetic al procesului de
conducţie a curentului electric. Legea XII precizează efectul chimic al curentului de
conducţie.
Principalele dependenţe pe care le implică sistemul legilor I-X de mai înainte, în
condiţiile obişnuite întâlnite în aplicaţii tehnice, pot fi reprezentate schematic ca în figura
1.4-1. Săgeţile indică sensul cauzal, iar săgeţile cu linie întreruptă indică legăturile care există
numai în stări variabile în timp (regim ne-staţionar). Săgeţile cu ambele sensuri indicate
corespund unei interdependenţe a cărei interpretare cauzală depinde de condiţii concrete
suplimentare.
Principalele idei exprimate în această reprezentare sunt următoarele.
a) In regim staţionar nu există practic influenţă reciprocă între fenomenele electrice şi
magnetice, singura legătură între aceste categorii de fenomene fiind exprimată de legea lui
Ohm (X), conform căreia repartiţia câmpului imprimat (adică a surselor) determină atât
curenţii din conductoare (şi deci câmpul magnetic produs de aceşti curenţi), cât şi repartiţia
câmpului electric din conductoare. Câmpul electric şi câmpul magnetic sunt în legătură
exclusiv prin intermediul corpurilor conductoare, parcurse de curent electric de conducţie. În
lipsa curenţilor electrici de conducţie, această legătură dispare şi rezultă două câmpuri de
vectori complet independente: câmpul electrostatic şi câmpul magnetostatic.
b) In regim staţionar, câmpul electric în izolanţi este determinat de repartiţia
sarcinilor electrice şi a momentelor electrice (legile II şi III); totodată câmpul electric
influenţează repartiţia momentelor electrice (partea lor temporară) prin legea de material a
polarizaţiei temporare (IV), iar în conductoare, câmpul electric impune repartiţia de sarcină
electrică (de obicei, superficială), fiind determinat de repartiţia câmpului electric imprimat
10
(prin condiţia de echilibru electrostatic, care rezultă din X). Câmpul electric staţionar este
produs de corpuri încărcate electric sau polarizate electric.
*=*=*
11
din ele. De fapt, pe neconcordanţa dintre teorema lui Ampère şi legea conservării sarcinii
electrice şi-a bazat Maxwell raţionamentul prin care a stabilit forma legii circuitului magnetic.
Există enunţuri mai generale decât în acest curs pentru legile II şi V, care asigură
independenţa logică a tuturor legilor generale prezentate.
Dacă se aplică legea circuitului magnetic (V) unui contur Γ care se reduce în cele din
urmă la un punct, lăsând o suprafaţă SΓ finită (fig. 1.4-2), care devine o suprafaţă închisă Σ, se
stabilesc următoarele limite
∫ d s → 0, Θ SΓ → i Σ , ΨSΓ → ΨΣ
H
Γ
(1.4-1)
şi, ţinând seama de legea fluxului electric (ΨΣ = qΣ) rezultă legea conservării sarcinii electrice
iΣ + dqΣ/dt = 0, ca o consecinţă a legii circuitului magnetic.
Este posibil să se păstreze conservarea sarcinii electrice ca lege, atunci legile fluxului
electric şi fluxului magnetic devin teoreme. Intr-adevăr, aplicând legea circuitului magnetic şi
legea inducţiei electromagnetice pe suprafaţa definită anterior (al cărei contur de sprijin se va
reduce la un punct, fig. 1.4-1) se obţin relaţiile
iΣ + d ΨΣ d t = 0 si d φ Σ d t = 0. (1.4-2)
Ţinând seama de legea conservării sarcinii electrice şi integrând expresiile, se stabilesc
relaţiile
d ΨΣ d t = d q Σ d t , sau ΨΣ = q Σ + const1,
d φ Σ d t = 0, sau φ Σ = const 2.
Condiţiile de coerenţă internă a teoriei, ca şi constatarea de natură experimentală că prin
mijloace adecvate se poate anula câmpul electromagnetic într-o regiune oarecare din spaţiu,
impun ca cele două constante să fie nule. Astfel rezultă teorema fluxului electric şi teorema
fluxului magnetic.
În lucrarea de faţă, ca şi în multe altele, datorită importanţei practice deosebite a celor
trei legi implicate se trece peste această redondanţă şi se păstrează sistemul legilor sub forma
enunţată anterior, cu 12 legi.
d) Mai trebuie adăugată condiţia ca legile să fie verificate de experienţă (criteriul de
adevăr), deşi această condiţie nu este necesară din punctul de vedere axiomatic, însă este
esenţială pentru aplicaţiile practice. Din acest punct de vedere legile teoriei Maxwell-Hertz au
fost verificate experimental, fiind confirmate aproape toate consecinţele lor. Excepţie fac
unele experienţe cu corpuri polarizate aflate în mişcare (Roentgen şi Eichenwald) sau cu
corpuri care se mişcă la viteze foarte mari. Aceste cazuri sunt explicate complet de teoria
relativistă a câmpului electromagnetic (Minkowski, Einstein), care însă implică redefinirea
unor concepte fundamentale şi se aplică numai sistemelor inerţiale.
Limitările introduse de "deficienţele" electrodinamicii Maxwell-Hertz prezintă o
importanţă redusă pentru practica inginerească, fapt pentru care această electrodinamică stă la
baza tuturor metodelor inginereşti.
12
1.5. ECUAŢIILE LUI MAXWELL ŞI MAXWELL-HERTZ
div D = ρ v , ( legea II) (1.5-3)
div B = 0, ( legea VI) (1.5-4)
Ecuaţiile lui Maxwell se completează cu relaţiile dintre D º i E, dintre B º i H şi dintre
E º i J (legile III, IV, VII, VIII şi X), care în medii liniare sunt relaţiile constitutive
D = εE, (1.5-5)
B = µH, (1.5-6)
(
J = σ E + Ei . ) (1.5-7)
13
E = E( x , t ), H = H( x , t ). (1.6-1)
O undă electromagnetică plană există (practic) la distanţe suficient de mari de orice
sursă de câmp electromagnetic, într-un mediu liniar, izotrop, omogen şi imobil. Fie ε
permitivitatea şi µ permeabilitatea mediului. Se caută soluţiile variabile în timp ale ecuaţiilor
lui Maxwell, în ipoteza (1.6-1), considerând că in mediu nu există nici sarcini electrice (ρv =
0), nici curenţi de conducţie ( J = 0). In aceste condiţii, ţinând seama că derivatele spaţiale în
raport cu y şi z sunt nule, ecuaţiile componentelor mărimilor de stare devin
∂E x ∂ t = 0, − ∂H z ∂ x = ε ∂E y ∂ t , ∂H y ∂ x = ε ∂E z ∂ t , (1.6-2)
∂H x ∂ t = 0, − ∂E z ∂ x = − µ ∂H y ∂ t , ∂E y ∂ x = − µ ∂H z ∂ t , (1.6-2)
∂E x ∂ x = 0, ∂H x ∂ x = 0. (1.6-3)
Din aceste ecuaţii rezultă două consecinţe importante:
a) Unda electromagnetică plană este transversală, adică nu are componente variabile
în direcţia de propagare:
Ex = const1, Hx = const2. Componentele variabile în timp ale
vectorilor E º i H se află în plane transversale faţă de direcţia de propagare.
b) Sistemele de ecuaţii rămase (1.6-2) şi (1.6-3) se pot grupa în două perechi de ecuaţii:
una se referă numai la Ey şi Hz, iar cealaltă numai la Ez şi Hy. Cele două perechi {Ey, Hz} şi
{Ez, Hy} nu sunt legate prin nici un fel de relaţii, deci sunt independente între ele. Există deci
cel puţin două unde suprapuse care nu se influenţează reciproc.
O undă formată dintr-o asemenea pereche se spune că este polarizată liniar. Deci o undă
electromagnetică plană provine din suprapunerea a două unde cu polarizări liniare, după
direcţii ortogonale, care sunt independente între ele.
Ultima observaţie permite restrângerea studiului la una dintre aceste unde:
perechea
{Ey, Hz}, adică se presupune Ez = 0 şi Hy = 0. Vectorii câmpului E = j E y , H = kH z sunt
perpendiculari între ei şi ambii sunt perpendiculari pe direcţia de propagare (figura 10.1-1).
Sistemul de ecuaţii rămas este
− ∂H z ∂ x = ε ∂E y ∂ t , ∂E y ∂ x = − µ ∂H z ∂ t . (1.6-5)
Eliminând câte una dintre funcţiunile Ey şi Hz, se obţin ecuaţiile de ordinul doi
∂ 2 E y ∂ x 2 − εµ ∂ 2 E y ∂ t 2 = 0, (1.6-6)
∂ 2 H z ∂ x 2 − εµ ∂ 2 H z ∂ t 2 = 0, (1.6-7)
14
În această expresie v este o constantă ale cărei valori posibile se determină substituind
soluţia în ecuaţia de ordinul doi. Cu regulile de derivare cunoscute rezultă succesiv
∂E y d f ∂τ f' ∂E y d f ∂τ
= =− , = = f ',
∂x d τ ∂x v ∂t d τ ∂t
∂2 E y 1 d f ∂τ f " ∂2 E y d f ∂τ
=− = , = = f ",
∂x 2
v d x ∂x v 2 ∂t 2
d τ ∂t
adică se obţine ecuaţia
( )
f " 1 v 2 − εµ = 0. (1.6-10)
15
H z = ∫ f ' (µc) d t = f (µc) + const . (1.6-16)
Constanta de integrare se poate considera nulă, întrucât se caută numai soluţiile variabile
în timp. Se notează cu
ζ = µc = 1 (εc) = µ ε = E y H z (1.6-17)
o mărime caracteristică a mediului, numită impedanţă de undă, care în vid are valoarea
ζ 0 = µ 0 ε 0 = 120π ≈ 377 Ω (1.6-18)
este o constantă universală, numită impedanţa de undă a vidului. Cu această notaţie,
intensitatea câmpului magnetic se scrie
H z = E y ζ = f ( t − x c) ζ , (1.6-19)
adică în fiecare punct din spaţiu este proporţională şi în fază cu intensitatea câmpului electric
(E [V/m], H [A/m] ⇒ E/H [Ω]).
Expresia (1.6-19) rezolvă complet problema determinării mărimilor de stare ale
câmpului electromagnetic în unda plană.
16
2. ENERGIA ELECTROMAGNETICĂ
17
Se numeşte energie liberă a unui sistem mărimea de stare definită prin relaţia
D
U ( T , x) = W ( S , x) − T S . (2.1-6)
Creşterea energiei interne a unui sistem este egală cu lucrul mecanic primit în transformări
adiabatice (δQ = 0).
Creşterea energiei libere a unui sistem este egală cu lucrul mecanic primit în transformări
izoterme (dT = 0).
unde Wem este energia asociată câmpului electromagnetic, PJ este puterea cedată de câmp
corpurilor prin conducţie electrică, Pm este puterea mecanică cedată de câmp corpurilor, Ph este
puterea suplementară cedată de câmp corpurilor prin alte efecte, iar PΣ este puterea transmisă în
exterior prin suprafaţa Σ.
Admiţând conceptele de câmp şi de acţiune prin contiguitate, toate aceste mărimi pot fi
exprimate
cu ajutorul unor densităţi de volum (wem, pJ, pm, ph), respectiv a unui câmp de vectori
S pe suprafaţă:
Wem = ∫ wem d v , PJ = ∫ p J d v , Pm = ∫ p m d v ,
DΣ DΣ DΣ
(2.1-2)
Ph = ∫ p h d v , PΣ = ∫ Sn Σ d A.
DΣ Σ
18
( ) (
div E × H = − E J − E d f D d t + H d f B d t , ) (2.3-2)
19
Aplicaţie. Puterea electromagnetică primită de un conductor în formă de cilindru circular
drept, parcurs de curent continuu (figura 2.4-1)
20
Ţinând seama de rezultatele precedente, se obţine expresia diferenţialei energiei
electromagnetice sub forma
DΣ
( )
d Wem = ∫ E d D + H d B d v = ∫ ( d we + d wm ) d v.
DΣ
(2.5-2)
Notă. Transformarea expresiilor ∂D ∂t d t şi ∂B ∂t d t.
Fie diferenţiala vectorului D în reperul cartezian
∂D ∂D ∂D ∂D
dD= dt + dx+ dy+ d z.
∂t ∂x ∂y ∂z
Într-un punct fix (în acela
în care se consideră elementul de volum dv)
ultimii trei termeni
sunt nuli şi rezultă că ∂D ∂ t d t = d D şi în acelaşi mod ∂B ∂ t d t = d B . Cu observaţia că
simbolul diferenţierii se referă la un punct fix în spaţiu.
În expresia (2.5-2) se identifică diferenţialele a două densităţi de volum, a energiei electrice
şi a energiei magnetice
d we = E d D , d w m = H d B. (2.5-3)
Integrând între două stări (1) şi (2) ale câmpului se obţine
2 D2
∆we = we2 − we1 = ∫ d we = ∫ E d D, (2.5-4)
1 D1
2 B2
∆wm = wm2 − wm1 = ∫ d wm = ∫ H d B. (2.5-5)
1 B1
În cazul unui mediu izotrop, aceste mărimi reprezintă aria unui triunghi curbiliniu, cuprins
între curba D(E), respectiv B(H), axa ordonatelor şi dreapta de nivel D, respectiv B (figurile 2.5-
2 a şi b).
care în cazul mediilor izotrope sunt reprezentate de ariile unor triunghiuri curbilinii închise de
curba materialului, axa absciselor şi dreapta verticală E = const respectiv H = const (v. fig. 2.5-2
a şi b).
Cele două densităţi de volum, a energiei şi a coenergiei, satisfac relaţia evidentă
21
w e + w' e = E D , w m + w' m = H B . (2.5-8)
( wm we )
aer ( )
= B 2 ε 0µ 0 E 2 = c 2 (B E) ,
2
în care c este viteza luminii. Pentru valorile uzuale B = 1 T şi E = 10 kV/cm = 106 V/m, se obţine
valoarea 90.000, adică densitatea de volum a energiei magnetice în întrefierul dispozitivele
magnetice uzuale este cu aproape 5 ordine de mărime mai mare decât în interstiţiile izolante ale
dispozitivelor electrice, fapt care explică preferinţa dată dispozitivelor magnetice în instalaţiile
de forţă.
Observaţia 2. La deducerea relaţiilor de mai sus s-a considerat tacit că transformările sunt
izoterme, întrucât proprietăţile de material, care depind de temperatură, s-au considerat
neschimbate. Rezultă că expresiile stabilite pentru energia electromagnetică reprezintă, de fapt,
energia liberă.
Pentru energia electromagnetică nu se pot folosi expresiile (2.5-7), întrucât acestea au fost
stabilite pentru medii fără histerezis. Deocamdată nu există o teorie a schimbului instantaneu de
putere între câmp şi un mediu cu histerezis.
Această dificultate se poate depăşi calculând schimbul de energie pentru un ciclu complet
de histerezis, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică (al corpurilor aflate în câmp
electromagnetic variabil alternativ în timp).
22
Integrând pe un ciclu Cem, se obţine
C em C em
(
− ∫ d Wem + ∫ E d D + H d B d v = ∫ ) C em
Ph d t . (2.6-3)
Prima integrală este nulă, întrucât energia electromagnetică este o funcţiune de stare,
respectiv dWem este o diferenţială totală exactă, iar pe un ciclu are variaţie nulă.
Energia cedată de câmp corpurilor la parcurgerea unui ciclu (de histerezis) este
( )
D
∆Wh ciclu = ∫ Ph d t = ∫ d v ∫ E d D + H d B . (2.6-4)
C em DΣ C em
reprezintă aria unui ciclu de histerezis electric, respectiv magnetic, în planele {E,D}, respectiv
{H,B} (figurile 2.5-3 a şi 2.5-3 b), iar suma lor
∆wh = ( Ae + Am ) (2.6-6)
reprezintă densitatea de volum a energiei cedată corpurilor prin histerezis.
Dacă mediul este omogen, cu volumul V, iar câmpul este uniform în acest volum, atunci se
poate folosi expresia simplă
Ph = Vf ( Ae + Am ). (2.6-9)
Densitatea de volum a puterii cedate corpurilor prin histerezis în câmp periodic este
p h = f ( Ae + Am ). (2.6-10)
23
histerezis magnetic şi curenţilor Foucault induşi. Cele două componente ale pierderilor se
numesc pierderi prin histerezis şi pierderi Foucault
PFe = PH + PF . (2.7-1)
Aceste pierderi se exprimă ca integrale de volum ale unor pierderi specifice pFe, pH şi pF
PFe = ∫ p Fe d v , PH = ∫ p H d v , PF = ∫ p F d v. (2.7-2)
DΣ DΣ DΣ
[ ]
p H = k H f B mn W dm 3 sau [ W kg]. (2.7-3)
[ ]
p F = k F f 2 B m2 W dm 3 sau [ W kg]. (2.7-4)
24
Se va considera cazul, important în practică, al regimului cvasistaţionar particular, în care,
în exteriorul surselor şi al receptoarelor, respectiv pe toată suprafaţa Σ:
- curentul de deplasare prin suprafaţa Σ este neglijabil,
- câmpul magnetic are o componentă variabilă în timp, normală pe Σ, neglijabilă,
- curentul electric trece numai prin cele n conductoare.
Condiţiile de mai sus, satisfăcute de liniile de transport şi de distribuţie a energiei electrice
(electromagnetice) şi de multe dispozitive electromagnetice, se exprimă matematic prin relaţiile
∂D ∂B n
n = 0 pe Σ , n = 0 pe Σ , J n = 0 pe S 0 = Σ \ S bk . (2.8-1)
∂t ∂t k =1
In aceste relaţii cu n s-a notat versorul normalei la suprafaţa Σ, orientat spre interiorul
domeniului, cu S0 s-a notat partea din suprafaţa închisă Σ care trece exclusiv prin dielectrici
(izolanţi).
Pentru simplificarea
raţionamentelor, se va considera suplimentar că densitatea curenţilor de
conducţie J în conductoare este perpendiculară pe suprafeţele de secţiune, adică
n
J × n = 0 pe S bk . (2.8-2)
k =1
Se mai notează cu Γ1, Γ2, ..., Γn contururile suprafeţelor de secţiune Sbk, cu sensuri de
parcurgere asociate sensurilor de referinţă ale curenţilor după regula burghiului drept.
În condiţiile de mai sus, ţinând seama de prima şi de a treia condiţie, din legea conservării
sarcinii electrice rezultă
n
∑i
k =1
k = 0. (2.8-3)
25
transmite prin conductoare, ci numai prin suprafaţa S0 din exteriorul lor, pe care S poate avea o
componentă longitudinală, paralelă cu normala n la suprafaţă.
Tot din
condiţia de mai sus, se observă că suprafeţele Sb1, Sb2, ..., Sbn sunt echipotenţiale
(întrucât E nu are componentă tangentă la aceste suprafeţe) şi au potenţialele V1, V2, ..., Vn;
aceleaşi potenţiale le au şi contururile Γ1, Γ2, ..., Γn.
Puterea electromagnetică care intră în domeniul DΣ, prin suprafaţa Σ, va fi
PΣ = ∫ S n d A = ∫ S n d A. (2.8-6)
Σ S0
Se aplică teorema lui Stokes termenului rămas, ţinând seama că în raport cu suprafeţele Sbk
contururile Γk sunt parcurse în sens antiorar (stâng) atunci când reprezintă contur al găurilor din
suprafaţa multiplu conexă S0, iar apoi se ţine seama că aceste contururi sunt echipotenţiale. Se
obţine succesiv
n n n
PΣ = ∑ ∫ VH d s = ∑ Vk ∫ H d s = ∑ Vk i k . (2.8-11)
Γk Γk
k =1 k =1 k =1
Alegând potenţialul V0 egal cu potenţialul unei borne, de exemplu V0 = Vn, expresia de mai
sus se simplfică, întrucât va conţine numai n-1 termeni, exprimaţi cu ajutorul tensiunilor la borne
n −1 n −1
PΣ = ∑ (Vk − Vn )i k = ∑ u k n i k . (2.8-12)
k =1 k =1
26
Totodată în acest caz nu mai trebuie verificată condiţia (2.8-3) de completitudine a
curenţilor, întrucât prin conductorul luat ca referinţă a potenţialelor (aici conductorul n) se
întoarce suma celorlalţi curenţi.
În cazul particular al liniei bifilare, cu n = 2 şi cu i1 = - i2 = i, V1 - V2 = u, rezultă
P = V1 i1 + V2 i 2 = u i . (2.8-13)
Se notează
( )
PΣ = ∫ E × H n d A,
Σ
(2.9-3)
PJ = ∫ E J d v ≥ 0, (2.9-4)
DΣ
( )
Wem = ∫ 21 E D + 21 H B d v ≥ 0.
DΣ
(2.9-5)
27
Acestea sunt condiţiile de unicitate pentru problema de câmp electromagnetic.
Demonstraţia se face în două etape. Intâi se demonstrează că unor condiţii de unicitate
identic nule le corespunde un câmp electromagnetic identic nul.
Pentru gE = 0 sau/şi gH = 0, rezultă PΣ = 0, iar pentru fE = 0 şi fH = 0 rezultă Wem(0) = 0.
Integrând în timp relaţia (2.9-6), se obţine
sau
Wem ( t ) = − ∫ PJ ( τ) d τ ≤ 0.
t
(2.9-7)
τ=0
Singura situaţie care nu contrazice (2.9-5) este Wem(t) = 0. Atunci, întrucât ε > 0 şi µ > 0,
singura soluţie acceptabilă este
E( M, t ) ≡ 0, H( M, t ) ≡ 0. (2.9-8)
Mai departe, teorema de unicitate se demonstrează prin reducere la absurd. In acest scop se
( ) ( )
presupune că există două soluţii distincte E' , H ' si E" , H" , corespunzătoare unor condiţii de
unicitate date. Se formează câmpul diferenţă E d = E'− E" , H d = H'− H". Acest câmp satisface
ecuaţiile lui Maxwell, dar în condiţii de unicitate nule. In conformitate cu teorema ajutătoare
câmpul diferenţă este nul, deci cele două soluţii coincid.
În medii liniare se poate formula teorema de superpoziţie:
Soluţiile corespunzătoare superpoziţiei unor condiţii de unicitate sunt superpoziţia soluţiilor
determinate de fiecare condiţie de unicitate în parte.
28
3. FORŢE ELECTROMAGNETICE
Se consideră cazul particular al mediilor fără histerezis (Ph = 0), în care corpurile pot
efectua mici deplasări sub efectul forţelor electromagnetice. În aceste condiţii, teorema
energiei electromagnetice şi identitatea energetică fundamentală se prezintă sub forma
− d Wem d t = PJ + Pm + PΣ , (3.1-1a)
−∫
DΣ
(E d f ) (
D d t + H d f B d t d v = ∫ E J d v + ∫ E × H n Σ d A,
DΣ Σ
) (3.1-1b)
Această relaţie se simplifică în cazul unei transformări la fluxuri constante (astfel încât
diferenţialele substanţiale să fie nule) şi lucrul mecanic elementar se exprimă sub forma
δL = − d Wem ψ ,φ=const . (3.1-3)
29
∂W ' em
Xk = , (3.1-8)
∂ x k U ,U = const
m
unde U este tensiunea electrică, iar Um este tensiunea magnetică în lungul unor curbe arbitrare.
W'em este coenergia electromagnetică, exprimată ca funcţie de U, Um şi x.
Ultima expresie este cunoscută ca a doua teoremă a forţelor generalizate în câmpul
electromagnetic. Uneori acestă teoremă este exprimată cu ajutorul energiei electromagnetice
şi atunci este valabilă numai pentru medii liniare (la care energia este egală cu coenergia).
În cazul regimurilor statice sau staţionare expresiile energiei şi a coenergiei se
simplifică, obţinându-se expresii care se vor da în cadrul exemplelor următoare.
Coordonata generalizată este distanţa d între armături, iar forţa generalizată asociată este
forţa de respingere X. Folosind prima teoremă a forţelor generalizate rezultă
q2d q2
= − 21 ε(U d ) A,
2
X = − ∂ 21 ∂ d = − 21
εA εA
iar cu a doua teoremă se obţine acelaşi rezultat
( )
X = ∂ 21 εU 2 A d ∂ d = − 21 εU 2 A d 2 .
30
Fig. 3.3-1. Notaţii pentru calculul forţei portante a unui
electromagnet.
Wδ = 21 Bδ2 µ 0 2 Aδ δ ,
31
f m = J × B − 21 H 2 grad µ + grad ( 1
2 )
H 2γ d µ d γ , (3.4-3)
unde cu γ s-a notat densitatea de masă. Aceste expresii nu se demonstrează aici, dar se vor
discuta unele consecinţe ale acestor relaţii.
Densitatea de volum a forţei electrice f e
Primul termen este densitatea de volum a forţei coulombiene exercitate de câmp asupra
corpurilor încărcate cu sarcină electrică.
Al doilea termen reprezintă densitatea de volum a forţelor datorate neomeogenităţii
dielectricului. De exemplu, pentru un condensator cu dielectricul introdus parţial între
armături (fig. 3.4-1), aproximând variaţia permitivităţii printr-o funcţie continuă ε(x) şi
considerând câmpul calculat simplu E = U/a, rezultă
f = − 21 E 2 grad ε = − 21 (U a ) d ε d x .
2
32
( )
Tm = H Bn − n wm . (3.5-3)
În medii liniare, dacă n E, atunci Te = n we , iar dacă n⊥E, atunci Te = − n we (v.
fig. 3.5-1). Relaţiie sunt similare şi pentru forţa magnetică.
Tensiunile maxwelliene permit determinarea forţei rezultante asupra domeniului, fără a
permite determinarea repartiţiei sale.
33
4. CÂMPUL ELECTROSTATIC
Lucrul mecanic efectuat de forţa electrică Fe = q p E care se exercită asupra corpului de
probă, are expresia
34
LΓ = ∫ Fe d s = q p ∫ E d s = Win − Wfin , (4.2-1)
Γ Γ
în care Win şi Wfin sunt energiile sistemului (câmp + corp de probă) în starea iniţială şi în cea
finală.
Întrucât la deplasarea pe o curbă închisă starea iniţială coincide cu starea finală, rezultă
egalitatea energiilor Win = Wfin şi se obţine următoarea proprietate importantă: circulaţia
intensităţii câmpului electrostatic este nulă pentru orice curbă închisă
∫ E d s = 0.
Γ
(4.2-2)
Tensiunea electrică UAB, între cele două puncte A şi B, are aceeaşi valoare pe oricare
dintre drumuri.
c) În câmp electrostatic se poate defini o funcţiune scalară de punct, numită potenţial,
determinată cu următoarea regulă de calcul
P
V ( P) = V ( P0 ) − ∫ E d s , (4.2-3)
P0
35
adică se poate defini o funcţiune scalară de punct, numită potenţial, al cărei gradient cu semn
schimbat este intensitatea câmpului electric.
În domenii de continuitate şi netezime a proprietăţilor fizice se poate obţine o altă
formă locală, aplicând expresiei (4.2-2) teorema lui Stokes: circulaţia unui vector câmp G
pe orice curbă închisă Γ este egală cu fluxul rotorului său prin orice suprafaţă SΓ mărginită de
acea curbă (fig. 4.2-3)
∫ G d s = ∫ rot G n d A.
Γ SΓ
(4.2-7)
În această expresie elementul de arc d s şi versorul normalei n au sensuri asociate după
regula burghiului drept.
Fig. 4.2-3. Notaţii pentru teorema lui Stokes. Fig. 4.2-4. Demonstrarea proprietăţii de atingere a extremului
potenţialului electrostatic pe frontieră.
36
Câmpul electric se determină ţinând seama de simetria axială (cilindrică): vectorul
câmp este conţinut în planul transversal, are direcţie radială şi depinde numai de raza r
(distanţa faţă de fir). Suprafaţa închisă ∑ luată în consideraţie este compusă dintr-o suprafaţă
laterală cilindrică Sl, coaxială cu firul, de lungime l şi de rază r, închisă prin două discuri S1 şi
S2 , de rază r (fig. 4.2-5): ∑ = S1∪Sl∪S2.
Fluxul electric prin cele două discuri este nul, vectorul câmp D fiind perpendicular pe
normalele la aceste suprafeţe
D n Σ = 0 pe S 1 º i pe S 2 .
Atunci rezultă succesiv
ΨΣ = ∫ D n Σ d A = ∫ D n Σ d A = ∫ D d A = 2πrlD, q Σ = lρ l ,
Σ Sl SC
1 lρ l 1 r
D= ºi E= ρl 2 .
2π lr 2πε 0 r
Considerând nul potenţialul în punctul situat la distanţa r0 de fir, potenţialul va avea
expresia
r ρl r r d r ρl r
V = −∫ E d s = − ∫ = ln 0 .
r0 2πε 0 0 r
r 2
2πε 0 r
Potenţialul obţinut este numit potenţial logaritmic. De obicei se consideră
(convenţional) r0 = 1 şi atunci
ρl 1
V= ln . (4.2-11)
2πε 0 r
37
electrice s-ar deplasa în conductor sau pe suprafaţa sa şi nu ar fi îndeplinită condiţia de
echilibru electrostatic.
În cazul conductoarelor omogene şi neaccelerate, în regim electrostatic rezultă
următoarele proprietăţi:
a) Toate punctele din interiorul unui conductor au acelaşi potenţial (diferenţa de
potenţial între diferitele puncte ale corpului, egală cu tensiunea electrică între acele puncte,
este nulă, întrucât E ≡ 0); deci suprafeţele conductoarelor sunt suprafeţe echipotenţiale şi
liniile de câmp sunt perpendiculare pe aceste suprafeţe;
b) Sarcina electrică a conductoarelor este repartizată strict superficial, iar sarcina
din
interiorul conductoarelor este nulă (este o consecinţă a legii fluxului electric: întrucât E = 0 ,
rezultă D = 0 şi apoi qΣ = 0);
c) La suprafaţa conductoarelor, inducţia electrică este egală cu densitatea de suprafaţă a
sarcinii electrice. In adevăr, aplicând legea fluxului electric unei suprafeţe Σ ca în figura 4.3-
1, întrucât în conductor inducţia este nulă, iar la suprafaţă este perpendiculară pe suprafaţa
conductorului, rezultă
ψ Σ = ∫ D n d A = nD n∆A = Dn ∆A = q Σ = ρ S ∆A,
Σ
unde Dn este componenta inducţiei electrice după normala n exterioară a suprafeţei
conductorului şi atunci
Dn = ρ S . (4.3-1)
d) În cavităţile fără sarcini electrice din interiorul conductoarelor omogene şi
neaccelerate câmpul electric este nul (efectul Faraday), întrucât conductorul fiind
echipotenţial, în cavităţi practicate în el câmpul electric trebuie să fie nul. Acest efect se
foloseşte în instalaţiile de înaltă tensiune pentru ecranarea (prin conductoare legate la pământ)
Fig. 4.3-1. Notaţii pentru stabilirea componentei normale a Fig. 4.3-2. Folosirea efectului Faraday pentru ecranarea
inducţiei la suprafaţa unui conductor electrostatică a locurilor de observaţie şi comandă.
a locurilor de observaţie şi de comandă în care se află persoane (fig. 4.3-2), astfel încât
acestea să poată fi aşezate în apropierea platformelor de experimentare.
e) Orice suprafaţă echipotenţială din câmp poate fi înlocuită printr-o suprafaţă
conductoare ("foiţă metalică"), fără a perturba câmpul ("principiul metalizării" suprafeţelor
echipotenţiale).
În conductoare neomogene sau accelerate pot să apară câmpuri
imprimate, caracterizate
prin valoarea locală a intensităţii câmpului electric imprimat E i . Atunci condiţia de echilibru
electrostatic devine E + E i = 0 , condiţie care anulează forţa de natură electrică exercitată
asupra purtătorilor de sarcină electrică.
38
4.4. CONDIŢII DE TRECERE PRIN SUPRAFEŢE DE DISCONTINUITATE A
PROPRIETĂŢILOR ELECTRICE
sau
Dn1 = Dn2 . (4.4-1)
La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate, neîncărcată cu sarcini electrice, se
conservă componenta normală a inducţiei electrice.
Fig. 4.4-1. Notaţii la aplicarea legii Fig. 4.4-2. Notaţii la aplicarea teoremei Fig. 4.4-3. Refracţia liniilor de câmp
fluxului electric. potenţialului electrostatic. electric.
Se aplică teorema potenţialului electrostatic unui mic contur închis SΓ, care trece pe câte
o lungime ∆l de o parte şi de alta a suprafeţei de discontinuitate (fig. 4.4-2). Se obţine
∫ E d s = ( E t1 − E t2 )∆l = 0,
Γ
sau
E t1 = E t2 . (4.4-2)
La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate se conservă componenta tangenţială a
intensităţii câmpului electric.
Cu ajutorul acestor două condiţii de trecere, se poate stabili teorema refracţiei liniilor
de câmp electric. Se notează cu α1 unghiul de incidenţă şi cu α2 unghiul de refracţie al unei
linii a câmpului electric (fig. 4.4-2). Atunci rezultă succesiv
tg α 1 Dt1 Dn1 Dt1 ε 1 E t1 ε 1
= = = = .
tg α 2 Dt2 Dn2 Dt2 ε 2 E t2 ε 2
La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate, liniile de câmp electric se refractă astfel
încât tangentele unghiurilor faţă de normala suprafeţei să fie proporţionale cu permitivităţile.
Atunci la ieşire dintr-un material cu permitivitate mai mare într-unul cu permitivitate mai
mică liniile de câmp se apropie de normală.
39
4.5. ECUAŢIILE POTENŢIALULUI ELECTROSTATIC
∂D
D
(
∫ V grad V n d A = ∫ V∆V + grad V d v.
2
) (4.5-7)
40
Înlocuind în (4.5-6) V cu U şi scăzând din (4.5-6), membru cu membru relaţia obţinută,
se stabileşte a doua formulă a lui Green pentru câmpuri de scalari
∫ (U grad V − V grad U )n d A = ∫ (U∆V − V∆U ) d v.
∂D D
(4.5-8)
∂D
D
(
∫ Vd grad Vd n d A = ∫ Vd ∆Vd + grad Vd d v.
2
) (4.5-12)
41
Teorema are următorul enunţ. Ecuaţiile Poisson (4.5-4) şi Laplace (4.5-5), cu condiţii pe
frontieră de tip Dirichlet au soluţii unice, iar cu condiţii Neumann sunt unice până la o
constantă aditivă.
Teorema se demonstrează continuând raţionamentul din subcapitolul precedent. În
ecuaţia (4.5-12), atât pentru problema Dirichlet, cât şi pentru problema Neumann este nul
membrul stâng şi primul integrand din membrul drept. Prin urmare
grad Vd ( M) = 0, pentru orice M ∈ D, (4.5-14)
deci Vd(M) = const. In problema Dirichlet Vd este nul pe frontieră şi constanta este nulă, adică
V1(M) = V2(M), pentru orice M ∈ D ∪ ∂D. Soluţia este unică. În problema Neumann V1(M) -
V2(M) = const şi soluţia este unică până la o constantă aditivă.
Aceste teoreme sunt enunţate fără demonstraţie, ele fiind consecinţe directe ale teoremei
de unicitate şi superpoziţie a câmpurilor electromagnetice.
Teorema unicităţii în câmpul electrostatic.
Câmpul electrostatic dintr-un domeniu al spaţiului ocupat de un mediu dielectric, cu
permitivitatea ε( r) dată şi independentă de câmp, este univoc determinat de repartiţia în
spaţiu a sarcinilor electrice adevărate din domeniul respectiv şi de componenta normală a
intensităţii câmpului electric pe suprafeţele-frontieră ale domeniului (teorema lui Neumann),
sau de repartiţia în spaţiu a sarcinilor electrice adevărate şi de repartiţia potenţialului
electrostatic pe suprafeţele-frontieră ale domeniului (teorema lui Dirichlet). Dacă suprafeţele-
frontieră se depărtează la infinit, repartiţia în spaţiu a sarcinii găsindu-se numai într-un
domeniu mărginit, condiţiile la limită sunt
E r 2 = const sau V r = const .
unde v k ( rk ) este potenţialul în punctul considerat, în ipoteza că potenţialul conductorului k ar
fi egal cu unitatea, potenţialele toturor celorlalte conductoare fiind nule.
Această teoremă are şi următoarea formă particulară: dacă este nul potenţialul punctelor
de la infinit şi sarcinile electrice adevărate ale tuturor conductoarelor cresc de λ ori, atunci şi
potenţialele conductoarelor, respectiv potenţialul fiecărui punct din spaţiu, cresc de λ ori.
42
5. SISTEME DE CONDUCTOARE IN ECHILIBRU ELECTROSTATIC
43
pe o suprafaţă închisă ∑, de forma unui cilindru coaxial, de rază r şi lungime l, care se va nota
cu Sc, închis la capete prin două discuri de rază r, notate cu S1 şi S2
Σ = S c ∪ S1 ∪ S 2
Se observă că, datorită neglijării efectului de margine, liniile de câmp sunt tangente la
suprafeţele discurilor de la extremităţi (S1 şi S2), deci fluxul electric prin aceste discuri este
nul. De asemenea, pe suprafaţa Sc vectorul inducţiei electrice este omoparalel cu versorul
normalei n şi are o valoare constantă. Atunci fluxul electric prin suprafaţa ∑ va fi
ΨΣ = ∫ D n d A = ∫ D n d A = ∫ D d A == D2π r l. (5.1-2)
Σ S C S C
De asemenea
q Σ = q. (5.1-3)
În baza legii fluxului electric ( ΨΣ = q Σ ) şi a legii de legătură D = εE , rezultă
q q
D= , E= . (5.1-4)
2π r l 2πε r l
Tensiunea electrică între armături este
R2 q R2 d r q R
U = ∫ Ed s = ∫ = ln 2 . (5.1-5)
R1 2 πε l 1 r
R 2 πε l R1
Rezultă expresia capacităţii condensatorului cilindric
q 2πε l
C= = . (5.1-6)
U ln R2 R1
De obicei capacitatea condensatorului cilindric se raportează la unitatea de lungime,
obţinându-se aşa numita capacitate lineică
C 2πε
Cl = = . (5.1-7)
l ln R 2 R1
Pentru calculul capacităţii lineice a cablurilor, ultima formulă se exprimă într-o formă
"practică", înlocuind valoarea permitivităţii vidului şi raportând capacitatea la lungimea de un
kilometru
εr
Cl = [µF / km]. (5.1-8)
18 ln R 2 R1
Pentru cabluri, cu domeniile de valori uzuale εr = 2,3...3,6 şi R2/R1 = 1,5...2, capacitatea
lineică are domeniul de valori
44
Cl = 0,2...0,5 [µF/km]. (5.1-9)
Aceasta este prima relaţie a lui Maxwell referitoare la capacităţi. Coeficienţii αki care
intervin în aceste relaţii se numesc coeficienţi de potenţial electrostatic.
Toţi coeficienţii de potenţial sunt pozitivi
αki > 0, pentru orice i şi k. (5.2-3)
Coeficienţii de potenţial satisfac relaţia de ordonare
αkk > αki pentru i ≠ k, (5.2-4)
precum şi relaţia de reciprocitate
αki = αik pentru orice i şi k. (5.2-5)
Coeficienţii de potenţial depind numai de configuraţia geometrică şi de natura
dielectricului.
Rezolvând sistemul (5.2-2) în raport cu sarcinile electrice, sub forma
45
n
q i = ∑ β i k Vk , i = 1,2, , n, (5.2-6)
k =1
se obţine a doua relaţie a lui Maxwell referitoare la capacităţi. Coeficienţii βik ai acestor
relaţii se numesc coeficienţi de influenţă electrostatică sau coeficienţi de capacitate şi pot fi
deduşi cu relaţia
∆k i
β i k = ( −1)
i+k
, (5.2-7)
∆
în care ∆ este determinantul coeficienţilor sistemului (5.2-2), iar ∆ki este determinantul minor
obţinut prin suprimarea liniei k şi a coloanei i. Rezultă, evident, că
βik = βki pentru orice i şi k. (5.2-8)
Se mai poate demonstra, că
βii > 0 pentru orice i, (5.2-9)
∑β
k =1
ik Vi ,
Se notează
U i 0 = Vi º i U i k = Vi − Vk , i ≠ k ,
n
Ci 0 = ∑ β i k º i Ci k = −β i k , i ≠ k .
k =1
Aceasta este a treia formă a relaţiilor lui Maxwell referitoare la capacităţi. Coeficienţii
pozitivi
Cik > 0 pentru orice i şi k ≠ i (5.2-14)
se numesc capacităţi parţiale între conductoare, care satisfac relaţia de reciprocitate
Cik = Cki pentru orice i şi k ≠ i, (5.2-15)
iar coeficienţii pozitivi
Cii > 0 pentru orice i (5.2-16)
se numesc capacităţi parţiale faţă de pământ (mai corect, faţă de conductorul de referinţă).
Pentru a da un suport intuitiv conceptului de capacitate parţială, se va examina sistemul
format din două conductoare încărcate, izolate, de formă oarecare, aşezate într-un mediu
46
dielectric liniar, neîncărcat şi fără polarizaţie permanentă, în vecinătatea unei suprafeţe
conductoare (de exemplu, pământul, fig. 5.2-2). Fie q1 şi q2 sarcinile electrice ale celor două
conductoare, V1 şi V2 - potenţialele lor, iar suprafaţa conductoare (pământul) are potenţialul
V0 şi sarcina q0, complementară sarcinii celor două conductoare
q0 = -q1 - q2. (5.2-17)
Fig. 5.2-2. Notaţii pentru definirea capacităţilor parţiale. Fig. 5.2-3. Schema echivalentă cu capacităţi perţiale.
Trasând liniile câmpului electric (ale inducţiei electrice), se constată că o parte q12 a
sarcinii conductorului 1 este legată prin linii de câmp cu o sarcină electrică egală şi de nume
contrar q21 = - q12 de pe al doilea conductor, iar cealaltă parte q10 a sarcinii conductorului 1
este legată prin linii de câmp cu o sarcină egală şi de nume contrar de pe planul conductor. Se
constată relaţii similare şi pentru sarcina celui de al doilea conductor, iar între sarcinile
electrice parţiale astfel puse în evidenţă există relaţiile
q1 = q10 + q12, q2 = q20 + q21, q0 = -q10 - q20. (5.2-18)
Pentru suprafeţele corespondente, adică legate prin linii de câmp electric, ale
suprafeţelor conductoarelor se definesc capacităţile parţiale în modul următor (vezi fig. 5.2-
2)
q12 q10
C12 = , C10 = ,
V1 − V2 V1 − V0
(5.2-19)
q 21 q 20
C21 = , C20 = .
V2 − V1 V2 − V0
Toate capacităţile parţiale de mai sus sunt pozitive, ele având definiţii similare cu cele
ale capacităţilor unor condensatoare.
Intrucât q12 = - q21, rezultă şi relaţia de reciprocitate afirmată C12 = C21.
Cu mărimile definite mai sus, sarcinile conductoarelor se exprimă prin relaţiile
q1 = q12 + q10 = C12 (V1 - V2) + C10 (V1 - V0),
(5.2-10)
q2 = q21 + q20 = C21 (V2 - V1) + C20 (V2 - V0).
regăsind, astfel, a treia formă a relaţiilor lui Maxwell referitoare la capacităţi pentru n = 2,
dacă se pune V0 = 0. In relaţiile de mai sus s-a păstrat V0 ≠ 0 din considerente de simetrie şi
claritate.
Atunci când cele două conductoare sunt încărcate cu sarcini electrice egale şi de nume
contrar q1 = - q2 şi q0 = 0, se poate defini o capacitate echivalentă între conductoarele 1 şi 2,
în prezenţa suprafeţei conductoare 0
47
q1 1
C= = C12 + . (5.2-21)
V1 − V2 1 C10 + 1 C20
Această expresie se poate stabili şi direct, dacă se are în vedere schema echivalentă din
figura 5.2-3.
Capacitatea astfel definită pentru liniile electrice aeriene (în prezenţa solului) se numeşte
capacitate de serviciu.
48
ρl d2 ρ d
U 12 = V1 − V2 = ln = l ln . (5.3-4)
2πε 0 r1 r2 πε 0 r1 r2
Capacitatea pe unitate de lungime (capacitatea lineică) între cele două conductoare este
ql πε 0
Cl = = . (5.3-5)
U 12 d
ln
r1 r2
Dacă conductoarele au diametre egale r1 = r2 = r0 şi se exprimă capacitatea lineică pe
lungimea de un kilometru, se obţine formula practică
[µF / km]
1
Cl = (5.3-6)
36 ln( d r0 )
Pentru d/r0 = 20...100, rezultă Cl = 6...10 [nF/km].
Este instructiv să se compare această capacitate lineică a liniilor aeriene cu cea a
cablurilor (care e de 0,2...0,5 µF/km). Rezultă că liniile aeriene au capacităţi lineice de 30...50
ori mai mici decât cablurile.
Influenţa solului se ia în consideraţie în modul următor.
Solul se consideră mediu conductor, cu suprafaţa plană şi paralelă cu conductoarele
liniei, formând o suprafaţă echipotenţială, de potenţial nul (deci şi potenţialul punctelor de la
infinit este nul). In acest caz câmpul electric al conductoarelor se va determina prin metoda
imaginilor electrice.
Se consideră întâi cazul unui singur conductor (fir), încărcat cu sarcina lineică ρl, situat
la distanţa h de sol. Câmpul acestui conductor, în prezenţa solului, în domeniul de deasupra
solului este identic cu cel creat, în absenţa solului, de conductorul considerat şi de imaginea
sa în raport cu suprafata solului (fig. 5.3-2), încărcată cu sarcina lineică -ρl.
49
firelor "echivalente" în raport cu solul, cu notaţiile din figura 5.3-3 rezultă următoarele
expresii ale potenţialelor conductoarelor cilindrice
ρ l 2h1 d − ρ l 2 h2 d
V1 = ln + ln , V2 = ln + ln , (5.3-8)
2πε 0 r1 D 2πε 0 r2 D
în care D este distanţa dintre un conductor fizic şi imaginea celuilalt conductor.
Ca în cazul anterior (în absenţa solului) se stabileşte expresia tensiunii între conductoare
şi se deduce expresia capacităţii lineice în prezenţa solului
ρl 2πε 0 πε 0
CS = = = . (5.3-9)
V1 − V2 4h1 h2 d 2
d 2 h1 h2
ln ln
r1 r2 D 2 r1 r2 D
În această expresie, care poate fi comparată cu (5.3-5), factorul din expresia logaritmată
2 h1 h2
D
reprezintă influenţa solului asupra capacităţii liniei bifilare. Dacă linia este depărtată de sol,
atunci 2h1 → 2h2 → D şi se regăseşte formula capacităţii liniei bifilare, în absenţa solului.
Aplicaţie. Pentru o linie cu r1 = r2 = 10 mm,, d = 1 m, h1= h2 = 6 m, rezultă D = 12,04 m.
Se observă că 2h/D = 12/12,04 = 0,996677, adică practic 1. Se mai obţine Cl = 6 nF/km.
50
6. ENERGIA SI FORŢELE CÂMPULUI ELECTROSTATIC
∑q
k =1
k = 0. (6.1-3)
Starea iniţială (cu câmp nul) se obţine atunci când sarcinile electrice ale tuturor
conductoarelor este nulă.
Pentru a trece de la starea iniţială la cea finală, se încarcă treptat fiecare conductor,
aducând din punctul de origine al potenţialelor (situat în punctul P0), cu ajutorul unui purtător
(corp de probă), sarcina elementară dqk* pe conductorul de ordin k (situat în punctul Pk).
Lucrul mecanic elementar al forţelor exterioare pentru transportarea sarcinii elementare dqk*
este
Pk
( )
( )
Pk Pk
δLk ext = ∫ Fk ext d s = ∫ − E d q k* d s = ∫ − E d s d q k* = Vk* d q k* , (6.1-4)
P0 P0 P0
51
n n
δLext = ∑ δLk ext = ∑ Vk* d q k* . (6.1-5)
k =1 k =1
În regim electrostatic, sistemul primeşte energie din exterior numai sub formă de lucru
mecanic al forţelor exterioare
d Wext = δLext (6.1-6)
şi ţinând seama că în transformarea considerată energia primită din exterior se transferă
integral câmpului electrostatic conform relaţiei (6.1-2), rezultă expresia energiei electrostatice
elementare
n
d We = ∑ Vk* d q k* . (6.1-7)
k =1
q k* = λ q k , (6.1-8)
iar în baza teoremei superpoziţiei (sau a relaţiilor lui Maxwell referitoare la capacităţi) rezultă
că şi potenţialele stării intermediare vor fi proporţionale cu acelaşi factor
Vk* = λ Vk . (6.1-9)
52
We = 1
2 ∫
DΣ
V ρ v d v, (6.1-13)
Fig. 6.2-1. Domeniu cu câmp electric uniform. Fig. 6.2-2. Domeniu elementar în câmpul electric.
53
integrarea efectuându-se de la starea de referinţă ( D* = 0 ) până la starea actuală. De exemplu,
în cazul unui mediu neliniar, dar având caracteristica univocă (fig. 6.2-3), densitatea de volum
a energiei electrostatice va fi egală cu aria triunghiului curbiliniu OMA.
Energia unui volum DΣ din câmpul electrostatic este dată de integrala de volum a
densităţii de volum a acestei energii. De exemplu, în cazul mediilor liniare se obţine expresia
We = ∫ we d v = ∫ 21 ED d v. (6.2-8)
DΣ DΣ
Dacă integrala este efectuată asupra întregului spaţiu (sau a spaţiului care conţine tot
câmpul electric), atunci expresia (6.2-8) a energiei electrostatice este echivalentă cu expresiile
(6.1-11) sau (6.1-13); ultimele expresii sunt valabile însă numai în electrostatică şi pentru
întregul domeniu de câmp, pe când expresiile (6.2-1) şi (6.2-8) sunt valabile şi în cazul
câmpului electric variabil în timp (în medii liniare), iar expresia densităţii de volum (6.2-7)
este aplicabilă şi mediilor neliniare.
Se poate introduce, prin definţie, şi coenergia electrică, a cărei densitate de volum are
diferenţiala
d w' e = D * d E*, (6.2-9)
cu proprietatea importantă
( )
d we + d w' e = d ED . (6.2-10)
54
care va fi utilă în cele ce urmează
Forţele care se exercită asupra corpurilor situate într-un câmp electrostatic nu se pot
calcula totdeauna cu teorema lui Coulomb, fiindcă această teoremă este valabilă numai
pentru medii omogene, liniare şi izotrope. O metodă generală de calcul a forţelor
electrostatice (şi a forţelor electrice în regim variabil) are la bază relaţia de bilanţ (6.1-1).
Considerând un sistem de corpuri care se pot deplasa (chiar virtual) sub influenţa
forţelor electrice, lucrul mecanic elementar δL efectuat de un corp se exprimă sub forma
δL = X dx, (6.3-1)
în care X este forţa generalizată care se exercită asupra corpului, în sensul în care variază cu
dx o coordonată generalizată x a corpului, asociată forţei X.
Coordonata generalizată x poate fi o distanţă, atunci X este componenta forţei după
direcţia în care creşte x, poate fi un unghi - atunci X este un cuplu, poate fi un volum - atunci
X este o presiune, poate fi o arie - atunci X este o tensiune superficială ş.a.m.d. Fie un sistem
de corpuri A1, A2,..., An şi A în câmp electrostatic, în care numai corpul A se deplasează,
astfel încât variază o singură coordonată generalizată x a sa cu dx, forţa generalizată
corespunzătoare, exercitată de câmpul electric, fiind X (fig. 6.3-1). In cursul deplasării
elementare se consideră îndeplinite condiţiile regimului electrostatic. In aceste condiţii,
energia elementară primită de sistem de la sursele exterioare
n
d Wext = ∑ Vk d q k (6.3-2)
k =1
va fi egală cu suma dintre lucrul mecanic elementar efectuat δL şi creşterea dWe a energiei
electrostatice a sistemului
dWext = δL + dWe, (6.3-3)
sau,
n
X d x = ∑ Vk d q k − d We . (6.3-4)
k =1
55
În adevăr, pentru a obţine o expresie simplă a forţei generalizate, sunt de luat în
consideraţie următoarele două cazuri: sistem izolat sau sistem cu potenţiale fixate.
Dacă sistemul este izolat, sarcinile electrice ale corpurilor nu se modifică în cursul
transformării, deci dqk = 0 pentru orice k şi rezultă
X d x = −( d We ) q = const (6.3-5)
56
Observaţie. Uneori a doua teoremă este prezentată înlocuind coenergia electrostatică
prin energie; atunci expresia este valabilă numai pentru sisteme liniare, folosirea sa în alte
condiţii fiind greşită.
Aplicaţie. Se consideră un condensator cilindric cu armături coaxiale, având diametrele
d1 = 8 mm, d2 = 10 mm şi lungimea l = 100 mm (fig. 6.3-2). Dielectricul condensatorului este
constituit din ulei de transformator (cu εr = 2,3) pe o lungime a < l, iar pe restul lungimii este
aer (cu ε = ε0). Se cere forţa axială F care se exercită asupra suprafeţei inelare de separaţie
ulei-aer, dacă între armăturile condensatorului se aplică o tensiune constantă de 2 kV.
Numeric se obţine
π 4.10 6 .1,3
F= = 0,647.10 −3 N. (6.3-12)
4π 9.10 ln 1,25
9
Forţa este foarte mică şi pentru a aprecia efectele sale se calculează înălţimea h la care se
va ridica uleiul între armăturile condensatorului sub influenţa forţei electrostatice. Greutatea
coloanei de ulei de înălţime h este
(
G = 41 π d 22 − d 12 hgδ, ) (6.3-13)
adică efectul forţei electrostatice este mic, deşi solicitarea dielectrică este importantă (20
kV/cm), la limita rigidităţii dielectrice în aer.Forţele de natură electrostatică sunt forte mici şi
nu au găsit aplicaţii decât în aparatele electrice de măsurat şi în unele traductoare.
57
7. METODE PENTRU DETERMINAREA CÂMPULUI ELECTROSTATIC
58
deci liniile câmpului vor fi radiale E( r) = u r E ( R), unde u r = ( r − r0 ) R este versorul
orientării radiale din centrul r0 . Inducţia electrică este D = εE . Mediul poate fi neliniar.
Fie o sferă Σ de rază R, cu centrul în r0 . Fluxul electric prin suprafaţa acestei sfere este
ψ Σ = ∫ D n Σ d A = ∫ u r εE ( R) u r d A = 4πR 2 εE ( R ),
Σ Σ
59
lim( R1 R 2 ) = R 2 .
l→0
Se mai observă că
p d cos α = p d R R .
Astfel se obţine expresia potenţialului dipolului
1 pdR
Vd = . (7.2-1)
4πε 0 R 3
Se observă că potenţialul dipolului electric scade invers proporţional cu pătratul distanţei
de la dipol, pe când potenţialul sarcinii punctuale scade numai invers proporţional cu distanţa.
Câmpul electric al dipolului se poate calcula direct
1 pdR
E d = − grad Vd = − grad 3
4πε 0 R
şi apoi rezultă succesiv
grad
pdR
R3
1 1
(
= p d R grad 3 + 3 grad p d R ,
R R
)
1 −4 R R
grad 3 = −3R = −3 5 ,
R R R
(
)
grad p d R = p d ,
Ed =
1
3
p(dR R
−
)
pd
. (7.2-2)
4πε 0 R5 R 3
Se observă că dipolul are un câmp electric care scade cu puterea a treia a distanţei faţă
de dipol, spre deosebire de câmpul sarcinii punctuale, care scade cu pătratul distanţei.
60
Operatorul ∆ = div grad se numeşte laplacian. În coordonate carteziene acest operator
are expresia
∂2 ∂2 ∂2
∆= + + . (7.3-3)
∂ x2 ∂ y2 ∂ z2
Ecuaţia (7.3-2) se numeşte ecuaţia lui Poisson şi o soluţie a sa, pentru întregul spaţiu,
este dată de expresia potenţialului coulombian (înlocuind ε0 prin ε)
1 ρv
V= ∫
4πε D∞ R
d v + const , (7.3-4)
61
în care k1 şi k2 sunt constante de integrare. Pentru determinarea lor se alege originea
potenţialelor pe prima armătură
la x = 0, V = 0 (7.3-8)
şi rezultă k2 = 0. Dacă se dă sarcina electrică q a primei armături, aplicând legea fluxului
electric unei suprafeţe închise Σ, care îmbracă strâns armătura, rezultă succesiv
dV
q = ∫ D n d A = ∫ ε − d A = − εk 1 A. (7.3-9)
Σ Σ dx
Se deduce valoarea constantei k1 şi expresia potenţialului
V ( x) = −
q q
k1 = − ºi x. (7.3-10)
εA εA
Câmpul electric este
dV q
E = − grad V = − i =i º i D = εE. (7.3-11)
dx εA
Tensiunea între armături este
U = V ( 0) − V ( a ) =
q
a (7.3-12)
εA
şi rezultă expresia cunoscută a capacităţii condensatorului plan
q εA
C= = . (7.3-13)
U a
Aplicaţia_2. Să se calculeze câmpul electric între două armături plane, paralele, în
ipoteza că dielectricul este încărcat cu o densitate de volum constantă a sarcinii ρv şi se
neglijează efectul de margine (fig. 7.3-1 b).
Câmpul depinde numai de coordonata x a axei perpendiculare pe planurile armăturilor.
În acest caz rezultă ecuaţia lui Poisson
d2 V ρ
=− v . (7.3-14)
dx 2
ε
După două integrări, soluţia are forma
ρv 2
V ( x) = − x + k1 x + k 2 . (7.3-15)
2ε
Se alege originea potenţialelor pe prima armătură, rezultă k2 = 0. Dacă se pune condiţia
ca tensiunea între armături să aibă valoarea dată U, adică
V ( 0) − V ( a ) = U , (7.3-16)
pentru constanta rămasă rezultă valoarea
U ρv
k1 = − + a. (7.3-17)
a 2ε
Apoi se poate calcula câmpul electric în orice punct al dielectricului
62
d V U ρ v
E = − grad V = − i
dx
= i +
a 2ε
( 2x − a ) .
(7.3-18)
Această metodă se aplică unei clase largi de ecuaţii cu derivate parţiale, scalare şi
vectoriale, de tip eliptic (Laplace, Poisson şi Helmholtz), de tip parabolic (ecuaţia difuziei) şi
de tip hiperbolic (ecuaţia undelor). Aici se va exemplifica numai metoda pentru ecuaţii
eliptice.
Metoda separării variabilelor se poate aplica în 11 repere, care permit "separarea"
variabilelor.
63
Mai departe se notează sistematic cu Xk(xk), k = 1, 2, 3 una dintre funcţiunile X, Y, Z şi
una dintre variabilele x, y sau z. De asemenea, se notează cu λk, k = 1, 2, 3, constantele din
ecuaţia (7.4-6). Numai două dintre constantele λk sunt independente.
Prin separarea variabilelor pentru ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale de ordinul doi
(k = 1,2), într-un reper oarecare (în exprimarea acestei ecuaţii intervin coeficienţii lui Lamé),
fiecare dintre funcţiile Xk(xk) este o soluţie a unei ecuaţii diferenţiale de forma
d d Xk
f k (xk )
d xk
[ ]
+ g k ( x k ) + λ k hk ( x k ) X k = 0, a k < x k < bk .
d xk
(7.4-7)
(λ p ) [(
− λ q h( x) X p X q = d X ' p X q − X p X ' q f ( x) d x .) ] (7.4-11)
(λ )∫ h( x) X (
X q d x = f (b) X ' p (b) X q (b) − X p (b) X ' q (b) .− )
b
p − λq p
a
(
− f (a) X ' p (a) X q (a) − X p (a) X ' q (a) . )
Conform relaţiilor (7.4-8) membrul drept este nul şi rezultă relaţia de ortogonalitate
64
0, pentru p ≠ q ,
∫ h( x) X ( x) X ( x) d x = ≠ 0,
b
(7.4-12)
pentru p = q .
p q
a
în care h(x) este funcţia pondere. Pentru p = q integrala reprezintă pătratul normei lui Xp(x)
Xp
N p2 = ∫ h( x) X p2 ( x) d x º i se noteazã X 0 p = h( x)
b
(7.4-13)
a Np
Atunci relaţia (7.4-12) devine
0, pentru p ≠ q ,
X 0 p ( x) X 0 q ( x) d x =
b
∫
a
1, pentru p = q .
(7.4-14)
Ak = ∫ f (ξ) X 0k (ξ) d ξ.
b
(7.4-16)
a
65
Fig. 7.4-1. Problema Dirichlet (a) şi problema Neumann (b) pentru interiorul dreptunghi ului.
f ( x) sin λ k x d x.
2 a
Mk = ∫
a sh λ k b 0
(7.4-20)
66
Fig. 7.4-2. Soluţiile probelemelor Dirichlet (a) şi Neumann (b) pe dreptunghi.
N k a ch λ k b = 2∫ g( x) cos λ k x d x.
a
(7.4-21)
0
În fig. 7.4-2b, în condiţiile la limită de mai sus, s-au reprezentat liniile echipotenţiale
pentru un pătrat cu laturile a = b = 1.
Observaţie. Dacă pe toate cele patru laturi sunt date repartiţii nenule ale derivatei
normale a potenţialului, se rezolvă succesiv 4 probleme de felul celei tratate, în care numai
câte o latură are derivate normale nenule. Funcţiile proprii trigonometrice se folosesc de
fiecare dată pentru coordonata cu care este descrisă condiţia Neumann neomogenă. Apoi
soluţiile se pot grupa câte două, după funcţiile proprii şi valorile proprii.
67
Metoda imaginilor electrice se aplică în cazul în care există corpuri încărcate electric în
prezenţa unei suprafeţe Σ conductoare sau de discontinuitate a proprietăţilor de material, a
cărei îndepărtare ar simplifica problema de câmp (astfel încât să se poată aplica metoda
elementară sau o metodă analitică). Metoda se bazează pe următorul artificiu: se înlocuieşte
efectul suprafeţei Σ conductoare (echipotenţiale) sau de discontinuitate cu efectul unui sistem
de sarcini fictive (numite sarcini imagine), de valori şi poziţii astfel alese, încât în câmpul
rezultant al sarcinilor reale (q1, q2,..., qn) şi al imaginilor (q'1, q'2,..., q'm, cu m ≥ n) suprafaţa Σ
să fie echipotenţială, respectiv să satisfacă condiţiile de trecere (fig. 7.5-1). Această substituţie
nu modifică condiţiile de frontieră pentru câmpul electric din afara suprafeţei Σ. In acest fel,
problema determinării câmpului sistemului de sarcini în prezenţa unei suprafeţe conductoare,
sau a unui mediu omogen pe straturi, este înlocuită cu problema determinării câmpului unui
sistem de sarcini mai complicat, dar într-un mediu omogen.
Metoda imaginilor a fost folosită la determinarea câmpului (şi a capacităţii) liniei
electrice aeriene în prezenţa solului. Metoda imaginilor electrice se mai aplică simplu în cazul
sarcinilor punctiforme în prezenţa unor planuri sau a unor sfere conductoare şi în cazul
conductoarelor cilindrice rectilinii, încărcate uniform (pe lungime), cu axele paralele, în
prezenţa unor planuri conductoare paralele sau a unor fire sau cilindri sau cavităţi cilindrice
conductoare, cu axe paralele.
Notă. Metoda imaginilor electrice poate fi generalizată pentru medii omogene pe
straturi, însă rezultă relaţii relativ complicate.
68
Fig. 7.5-2. Imaginea electrică faţă de un plan. Fig. 7.5-3. Imagini electrice faţă de un diedru.
69
Fig. 7.5-4. Metoda imaginilor aplicată unor
straturi dielectrice.
Din condiţiile de trecere pe suprafaţa planului de separaţie D1n = D2n şi E1t = E2t
(echivalentă cu V1 = V2) se obţin relaţiile
q − q ' = q " , ε 2 ( q + q ') = ε 1 q " ,
70
- există un principiu de acţiune minimă, conform căruia dacă linia de câmp s-ar putea
îndrepta spre două suprafeţe de acelaşi potenţial, va fi aleasă calea de lungime minimă.
Pentru aplicarea metodei aproximării formei liniilor de câmp este necesară o experienţă
prealabilă, adică cunoaşterea formei aproximative a liniilor câmpului respectiv, pentru a
aproxima cât mai corect aceste forme.
Metoda va fi ilustrată cu câteva exemple de aplicare.
Exemplul_1. Se consideră două plăci conductoare, subţiri, identice, dreptunghiulare, de
lăţime a şi lungime l, aşezate coplanar şi cu laturile paralele, la distanţa b, într-un mediu de
permitivitate ε (fig. 7.6-1). Se cere capacitatea electrică dintre aceste plăci.
Liniile câmpului electric se aproximează prin arce de cerc de rază x şi prin segmente
drepte de lungime b (fig. 7.6-1). Lungimea unei linii de câmp va fi
l x = πx + b. (7.6-1)
Fig. 7.6-1. Câmpul electric între plăci coplanare. Fig. 7.6-2. Câmpul electric între armături plane înclinate.
Dacă între cele două plăci se aplică tensiunea U, valoarea medie a intensităţii câmpului
electric de-a lungul acestei linii va fi
E x = U lx . (7.6-2)
Cu această valoare se calculează o valoare medie a inducţiei electrice Dx = ε Ex şi se
poate estima densitatea de suprafaţă a sarcinii electrice pe plăci (armături) ρsx = Dx, cu care se
calculează sarcina electrică a unei plăci (ţinând seama că aici cele două feţe ale plăcilor se
încarcă în mod egal)
a U 2ε lU a
q = ∫ ρS d A = ∫ ε 2l d x = ln 1 + π . (7.6-3)
0 πx + b π b
Rezultă expresia capacităţii
q 2 lε a
C= = ln 1 + π . (7.6-4)
U π b
Exemplul 2. Se consideră condensatorul "unghiular", având armături plane de lătine a şi
lungime l, înclinate cu unghiul α (fig. 7.6-2), axa diedrului format aflându-se la distanţa b de
muchia plăcilor. Mediul are permitivitatea ε. Neglijând efectele de margine, câmpul
electrostatic creat se poate determina destul de bine prin metoda aproximării formei liniilor de
câmp electric. Lungimea liniei de câmp la distanţa x de muchia din stânga, între feţele
interioare, este
l x = α( x + b).
71
Densitatea de suprafaţă a sarcinii, egală cu inducţia electrică, este
ρ S = ε E x = ε U (α( x + b)) .
Părţile reală şi imaginară ale unei funcţii de variabilă complexă, analitice, satisfac
ecuaţia lui Laplace, proprietate care poate fi folosită în rezolvarea problemelor de câmp
electric plan-paralele.
Fie w(z) = u+jv o funcţie de variabilă complexă z = x+jy. Funcţia w(z) este analitică într-
un domeniu dacă în vecinătatea oricărui punct z0 al domeniului admite o dezvoltare în serie
întreagă de (z-z0). Funcţiile analitice sunt continue şi derivabile. Derivabilitatea presupune
existenţa şi continuitatea derivatelor parţiale de ordinul unu a părţii reale u(x,y) şi imaginare
v(x,y) a funcţiei, precum şi independenţa derivatei dw/dz de orientarea lui dz. Derivata are
forma
d w ( ∂u ∂x + j ∂v ∂ x ) d x + ( ∂ u ∂ y + j ∂ v ∂ y ) d y
= (7.7-1)
dz d x + jd y
şi se stabileşte condiţia
(∂u ∂x + j ∂v ∂x) = − j(∂u ∂y + j ∂v ∂y), (7.7-2)
care duce la relaţiile Cauchy-Riemann
∂u ∂v ∂v ∂u
= , =− . (7.7-3)
∂x ∂y ∂x ∂y
Cu aceste relaţii se demonstrează că integrala curbilinie a unei funcţiuni analitice este
nulă pe orice contur închis
∫ w( z) d z = ∫ ( u d x − v d y) + j ∫ ( v d x + u d y) = 0
Γ Γ Γ
(7.7-4)
72
Pentru demonstraţie se foloseşte formula lui Stokes în plan. Fie vectorul a = i a x + j a y
şi elementul de arc d s = i d x + j d y. Cu formula lui Stokes şi n = k , dA = dx dy
∂a y ∂a x
∫Γ
a d s = ∫Γ(a x d x + a y d )
y = ∫SΓ ∂x − ∂y d x d y. (7.7-5)
dW * dW *
E ( z) = j = − j .
(7.7-8)
dz dz
Fie reperul curbiliniu plan generat de liniile de câmp şi de liniile echipotenţiale. Notând
cu dn şi ds elemente de arc pe linia de câmp şi pe linia echipotenţială (ds este rotit în sens
trigonometric cu π/2 faţă de dn), condiţiile Cauchy-Riemann devin
73
∂U ∂n = ∂V ∂s = 0, ∂U ∂s = − ∂V ∂n
şi se obţine
E = E n + j E s = − ∂V ∂n = ∂U ∂s , E s = 0 (7.7-9)
(componenta câmpului electric tangentă la linia echipotenţială este nulă).
Fluxul electric ψ (pe unitate de lungime perpendiculară pe planul xOy), care este egal cu
sarcina lineică q, are expresia
∂U
d s = ε(U 1 − U 2 ),
1 1
ψ = ε∫ En d s = ε∫ (7.7-10)
2 2 ∂s
dW * ∂U ∂V
E ( z) = E n + j E s = − =− =− , Es = 0 (7.7-12)
dz ∂s ∂s
şi condiţiile Cauchy-Riemann au forma
∂U ∂V ∂U ∂V
= , =− = 0.
∂n ∂s ∂s ∂n
Fluxul electric este dat de expresia
∂V
d s = φ(V1 − V2 ),
2 2
ψ = ε ∫ E n d s = −ε ∫ (7.7-13)
1 1 ∂s
iar tensiunea electrică este
2 2 ∂U
U 12 = ∫ E s d n = − ∫ d n = U1 − U 2 . (7.7-14)
1 1 ∂n
(
d w = f ( z) d z = f ( z) exp j arg( f ( z)) d z , ) (7.7-15)
74
transformatele lor Γ1 şi Γ2 vor face între ele acelaşi unghi α, ca mărime şi ca semn. Se spune
că prin funcţia w(z) se efectuează o reprezentare conformă sau o transformare conformă, din
planul z în planul w.
Notând cu W(z) potenţialul electrostatic complex în planul z din care derivă câmpul
electrostatic E(z) (7.7-8)
dW *
E ( z) = − ,
(7.7-16)
dz
câmpul în planul w are expresia
75
8. CÂMPUL ELECTRIC STAŢIONAR (CÂMPUL ELECTROCINETIC)
se stabileşte relaţia
( ) (
div σE = σ div E + E grad σ = − div σE i .) (8.1-4)
(
În medii omogene (grad σ = 0) câmpul electric are ca surse curenţii imprimaţi σE i , iar
)
în absenţa acestora câmpul nu are surse şi este laplacian ( rot E = 0 º i div E = 0 ⇒ ∆V = 0 ).
De regulă se studiază câmpul electrocinetic staţionar în medii omogene, fără curenţi
imprimaţi.
Din relaţiile (8.1-1) şi (8.1-2) rezultă condiţiile de trecere printr-o suprafaţă de
discontinuitate: se conservă componenta tangenţială a intensităţii câmpului electric Et1 = Et2 şi
componenta normală a densităţii curentului Jn1 = Jn2. Ca urmare se stabileşte regula de
refracţie a liniilor de câmp electric (sau de curent de conducţie)
tg α 1 tg α 2 = σ 1 σ 2 . (8.1-5)
Câmpul electrocinetic staţionar satisface ecuaţiile
E = − grad V , J = σE, div J = 0, (8.1-6)
din care, în mediu omogen σ = const, rezultă ecuaţia lui Laplace
∆V = 0. (8.1-7)
Potenţialul electrostatic satisface ecuaţia lui Laplace în dielectricii omogeni, neîncărcaţi
cu sarcină electrică şi este constant în conductoare şi pe suprafaţa lor. Potenţialul câmpului
electrocinetic stationar este nenul în conductoare, iar suprafeţele conductoarelor nu sunt
echipotenţiale. În schimb câmpul densităţii de curent trebuie să nu aibă componentă normală
la suprafaţa din spre dielectric a conductoarelor.
76
Între câmpul electrostatic şi câmpul electrocinetic staţionar se poate stabili o analogie,
prin corespondenţa
Mã rimi electrostatice D E ε q U C S
Mã rimi electrocinetice J E σ I U G R
Priza de pământ este un dispozitiv care asigură o legătură conductoare cu pământul, fie a
unor părţi ale reţelelor şi circuitelor electrice, în vederea închiderii unor curenţi electrici, fie a
părţilor conductoare ale instalaţiilor de protecţie, în vedera protecţiei împotriva electrocutării.
Problema prizelor de pământ constă în determinarea rezistenţei prizei şi a repartiţiei tensiunii
în jurul prizei.
Prizele de pământ sunt formate din electrozi metalici, care pot fi de suprafaţă, dacă au o
faţă liberă şi se află la suprafaţa solului, sau de adâncime, când sunt ingropaţi la o adâncime
mai mare decât cea mai mare dimensiune liniară a prizei.
77
J (r ) =
I
, (8.2-2)
2 πr 2
ρI
E (r ) = . (8.2-3)
2 πr 2
Fig. 8.2-1. Notaţii pentru priza de mământ semisferică. Fig. 8.2-2. Distribuţia potenţialului în jurul prizei semisferice.
Dacă V0 este potenţialul prizei (la raza r = a), atunci potenţialul într-un punct oarecare,
la raza r, va fi
r ρ 1 1
V ( r ) = V0 − ∫ E d r = V0 − ∫ E d r = V0 +
e
− . (8.2-4)
a a 2π r a
Dacă se consideră nul potenţialul punctelor de la infinit (r → ∞), atunci rezultă
ρI
V0 = . (8.2-5)
2πa
V0 reprezintă tensiunea prizei de pământ faţă de punctele de la infinit.
Cu ajutorul acestei mărimi, într-un punct oarecare potenţialul va avea expresia
V ( r ) = V0
a
, r > a, (8.2-6)
r
adică potenţialul variază hiperbolic cu raza r (fig. 8.2-2).
Priza de pământ se caracterizează, de obicei, prin rezistenţa de dispersie (numită,
adesea, simplu rezistenţa prizei de pământ), definită ca raportul dintre tensiunea V0 şi curentul
prizei
V0 ρ
Rp = = , sau Gp = 2πaσ. (8.2-7)
I 2πa
Expresia s-ar fi putut stabili şi direct, prin analogia dintre câmpul electrocinetic şi
câmpul electrostatic, cunoscând că expresia capacităţii unei sfere de rază a faţă de sfera de la
infinit, situată într-un mediu dielectric de permitivitate ε, este
C = 4πaε. (8.2-8)
Câmpul electrocinetic al prizei de pământ corespunde jumătăţii din domeniul câmpului
electrostatic al sferei, respectiv conductanţa prizei de pământ va corespunde jumătăţii
capacităţii sferei; astfel se regăseşte expresia stabilită anterior, pe cale directă.
O priză de pământ semisferică, cu raza de 1 m, într-un sol cultivabil (ρ = 100 Ωm), are o
rezistenţă de 15,9 Ω, iar într-un sol nisipos umed, o rezistenţă de 79,5 Ω. Obişnuit se prescrie
ca priza de pământ utilizată pentru protecţia intalaţiilor electrice să aibă o rezistenţă de cel
78
mult 4 Ω. Asemenea prize de pământ nu se realizează cu electrozi semisferici, ci cu o reţea de
platbande şi de ţevi îngropate în pământ.
In practică mai prezintă importanţă aşa numita tensiune de pas în vecinătatea prizei de
pământ, ce corespunde unui anumit curent I injectat în priză (fig. 8.2-3). Unui pas de lungime
p, efectuat până într-un punct situat la distanţa x de marginea prizei, îi corespunde tensiunea
a
U p = V ( a + x ) − V ( a + x + p) = V 0
a ap
− = V0 . (8.2-9)
a + x a + x + p ( a + x)( a + x + p)
Se observă că tensiunea de pas este maximă pentru x = 0, adică atunci când pasul se
termină pe marginea prizei de pământ
U p max = V0 p ( a + p). (8.2-10)
Nota 1. In cazul general, o priză de pământ este formată din mai mulţi electrozi, situaţi
în puncte spaţiale diferite, care sunt conectaţi în paralel. Dacă electrozii prizei de pământ se
consideră punctiformi sau de dimensiuni foarte mici (neglijabile) faţă de distanţa între
electrozi), atunci se poate admite o superpoziţie a câmpurilor electrocinetice ale diferiţilor
electrozi.
Fie o priză de pământ formată din n electrozi semisferici de raze ak, aşezaţi la suprafaţa
solului omogen de rezistivitate ρ. Notând cu Ik curentul electrodului de ordin k şi cu dk ≥ ak
distanţa faţă de centrul electrodului k a unui punct curent, potenţialul punctului va fi
ρ n Ik
V= ∑ .
2π k =1 d k
(8.2-11)
Potenţialul unui electrod j se determină aducând punctul curent pe suprafaţa sa (dj = aj).
Repartiţia curenţilor între electrozii conectaţi în paralel se determină din condiţia de egalitate
a potenţialelor, iar rezistenţa de dispersie a prizei formate din mai mulţi electrozi - ca raportul
dintre potenţialul comun al electrozilor şi curentul sumat al electrozilor.
Nota 2. Rezistenţa prizei formate dintr-o bară de diametru d şi
lungime h îngropată vertical se poate calcula aproximativ astfel. Pe baza
analogiei dintre câmpul electrostatic şi câmpul electrocinetic, se
determină întâi câmpul electric al unui fir încărcat uniform cu densitatea
lineică de sarcină ρl. Potenţialul creat de un fir de lungime 2h, aşezat
simetric în raport cu suprafaţa solului, într-un punct situat la distanţa r =
d/2 de fir şi y de suprafaţa solului, este
ρ x= y+ h d x q ( y + h) 2 + r 2 +y+h
V= l ∫ = ln ,
4πε x = y − h r 2 + x 2 4πhε ( y − h) 2 + r 2 +y−h
79
unde variabila x s-a considerat de-a lungul firului de lungime 2h, iar cu q s-a notat sarcina
electrică a porţiunii de lungime h. Se observă că pentru r → ∞ rezultă V = 0.
Prin corespondenţa q → i, ε → σ , la y = 0 se obţine rezistenţa prizei de pământ în formă
de bară verticală îngropată de la suprafaţa solului
V 1 h2 + r 2 + h
R= = ln . (8.2-12)
i 4πhσ h2 + r 2 − h
Pentru r/h = d/(2h) mic se obţine R = ln(2h/r)/(2πhσ) = ln(4h/d)/(2πhσ).
În domenii de continuitate şi netezime se folosesc formele locale ale primelor două relaţii, sub
forma:
- teorema lui Ampère: rot H = J , (9.1-1)
- legea fluxului magnetic: div B = 0. (9.1-2)
Din legea fluxului magnetic rezultă că liniile vectorului inducţie B nu încep şi nu se
termină în vre-un punct din câmp (deoarece fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă care
s-ar strânge în jurul acelui punct ar fi nenul). Liniile pot fi închise, pot începe şi se pot termina
la infinit sau se pot înfăşura asimptotic în jurul unor curbe limită sau pe anumite suprafeţe.
Un ansamblu de linii ale inducţiei magnetice care se sprijină pe o curbă închisă
constituie un tub de flux magnetic. Aplicând legea fluxului magnetic unei porţiuni de tub de
flux limitată de două secţiuni S1 şi S2 (fig. 9.1-1), rezultă că tuburile de flux sunt
conservative: în lungul lor fluxul magnetic are aceeaşi valoare φ1 = φ2 (deoarece prin
suprafaţa laterală Sl a tubului fluxul magnetic este nul, vectorul inducţiei B fiind perpendicu-
lar pe versorul n al normalei la suprafaţă).
La reprezentarea câmpului magnetic prin linii de câmp se convine, de regulă, ca tot
câmpul să fie împărţit în tuburi de flux magnetic, de secţiuni suficient de mici şi de flux egal
cu o valoare dată ∆φ. Fiecare tub de flux se reprezintă printr-o "linie de câmp unitate", care
coincide cu axa tubului. In acest caz, fluxul printr-o suprafaţă oarecare este egal cu numărul
de linii de câmp-unitate care înţeapă suprafaţa, multiplicat cu ∆φ.
80
Fig. 7.1-1. Tubul de flux magnetic.
sau
B n1 = B n2 . (9.2-1")
Componentele normale ale inducţiei trec continuu prin orice suprafaţă de
discontinuitate.
Fig. 9.2-1. Condiţii de trecere pentru B. Fig. 9.2-2. Condiţii de trecere pentru H.
Întrucât, în general, magnetizaţia M are valori diferite în cele două medii, rezultă că la
trecerea prin suprafaţa
de discontinuitate nu se conservă componenta normală a intensităţii
câmpului magnetic H .
Considerând că pe suprafaţa de discontinuitate nu există o repartiţie superficială de
curenţi, dacă se aplică teorema lui Ampère pe un mic contur dreptunghiular plan ΓS, aflat în
planul determinat de vectorii H 1 º i H 2 şi care trece strâns de o parte şi de alta a suprafeţei de
discontinuitate (fig. 9.2-2), rezultă
81
∫Γ
H d s = H 2 t ∆l − H 1 t ∆l = 0,
unde cu t s-a notat versorul tangent la suprafaţă, în planul conturului ΓS şi cu ∆l - lungimea
dreptunghiului. In consecinţă
Ht1 = Ht2, (9.2-2)
adică în cazul în care pe suprafaţă nu există o pânză de curenţi se conservă componentele
tangenţiale ale intensităţii câmpului magnetic la trecerea prin suprafaţa de discontinuitate.
Exprimând componentele inducţiei, respectiv intensităţii câmpului în funcţie de
unghiurile de incidenţă α1 şi refracţie α2 (fig. 9.2-3), la suprafaţa de separaţie a două medii
magnetice liniare, cu permeabilităţi magnetice diferite µ1 şi µ2, se stabileşte teorema
refracţiei liniilor de câmp magnetic. Se obţin succesiv expresiile
B n1 = B1 cos α 1 , B n2 = B 2 cos α 2 ,
H t1 = ( B1 µ 1 ) sin α 1 , H t2 = ( B 2 µ 2 ) sin α 2 .
Eliminând între aceste expresii inducţiile B1 şi B2, ţinând seama de condiţiile de trecere
(9.2-1), (9.2-2), rezultă
tg α 1 µ 1
= . (9.2-3)
tg α 2 µ 2
82
Dacă la calculul fluxului magnetic printr-o suprafaţă deschisă se exprimă inducţia
magnetică cu ajutorul potenţialului magnetic vector (9.3-1) şi se ţine seama de teorema lui
Stokes, rezultă succesiv
φ SΓ = ∫ B ndA = ∫ rot A n d A = ∫ A d s. (9.3-2)
SΓ SΓ Γ
Fluxul magnetic prin suprafaţa SΓ este egal cu integrala de linie a potenţialului magnetic
vector de-a lungul conturului Γ pe care se sprijină această suprafaţă. Se remarcă faptul că
sensul de parcurgere al conturului Γ (sensul elementului de arc d s ) la calculul integralei de
linie va fi asociat sensului versorului n al normalei la suprafaţă (care constituie sensul de
referinţă al fluxului magnetic) după regula burghiului drept (fig. 9.3-1).
Relaţia (9.3-2) pune din nou în evidenţă faptul că valoarea unui flux magnetic nu
depinde de forma suprafeţei prin care se calculează acesta, ci numai de conturul pe care se
sprijină acea suprafaţă.
Potenţialul magnetic vector este un câmp de vectori, care nu are o semnificaţie fizică
nemijlocită; folosirea sa permite însă simplificarea tratării matematice a multor probleme
fizice.
Potenţialul magnetic vector este univoc definit numai după ce se mai precizează
div A , originea potenţialelor (punctul în care A= 0 ) şi unele condiţii de frontieră sau la
infinit. Precizarea valorii divergenţei câmpului A constituie condiţia de etalonare. Pentru
câmpul magnetic staţionar se foloseşte condiţia de etalonare Coulomb:
div A = 0. (9.3-3)
În forma locală a teoremei lui Ampère se poate înlocui inducţia magnetică exprimată cu
ajutorul potenţialului magnetic vector, obţinând ecuaţia
( )
rot ν rot A = J , (9.4-1)
83
În medii omogene (şi liniare) potenţialul vector satisface ecuaţia vectorială a lui Poisson;
în zonele fără curent se obţine ecuaţia vectorială a lui Laplace. Pentru rezolvarea acestor
ecuaţii în domenii mărginite trebuie cunoscute condiţiile pe frontieră.
In reperul cartezian ecuaţiile vectoriale se descompun în ecuaţii scalare ale
componentelor
∆Ax = − µJ x , ∆Ay = − µJ y , ∆Az = − µJ z . (9.4-4)
Integrala ecuaţiei (9.4-3) în tot spaţiul se stabileşte trecând prin formele scalare (9.4-4) şi
are forma
µ J( r ')
A( r) =
4π ∫D R
d v' (9.4-5)
unde r º i r ' sunt vectorii de poziţie ai punctelor de observaţie şi curent, iar
R = r − r' º i R = R .
În cazul câmpului magnetic staţionar plan-paralel, cu
A = kA( x , y) º i J = kJ ( x , y), (9.4-6)
condiţia de etalonare Coulomb (9.3-3) este satisfăcută implicit şi potenţialul vector satisface
ecuaţia scalară a lui Poisson sau Laplace în două dimensiuni
∆ x y A( x , y) = −µJ ( x , y). (9.4-7)
În cazul câmpului magnetic staţionar plan-radial, folosind reperul cilindric {r,ϕ,z} şi cu
A = ϕA( r , z) º i J = ϕJ ( r , z)
condiţia de etalonare Coulomb (9.3-3) este satisfăcută implicit şi potenţialul vector satisface
ecuaţia scalară a lui Poisson sau Laplace în două dimensiuni
∆ r z A( r , z) = −µJ ( r , z). (9.4-9)
Fig. 9.5-1. Potenţialul vector al circuitului filiform Fig. 9.5-2. Notaţii pentru formula Biot-Savart-Laplace.
84
J ' d v ' = ( J u)( A d s') = i d s ' (9.5-1)
şi atfel se obţine expresia potenţialului magnetic vector al circuitului filiform având curentul i
µi d s '
A( r) =
4π ∫Γ R
, (9.5-2)
Câmpul creat de firul rectiliniu infinit este mereu perpendicular pe planul meridian local
dus prin fir şi are sensul asociat sensului curentului după regula burghiului drept. Liniile
câmpului magnetic sunt cercuri concentrice, cu centrul pe fir, situate în plane perpendiculare
pe fir.
Fig. 9.5-3. Câmpul magnetic al firului rectiliniu infinit. Fig. 9.5-4. Câmpul magnetic al spirei circulare, pe linia axă.
Aplicaţia 2. Câmpul magnetic al unei spire circulare, în puncte situate pe axa spirei (fig.
9.5-4).
Spira are raza a, curentul i, iar punctul de observaţie se află la o distanţă z de planul
spirei. Pe curba axă a secţiunii spirei (cerc) se consideră un punct curent, din care se duce
vectorul de poziţie R până în punctul de observaţie situat pe axa spirei. Prin punctul curent se
consideră elementul de arc d s , orientat perpedicular pe planul de secţiune, intrând.
Elementul de arc este perpendicular şi pe vectorul de poziţie R . Vectorul elementar d H al
câmpului creat de curentul elementar i d s este cuprins în planul de secţiune
şi este
perpendicular pe vectorul de poziţie R , în jos. Se observă că un element de arc d s ' , aşezat
simetric faţă de primul şi ieşind din planul de secţiune, reperat prin vectorul de poziţie R'
aşezat simetric, dă un vector elementar al câmpului perpendicular pe vectorul de poziţie R',
deci în sus. La module egale ale celor două elemente de arc se vor compensa componentele
perpendiculare pe axa spirei, rămânând numai componenta axială
85
i ads
d H ax = .
4πR 3
Întrucât R şi a nu depind de poziţia punctului curent, expresia se integrează imediat,
rezultând
i a 2πa i
H ax = = sin 3 α , (9.5-5)
4πR 3
2a
unde α este unghiul sub care se vede raza cercului axă al spirei din punctul de observaţie.
Câmpul este maxim în axa spirei (R = a sau α = π/2), este orientat în lungul axei spirei şi are
sensul asociat sensului curentului i după regula burghiului drept.
Aplicaţia 3. Câmpul magnetic al unei pânze de curent şi al stratului dublu de pânze de
curent (fig. 9.5-5).
În continuare, pe baza expresiei (9.5-4) se poate studia câmpul magnetic al unei pânze
de curent, având densitatea lineică JS, cu sensul de referinţă intrând în planul de secţiune
(figura 9.5-5a).
Un element infinitezimal de lungime dy din pânza de curent, având curentul di = JS dy,
dă într-un punct situat la distanţa b de pânza de curent, câmpul elementar
di J dy
d Hn = = l sin β ,
2πa 2πb
86
superpoziţia câmpurilor produse de fiecare pânză. Rezultă că perechea de pânze produce un
câmp egal cu JS în spaţiul dintre pânze şi nul în exterior. Sensul câmpului este asociat
sensului pânzelor de curent după regula burghiului drept.
87
10. CIRCUITE MAGNETICE
Conform teoremei refracţiei, liniile de câmp magnetic sunt practic tangenţiale pe feţele
interioare ale suprafeţei corpurilor feromagnetice cu µ >> µ0. De asemenea, la suprafaţa
acestor corpuri - dacă nu sunt prezente pânze de curent pe suprafaţă - se conservă componenta
tangenţială a intensităţii câmpului magnetic H . Rezultă
că în interiorul corpurilor
feromagnetice componenta tangenţială a inducţiei B = µH este mare în comparaţie cu cea din
exterior (din aer, unde B a = µ 0 H a ), iar liniile inducţiei magnetice sunt conduse prin corpurile
feromagnetice asemănător cu modul în care sunt conduse liniile densităţii curentului de
conducţie prin conductoare. Deoarece şi liniile de inducţie magnetică sunt practic închise, se
numeşte circuit magnetic un dispozitiv în care aceste linii trec printr-o succesiune de corpuri
fero- sau ferimagnetice, separate eventual prin porţiuni neferomagnetice, numite întrefieruri.
In figura 10.1-1 se arată două circuite magnetice, utilizate a) în transformatorul electric
monofazat şi b) în releul electromagnetic. Porţiunile de circuit magnetic pe care se aşază
bobinele (b) se numesc coloane (c) sau miez (m), iar restul circuitului magnetic este închis
prin juguri (j) şi întrefieruri (î); porţiunile mobile (deplasabile) ale circuitului magnetic se
numesc armături (a). De o parte şi de alta a întrefierurilor apar poli magnetici.Convenţional
se consideră poli nord (N) feţele feromagnetice din care ies linii de câmp ( B orientat din
spre fier spre întrefier) şi poli sud (S) cele în care intră liniile de câmp.
Cea mai mare parte a liniilor câmpului inducţiei magnetice se închid prin fier şi întrefier,
formând liniile câmpului util (sau principal). O altă parte, mai mică, a liniilor inducţiei
magnetice se închid numai printr-o parte a circuitului magnetic şi apoi prin aer (prin spaţiul
neferomagnetic înconjurător), formând liniile câmpului de dispersie, cărora le corespunde
fluxul magnetic de dispersie.
O problemă importantă o formează rezolvarea circuitelor magnetice (numită şi analiza
circuitelor magnetice), care se formulează astfel: pentru un circuit magnetic, de configuraţie
dată şi format din materiale cu caracteristici magnetice cunoscute, se cere să se determine prin
calcul fie fluxurile magnetice utile şi de dispersie la o distribuţie dată a solenaţiilor, fie
solenaţiile de excitaţie necesare producerii unui flux magnetic util dat. Problemele de mai sus
se pot rezolva fie direct, prin aplicarea legii fluxului magnetic şi a teoremei lui Ampère, fie
utilizând analogia dintre circuitele electrice şi circuitele magnetice.
Intr-o primă aproximaţie, circuitele magnetice se rezolvă neglijând dispersia
magnetică şi considerând fluxul magnetic uniform distribuit în secţiuni transversale pe liniile
de câmp (se consideră aceeaşi inducţie în toate punctele unei secţiuni transversale), iar
circuitul magnetic se împarte în porţiuni practic omogene din punct de vedere magnetic.
88
In legătură cu calculul fluxului magnetic al laturilor de circuit magnetic trebuie precizată
noţiunea de flux magnetic fascicular. Prin flux magnetic facscicular se înţelege fluxul
magnetic calculat prin secţiunea unei laturi de circuit magnetic. Aşadar, fluxul magnetic
fascicular reprezintă analogul magnetic al curentului electric de conducţie din electrocinetică.
Metoda directă consistă în aplicarea succesivă a legii fluxului magnetic şi a teoremei lui
Ampère, în vederea determinării relaţiei dintre fluxul magnetic util al circuitului magnetic
neramificat şi solenaţia excitatoare.
Metoda se ilustrează cu exemplul din figura 10.2-1, al unui circuit magnetic în formă de
C, având o bobină cu solenaţia N i, mai multe porţiuni feromagnetice omogene, cu lungimi
ale liniilor de câmp medii lk, k = 1,...,5, arii ale secţiunilor transversale Ak, precum şi un
întrefier de lărgime lδ şi o arie a secţiunii transversale Aδ (prin care trece fluxul magnetic în
întrefier, arie aproximativ egală cu sau ceva mai mare decât aria secţiunii transversale a
polilor vecini).
Fie φu fluxul magnetic fascicular util al circuitului magnetic prin secţiunea 6 (întrefier).
Se aplică legea fluxului magnetic unor suprafeţe Σk care trece prin întrefier şi printr-o
secţiune oarecare de ordin k a circuitului magnetic. Datorită neglijării dispersiei, circuitul
magnetic neramificat reprezintă un tub de flux, deci în orice secţiune are acelaşi flux magnetic
φ k = φ u , k = 1,2, ,6. (10.2-1)
89
6
U mm = ∑ U mk . (10.2-5)
k =1
Din teorema lui Ampère rezultă solenaţia Θ necesară sau curentul de excitaţie i necesar
Θ = N i = U mm . (10.2-6)
Dând fluxului magnetic util φu diferite valori, se poate construi caracteristica
magnetică a circuitului magnetic, adică dependenţa φu(Θ) sau φu(i). În figura 10.2-2 se arată
forma tipică a caracteristicii magnetice pentru o bobină cu miez feromagnetic şi întrefier.
Dacă se dă solenaţia (sau curentul de excitaţie), fluxul magnetic util φu se determină prin
încercări succesive (metode de aproximare succesivă) sau construind întâi caracteristica
magnetică a circuitului, pe care se determină fluxul util corespunzător solenaţiei date.
Pentru circuite magnetice ramificate, metoda directă de rezolvare consistă în
construirea de caracteristici magnetice parţiale pentru laturile de circuit magnetic, care se
compun apoi corespunzător relaţiilor ce rezultă din legea fluxului magnetic şi din teorema lui
Ampère. Acest caz se tratează mai sistematic în cadrul metodei care face apel la analogia
dintre circuitele magnetice şi circuitele electrice de curent continuu.
Observaţie. Dacă circuitul magnetic neramificat este liniar, adică porţiunile sale pot fi
caracterizate prin permeabilităţi constante µk, atunci se obţine uşor relaţia explicită
n
lk
Θ = φu ∑ . (10.2-7)
k = 1 µ k Ak
Între mărimile globale care caracterizează circuitele magnetice (φf, Um, Θ) şi mărimile
care caracterizează circuitele electrice de curent continuu (I, U, E) se poate stabili o analogie
completă, fapt care permite utilizarea la circuitele magnetice a unor concepte şi a unor metode
de calcul dezvoltate în teoria circuitelor electrice.
Teoria circuitelor electrice de curent continuu are la bază legea lui Ohm şi teoremele lui
Kirchhoff. Pentru circuitele magnetice se pot stabili teoreme analoge celor de mai sus.
Se consideră o porţiune neramificată de circuit magnetic, care formează un tub de flux,
adică are acelaşi flux magnetic fascicular φf în oricare secţiune transversală (fig. 10.3-1). De
asemenea, se consideră că în fiecare secţiune transversală S, de arie A, vectorul inducţiei
90
magnetice B este perpendicular pe secţiune şi are aceeaşi valoare în toate punctele secţiunii,
astfel încât relaţia dintre fluxul fascicular şi inducţie va fi
φ f = BA. (10.3-1)
Considerând cunoscută valoarea permeabilităţii µ a mediului în secţiunea S se deduce
valoarea intensităţii câmpului magnetic
H = B µ = φf (µA) . (10.3-2)
Mărimea
ds
Rm = ∫ (10.3-3)
C12 µA
se numeşte reluctanţa porţiunii de circuit magnetic (numită, uneori, şi rezistenţă
magnetică), iar relaţia
U m = Rm φ f (10.3-4)
constituie teorema lui Ohm referitoare la circuite magnetice, fiind teorema analogă legii
lui Ohm (de la circuitele electrice).
Relaţia (10.3-4) se mai numeşte şi relaţia constitutivă a laturii de circuit magnetic.
În sistemul internaţional de unităţi (SI), unitatea de măsură a reluctanţei se numeşte
amper pe weber şi se simbolizează [A/Wb] sau [H-1].
Mărimea reciprocă reluctanţei, notată cu P sau Λ
P = Λ = 1 Rm (10.3-5)
se numeşte permeanţă. Unitatea de măsură a permeanţei se numeşte weber pe amper,
simbolizată [Wb/A], sau henry, simbolizată [H].
Relaţiile stabilite mai sus permit să se întrevadă existenţa unei analogii între circuitele
magnetice şi circuitele electrice de curent continuu, pe baza următorului tablou de
corespondenţă între mărimi:
91
Permeanţă P,Λ G Conductanţă
Solenaţie Θ E Tensiune electromotoare
Trebuie observat faptul că, pe când tensiunea electromotoare care intervine în circuitele
de curent continuu are o localizare bine precizată (în laturi), solenaţia poate fi asociată numai
unui ochi (contur închis), deci solenaţiei ar trebui să i se asocieze o tensiune electromotoare
de ochi.
In cazul circuitelor magnetice, solenaţia este dată de bobine parcurse de curent, deci
solenaţia unei bobine de ordin k, cu Nk spire şi parcursă de curentul ik, se prezintă sub forma
Θ k = N k ik , (10.3-6)
ca mărime care are semnul curentului ik. Acestei solenaţii i se poate asocia un sens de
referinţă axial în modul următor.
Fie o bobină cu solenaţia Θ, dată de curentul i, care în bobină are sensul de referinţă
marcat (în secţiunile bobinei, fig. 10.3-2), în conformitate cu sensul de înfăşurare al
conductorului bobinei. Pentru calculul solenaţiei pe o suprafaţă deschisă, sprijinită pe un
contur închis Γ, sensului de parcurgere al conturului Γ i se asociază un versor al normalei n
după regula burghiului drept. Se observă uşor că acest versor va avea aceeaşi orientare ca
sensul de referinţă al curentului (atât pentru conturul închis spre dreapta Γ1, cât şi pentru
conturul închis spre stânga Γ2 din figura 10.3-2), dacă conturul Γ este parcurs în sensul
care se asociază sensului de înfăşurare şi sensului de referinţă al curentului după regula
burghiului drept. Acest sens, marcat cu o săgeată ca în fig. 10.3-2, se atribuie solenaţiei Θ şi
constituie sensul de referinţă axial al solenaţiei calculate cu expresia Θ = N i.
Pentru a completa analogia dintre circuitele magnetice şi circuitele electrice, mai trebuie
stabilite teoremele topologice ale circuitelor magnetice, numite teoremele lui Kirchhoff.
Fie o reţea magnetică, ca în figura 10.3-3, compusă din laturi (coloane, juguri,
întrefieruri etc.) cu caracteristici magnetice cunoscute, având bobine cu solenaţii date. Se
notează cu φk fluxul magnetic fascicular al laturii k şi acestui flux i se asociază un sens de
referinţă (indicat cu săgeată pe latură), omoparalel cu versorul n k al normalei la secţiunea
transversală cu care a fost calculat (definit) fluxul respectiv.
Aplicând legea fluxului magnetic unei suprafeţe închise Σα, care înconjoară un nod (de
ordin α) al reţelei magnetice, adică
∫ B n Σ d A = 0,
Σα
(10.3-7)
se obţine relaţia
∑ ±φ
nod α
k = 0, (10.3-8)
care constitue prima teoremă a lui Kirchhoff referitoare la circuite magnetice: suma
fluxurilor magnetice fasciculare ale laturilor concurente într-un nod, calculate cu acelaşi sens
de referinţă faţa de nod, este nulă. In relaţia (10.3-8) semnul se ia (+)dacă sensul de referinţă
92
al fluxului magnetic fascicular respectiv este de ieşire din nod (ca n Σ ) şi (–) în caz contrar. În
cazul concret din figura 10.3-3 rezultă relaţia
− φ 4 + φ 5 − φ 6 + φ 7 = 0.
În reţeaua din figura 10.3-3 se consideră un drum (contur) închis Γλ, de-a lungul
ochiului λ, care se va parcurge în sens orar. Acestui ochi i se aplică teorema lui Ampère
∫ H d s = ∫ J n d A.
Γλ SΓ
(10.3-9)
∑ ±U
ochi λ
mk = ∑ ±Θ
ochi λ
k (10.3-10)
∑ ±R
ochi λ
mk φk = ∑ ±Θ
ochi λ
k . (10.3-11)
93
U m ab + R m3 φ 3 − R m1φ 1 = 0.
Se observă uşor că prin analogia descrisă înainte s-ar fi putut stabili direct (fără a fi
demonstrate) teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice, prin simpla transcriere a
teoremelor corespunzătoare de la circuitele electrice.
Întrucât teoria circuitelor electrice are la bază relaţiile topologice date de teoremele lui
Kirchhoff şi relaţiile constitutive ale laturilor (legea sau teorema lui Ohm pentru laturile
liniare), toate teoremele enunţate pentru circuitele electrice îşi au teoreme echivalente în
teoria circuitelor magnetice. Astfel, de exemplu, dacă circuitele magnetice sunt liniare
(laturile au permeabilităţi constante), atunci se pot folosi teoremele de superpoziţie, de
reciprocitate, teoremele reluctanţelor echivalente, teoremele generatoarelor echivalente ş.a.
Aplicaţie. Fie circuitul magnetic, considerat liniar, al unui miez cu trei coloane, cu câte o
bobină pe fiecare coloană, ca în fig. 10.3-4a. Pe figură au fost marcate şi elementele
geometrice care permit caracterizarea fiecărei laturi (coloane) prin reluctanţa corespunzătoare
R m1 = l1 (µ 1 A1 ), R m2 = l 2 (µ 2 A2 ), R m3 = l 3 (µ 3 A3 ).
94
magnetic). Calculul circuitelor magnetice neliniare se aseamănă cu calculul circuitelor
electrice neliniare de curent continuu.
In cazul unei laturi neliniare de circuit magnetic nu mai este valabilă teorema lui Ohm
referitoare la circuite magnetice (10.3-4) şi nu se poate defini o reluctanţă care să fie
calculată cu relaţia (10.3-3). Relaţia între tensiunea magnetică Um a laturii şi fluxul magnetic
fascicular φf va fi dată de o caracteristică magnetică Um(φf) sau φf(Um).Teoremele lui
Kirchhoff rămân valabile în forma care nu face apel la teorema lui Ohm: prima teoremă în
forma (10.3-8), iar a doua - în forma (10.3-10).
Pentru o reţea magnetică cu n laturi, cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff se pot scrie n
ecuaţii independente între fluxurile magnetice fasciculare φk ale laturilor şi tensiunile
magnetice Umk ale laturilor, iar caracteristicile magnetice ale laturilor reprezintă alte n relaţii
independente între aceleaşi mărimi. Se obţine, astfel, un sistem complet de 2n ecuaţii, care
determină soluţia căutată.
Pentru exemplificare, se consideră cazul unui circuit magnetic neliniar ca în figura
10.4-1a, având 3 laturi, cu o bobină pe prima latură, care produce solenaţia Θ. Cu sensurile de
referinţă marcate în figură, se pot scrie următoarele relaţii între mărimi:
φ1 = φ 2 + φ 3 , (10.4-1)
U m a b = U m2 = U m3 , (10.4-2)
U m1 + U m a b = Θ. (10.4-3)
Fig. 10.4-1. Circuit magnetic neliniar (a), caracteristicile sale şi compunerea caracteristicilor (b).
95
exemplu cu metoda Newton), se determină tensiunea magnetică Um ab corespunzătoare şi apoi
starea magnetică a oricărei laturi.
96
11. CÂMPUL MAGNETOSTATIC AL MAGNETILOR PERMANENŢI
respectiv
P
E = − grad V , sau V ( P) = V ( P0 ) − ∫ E d s. (11.1-6)
P0
Legea legăturii dintre B , H º i M rămâne în aceeaşi formă
(
B = µ0 H + M , ) (11.1-7)
97
(
B = µ 0 µ re H + M pe , ) (11.1-9)
în care µre este o permeabilitate relativă echivalentă ("reversibilă"), iar M pe - o magnetizaţie
permanentă echivalentă.
În electrostatică au existat relaţii analoge
D = ε 0 E + P , D = εE , D = f E . ( )(11.1-10)
Câmpul de vectori B satisface următoarele relaţii
div B = 0 º i rot B = µ 0 rot M = µ 0 J m , (11.1-11)
în care J m este densitatea curentului fictiv amperian echivalent stării de magnetizaţie a
corpului. Deci inducţia magnetică
este un câmp de vectori solenoidal.
Câmpul de vectori H se studiază cu ecuaţiile
div H = − div M = 1 µ 0 ρ v m º i rot H = 0. (11.1-12)
Intensitatea câmpului magnetostatic este un câmp de vectori potenţial, cu surse, având
proprietăţi analoge câmpului electrostatic. Din prima relaţie (11.1-12) rezultă că analogul
densităţii de sarcină din electrostatică este mărimea
ρ v m = − µ 0 div M , (11.1-13)
numită densitate de volum a sarcinii de magnetizaţie. Sarcina de magnetizaţie este
q mΣ = ∫ ρ v m d v = − µ 0 ∫ M n d A. (11.1-14)
VΣ Σ
Fig.11.1-1. Sarcini de magnetizaţie şi spectrul câmpului H . Fig. 11.1-2. Curenţi amperieni şi spectrul câmpului B .
98
Deoarece div B = 0, liniile inducţiei sunt închise (sau, mai general, nu au început şi
sfârşit); ele au alura liniilor de inducţie ale unui solenoid în vid, echivalent barei magnetizate
permanent (ca în figura 11.1-2, datorită repartiţiei superficiale de curenţi amperieni J m care
apare pe suprafaţa laterală a barei).
Se numeşte câmp demagnetizant intensitatea H d a câmpului magnetic propriu al unui
magnet permanent în punctele din interiorul magnetului. Intrucât tensiunea magnetomotoare
trebuie să fie nulă pe orice curbă
Γ ∫ d s = 0,
H
calculând această integrală în lungul unei linii de câmp a inducţiei magnetice, în exterior
rezultă mereu H d s > 0, adică în final o tensiune magnetică pozitivă în exterior, deci în
interior va trebui ca H d s < 0, pentru ca tensiunea magnetică din interior să fie negativă şi să
o compenseze pe cea exterioară. În interiorul magnetului permanent intensitatea câmpului
magnetic (câmpul demagnetizant) are sens opus magnetizaţiei corpului şi tinde să-l
demagnetizeze.
99
∫ d s ≈ H m l m + Hδ lδ = 0,
H
Γ
(11.2-2)
Prin construcţia grafică din figura 11.2-2 se deduce inducţia Bm în magnet şi apoi
inducţia echivalentă în întrefier.
Am
Bδ = Bm . (11.2-6)
Aδ
În figura 11.2-2 s-a reprezentat şi ramura de demagnetizare a ciclului unui material
magnetic moale (cu linie întreruptă), al cărui punct de funcţionare R' se află la valori mici ale
inducţiei.
În mod practic, pentru a caracteriza eficacitatea unui magnet permanent de volum dat, se
consideră expresia energiei câmpului magnetic din întrefierul de volum echivalent Vδ = lδ Aδ
(anticipând expresia energiei magnetice, care va fi stabilită într-un capitol următor)
Wm δ = 21 Bδ H δVδ = 1
2 ( Bδ Aδ )( Hδ lδ ). (11.2-7)
Însă conform (11.2-2) şi (11.2-3) rezultă
Wm δ = 1
2 ( Bδ Aδ )( Hδ lδ ). = 21 ( Bm Am )( H d l m ) = 21 Bm H d Vm , (11.2-8(
100
adică densitatea de volum a energiei magnetice pe care o poate da magnetul este egală cu
1
2
Bm H d .
Valoarea produsului Bm |Hd| variază după poziţia punctului de funcţionare pe ramura de
demagnetizare. Maximul produsului (Bm |Hd|)max este numit indice de calitate al materialului
magnetic dur. Pentru o bună utilizare a unui material magnetic dur, magnetul trebuie
dimensionat astfel încât punctul său de funcţionare să se situeze în apropierea punctului în
care este maxim produsul Bm |Hd|. În aceste condiţii se foloseşte cel mai puţin material
magnetic dur pentru satisfacerea unor condiţii tehnice date.
Notă. Poziţia punctului de funcţionare în care este maxim produsul Bm |Hd| se poate
determina aproximativ pe cale grafică, la intersecţia diagonalei dreptunghiului de laturi OBr şi
OHc cu ranura de demagnetizare a ciclului de histerezis (fig. 11.2-3).
Notând cu Bmo şi Hdo valorile corespunzătoare acestui punct, rezultă că factorul de
demagnetizare al magnetului trebuie să aibă valoarea optimă
Hd o
N B opt = µ 0 . (11.2-9)
Bm o
Cu această valoare se poate alege forma magnetului, întrucât avem relaţia
Am l m = N B Aδ lδ = N B Pδ µ 0 , (11.2-10)
iar altă relaţie este dată de fluxul magnetic util, în întrefier
φ δ = Aδ Bδ = Am B m . (11.2-11)
Cu cât este mai mare intensitatea câmpului magnetic coercitiv, cu atât va rezulta mai
mare şi câmpul optim |Hd0|, iar dreapta OR va avea o pantă mai mică, respectiv factorul de
demagnetizare NB va fi mai mare şi magnetul va trebui să fie de lungime lm mai mică.
Magneţii permanenţi au utilizări importante în construcţia aparatelor de măsurat, în
maşinile electrice de putere mică, la difuzoare, în contoare, în relee ş.a.
101
12. INDUCTIVITĂŢI
Calculul fluxului magnetic al unui circuit electric, datorit curentului acelui circuit sau
curenţilor altor circuite, conduce la introducerea mărimii numite inductivitate sau
inductanţă. Inductivitatea se defineşte în situaţia în care câmpul magnetic este produs de
curentul electric al unui singur circuit, numit circuit excitator sau circuit inductor. In aceste
condiţii, inductivitatea reprezintă raportul dintre fluxul magnetic al unui circuit (calculat
printr-o suprafaţă sprijinită pe conturul acelui circuit) - numit circuit indus - şi intensitatea
curentului circuitului inductor.
Dacă în vecinătatea circuitelor există numai medii magnetice liniare (cu permeabilitate
constantă,independentă de intensitatea câmpului magnetic), inductivitatea depinde numai de
dimensiunile, de forma circuitelor şi de permeabilitatea magnetică a mediului. În mediile
feromagnetice permeabilitatea (µ) depinde de intensitatea câmpului magnetic (H) respectiv de
inducţia magnetică (B), deci şi inductivitatea va depinde de curentul inductor; în acest caz
noţiunea de inductivitate devine mai puţin utilă. În cele ce urmează se va considera numai
cazul mediilor magnetice liniare (sau liniarizate).
Se consideră un circuit filiform 1, avândcurba axă Γ1, care este parcurs de curentul de
conducţie i1 şi produce un câmp magnetic B 1 , reprezentat prin liniile sale de câmp (fig.
12.1-1). Se notează cu φ1 1 şi se numeşte
flux magnetic propriu al circuitului 1, fluxul
magnetic al câmpului de inducţie B 1 printr- o suprafaţă SΓ1 sprijinită pe curba axă Γ1 a
circuitului 1
φ 11 = ∫ B 1 n 1 d A. (12.1-1)
SΓ 1
Versorul normalei n 1 este asociat sensului de parcurgere al curbei axă Γ1 după regula
burghiului drept; la definirea inductivităţii proprii, este ales ca sens de parcurgere natural
al curbei axă Γ1 chiar sensul de referinţă al curentului i1.
Se numeşte inductivitate proprie (sau autoinductivitate) raportul
D φ11
L1 1 = . (12.1-2)
i1
Inductivitatea proprie definită cu sensul natural de parcurgere este pozitivă.
102
mutual φ2 1, al circuitului 2, produs de circuitul 1 (calculat printr-o suprafaţă SΓ2 sprijinită pe
curba axă Γ2)
φ 2 1 = ∫ B 1 n 2 d A. (12.1-3)
SΓ 2
Versorul normalei n 2 la suprafaţă se asociază sensului de parcurgere al circuitului 2 (al
curbei axă Γ2) după regula burghiului drept. Aici nu există o regulă naturală pentru alegerea
sensului de parcurgere al circuitului 2, deci acest sens trebuie specificat explicit, aşa cum se
va arăta mai departe.
Se numeşte inductivitate mutuală raportul
D φ2 1
L2 1 = . (12.1-4)
i1
Inductivitatea mutuală poate fi pozitivă sau negativă, după modul în care s-a ales sensul
de parcurgere al circuitului indus, pentru un sens de referinţă dat al curentului inductor. De
regulă aceste sensuri se aleg astfel încât inductivitatea mutuală să rezulte pozitivă, dar această
regulă admite excepţii. De exemplu, atunci când poziţia reciprocă a circuitelor se modifică în
timp, cum este în cazul maşinilor electrice.
Se poate demonstra că în medii liniare inductivităţile mutuale satisfac relaţia de
reciprocitate
L1 2 = L2 1 . (12.1-5)
Demonstraţia va fi dată în câteva cazuri particulare, în subcapitolul care urmează.
Pe schemele circuitelor electrice cuplate magnetic trebuie specificate sensurile
convenţionale pentru care a fost definită fiecare inductivitate mutuală. Această specificare se
face în raport cu bornele marcate.
In teoria circuitelor electrice, elementul de circuit caracterizat complet prin
inductivităţile sale se numeşte bobină ideală. Bobina ideală se reprezintă prin unul dintre
simbolurile grafice redate în figura 12.1-2, cel mai sugestiv fiind primul simbol, pe când al
doile este mai uşor de desenat.
Fig. 12.1-2. Simbolizarea bobinei ideale. Fig. 12.1-3. Marcarea bornelor bobinelor ideale cuplate
magnetic.
Atunci când bobina este cuplată magnetic (adică are inductivităţi mutuale), se
obişnuieşte ca una dintre cele două borne (sau capete) ale fiecărei bobine să fie marcată
printr-un asterisc (*) sau un punct (•), iar inductivitatea mutuală dintre două bobine se
defineşte pentru sensuri convenţionale (sens de referinţă al curentului excitator şi sens de
parcurgere al circuitului indus) la fel orientate faţă de bornele marcate: fie ambele sensuri
intră prin bornele marcate (fig. 12.1-3), fie ambele ies prin aceste borne. Inductivitatea
mutuală astfel definită poate fi pozitivă sau negativă, iar uneori poate avea chiar un semn
variabil (în timp, sau funcţie de alte condiţii, de exemplu, de o coordonată de poziţie).
Valoarea sau simbolul inductivităţii mutuale se înscrie lângă o săgeată dublă dusă între
bornele marcate la care se referă.
103
Uneori inductivitatea mutuală se simbolizează cu litera M.
Observaţia 1. Fluxurile magnetice proprii sau mutuale ale circuitelor electrice filiforme
sunt calculate pe o suprafaţă sprijinită pe conturul complet al curbei axă a circuitului indus
(considerat, întotdeauna, închis). De multe ori circuitul indus este o bobină cu multe spire,
diferitele spire ocupând în spaţiu poziţii apropiate, ceea ce face posibil ca fluxul magnetic al
circuitului să poată fi calculat ca produsul dintre un flux magnetic fascicular al unei spire
"medii" şi numărul de spire al bobinei. In acest fel se obţin relaţii de definiţie ale
inductivităţilor de forme echivalente celor anterioare
D φf11
L11 = N 1 , (12.1-2')
i1
D φf21
L2 1 = N 2 , (12.1-4')
i1
fluxurile magnetice fasciculare φf 1 1 şi φf 2 1 fiind calculate pe suprafeţe sprijinite pe curba axă
a câte unei singure spire aflată într-o poziţie medie
din secţiunea bobinei respective.
Observaţia 2. Dacă inducţia magnetică B 1 creată de circuitul excitator 1 se exprimă cu
ajutorul potenţialului vector A 1
B 1 = rot A 1 , (12.1-6)
atunci, folosind formula lui Stokes, integralele de suprafaţă (12.1-1) şi (12.1-3) se transformă
în integrale de contur ale potenţialului magnetic vector A 1
φ 11 = ∫ A 1 d s1 º i φ 2 1 = ∫ A 1 d s2 . (12.1-7)
SΓ 1 SΓ 2
104
La efectuarea sumei din expresia (12.2-1) trebuie să se ţină seama de relaţia în care se
află sensul de parcurgere adoptat pentru calculul fluxului φj cu sensurile pentru care au fost
definite fluxurile, respectiv inductivităţile proprii şi mutuale. În acest scop se scrie întâi
expresia fluxului total fără semne, apoi semnul fiecărui termen (j,k) se determină astfel. Se
compară:
- orientarea sensului de parcurgere a bobinei induse j (al cărei flux magnetic se
calculează) în raport cu borna sa marcată,
- şi orientarea sensului de referinţă al curentului bobinei excitatoare k în raport cu borna
marcată a acestei bobine.
Când cele două sensuri sunt la fel orientate faţă de bornele marcate, fluxul (respectiv
inductivitatea) intervine cu semnul pozitiv, iar în caz contrar - cu semnul negativ.
Pentru exemplificare, se va considera cazul a trei bobine cuplate magnetic, ca în figura
12.2-1. In figură au fost indicate şi sensurile de referinţă ale curenţilor. Mai jos se dau
expresiile fluxurilor magnetice totale ale fiecărei bobine, pentru cele două sensuri de
parcurgere posibile:
Inductivităţile pot fi calculate prin mai multe metode, dintre care cele mai importante
vor fi expuse pe scurt mai jos.
Metoda directă de calcul urmează calea descrisă la definirea fluxurilor magnetice
proprii şi mutuale şi a inductivităţilor. Metoda constă în
următoarele:
a) se determină câmpul inducţiei magnetice B 1 datorit numai circuitului excitator
(parcurs de curentul i1),
b) se calculează fluxul magnetic al circuitului indus (care poate coincide cu circuitul
excitator, atunci când se determină o inductivitate proprie), ca integrala inducţiei B 1 pe
suprafaţa sprijinită pe curba axă a circuitului indus, versorul normalei fiind asociat sensului de
parcurgere după regula burghiului drept
105
c) împărţind valoarea fluxului magnetic astfel calculat prin intensitatea curentului
excitator i1 se obţine inductivitatea corespunzătoare.
Metoda directă poate fi exemplificată prin calculul inductivităţii proprii a unei înfăşurări
cu N1 spire, bobinate uniform pe un tor omogen. Dacă lm este lungimea medie a unei linii de
câmp în tor şi µ este permeabilitatea magnetică a materialului torului, inducţia magnetică în
tor, corespunzătoare unui curent excitator i1, va fi
B1 = µ N 1i1 l m .
Dacă A este aria secţiunii transversale a torului, rezultă fluxul magnetic fascicular
φ f 1 1 = B1 A,
iar inductivitatea proprie este
L11 = N 1 φ f 1 1 i1 = µN 12 A l m . (12.3-1)
Expresia obţinută este valabilă în mediu omogen şi pentru bobina dreaptă (solenoid)
foarte lungă; la bobine drepte scurte va interveni un factor de corecţie subunitar, a cărui
valoare depinde de raportul dintre lungimea şi dimensiunile transversale ale bobinei.
Un alt exemplu, în care câmpul magnetic se va determina mai exact, este cel al bobinei
toroidale cu miez omogen, de permeabilitate µ, bobinat uniform cu N1 spire. Miezul are
secţiune dreptunghiulară, având grosimea b şi fiind cuprins între razele R1 şi R2 (fig. 12.3-1).
Într-un punct al secţiunii aflat la distanţa r de axa torului inducţia magnetică este
B1 = µ N 1i1 ( 2πr ) .
106
N 1 N 2 b R2
L2 1 = ± N 2 φ f 1 1 i1 = ± µ ln . (12.3-3)
2π R1
Semnul va fi (+) atunci când sensul de referinţă al curentului i1 se înfăşoară pe tor în
acelaşi sens ca sensul de parcurgere al înfăşurării secunde şi va fi (–) în caz contrar.
Calculul inductivităţii bobinelor aşezate pe circuite magnetice consistă în
determinarea directă a fluxurilor magnetice fasciculare datorite solenaţiei excitatoare, prin
rezolvarea circuitului magnetic, iar apoi cu aceste fluxuri magnetice se pot calcula
inductivităţile.
De exemplu, dacă o bobină cu N1 spire este aşezată pe un circuit magnetic şi Rme este
reluctanţa echivalentă a circuitului magnetic (în raport cu poziţia bobinei excitatoare), se
obţine succesiv
φ f 1 1 = N 1i1 R me º i L11 = N 12 R me .
Ca un alt exemplu se poate considera circuitul magnetic ramificat, cu două bobine, din
figura 12.3-2. Se notează cu Rm1, Rm2 şi Rm3 reluctanţele celor trei coloane. Cu sensurile de
referinţă şi cu sensurile de înfăşurare din figură, la excitarea bobinei 1 rezultă fluxurile
magnetice fasciculare
N 1i1 R m2
φf11 = º i φf31 = φf11,
R me R m2 + R m3
unde s-a notat
R me = R m1 + 1 ((1 R m2 ) + (1 R m3 )) .
La semnul ultimului flux s-a ţinut seama de faptul că sensul de înfăşurare al bobinei 3
este asociat sensului de referinţă al fluxului fascicular φf 3 1 după regula burghiului stâng.
Rezultă expresiile inductivităţilor
R m2 + R m3
L11 = N 12 , (12.3-4)
R m1 R m3 + R m2 ( R m1 + R m3 )
− R m2
L31 = N1N 3 . (12.3-5)
R m1 R m3 + R m2 ( R m1 + R m3 )
Se observă că ultima expresie este simetrică în raport cu indicii 1 şi 3, ceea ce confirmă
relaţia de reciprocitate L1 3 = L3 1 în cazul bobinelor dispuse pe circuite magnetice.
107
În cazul circuitelor filiforme situate în vid inductivitatea mutuală se poate calcula cu
formula lui Neumann
d s1 d s2
L12 = ∫ ∫ , (12.3-6)
Γ1 Γ2 r12
unde Γ1 şi Γ2 sunt curbele axă a două circuite filiforme, d s1 º i d s2 sunt elementele de arc pe
cele două curbe (în sensurile de referinţă, respectiv de parcurgere) şi r12 este distanţa între
cele două elemente de arc (fig. 12.3-3).
În medii omogene inductivitatea mutuală se poate calcula cu aceeaşi formulă, în care
permeabiltatea vidului µ0 se înlocuieşte cu permeabilitatea mediului µ. De fapt, în acest caz şi
cele două circuite ar trebui să fie formate din conductoare filiforme de permeabilitate µ.
108
şi se regăseşte formula (12.3-6).
Formula lui Neumann evidenţiază faptul că relaţia de reciprocitate (12.1-5) este valabilă
şi pentru circuite situate în medii liniare, omogene şi izotrope.
Formula lui Neumann poate fi extinsă şi la circuite nefiliforme, dacă se cunoaşte regula
de distribuţie a curentului în secţiunile conductoarelor nefiliforme. La repartiţie uniformă (în
curent continuu), pentru două circuite generate cu secţiunile transversale S1, S2, având ariile
A1, A2, rezultă relaţia
~ 1
M 12 =
A1 A2 ∫S1
d A1 ∫ M 12 d A2 .
S2
(12.3-8)
În integrala de mai sus inductivitatea M12 este funcţie de poziţiile punctelor curente în
secţiunile S1 şi S2, în care sunt considerate elementele de suprafaţă cu ariile dA1 şi dA2.
O altă metodă de calcul a inductivităţilor se bazează pe o egalitate energetică; metoda
respectivă va fi exemplificată printr-o aplicaţie, după definirea energiei magnetice.
Fig. 12.4-1. Inductivitatea echivalentă a două bobine cuplate magnetic adiţional (b) sau diferenţial (c).
întrucât i1 = i2 = i şi apoi
L+ = L1 + L2 + 2 L12 . (12.4-2)
În cazul conexiunii diferenţiale (fig. 12.4-1c), cu i2 = –i1 rezultă
φ– = φ1 – φ2 = (L1 i – L12 i) + (L2 i – L12 i) = (L1 + L2 – 2 L12) i. (12.4-3)
L− = L1 + L2 − 2 L12 . (12.4-4)
Inductivitatea echivalentă proprie nu poate fi negativă, de unde rezultă o relaţie de
ordonare a inductivităţilor proprii şi mutuale, general valabilă
L1 + L2 > 2 L12 . (12.4-5)
109
12.5. INDUCTIVITATEA DE DISPERSIE
În cazul a două circuite (bobine) cuplate magnetic se poate defini un flux magnetic de
dispersie al circuitului 1 în raport cu circuitul 2, ca fluxul magnetic total al circuitului 1,
atunci când fluxul total al circuitului 2 este nul. Punând aceste condiţii în relaţiile lui Maxwell
pentru două circuite, se obţin expresiile
φ 1d = L11i1 + L12 i 2 , φ 2 = 0 = L12 i1 + L22 i 2 .
Din a doua relaţie se determină al doilea curent necesar, care se înlocuieşte în prima
expresie şi rezultă
(
φ 1d = L11 − L212 L22 i 1 . ) (12.5-1)
( ) (
L1d = L11 1 − k 2 º i L2 d = L22 1 − k 2 . ) (12.5-5)
Factorul de cuplaj are valori cuprinse între -1 şi 1; el nu poate fi, în valoare absolută, mai
mare ca 1. Circuitele care au un factor de cuplaj nul - nu sunt cuplate magnetic, iar cele care
au factor de cuplaj egal cu 1 sau -1 - sunt cuplate "perfect". De fapt cuplajul "perfect" este o
abstracţiune, o limită spre care se poate tinde, fără a o atinge. Atunci când se tratează modele
idealizate ale câmpului magnetic, se poate obţine un cuplaj "perfect" sau o dispersie nulă, dar
acest rezultat nu reflectă o realitate, ci este o consecinţă a ipotezelor simplificatoare ale
modelului utilizat.
Se consideră cazul idealizat, apropiat de situaţia din practică, al unei linii aeriene bifiare,
formate din două conductoare cilindrice paralele, de diametre d egale, de lungime foarte mare
în comparaţie cu distanţa D dintre axele lor, parcurse în sensuri opuse de un curent i
(fig. 2.6-).
Câmpul magnetic al acestei linii poate fi studiat cel mai uşor prin superpoziţia
câmpurilor produse de fiecare conductor.
110
Cum s-a arătat anterior, câmpul magnetic al unui conductor cilindric circular, rectiliniu,
infinit, parcurs de curentul i, are următoarele expresii la distanţa r de axa conductorului
2µi r
Bi = , pentru r ≤ d 2 , (12.6-1a)
πd 2
µ i (12.6-1b)
B e = 0 , pentru r > d 2 ,
2πr
dacă µ este permeabilitatea materialului conductorului (de regulă conductorul este nemagnetic
şi atunci µ = µ0).
Se va calcula fluxul magnetic corespunzător unui contur închis Γ, format din liniile
axelor celor două conductoare pe o porţiune de lungime axială l şi din două segmente de
dreaptă transversale, perpendiculare pe liniile axă (fig. 12.6-1).
Fluxul magnetic datorit numai curentului conductorului din stânga, este
µ 0 µ r l i µ 0 l i 2D µ 0 l i µ r
2
d 2 2r D 2D
φ1 = ∫ B i l d r + ∫d 2 B e l d r = + ln = + ln .
d
(12.6-2)
0 d 8π 2π d 2π 4
În prima integrală s-a introdus un factor care ia în consideraţie faptul că fluxul magnetic
elementar Bi l dr îmbrăţişează numai o parte (2r/d)2 din curentul total al conductorului.
Justificarea riguroasă a acestei corecţii rezultă din considerente energetice, aşa cum se va
arăta după introducerea conceptului de energie magnetică.
În ultima formă a expresiei fluxului, cu µr s-a notat permeabilitatea relativă a
materialului conductorului.
Câmpul magnetic corespunzător celui de al doilea conductor dă prin conturul considerat
Γ un flux magnetic egal cu cel al primului, astfel încât inductivitatea liniei aeriene bifilare
devine
2φ 1 µ 0 l µ r 2D
L= = + ln . (12.6-5)
i π 4 d
Se numeşte inductivitate lineică, inductivitatea unităţii de lungime a liniei
L µ 0 µ r 2D
Ll = = + ln .
d
(12.6-6)
l π 4
Pentru calcule practice, formula de mai sus se prezintă, de regulă, sub altă formă, care se
obţine explicitând pe µ0 şi utilizând inductivitatea lineică raportată la lungimea de un
kilometru
2 D −4
Ll = µ r + 4 ln .10 [ H / km]. (12.6-7)
d
111
De exemplu, pentru o linie cu conductoare nemagnetice (µr = 1), având diametrul de
5 mm, aflate la distanţa de 40 cm unul de celălalt, se obţine inductivitatea lineică
Ll = (1 + 4 ln( 2 × 400 5)).10 −4 = 2,13 mH / km.
În practică apare uneori necesitatea cunoaşterii inductivităţii mutuale dintre două linii
aeriene bifilare paralele 1-1 ' şi 2-2'. Pentru specificarea notaţiilor, în figura 12.6-2 s-au
reprezentat numai urmele acestor conductoare pe un plan perpendicular, urme în care au fost
marcate sensurile convenţionale. Si în acest caz este avantajos să se calculeze prin
superpoziţie câmpul magnetic şi fluxurile magnetice.
Fluxul magnetic mutual al liniei 1-1' prin circuitul liniei 2-2' (pe o lungime axială l) va fi
egal cu suma fluxurilor magnetice mutuale produse de câte un conductor 1 sau 1'.
Câmpul magnetic se poate calcula cu relaţiile (12.6-1).
Fluxul magnetic mutual datorit conductorului 1, parcurs de curentul i, prin circuitul de
lungime axială l al conductoarelor 2-2', este
r12 ' µ 0 l i r12 '
φ1 = ∫ Be l d r = ln . (12.6-8)
r12 2π r12
În mod similar rezultă pentru conductorul 1', parcurs în sens invers de curentul i
r'12 ' µ 0 l i r1' 2
φ 1' = − ∫ Be l d r = ln . (12.6-9)
r1' 2 2π r1' 2 '
Inductivitatea mutuală a celor două linii este
φ 1 + φ 1' µ 0 l r12 ' r1' 2
L12 = = ln . (12.6-10)
i 2π r12 r1' 2 '
Inductivitatea mutuală lineică, raportată la lungimea de un kilometru, se calculează cu
formula practică
r12 ' r1' 2
L12 = 2.10 −4 ln
r12 r1' 2 '
[ H / km] (12.6-11)
De exemplu, în cazul a două linii bifilare, cu distanţa între conductoare de 0,4 m, aşezate
una deasupra celeilalte, la o distanţă de 0,4 m, cu r12' = r1'2 = 0,4 √2 şi r12 = r1'2' = 0,4 se obţine
inductivitatea mutuală lineică de 0,1386 mH/km.
112
cunoaşterea fluxului magnetic fascicular care îi corespunde şi a inductivităţii de dispersie
rezultată. Se vor examina numai cazurile cele mai simple.
Se consideră o bară dreptunghiulară, cu dimensiunile b, h1, aşezată într-o crestătură
dreptunghiulară cu dimensiunile bc, hc ca în figura 12.7-1a. Deasupra barei poate rămâne un
spaţiu cu înălţimea h01 până la suprafaţa dinţilor. Bara poate reprezenta o latură de bobină, cu
N1 conductoare elementare. Pentru simplificare se va considera că densitatea de curent este
constantă pe secţiunea barei J = N1 I/(b.h1), unde I este curentul unui conductor elementar al
barei. Dinţii se consideră nesaturaţi, deci având o permeabilitate practic infinită µFe → ∞.
Facând abstracţie de efectele de la marginile dinţilor, în crestătură liniile de câmp magnetic se
pot considera perpendiculare pe pereţii dinţilor, deci pur transversale şi de lungime bc. Fie
H(x), respectiv B(x) = µ0 H(x) intensitatea şi înducţia câmpului magnetic la distanţa x de baza
barei.
Se consideră o cale închisă Γx, care trece tranversal prin crestătură, la distanţa x de baza
barei şi se închide prin dinţii vecini, sub baza crestăturii (fig. 12.7-1a). Se va scrie teorema lui
Ampère pe acestă curbă.
Ţinând seama că în dinţi intensitatea câmpului magnetic este neglijabilă, tensiunea
magnetomotoare este
U mmΓx = H ( x) bc , x ∈( 0, hc ) (12.7-1)
şi ţinând seama că densitate de curent în bară este constantă, solenaţia corespunzătoare este
N I x h1 x ∈( 0, h1 ),
Θ( x) = 1
N 1I x > h1 .
Notând
B 0 = µ 0 N 1 I bc ,
inducţia magnetică în crestătură se exprimă sub forma
B x h1 , x ∈( 0, h1 ),
B( x ) = 0 (12.7-3)
B0 , x ∈( h1 , h1 + h01 ).
B l x h ,
1 2
x ∈( 0, h1 ),
{φ f ( x) = 0 2 1 1
B 0 l( x − 2 h1 ) , x ∈( h1 , h1 + h01 ).
Fig. 12.7-1. Bare parcurse de curent în crestătura dreptunghiulară (a), câmpul magnetic al barei de jos (b),
113
fluxul mutual al barei de sus (c).
114
13. ENERGIA MAGNETICĂ ŞI FORŢELE GENERALIZATE ÎN CÂMPUL MAGNETIC
Fie Γk un contur de-a lungul conductorului circuitului de ordin k, închis prin linia
tensiunii la borne pe care a fost definită tensiunea la borne uk Se aplică acestui contur legea
inducţiei electromagnetice, parcurgând conturul în sensul de referinţă al curentului ik Se
obţine relaţia
d φk
eΓk = ∫ E d s = u fk − u k = − , (13.1-1)
Γk dt
în care ufk este tensiunea electrică în lungul firului circuitului de ordin k.
Tensiunea în lungul firului poate fi determinată aplicând firului legea conducţiei
electrice
eik + u fk = R k i k , (13.1-2)
unde Rk este rezistenţa firului circuitului de ordin k. Întrucât t.e.m. imprimată a firului eik se
consideră nulă, rezultă tensiunea ufk şi după înlocuirea în (13.1-1) se obţine ecuaţia de
funcţionare în regim variabil a circuitului de ordin k
d φk
uk = Rk i k + , k = 1,2, , n. (13.1-3)
dt
Energia primită pe la borne de sistemul de n circuite în intervalul de timp dt este
n
d Wext = ∑ u k i k d t . (13.1-4)
k =1
Conform principiului conservării energiei, energia primită de sistem trebuie să fie egală
cu suma dintre energia transformată în căldură δQ, lucrul mecanic elementar efectuat δL şi
creşterea energiei interne a sistemului dWm - aici energie magnetică
d Wext = δQ + δL + d Wm . (13.1-5)
Conform legii Joule, energia transformată în căldură este
115
n
δQ = ∑ R k i k2 d t . (13.1-6)
k =1
∑u i
k =1
k k d t = ∑ R k i k2 d t + ∑ i k d φ k .
k =1 k =1
(13.1-7)
φk n
Wm = ∑ ∫ i k* d φ k* . (13.1-10)
0
k =1
Energia fiind o mărime de stare, care nu depinde de modul particular în care s-a atins
starea respectivă, pentru calculul integralei (13.1-10) se consideră un mod particular de
atingere a stării finale, în care toţi curenţii (şi, corespunzător, fluxurile) din stările
intermediare sunt proporţionali cu curenţii finali şi se notează cu λ factorul subunitar de stare
intermediară (care indică raportul unui curent din starea intermediară la cel din starea finală,
pentru care se calculează energia magnetică Wm). Atunci într-o stare intermediară
i j* = λ i j º i φ k* = λφ k ,
116
n 1 n
Wm == ∑ i k φ k ∫ λ d λ = 1
∑i φk . (13.1-12)
k =1 0 2 k
k =1
0
(13.1-16)
k =1 k =1
117
13.2. DENSITATEA DE VOLUM A ENERGIEI CÂMPULUI MAGNETIC
Energia magnetică este localizată în tot domeniul de câmp, cu o densitate de volum wm.
Expresia acestei densităţi se poate determina
uşor în cazul unui domeniu de câmp finit, în care
mărmile de stare ale câmpului ( B º i H ) sunt constante: cazul unui solenoid foarte lung,
înfăşurat uniform, situat într-un domeniu omogen. Dacă A este aria secţiunii transversale a
solenoidului, N - numărul de spire şi l lungimea, rezultă succesiv
Ni
d Wm = i d φ = iNA d B = lA d B = VH d B , (13.2-1)
l
în care V = l A este volumul solenoidului. Rezultă că diferenţiala densităţii de volum a
energiei magnetice are expresia
1
d wm = d Wm = H d B , (13.2-2)
V
iar densitatea de volum a energiei magnetice va fi
B
wm = ∫ H d B . (13.2-3)
0
Energia magnetică localizată într-un volum VΣ se poate calcula prin integrala de volum a
densităţii de volum a energiei
Wm = ∫ wm d v. (13.2-5)
VΣ
118
Coenergia magnetică se poate calcula prin integrala de volum a densităţii de volum a
coenergiei
W ' m = ∫ w' m d v . (13.2-7)
VΣ
Aplicaţie. Calculul energiei câmpului magnetic din interiorul unui conductor de forma
unui cilindru circular drept, de lungime foarte mare şi de rază a << l, străbătut de un curent
continuu cu intensitatea i.
La distanţa r ≤ a de axa conductorului (fig. 13.2-2), intensitatea câmpului magnetic este
ir
H= .
2πa 2
119
Deci, densitatea de volum a energiei magnetice poate fi de aproximativ 90.000 ori mai
mare decât cea a energiei electrice, ceea ce arată avantajul dispozitivelor magnetice faţă de
cele electrice.
13.3. DENSITATEA DE VOLUM A ENERGIEI MAGNETICE CA FUNCŢIE DE J º i A
Înlocuind în expresia (13.2-3) d B = rot d A şi ţinând seama că
( ) ( )
H rot d A = div d A × H + d A rot H = div d A × H = div d A × H + J d A ,( )
se obţine
[ ( ]
DΣ A
)
Σ A
(
Wm = ∫ d v ∫ div d A × H + J d A = ∫ n d A∫ d A × H + ∫ d v ∫ J d A. ) DΣ A
(13.3-1)
Dacă suprafaţa Σ se intinde până la infinit sau dacă pe suprafaţa Σ este nulă componenta
tangenţială a intensităţii câmpului magnetic, atunci integrala de suprafaţă se anulează şi
densitatea de volum a energiei magnetice se exprimă prin integrala
wm = ∫ J d A . (13.3-2)
A
120
Exprimând energia magnetică ca funcţie numai de coordonata generalizată x şi de
fluxurile magnetice
Wm = Wm ( x , φ 1 , φ 2 , , φ n ) (13.4-3)
diferenţiala energiei magnetice devine
∂Wm ∂Wm ∂Wm ∂Wm
d Wm = dx+ d φ1 + d φ 2 ++ d in .
∂x ∂φ 1 ∂φ 2 ∂φ n
La fluxuri magnetice constante rămâne numai primul termen. Astfel se deduce prima
teoremă a forţelor generalizate în câmpul magnetic, exprimată prin relaţia
∂W
X = − m . (13.4-4)
∂x φ= const
Pentru transformarea la curenţi constanţi, relaţia se simplifică (suma devine nulă, dik = 0
pentru orice k)
( d Wm ) ik = const = X d x. (13.4-6)
121
∂W ' m
X = . (13.4-8)
∂x i = const
Forţa generalizată X, asociată coordonatei generalizate x, este egală cu derivata parţială a
coenergiei magnetice (exprimată ca funcţie de curenţi şi de coordonata generalizată) în raport
cu coordonata generalizată. In membrul drept al relaţiei (13.4-8) s-a prevăzut indicele i=const,
pentru a atrage atenţia asupra faptului că expresia coenergiei magnetice ce se derivează parţial
este funcţie numai de curenţi şi de coordonata x.
Ambele relaţii (13.4-4) şi (13.4-8) permit calculul aceleiaşi forţe X, a cărei valoare nu
depinde de modul cum a fost calculată (dacă este calculată corect !).
Adesea relaţia (13.4-8) este exprimată cu ajutorul energiei magnetice Wm, în locul
coenergiei W’m; în această formă este valabilă numai în cazul mediilor liniare, pentru care
coenergia este egală cu energia W’m = Wm.
In cazul unei transformări efectuate la curenţi constanţi are loc fenomenul de inducţie
electromagnetică şi atunci are loc un schimb de energie între câmp şi sursele exterioare.
Relaţia (13.4-6) arată că variaţia coenergiei este egală cu lucrul mecanic efectuat; în acelaşi
sens variază şi energia sistemului. Dacă lucrul mecanic este pozitiv, atunci creşte energia
sistemului (energia magnetică), iar dacă este negativ - scade. Pentru sistemele liniare variaţia
energiei magnetice este egală cu lucrul mecanic efectuat, deci cu sursele se schimbă o energie
egală cu dublul lucrului mecanic efectuat.
Observaţie. Forţele magnetice exercitate între conductoare parcurse de curent se numesc
forţe electrodinamice, iar cele exercitate între conductoare parcurse de curenţi şi piesele
feromagnetice se numesc forţe electromagnetice.
Aplicaţia 1. Forţa portantă a unui electromagnet.
Se consideră electromagnetul din figura 13.4-1 şi se urmăreşte calculul forţei
electromagnetice P exercitate asupra armăturii inferioare. Coordonata generalizată asociată
este lărgimea întrefierului, cu semn schimbat (- δ).
Energia magnetică a electromagnetului este egală cu suma energiilor magnetice din
porţiunea feromagnetică WmFe şi din întrefier Wmδ
Wm = WmFe + Wmδ .
122
Bδ2
Wmδ = δ 2 A,
2µ 0
unde cu Bδ s-a notat inducţia magnetică în întrefier, iar cu A s-a notat aria unui pol spre
întrefier. Efectuând calculele, rezultă expresia forţei portante
1
P= Bδ2 2 A. (13.4-9)
2µ 0
Forţa este de atracţie, adică tinde să micşoreze lărgimea întrefierului.
Tensiunea de atracţie a armăturilor este
P 1
p= = Bδ2 . (13.4-10)
2 A 2µ 0
Notă. Tensiunea de atracţie p, cu expresia de mai sus, este cunoscută şi sub denumirea
de tensiune maxwelliană, care se exercită normal pe suprafaţa din spre vid a corpurilor
feromagnetice ideale.
La o inducţie în întrefier de 1 T rezultă o tensiune de atracţie de aproximativ 40 N/cm2.
Astfel se stabileşte formula practică
P ≈ 40∑ ABδ2 [ N], (13.4-11)
în care inducţiile magnetice sub poli se exprimă în tesla [T], ariile corespunzătoare - în
centimetri pătraţi [cm2], iar sumarea se extinde asupra tuturor întrefierurilor (de partea
armăturii mobile).
Aplicaţia_2. Forţa de respingere dintre conductoarele unei linii bifilare, parcurse de
curentul i.
Forţa se poate calcula fie cu formula lui Ampère, fie cu teorema forţelor generalizate în
câmp magnetic. Pentru aplicarea ultimei metode, se exprimă întâi energia magnetică (egală cu
coenergia, întrucât sistemul este liniar) cu ajutorul inductivităţii liniei bifilare
µ 0l i 2 µ r 2D
Wm = Li =
1 2
+ ln . (13.4-12)
2
4π 4 d
Alegând drept coordonată generalizată distanţa D între conductoare, cu a doua teoremă a
forţelor generalizate rezultă forţa de respingere
∂W ∂L µ i2l
F = m = − 21 i 2 =− 0 . (13.4-13)
∂D i = const ∂D 2πD
Exprimând curentul i în kiloamperi [kA] şi distanţa D în metri [m], se obţine formula
practică pentru forţa pe unitatea de lungime (de 1 m)
i2
Fl = 0,2
D
[ N / m]. (13.4-14)
123
14. METODE DE CALCUL AL CAMPULUI MAGNETIC STATIONAR
Ecuaţiile câmpului magnetic staţionar rezultă din teorema lui Ampère, legea fluxului
magnetic şi relaţia constitutivă
rot H = J , div B = 0, B = µH. (14.1-1)
În regim staţionar, J şi µ sunt funcţiuni de punct date. Distribuţia de curenţi J este de
aducţie (este dată).
Există cel puţin două formulări uzuale ale ecuaţiilor câmpului magnetic
a) Pentru a satisface legea fluxului magnetic se introduce potenţialul magnetic vector,
prin relaţia
B = rot A (14.1-2)
şi atunci se obţine ecuaţia
( )
rot ν rot A = J , (14.1-3)
unde ν = 1/µ. Însă pentru ca potenţialul vector A să fie complet determinat mai trebuie
precizată divergenţa sa, pentru care, în regim staţionar se alege condiţia de etalonare Coulomb
div A = 0. (14.1-4)
Cu aceasta, dacă mediul este omogen (ν nu depinde de punct) se obţine ecuaţia
vectorială a lui Poisson
∆A = −µJ . (14.1-5)
b) Se introduce un potenţial magnetic scalar Vm, cu relaţia
H = T − grad Vm , (14.1-6)
în care T este un câmp de vectori auxiliar ales astfel încât
rot T = J . (14.1-7)
Acest câmp de vectori poate fi calculat în toate punctele domeniului de câmp, de
exemplu, cu formula Biot-Savart-Laplace. Întrucât
( )
div B = div µH = 0, (14.1-8)
În medii liniare omogene (µ nu depinde de punct) se obţine ecuaţia scalară a lui Poisson
∆Vm = div T. (14.1-10)
În ambele forme sursele câmpului rezultă din câmpul de vectori auxiliar T .
Notă. In literatura anglo-saxonă potenţialul scalar este notat cu simbolul Ω (în loc de Vm)
şi această a doua formulare este cunoscută ca "formularea T-Ω".
124
Metodele de calcul al câmpului magnetic staţionar sunt în mare măsură asemănătoare cu
cele ale câmpului electrostatic. Ceea ce deosebeşte fundamental cele două clase de probleme
este tipul de ecuaţii Laplace-Poisson pe care le satisfac acestea: scalare pentru potenţialul
electrostatic V şi vectoriale
pentru potenţialul vector A , respectiv scalare pentru potenţialul
scalar Vm în formularea T − Vm .
Pentru a calcula câmpul magnetic staţionar ( B º i H ), într-un domeniu neomogen D
trebuie cunoscute următoarele: distribuţia curenţilor de aducţie, configuraţia geometrică a
subdomeniilor omogene, proprietăţile de material ale mediilor, curbele de magnetizare B(H)
ale mediilor neliniare, funcţia de punct µ( r ) a permeabilităţii în medii liniare.
Metodele de rezolvare a câmpului magnetic staţionar se clasifică în metode analitice,
numerice, grafice, respectiv grafo-analitice şi analogice. Principalele metode analitice sunt
metoda directă, integrarea ecuaţiilor vectoriale Poisson-Laplace pentru potenţialul magnetic
vector A sau scalar Vm (prin separarea variabilelor sau prin aproximaţii), metoda imaginilor
magnetice, metoda funcţiilor de variabilă complexă, metoda transformărilor conforme şi
metoda funcţiilor Green. În cele ce urmează se vor prezenta numai unele metode care au
particularităţi faţă de modul cum se aplică problemelor de câmp electrostatic.
125
Într-un punct situat pe axa comună, la distanţa x de planul mediator, intensitatea
câmpului magnetic (axial) este
I 3 3
H ( x) =
R R
+ . (14.2-1)
2R
(R + ( L + x)
2 3
) (R + ( L − x) )
2 3
2 2
Se observă fără dificultate că la mijlocul distanţei x = 0 câmpul magnetic trece printr-un
extrem pentru orice distanţă 2L între bobine
d H d x = 0 la x = 0. (14.2-2)
Se poate alege o distanţă 2L optimă, care asigură o zonă cu câmp uniform cât mai
extinsă. In acest scop se pune condiţia ca şi derivata a doua (d2H/dx2) să se anuleze la mijlocul
distanţei
d H 3IR 2
L+x L−x
= − ,
dx 2
(R + ( L + x) )
2 5
(R + ( L − x) )
2 5
2 2
d H 3IR
2 2
1 1
= + +
d x2 2
(R + ( L + x)
2 5
) (R + ( L − x) )
2 5
2 2
+
3IR
2
5
( L + x) 2 +
( L − x) 2
.
2
( R 2 + ( L + x) )
2 7
( R 2 + ( L − x) )
2 7
Pentru x = 0 se obţine condiţia de anulare
(
5L2 R 2 + L2 − 1 = 0, ) (14.2-3)
adică R = 2 L.
Notând H 0 = 21 I R (câmpul obţinut în centrul unei bobine singure), rezultă următoarele
valori
H ( 0) = 1,431H 0 , H ( L 2) = 1,4251H 0 , H ( L) = 1,356H 0 .
Într-o zonă importantă câmpul este practic constant, extensia zonei depinzând de gradul
de uniformitate cerut.
126
descompunerea în trei ecuaţii scalare, cărora
li se poate aplica metoda separării variabilelor.
De exemplu, pentru ecuaţia lui Laplace ∆A = 0 se obţin ecuaţiile
∆Ax = 0, ∆Ay = 0, ∆Az = 0, (14.3-1)
fiecare ecuaţie urmând a fi integrată prin separarea variabilelor aşa cun s-a procedat pentru
ecuaţia potenţialului scalar ∆V = 0. În cazurile particulare în care potenţialul vector are numai
o componentă şi depinde numai de anumite coordonate, este posibilă separarea variabilelor şi
în alte sisteme de coordonate.
Numeroase probleme de câmp magnetic staţionar se studiază într-un spaţiu cu două
dimensiuni (numit şi 2D), în aproximaţia plan-paralelă (câmpul se repetă în plane paralele)
sau plan-meridiană (câmpul se repetă în plane meridiane, care trec printr-o axă). În primul caz
domeniul de câmp trebuie să aibă o formă rezultată prin translaţie perpendiculară pe planul în
care se va studia câmpul, iar în al doilea caz - prin rotaţie în jurul axei polare; în ultimul caz
se spune că domeniul are o simetrie axială sau de rotaţie. In aceste situaţii este avantajoasă
folosirea potenţialului vector, întrucât
acesta are o singură componentă (perpendiculară pe
plan), iar condiţia de etalonare div A = 0 este satisfăcută implicit.
Sistemul de coordonate se alege astfel încât să fie adaptat condiţiilor la limită (care, în
metoda separării variabilelor trebuie puse pe suprafeţe de coordonate). În cazul sistemului
cartezian domeniul trebuie să fie încadrat într-un dreptunghi, iar funcţiile proprii sunt funcţiile
trigonometrice (sinus şi cosinus) şi hiperbolice (sh şi ch). În cazul sistemului cilindric
domeniul de câmp se încadrează în coroane circulare complete sau de sectoare circulare
delimitate prin raze; funcţiile proprii sunt Bessel-Neumann, deşi pot fi şi funcţii de puteri
asociate cu funcţii trigonometrice.
Aplicaţie. Un exemplu tipic este cel al câmpului magnetic în maşina electrică rotativă cu
întrefier constant, excitat de o pânză de curent cu repartiţie sinusoidală.
Se consideră două armături feromagnetice cu permeabilităţile µ1 şi µ2, cuprinse între
razele r1i, r1e şi r2i, r2e, armătura 2 fiind exterioară. Spaţiul cuprins între razele r1e şi r2i este
întrefierul, de permeabilitate µ0, desemnat prin indicele 0. Câmpul va fi descris într-un plan
z = const al unui reper cilindric {r,ϕ,z}, coaxial cu armăturile (fig. 14.3-1).
Fie dată pe suprafaţa exterioară a armăturii 1 o pânză de curent axială (de-a lungul axei
Oz), repartizată sinusoidal, cu densitatea lineică
J S (ϕ ) = J m sin( pϕ ), (14.3-2)
unde p este numărul de perioade unghiulare, sau numărul de perechi de "poli" al câmpului
produs. Se mai dau condiţiile la limită sub forma Br = 0 la razele r1i şi r2e.
127
Problema de câmp magnetic staţionar formulată mai sus
se poate
rezolva fie utilizând
potenţialul magnetic vector A , fie direct mărimile de câmp, B sau H.
Potenţialul vector A se exprimă cu ajutorul unei singure componente scalare
A = kA( r, ϕ ) , care satisface ecuaţia lui Laplace în două dimensiuni, în coordonate polare
∆ r ,ϕ A( r , ϕ ) = 0, (14.3-3)
sau explicit
1 ∂( r ∂A ∂r ) 1 ∂ 2 A
+ 2 = 0. (14.3-4)
r ∂r r ∂ϕ 2
Componentele inducţiei magnetice sunt date de expresiile
1 ∂A ∂A
Br = , Bϕ = − . (14.3-5)
r ∂ϕ ∂r
Prin separarea variabilelor se caută soluţii de forma
A( r , ϕ ) = R( r ) φ(ϕ ). (14.3-6)
Datorită repartiţiei sinusoidale a pânzei de curent, singura sursă a câmpului magnetic,
toate mărimile vor fi funcţii de unghi sinusoidale, de aceeaşi formă ca pânza de curent
φ(ϕ ) = C cos( pϕ ) + D sin( pϕ ). (14.3-7)
Pentru funcţia radială R(r) rezultă ecuaţia diferenţială ordinară
d2 R dR
r2 2
+r − p 2 R = 0, (14.3-8)
dr dr
a cărei soluţie generală are forma
R( r ) = Er p + Fr − p . (14.3-9)
Constantele de integrare se determină din condiţiile la limită, respectiv din condiţiile de
trecere între domeniile omogene cilindrice.
Fie, pentru simplificare, r1i = 0. Atunci în domeniul 1 vom avea, evident, F1 = 0.
La trecerea prin suprafaţa exterioară r = r1e se conservă componenta normală a inducţiei
Br, iar componenta tangenţială a intensităţii câmpului magnetic Hϕ are un salt egal cu
densitatea lineică a pânzei de curent JS.
Prima condiţie impune egalitatea funcţiilor unghiulare în domeniile 1 şi 0, respectiv
egalitatea funcţiei radiale la r = r1e
R1 ( r1e ) = R 0 ( r1e ),
adică
C1 r1pe = C0 r1pe + D0 r1−e p . (14.3-10)
A doua condiţie impune o relaţie între derivatele radiale împărţite cu permeabilităţile
1 ∂A0 1 ∂A1
− + = J S , la r = r1e .
µ 0 ∂r µ 1 ∂r
Această relaţie fixează forma funcţiilor unghiulare
128
φ 1 (ϕ ) = φ 0 (ϕ ) = φ 2 (ϕ ) = sin( pϕ ), (14.3-11)
iar apoi
( )
− p µ 0 C0 r1pe −1 − D0 r1−e p −1 + p µ 1 C1 r1pe −1 = J m . (14.3-12)
Prin derivare se deduc componentele inducţiei magnetice (Br este în cosinus!), iar apoi
ale intensităţii câmpului magnetic.
Fig. 14.4-1. a) Conductorul filiform, b) imagini pentru mediul 1, c) imagine pentru mediul 2.
129
( )
B n1 = µ 1 ( I + I 2 ) x 2πr 2 , B n2 = µ 2 l1 x 2πr 2 ,( )
iar componenta tangenţială a intensităţii câmpului magnetic este
( ) (
H t 1 = ( I − I 2 )h 2πr 2 , H t 2 = I 1 h 2πr 2 . )
Din condiţiile de trecere rezultă relaţiile
µ 1 (I + I 2 ) = µ 2 I 1 , I − I 2 = I1 ,
adică
2µ 1 µ − µ1
I1 = I , I2 = I 2 .
µ1 + µ 2 µ1 + µ 2
La limită când µ1 = µ0 şi µ2 → ∞ se obţine I1 = 0 şi I2 = I, adică imaginea faţă de un
mediu cu permeabilitate foarte mare are curentul cu acelaşi sens ca firul original. Intuitiv
acest sens se reţine ştiind că liniile câmpului trebuie să intre normal în suprafaţa de
permeabilitate infinită, efect care se obţine numai pentru curenţi de acelaşi sens. Dacă
curentul imagine ar fi fost de sens contrar, liniile câmpului magnetic ar fi fost tangente la
suprafaţa de separaţie.
Fie w(z) = u+jv o funcţie de variabilă complexă z = x+jy. Funcţia w(z) este analitică într-
un domeniu dacă în vecinătatea oricărui punct z0 al domeniului admite o dezvoltare în serie
întreagă de (z-z0). Funcţiile analitice sunt continue şi derivabile. Derivabilitatea presupune
existenţa şi continuitatea derivatelor parţiale de ordinul unu a părţii reale u(x,y) şi imaginare
v(x,y) a funcţiei, precum şi independenţa derivatei dw/dz de orientarea lui dz. Derivata are
forma
d w ( ∂u ∂x + j ∂v ∂ x ) d x + ( ∂ u ∂ y + j ∂ v ∂ y ) d y
= (14.5-1)
dz d x + jd y
şi se stabileşte condiţia
(∂u ∂x + j ∂v ∂x) = − j(∂u ∂y + j ∂v ∂y), (14.5-2)
care duce la relaţiile Cauchy-Riemann
∂u ∂v ∂v ∂u
= , =− . (14.5-3)
∂x ∂y ∂x ∂y
Cu aceste relaţii se demonstrează că integrala curbilinie a unei funcţiuni analitice este
nulă pe orice contur închis
∫ w( z) d z = ∫ ( u d x − v d y) + j ∫ ( v d x + u d y) = 0
Γ Γ Γ
(14.5-4)
130
Pentru demonstraţie se foloseşte formula lui Stokes în plan. Fie vectorul a = i a x + j a y
şi elementul de arc d s = i d x + j d y. Cu formula lui Stokes şi n = k , dA = dx dy
∂a y ∂a x
∫Γ
a d s = ∫Γ(a x d x + a y d )
y = ∫SΓ ∂x − ∂y d x d y. (14.5-5)
131
H ( z) = H x + j H y = −( d Wm d z)*, (14.5-9)
iar Vm(x,y) reprezintă fluxul lineic al intensităţii câmpului magnetic cu semn schimbat.
adică
H ( w) = H ( z) ( d w d z) *, (14.5-10)
în care w(z) este o funcţie de transformare conformă din planul z în planul w. Pentru stabilirea
funcţiei de transformare conformă se apelează la formula Schwarz-Christoffel, care permite
transformarea unui contur poligonal în axa reală a planului complex.
Transformarea Schwarz-Christoffel.
Domeniul din interiorul (sau exteriorul) unui poligon cu n vârfuri z1, z2,..., zn din planul z
(ordonate astfel încât să lase la stânga donemiul) se transformă conform în semiplanul
v = ℑm(w) > 0, iar conturul poligonal în axa u (fig. 14.5-1), cu ajutorul transformării definite
prin expresia de mai jos
d w d z = A( w − u1 ) ( w − u2 ) α ( w − un ) n .
α1 2 α
(14.5-11)
În figura 14.5-1 primele cinci unghiuri sunt pozitive (se modifică orientarea în sens
trigonometric), iar al şaselea este negativ, deci primii cinci exponenţi rezultă negativi, iar al
şaselea este pozitiv.
Integrând expresia (14.5-11), se obţine funcţia analitică de transformare conformă, în
care intervine constanta A (de scară) şi o constantă aditivă B (de origine). Abscisele u1,...,un şi
constantele A, B se determină prin identificarea punctelor din planul w cu punctele originale,
din planul z. Două abscise uk se fixează arbitrar (fiind "compensate" prin constantele A şi B).
132
Aplicaţie. Se va exemplifica metoda pentru calculul câmpului magnetic al unei crestături
de maşină electrică.
Se consideră două armături feromagnetice paralele, la distanţa δ una de alta (întrefier).
Armătura inferioară are o crestătură de adâncime infinită şi de lărgime b (fig. 14.5-2a). Între
armături este aplicată o tensiune magnetică V.
Din considerente de simetrie, se ia numai o jumătate din domeniul de câmp (până în axa
crestăturii), adică domeniul ABCDE din fig. 14.5-2b. Acest domeniu se transformă conform
în axa reală din planul (z1). În formula Schwarz-Christoffel se aleg abscisele -a, 0, 1, cu
exponenţii -1/2, -1, 1/2 şi rezultă
( z1 − 1) ( z1 + a) (14.5-13)
d z d z1 = G .
z1
Fig. 14.5-2. a) Zona crestăturii, b) domeniu în care se studiază câmpul, c) axa variabilei z1, d) domeniul variabilei w.
G( a + 1)2t 2 d t
dz=
(1 − t )(1 + at )
2 2 ( ( ) (
= G 2 d t 1 1 − t 2 − 1 1 + at 2 , ))
cu integrala
1+ t
z = G ln
1− t
−
2
a
arctg t a + H .
( ) (14.5-15)
z 1 + a + z1 − 1 2G a( z1 − 1)
z = G ln − arctg + H. (14.5-16)
z1 + a − z1 − 1 a z1 + a
133
Cu o nouă transformare Schwarz-Christoffel, între planul z1 şi planul w, segmentele AB
şi CD se rotesc astfel încât să ajungă perpendiculare pe BC în planul w (fig. 14.5-2d).
Transformarea are derivata
d w d z1 = F z1 ( z1 + a ) ,
cu integrala
( )
w = F ln z1 + a 2 + z1 ( z1 + a ) + L = F argch( 2 z1 a + 1) + L.
Punând condiţiile
la z1 = − a , w = F j π + L = jV ,
la z1 = 0, w = L = 0,
rezultă
w = V π argch( 2 z1 a + 1) (14.5-18)
şi transformă segmentul AB în semidreapta u ≥ 0, v = jV, segmentul BC în segmentul u = 0, v
∈ (0, jV), segmentul CE în semidreapta u ≥ 0, v = 0.
Variabila complexă w are ca parte reală fluxul magnetic (al intensităţii câmpului
magnetic) şi ca parte imaginară potenţialul magnetic, cu originea în punctul C. De exemplu,
pentru punctul D, cu z1 = 1 se obţine fluxul magnetic care se închide prin jumătatea
deschizăturii crestăturii
∆φ = µ 0 V π argch( 2 a + 1).
134
- liniile de câmp se trasează între suprafeţe echipotenţiale magnetic,
- linia de câmp trebuie să fie perpendiculară pe suprafeţele echipotenţiale ale câmpului
respectiv, să fie o curbă continuă şi derivabilă cel puţin o dată (clasa C1),
- se lucrează cu o intensitate medie a câmpului magnetic Hmed de-a lungul unei linii de
câmp, care multiplicată cu lungimea liniei de câmp lx dă diferenţa de potenţial magnetic între
extremităţile liniei,
- există un principiu de acţiune minimă, conform căruia dacă linia de câmp s-ar putea
îndrepta spre două suprafeţe de acelaşi potenţial, va fi aleasă calea de lungime minimă.
Pentru aplicarea metodei aproximării formei liniilor de câmp este necesară o experienţă
prealabilă, adică cunoaşterea formei aproximative a liniilor câmpului respectiv, pentru a
aproxima cât mai corect aceste forme.
Metoda va fi ilustrată cu câteva exemple de aplicare.
Exemplul 1. Se consideră o armătură feromagnetică cu o crestătură de lărgime b la
distanţa δ de o armătură feromagnetică netedă. Intre armături se aplică o tensiune magnetică
Vm (fig. 14.6-1a). Se cere distribuţia câmpului magnetic în vecinătatea crestăturii.
Fig. 14.6-1. Crestătură în faţa unei armături netede, b) linii de câmp în vecinătatea deschizăturii, c) parametrizarea liniei de
câmp aproximate.
În fig. 14.6-1b s-a reprezentat spectrul liniilor câmpului magnetic între cele două
armături, iar în fig. 14.6-1c s-au schiţat liniile care aproximează acest spectru.
În întrefierul de lărgime δ, până la marginea crestăturii, câmpul magnetic are liniile
perpendiculare pe armături, este practic uniform şi are intensitatea H0 = Vm/δ.
În dreptul crestăturii liniile de câmp se aproximează prin segmente drepte de lungime δ
şi arce de cerc de rază x ∈ (0,b/2) spre pereţii crestăturii. Intensitatea câmpului este
Vm/(πx/2+δ), are valoarea H0 la muchia crestăturii şi la mijlocul crestăturii scade până la
H0/(1+πb/4δ). Fluxul lineic pierdut prin crestare este
(
∆φ = µ 0 H 0 b − 4 δ π ln(1 + π b ( 4δ )) . )
Este interesant de comparat această valoare cu cea obţinută pe o cale mult mai
complicată (prin transformări conforme). La maşini electrice este cunoscută relaţia
(
γδ = 2 b π arctg(b ( 2δ )) − 2 δ π ln 1 + (b ( 2δ )) ,
2
)
care dă lărgimea pierdută prin crestare. Această lărgime trebuie comparată cu valoarea
b-4δ/π ln(1+πb/4δ) stabilită cu metoda aproximării formei liniilor de câmp magnetic. Se
constată că metoda aproximativă dă "pierderi" mai mari, respectiv subevaluează fluxul
crestăturii. O aproximare mai bună se obţine înlocuind arcele de cerc cu arce de elipsă, cu
raportul axelor 1.4, ceea ce aduce un factor de corecţie de 1.2 la fluxul crestăturii, adică
(
∆φ = µ 0 H 0 b − 1.2 × 4 δ π ln(1 + π b ( 4δ )) . )
135
Cu acest factor rezultă valori negative la b/δ < 0.5, deci factorul ar trebui modificat după
valoarea raportului b/δ.
Exemplul 2. Se consideră două armături prismatice de aceeaşi secţiune transversală,
separate prin întrefierul de lărgime δ (fig. 14.6-2a). Se cere să se estimeze fluxul de dispersie
în jurul întrefierului.
În fig. 14.6-2b s-a schiţat pentru un sfert din configuraţia studiată modul cum se
aproximează forma liniilor de câmp.
În zona de suprapunere a armăturilor liniile de câmp sunt perpendiculare pe suprafeţele
armăturilor şi sunt repartizate uniform, deci la o inducţie B0 în această zonă, rezultă între
armături o tensiune magnetică V0 = δB0/µ0.
Pe părţile laterale ale armăturilor, în vecinătatea întrefierului, liniile câmpului magnetic
se aproximează prin două arce de cerc de rază x şi un segment drept de lungime δ. Lungimea
unei linii de câmp este lx = πx + δ şi inducţia magnetică creată va fi B0/(1+πx/δ). Fluxul
magnetic de "dispersie" bilateral în jurul întrefierului, până la o distanţă xm, este
φ d = B 0 2 δ π ln(1 + π x m δ ).
Dacă armăturile au lăţimea b în zona întrefierului, fluxul magnetic prin întrefier fiind
φu = B0b, rezultă un factor de dispersie
k d = φ d φ u = 2 δ π b ln(1 + π x m δ ).
136
- câmpul în axa unui dinte este Bδ = µ0I/δ,
- inducţia magnetică corespunzătoare liniei de câmp care corespunde distanţei x de la
marginea dintelui este Bx = Bδ/(1+πx/2δ),
- câmpul transversal prin crestătură are valoarea maximă Bc = µ0 I/bc.
Se observă că la x = xm rezultă Bx = Bc. De asemenea
- fluxul magnetic lineic spre întrefier al unui dinte este
φδ = Bδ (t-bc+δ/π ln(bc/2δ),
- fluxul magnetic lineic transversal prin crestătură este
φ = Bc (h/2+c-xm).
Cele două fluxuri magnetice se adună în dinţi şi la baza dintelui rezultă inducţia
magnetică maximă
Bdmax = (φδ+φc)/(t-bc).
137
15. CÂMPUL ELECTROMAGNETIC CVAZISTAŢIONAR
138
Întrucât frecvenţele utilizate în tehnică nu depăşesc 1012 Hz, în conductoare densitatea
curentului de deplasare este neglijabilă în raport cu densitatea curentului de conducţie. În
semiconductoare şi în plasmă această condiţie nu este îndeplinită la frecvenţe foarte mari.
139
15.4. PĂTRUNDEREA CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC ÎN SEMISPAŢIUL
CONDUCTOR INFINIT
La suprafaţa semispaţiului este stabilit un câmp magnetic omogen tangenţial H 0
(orientat după axa Oz)
H 0 = kH 0 ( t ), cu H 0 ( t ) = H 0 max sin ωt . (15.4-1)
Se studiază numai regimul permanent. Toate mărimile depind numai de coordonata x şi
de timp
H = H( x , t ), E = E( x , t ), J = J( x , t ). (15.4-2)
La x = 0 în interiorul semispaţiului conductor câmpul are aceeaşi componentă
tangenţială
H( 0, t ) = H 0 = kH 0 ( t ) (15.4-3)
şi în interior are numai componentă după Oz
H( x , t ) = kH z ( x , t ). (15.4-4)
Ecuaţia câmpului magnetic în mediul conductor este
∂ 2 H z ∂x 2 = σµ ∂H z ∂t . (15.4-5)
În regim sinusoidal această ecuaţie se reprezintă în complex simplificat sub forma
d 2 H z d x 2 = j ωσµ H z = γ H z .
2
(15.4-6)
Se notează
γ= j ωσµ = α(1 + j), (15.4-7)
unde
α = ωσµ 2 (15.4-8)
este constanta de atenuare.
Cu aceste notaţii, soluţia generală a ecuaţiei (15.4-5) este
140
( ) ( )
H z = A 1 exp − γ x + A 2 exp γ x .
Dacă domeniul este infinit, trebuie ca A2 = 0, pentru ca la infinit câmpul magnetic să fie
finit. La x = 0 Hz = Hz(0) = A1. Rezultă soluţia
( ) ( )
H z = H z ( 0) exp − γ x = H 0 exp − γ x ,
(15.4-9)
H z = H 0 exp( −αx) exp( − j αx).
141
P( 0) A = 21 H 02 max α σ = 21 σ α E 02 . (15.4-18)
Câmpul electric, câmpul magnetic şi densitatea curentului au valori importante numai în
vecinătatea suprafeţei conductorului, amplitudinile lor scăzând exponenţial o dată cu
depărtarea de la suprafaţa conductorului. De exemplu, valoarea efectivă a densităţii curentului
are expresia
J x ef = αH 0 max exp( −αx). (15.4-19)
Se numeşte adâncime de pătrundere (sau adâncime echivalentă de pătrundere) a
câmpului electromagnetic în semispaţiul conductor, distanţa δ de la suprafaţă pe care ar trebui
repartizat în mod uniform curentul total, pentru ca pierderile de putere activă să fie egale cu
cele din cazul repartiţiei reale a curentului.
Pe o înălţime a (după Oz), curentul total complex este
∂H z
d x = a( H z ( 0) − H z (∞)) = aH 0
∞ ∞
I = ∫ J y ( x)a d x = − a ∫ (15.4-20)
0 0 ∂x
şi are valoarea efectivă
I=a 2 H 0 max . (15.4-21)
Dacă ar fi repartizat uniform şi sinfazic pe adâncimea δ, într-un volum a.b.δ acest curent
ar produce pierderile de putere activă
P = ( abδ )( I aδ ) σ = ab H 02 max (σδ ) .
2
142
necesară utilizarea ecuaţiilor generale ale regimului cvazistaţionar de tip magnetic
(anelectric). În cazuri limită, la frecvenţe joase (când câmpul de reacţie este mic, neglijabil),
sau la frecvenţe înalte (când adâncimea de pătrundere este mică faţă de dimensiunile
conductorului), se pot folosi metode aproximative.
143
Dacă nu se neglijează reacţia curenţilor turbionari, atunci mai trebuie luată în
consideraţie teorema lui Ampère. Considerând tola liniară, de permeabiltate µ, se obţine
ecuaţia
rot B = µJ , sau ∂B ∂x = − µJ y . (15.5-4)
Cu J = σE şi trecând la reprezentarea în complex, după eliminarea J şi E se obţine
ecuaţia lui Helmholtz (complexă)
d 2 B d x 2 − j ωσµ B = 0. (15.5-5)
Se notează cu γ = j ωσµ = α(1 + j) şi soluţia (care trebuie să fie simetrică faţă de planul
x = 0) este
B( x) = B 0 ch γ x , (15.5-6)
(
φ = 2 l γ B 0 sh γ ∆ 2 . ) (15.5-7)
Întrucât este cunoscut (dat) fluxul magnetic al tolei, ultima relaţie permite determinarea
constantei de integrare B0
(
2 21 E y H z* = γ ω ( B 0 µ ) sh γ ∆ 2 ch γ * ∆ 2 .
2
) ( )
Partea reală a acestei puteri, împărţită cu grosimea tolei dă densitatea de volum medie a
puterii disipate
( 2
(
p R med = ℜeal γ ω ∆( B 0 µ ) sh γ ∆ 2 ch γ * ∆ 2 . ) ( )) (15.5-11)
În cele două cazuri examinate anterior (tole de 0,5 mm şi de 0,3 mm grosime), pentru
permeabilitatea relativă de µr = 7000 se obţin următoarele valori
gros. [mm] α [m-1] B0/Bm Bmax/Bm
0,50 3035,8 0,9746-j0,1889 1,0291+j0,3808
0,30 1695,3 0,9997-j0,0216 1,0004+j0,0431
Pierderile specifice calculate cu relaţia "exactă" sunt de 6,8003 W/dm3 = 0,8718W/kg,
respectiv 0,76975 W/dm3 = 0,10128W/kg. Valorile sunt foarte apropiate de cele calculate cu
144
relaţia aproximativă, care neglijează reacţia curenţilor turbionari. La valori mai mici ale
permeabilităţii diferenţele sunt şi mai mici.
În regim variabil, curentul injectat într-un conductor are o repartiţie diferită de repartiţia de
curent continuu, fenomen numit efect pelicular sau efect skin. Datorită fenomenului de
inducţie electromagnetică, asociat cu reacţia curenţilor induşi, curentul are tendinţa de a se
repartiza cu o densitate mai mare în zonele periferice ale conductoarelor. Totodată, în regim
periodic apar defazaje între densităţile de curent din diferitele puncte ale secţiunii
conductorului.
H = u x H ( z). (15.6-2)
Din legea inducţiei electromagnetice şi din teorema lui Ampère rezultă relaţiile scalare
∂H ∂z = J = σE , ∂E ∂z = µ ∂H ∂t . (15.6-3)
Trecând la amplitudini complexe, pentru un regim sinusoidal cu pulsaţia ω, se obţin
ecuaţiile
d H d z = σ E , d E d z = j ωµ H , (15.6-4)
respectiv se stabilesc ecuaţiile de ordinul doi
145
d 2 H d z2 = γ H, d 2 E d z2 = γ E,
2 2
(15.6-5)
( )
E ( z) = E 0 ch γ z , H ( z) = σ E 0 γ sh γ z , ( ) (15.6-6)
în care E0 este intensitatea câmpului electric în planul median al conductorului (z = 0). Mai
rezultă densitatea curentului în centrul conductorului J0 = σE0 şi o intensitate de referinţă a
câmpului magnetic H0 = σE0/γ. Prin integrare pe secţiunea conductorului se obţine
amplitudinea complexă a curentului conductorului
(
I = 2 bσ γ E 0 sh γ a 2 , ) (15.6-7’)
( ) (
k za = E 0 ch γ a 2 ( abσ ) I = γ a 2 th γ a 2 . ) ( ) (15.6-8)
(
S = 21 E ( a 2)H * ( a 2) = 21 E 02 γ *ch γ a 2 sh γ * a 2 .) ( )
Calculând E0 din relaţia sa cu curentul I, se obţine
( (
E 02 = E 0 E 0* = I 2 ( 2bσ ) γ γ * sh γ a 2 sh γ * a 2 .
2
) ( ))
Astfel rezultă
146
E = u z E ( r ), H = u ϕ H ( r ). (15.6-10)
Folosind reprezentarea în complex, din legea lui Faraday a inducţiei electromagnetice şi
din teorema lui Ampère rezultă ecuaţiile scalare
d E d r = j ωµ H , d H d r + H r = σ E . (15.6-11)
Eliminând intensitatea câmpului magnetic se obţine ecuaţia de ordinul doi a intensităţii
câmpului electric
d 2 E d r 2 + 1 r d E d r − γ E = 0.
2
(
d 2 H d r 2 + 1 r d H d r − γ + 1 r H = 0.
2
)
Se observă că ambele câmpuri satisfac ecuaţia lui Bessel, prima de ordinul zero, iar a
doua de ordinul unu. Ambele au forma ecuaţiei modificate, cu argument imaginar.
Soluţia ecuaţiei câmpului electric este de forma
( )
E(r) = A1 I 0 γ r + A 2 K 0 γ r . ( )
Aici I0(ξ) şi K0(ξ) sunt funcţiile lui Bessel modificate, de prima şi de a doua speţă şi
ordin 0. În general
I 0 ( x) = j − n J 0 ( j x), K 0 ( x) = ( I − n ( x) − I n ( x)) π ( 2 sin( nπ)) .
( )
E(r) = A I 0 γ r .
( )
σ γ A I1 γ a = I ( 2πa ) ,
sau
A= γI (2πσa I ( γa)) .
1
Funcţia I0(ξ) are valoarea 1 la ξ = 0 şi apoi creşte monoton cu ξ real. Variabila complexă
proporţională cu (1+j) menţine caracterul crescător al modulului funcţiei, o dată cu creşterea
argumentului funcţiei complexe. Funcţia I1(ξ) este nulă la ξ = 0 şi apoi creşte monoton cu ξ
real. Pentru o variabilă complexă proporţională cu (1+j), în vecinătatea originii argumentul
funcţiei este π/4 iar apoi creşte o dată cu modulul.
In fig. 15.6-2 s-au reprezentat părţile reale şi imaginare ale funcţiilor I0((1+j)x) şi
I1((1+j)x), în partea din stânga pentru x∈[0, 3], în partea dreaptă pentru x∈[3, 7].
147
Factorul de "impedanţă" al conductorului, adică raportul dintre impedanţa complexă a
conductorului şi rezistenţa sa în curent continuu, se calculează cu intensitatea câmpului
electric la suprafaţă A.I0(γa)
( )
k z = A I 0 γ a πa 2 ω I = γ a 2 I 0 γ a ( ) I (γa) .1
La acelaşi rezultat se poate ajunge şi cu ajutorul puterilor, care se pot calcula ca fluxul
vectorului Poynting prin suprafaţa care mărgineşte conductorul. Acest vector este orientat
spre interiorul conductorului.
( ) ( ( ) ( ))
P = I 2 4πa 2 σ ℜeal γ a I 0 γ a I 1 γ a ,
(15.6-17)
Q= I2 (4πa σ)ℑmagl( γa I ( γa) I ( γa)) .
2
0 1
(
Pcc = I 2 2πa 2 σ . )
Factorul de impedanţă este
k z = k r + j k i = P Pcc + j Q Pcc .
Factorul de majorare a pierderilor prin efect pelicular, numit şi factor de majorare a
rezistenţei kr, are expresia
(
k r = 0,5ℜeal γ a I 0 γ a ( ) I ( γ a )) ,
1 (15.6-18)
148
R = kr (πa σ) ,
2
(15.6-19)
(a ωµ σ) = 8k j ( γ a)
2
k x = 8k r 2
0 i . (15.6-21)
În figura 15.6-3 sunt date diagramele factorilor kr şi kx, ca funcţie de ξ = αa = a/δ, pentru
cilindru de cupru, la 50 Hz.
Când αa ≥ 4 o bună aproximare o dă relaţia
R ≈ α ( 2πaσ ) , (15.6-19)
care consideră că numai un strat superficial de grosime δ = 1/α ar conduce. In acest caz
kr ≈ αa/2.
149
Se consideră o bară conductoare dreaptă, lungă, cu secţiunea dreptunghiulară b.h,
parcursă axial de un curent sinusoidal având valoarea efectivă complexă I (mai departe se va
lucra cu amplitudinea complexă a mărimilor de câmp). Bara este nemagnetică şi este aşezată
într-o crestătură de lărgime bc, practicată într-o armătură feromagnetică (fig. 15.7-1).
Armătura este lungă (în sens axial) şi atunci câmpul se poate studia într-un plan perpendicular
pe direcţia muchiilor barei şi crestăturii.
Se alege un reper cartezian cu axele orientate astfel:
Oz - axă paralelă cu muchiile barei,
Ox - axă după înălţimea barei, paralelă cu pereţii crestăturii, cu originea la baza
barei,
Oy - axă transversală pe bară.
Soluţia exactă a acestei probleme de câmp electromagnetic este complicată, datorită
efectului marginilor crestăturii în apropierea suprafeţei libere a armăturii (unde, de regulă, se
află întrefierul maşinii electrice). Din această cauză se va considera, aproximativ, că în
crestătură liniile de câmp sunt pur transversale (după axa Oy), iar densitatea curentului în bară
nu depinde decât de cota x (are aceeaşi valoare pe toată lăţimea b).
Se consideră un contur Γx care trece transversal prin crestătură la cota x, închizându-se
prin cei doi dinţi vecini şi pe sub baza crestăturii, ca în figura 15.7-1a. Pe acest contur se scrie
teorema lui Ampère direct cu imaginile complexe ale mărimilor
U mmΓx = Θ SΓx , (15.7-1)
Fig. 15.7-1. Notaţii pentru studiul efectului Field în crestătura unai maşini electrice.
2I pentru x > h.
Solenaţia ultimului interval include restricţia asupra densităţii de curent
b∫ J (ξ) d ξ = 2 I .
h
(15.7-4)
0
150
Derivând în raport cu x relaţia (15.7-1) şi ţinând seama de (15.7-2), (15.7-3), se obţine
forma diferenţială
bJ ( x) = bc d H d x . (15.7-5)
Se consideră un al doilea contur Γz (fig. 15.7-1b) în lungul barei, care trece pe la cotele x
şi x+dx, pe o lungime axială l. Scriind legea inducţiei electromagnetice pe acest contur, ţinând
seama de orientările versorilor intensităţii câmpului electric E şi a intensităţii câmpului
magnetic H (indicaţi în partea din dreapta a fig. 15.7-1b) şi parcurgând conturul în sens
antiorar (spre stânga, cum este indicat lângă simbolul Γz), se obţine relaţia
l( E ( x) − E ( x + d x)) = − j ωµ 0 H ( x) l d x ,
adică
d E ( x) d x = j ωµ 0 H ( x). (15.7-6)
Luând în consideraţie şi legea conducţiei electrice J(x) = σE(x), din relaţiile (15.7-5) şi
(15.7-6) se tabileşte ecuaţia diferenţială de ordinul 2 a intensităţii câmpului magnetic
d 2 H ( x) d x 2 = γ H ( x),
2
(15.7-7)
unde
γ fiind constanta de propagare, iar αe = 1/δe este constanta de atenuare, egală cu valoarea
reciprocă a adâncimii de pătrundere modificată
β e = ωσµ 0 b ( 2bc ) şi δ e = 2bc (ωσµ 0 b) . (15.7-9)
şi soluţia devine
H ( x) = 2 I bc sh γ x sh γ h . (15.7-11)
151
S ( h) = 21 E ( h) H * ( h) = I 2 γ (σb b th γ h) .
c
(
P + j Q = bc S ( h) = I 2 γ h σbh th γ h . ) (15.7-13)
Observaţie. Mai sus s-a multiplicat cu lăţimea crestăturii şi nu cu lăţimea barei, datorită
formei simplificate (15.7-2) cu care s-a calculat intensitatea câmpului magnetic. În caz
contrar, o parte din puterea dată de vectorul lui Poynting s-ar transmite spaţiului dintre bară şi
pereţii crestăturii. Cum s-a observat anterior, modelul folosit corespunde unei bare care ar
umple crestătura, dar ar avea o conductivitate mai mică, pentru a obţine aceeaşi rezistenţă în
curent continuu.
Se poate defini impedanţa lineică complexă a barei
(
Z = ( P + j Q) I 2 = γ h σbh th γ h . ) (15.7-14)
Mărimile kr şi kx sunt factori de corecţie pentru rezistenţa şi reactanţa barei înalte, pentru
a ţine seama de influenţa "refulării" curentului în bară.
In fig. 15.7-3 sunt reprezentate funcţiile ϕ(ξ) şi ψ(ξ), împreună cu alte două funcţiuni,
corespunzătoare cazului următor.
152
Se consideră configuraţia din fig. 15.7-2a, în care bara din crestătură, de înălţime h, este
parcursă de curentul I şi se află în câmpul creat de curentul total Ie (în straturile inferioare).
Fig. 15.7-2. Notaţii pentru studiul efectului Field într-o bară situată în câmp exterior.
( )
H ( x) = 2 bc I sh γ x sh γ h + I e ch γ ( x − h 2) ch γ h 2 . (15.7-20)
Se observă că soluţia se compune din câmpul propriu (primul termen) şi câmpul indus
(al doilea termen). Ultimul prezintă simetrie faţă de mijlocul înălţimii barei.
Densitatea curentului în bară se obţine cu (15.7-5) şi este
(
J ( x) = γ 2 b I ch γ x sh γ h + I e sh γ ( x − h 2) ch γ h 2 . ) (15.7-21)
(
S ( 0) = γ I e* (σbc b) I sh γ h − I e th γ h 2 , )
(
S ( h) = γ ( I + I e ) * (σbc b) I th γ h + I e th γ h 2 . )
Puterea complexă primită pe unitatea de lungime este
(
P + j Q = bc ( S ( h) − S ( 0)) = γ h (σ bh) I 2 th γ h + 2I e ( I e + I cos θ e ) th γ h 2 , ) (15.7-22)
153
P + j Q = I 2 ( R cc ϕ(ξ) + j X cc ψ (ξ)) + I e ( I e + I cos θ e )( R cc ϕ e (ξ) + j X cc ψ e (ξ)), (15.7-23)
La unele discipline de specialitate, din anii superiori, se vor întâlni forme prelucrate ale
efectului Field, adaptate aplicaţiilor respective, în care intervin anumite mulţimi de
conductoare identice ca formă şi parcurse de curenţi de aceeaşi valoare. In aceste aplicaţii se
folosesc, de regulă, expresii de aproximare pentru funcţiile ϕ(ξ) şi ψ(ξ) definite anterior, la
valori mici ale argumentului ξ. Aceste expresii se obţin prin dezvoltare în serie Mac Laurin
(sau Taylor pentru argument nul).
154
În ipoteza neglijării fenomenului de inducţie electromagnetică, ecuaţiile câmpului
electromagnetic devin
rot E = 0, rot H = J + ∂D ∂t ,
(15.8-1)
div D = ρ v , div J = − ∂ρ v ∂t .
La acestea se adaugă legea de legătură
D = ε 0 E + Pp + Pt (15.8-2)
şi relaţii constitutive neliniare, de forma
( )
J = J E , Pt = Pt E , ( ) (15.8-3)
(
Pt ( t ) = ε m E max C sin ωt − δ p , ) (15.8-10)
155
C= A 2 + B 2 , δ p = arctg( B A). (15.8-11)
Unghiul δp este numit unghi de pierderi prin histerezis şi vîscozitate electrică. Intr-un
dielectric cu pierderi dielectrice polarizaţia este defazată în urma intensităţii câmpului electric
cu acest unghi.
Curentul unui condensator plan cu pierderi, căruia i se aplică o tensiunea u(t), se poate
pune sub forma
i( t ) = A(σE ( t ) + d D( t ) d t ) = Gu( t ) + d q d t . (15.8-2)
(
u d q d t = aE max sin ωt A d d t (ε 0 E max sin ωt ) + ε m E max sin ωt − δ p = )
= aAωE max
2
(( )
ε 0 + ε m cos δ p sin ωt cos ωt + ε m sin δ p sin 2 ωt . )
Ultimul termen din paranteză are nenulă valoarea medie pe o perioadă şi reprezintă
puterea activă disipată în dielectricul condensatorului
1
2
aAωE max
2
ε m sin δ p .
156
16. RADIAŢIA ELECTROMAGNETICĂ
Pentru a stabili în mod univoc un asemenea potenţial, mai trebuie impusă valoarea
div A e , întrucât un câmp de vectori este caracterizat complet numai dacă se dă atât rotorul,
cât şi divergenţa lui. Condiţia care fixează divergenţa potenţialului vector se numeşte condiţie
de etalonare a potenţialelor electrodinamice. În regim staţionar s-a folosit condiţia de
etalonare div A = 0 . În regim general variabil se va folosi o altă condiţie de etalonare.
Introducând în legea inducţiei electromagnetice inducţia magnetică exprimată cu
ajutorul potenţialului vector, se obţine relaţia
157
( )
rot E + ∂A e ∂t = 0,
care stabileşte caracterul potenţial al vectorului din paranteză. Se poate deci introduce un
potenţial electrodinamic scalar Ve, prin relaţia
E + ∂A e ∂t = − grad Ve , sau E = − ∂A e ∂t − grad Ve . (16.1-7)
Relaţiile (16.1-6) şi (16.1-7) sunt exprimări sub altă formă a legii
fluxului
magnetic şi a
legii inducţiei electromagnetice. Ele permit calculul câmpurilor E şi B , dacă se cunosc
potenţialele electrodinamice A e şi Ve.
Cu ajutorul celorlalte două ecuaţii ale lui Maxwell se vor stabili ecuaţiile pe care le
satisfac aceste mărimi, în medii omogene, liniare şi fără câmpuri imprimate. Ţinând seama de
relaţiile constitutive (16.1-5), acestea devin
rot B = µJ + εµ ∂E ∂t , div E = ρ v ε (16.1-8)
şi presupun cunoscute repartiţiile sarcinii electrice ρ v ( r, t ) şi a densităţii curentului de
conducţie J( r, t ) .
Ţinând seama de relaţia vectorială
rot rot G = grad div G − ∆G,
se obţin următoarele forme ale legii circuitului magnetic
(
∆A e − εµ ∂ 2 A e ∂t 2 = − µJ + grad div A e + εµ ∂Ve ∂t )
şi a legii fluxului electric
(
∆Ve − εµ ∂ 2Ve ∂t 2 = − ρ v ε − ∂ ∂t div A e + εµ ∂Ve ∂t .)
Acestea sunt ecuaţiile care trebuie rezolvate pentru a determina potenţialele
electrodinamice. Aceste ecuaţii se pot simplifica punând condiţia de etalonare a lui Lorentz
div A e + εµ ∂Ve ∂t = 0. (16.1-9)
Această relaţie completează definiţia potenţialului electrodinamic vector şi cele două
potenţiale electrodinamice satisfac ecuaţiile
∆A e − εµ ∂ 2 A e ∂t 2 = − µJ , (16.1-10’)
∆Ve − εµ ∂ 2Ve ∂t 2 = − ρ v ε . (16.1-10”)
Acestea sunt ecuaţiile undelor neomeogene (tridimensionale).
În regim staţionar aceste ecuaţii trec în ecuaţiile lui Poisson pentru potenţialele A şi V
∆A = − µJ , ∆V = − ρ v ε . (16.1-11)
Dacă sursele ρ v ( r) şi J( r) ocupă un domeniu mărginit din spaţiu şi potenţialele scad
suficient de repede la infinit, soluţiile au forma "coulombiană"
µ J( r ')
A( r) =
4π ∫V∞ R
d v ', (16.1-12’)
158
ρ v ( r ')
V ( r) =
1
4πε ∫V∞ R
d v ', (16.1-12”
unde cu R s-a notat distanţa dintre punctul sursă, reperat prin vectorul r' şi punctul de
observaţie, reperat prin vectorul r
R = r − r' .
159
Dacă pentru t ≤ 0 corpul sursă nu avea sarcină electrică şi nu era parcurs de curenţi,
rezultă că funcţiunile ρv şi J se anulează
ρ v ( r ' , t ') = 0, J( r ' , t ') = 0 pentru t ' = t − R c ≤ 0.
În toată regiunea din spaţiu ale cărei puncte P satisfac în momentul t condiţia
R ≥ c t, (16.1-17)
(unde R este distanţa de la P la cel mai apropiat punct al corpului D), nu există încă unde
electromagnetice. Se numeşte frontul undei suprafaţa Σ0 cu ecuaţia
R0 = c t , (16.1-18)
care este locul geometric al punctelor P pentru care cea mai mică distanţă la corpul D este
egală cu distanţa pe care o poate străbate unda în timpul t.
Ca urmare a radiaţiei undelor la frecvenţe înalte de către circuite, acestea pierd putere,
pe care o transmit undelor radiate. Dacă un circuit pasiv, cu efect de radiaţie, primeşte pe la
borne o putere activă Pb, această putere se va regăsi sub forma unei puteri PR disipată prin
efect Joule şi o putere radiată Prad: Pb = PR + Prad. Dacă I este curentul circuitului, se numeşte
rezistenţă de radiaţie valoarea
Rrad = Prad I 2 . (16.2-1)
Fig. 16.2-1. Notaţii pentru definirea rezistenţei de radiaţie a uni circuit electric.
160
U = RI + j ωφ = RI + j ωLI + ωλ I ,
(16.2-3)
U = ( R + ωλ )I + j ωLI .
se recunoaşte cu uşurinţă că
Rrad = ωλ
este rezistenţa de radiaţie apărută ca urmare a întârzierii fluxului faţă de curent.
Potenţialul are numai o componentă, după axa dipolului, aleasă ca axă Oz (fig. 16.3-2)
( )
Aez R, t = µ 4π p ( t − R c) R = µ 4π [ p ], (16.3-4)
161
unde cu [f] = f(t-R/c) s-a notat valoarea retardată a functiunii de timp f(t).
Potenţialul electrodinamic scalar se deduce din (16.3-4) folosind condiţia lui Lorentz
∂Ve ∂t = − 1 (εµ ) div A e = − 1 (εµ ) ∂Ae ∂z = − 1 ( 4πε ) ∂ ∂z ([ p ] R).
162
E ≈ − 1 ( 4πε ) grad( cos θ [ p ] R) − µ ( 4π)k [
p] R ≈
≈ − 1 ( 4πε )u R cos θ ( R c) ∂[ p ] ∂R − 1 ( 4πε ) k [
p] ( R c) ≈
≈ − [ (
)(
p] 4πεR c 2 u R cos θ − k = − 1 4πε c 2 sin θ R [ )
p] u θ , ( )
(
)
p( t − R c)u θ .
E rad = − 1 4πε c 2 sin θ R (16.3-11)
(E θ Hϕ ) rad
= 1 (ε c) = µ c = ζ = µ ε = 120π µ r ε r [Ω]. (16.3-13)
Vectorul lui Poynting este radial, fiind dirijat în sensul propagării undei
S = E × H = u R S R ( r , t ),
sin 2 θ
(
S R (r, t) = Eθ Hϕ ) =
1
p( t − R c).
(16.3-14)
rad
( 4π ) 2 ε c 3 R 2
Se observă că radiaţia energiei este directivă, fiind maximă în planul perpendicular pe
dipol şi este nulă în axul dipolului.
( )
E θ rad = lωI 2 4πε c 2 sin θ R sin(ωt − 2π R λ + π 2), (16.3-16)
163
S R ( r, t ) = l 2 f 2 I 2 (4πε c ) sin
3 2
θ R 2 (1 + cos( 2ωt − 4π R λ ))
164