Moartea Tragediei

George Steiner
Toti oamenii sunt constienti de prezenta tragedieiin viata. Ca specie a genului
dramatic tragedia nu este universala. Arta orientala cunoaste violenta, durerea si
lovitura dezastrului natural sau urzit de om, teatrul japonez este plin de ferocitate
si de morti riutale. ns acea reprezentare a suferinei luntrice i eroismului
personal pe care noi o numim teatru tragic este caracterista traditiei occidentale.
Tragedia este straina cpnceptiei iudaice despre lume. Cartea lui Iov e mereu citita
ca exemplu de viziune tragica. Marxismul este tiic iudaic in accentul pe care-l
pune pe dreptate si ratiune, iar Marx a repudiat integral conceptia de tragediei
Necesitatea, declara el, este oarba numai in masura in care nu e inteleasa.
Ne este imposibil sa stabilim cu precizie unde sau cum a ajuns notiunea
de tragedie formala sa puna stapanire pe imaginatia oamenilor. Dar Iliada este
abecedarul artei tragice, in ea gasim expuse temele si imaginile in jurul carora s-
a cristalizat, sentimentul tragicului: scurtimea vietii eroice, vulnerabilitatea
omului in fata pornirilor ucigase si capriciilor inumanului, caderea cetatii. Caderea
Troiei este prima mare metafora a tragediei in comparatie cu caderea Ierihonului
sau a Ierusalismului. Distrugerea unei cetati, pentru ca l-a infruntat pe
Dumnezeu, este un moment trecator, zidurile ei se vor ridica din nou atunci cand
sufletul oamenilor va cunoaste din nou harul divin, dar arderea Troiei este
definitiva, deoarece este provocata de ciocnirea inversunata a urilor oamenilor si
de hotararea capricioasa si misterioasa a destinului.
Ironia se accentueaza. Sporirea cunostintelor stiintifice a puterii materiale
a omului, in loc sa-i schimbe sau sa-i usureze conditia tragica, il lasa inca si mai
vulnerabil. Viziunea iudaica atribuie dezatrul fie unei anumite greseli morale, fie
incapacitatii de a intelege lucruruile. Poetii tragici sustin ca fortele care ne
calauzesz sau ne distrug vietile actioneaza in afara domeniului ratiunii sau
dreptatii, in jurul nostru se afla energii demonice care ne chinuie sufletul si il
cufunda in nebunie sau care ne otravesc vointa, facandu-ne se comitem crime
reparabile impotriva noastra si a celor pe care ii iubim. In termenii planului tragic
prezentat de Tucidide deducem faptul ca oricare ar fi consecinta, urmarea actiunii
pe care o incepem trebuie sa mergem inainte indiferent de situatie (Eteocle stie
ca va muri la cea de a saptea poarta dar merge inainte).
Tragedia greaca poate sa cunoasca si mantuire. De exemplu, in
Eumenidele si in Oedip la colonos actiunea tragoca se incheie intr-o
atmosfera senina, de impacare. George Steiner este de parere, insa, ca
acompaniamentul muzical al tragediilor grecesti a putut da finalurilor acestor
doua piese o nota aparte, solemna, situand ultimele momente la oarecare
distanta de grozaviile prezentate anterior.
G.S crede ca orice tragedie trebuie sa plece de la faptul catastrofei.
Tragediile se termina prost, personajul tragic e zdrobit de forte, care nu pot fi
intelese pe deplin. Acolo unde cauzele dezastrului sunt vremelnice, unde
conflictul poate fi rezolvat prin mijloace tehnice sau sociale, putem avea drama,
dar nu tragedie.
Teatrul tragic ne spune ca sferele ratiunii, ordinii si justitiei sunt teribil de
limitate si ca nici un progres al stiintei sau resurselor noastre tehnice nu le va
conferi o importanta mai mare. In afara omului si in om se afla ceva (un
Dumnezeu ascuns sau rauvoitor, soarta oarba, chemarile iaudului) care ne
pandeste la rascruce, isi bate joc de noi si ne distruge, iar uneori, dupa ce ne
distruge, ne conduce spre o incomprehensibila stare de pace
Existenta umana are o viziune teribila si categorica, insa dimensiunea
exagerata a suferintei ii da omului demnitate. Neputincios, zdrobit, biet cersetoor
orb gonit din cetate el capata o noua maretie. Astfel, in momentele finale ale
marilor tragedii, exista o fuziune a durerii si a bucuriei, a vocilor care deplang
caderea omului si a celor care canta invierea spiritului sau (Oedip, Regele
Lear si Fedra sunt creatii a caror noblete nu a fost inca depasita.
Din antichitate pana in epoca lui Shakespeare si Racine, asemenea realizari
pareau la indemana dramaturgului inzestrat. De atunci, in teatru, vocea tragica
rasuna difuz sau chiar a amutit.
Capitolul 2.
Cuvantul tragedie a intrat in limba engleza in ultimii ani ai secolului al 16 lea.
Tragedia e o povestire despre viata unui personaj ilustru, de obicei din
Antichitate, care, parasit de noroc, ajunge la un sfarsit dezastruos. Aceasta este
definitia medievala caracteristica. Dante observa ca tragedia si comedia se misca
in directii diametral opuse.